Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)

1956-05-10 / nr. 19

e (Urmare din pag. l­ a) mai cunoscuţi cântăreţi ai mişcării socialiste­ germane dintr-a doua ju­mătate a secolului trecut. Volumul său de versuri „Offennes Visier“ („Cu viziera deschisă“) a reapărut, în anul trecut, sub îngrijirea secţiei germane a Editurii de Stat pentru literatură şi artă. Există, prin ur­mare, în scrisul nostru o tradiţie re­voluţionară progresistă şi socialistă. Cit despre lupta pentru progres şi pace, în scrisul nostru german, nici ea n-a început abia în ultimii doisprezece ani. In anii de după pri­mul război mondial, un grup de poeţi şi prozatori germani din Bu­covina s-a relevat intr-un mod cu totul deosebit, prin publicarea unei reviste în care am citit, pentru întîia oară, versuri nespus de sugestive şi pline de o largă respiraţie umană, semnate de Alfred Margul Sperber. De acelaşi Sperber care e azi lau­reat al Premiului de Stat — şi încă pentru traducerea unui volum întreg de poezii populare romîneşti. Ce progrese realizate de atunci şi pînă astăzi! Căci, ţin bine minte, la prima noastră întîlnire pe străzile Bucureş­tilor, în primăvara anului 1920, cînd eu mă şi număram printre admi­ratorii entuziaşti ai marelui poet Tudor Arghezi, Sperber nu cunoştea decit prea puţin limba lui Eminescu, nu ştia să-mi citeze decit două ver­suri din poezia romînească, dar versuri pe care le îndrăgise mult. Nu erau, fi­reşte, dintre cele mai necunoscute, dar Ie sorbea parcă toată poezia, tot miezul genuin, cînd recita iar şi iar, cu glasul copleşit de emoţie: „Codrule, codruţule. Ce mai faci, drăguţule?“ După acest intermezzo liric, să re­venim însă iar la chestiuni mai sub­stanţiale, în legătură cu dezvoltarea literaturii noastre germane. — Aţi putea să ne spuneţi cite ceva despre evoluţia ei de la 23 Au­gust 1944 şi pînă astăzi? — A vorbi despre această evoluţie, înseamnă a scoate în evidenţă cîte­­va realizări remarcabile, dar în­seamnă totodată a repeta, în multe privinţe, lucruri discutate de ani de zile, în „Gazeta literară“, — lucruri, mininteri, care au fost impresionant şi valabil spuse şi în cele două re­ferate principale, întocmite de Anna Seghers şi Johannes R. Becher la Congresul scriitorilor din Republica Democrată Germană, congres care a avut loc de curînd. Veţi întreba poate : — de ce repetămi, cînd nu e vorba de scriitorii romîni, ci de poeţi şi povestitori germani din ţara noas­tră sau din Republica Democrată Germană? Iată, fiindcă multe ca­lităţi cuprinse în elementele vii ale scrisului romînesc diferă destul de­ mult de acela al scrisului ger­man, în vreme ce beteşugurile, cusu­rurile şi metehnele sînt fără doar şi poate, cam aceleaşi. Defectele carac­teristice care apar de nenumărate ori în versurile, în proza şi în literatura dramatică romînească, scrise în ulti­mul deceniu, sînt deseori aceleaşi pe care le găsim şi în versurile, în proza şi în literatura dramatică ger­mană — fie ele din Republica Popu­lară Romînă sau din Republica De­mocrată Germană. Precum am în­cercat să subliniez, numai calităţile diferă şi adaugă ceva nou — fie chiar numai un amănunt stingher — la totalitatea creaţiei literare din acest deceniu. — Şi în şedinţele secţiei germane a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. se discută, aşadar, despre idilism şi schematism ? — Mai mult decit vă puteţi în­chipui dumneavoastră. In ce mă pri­veşte, cred pur şi simplu: unde nu e talent, unde forţa de creaţie nu există sau unde urmele de altă dată ale unui talent adevărat sunt date la o parte de meşteşugul literar pus în slujba unei propagande greşit înţe­lese, acolo întîlnim, mai întotdeauna idilismul şi schematismul. Teoretiza­rea, în legătură cu idilismul şi cu formele schematice, poate avea un rost, cînd e vorba de talente tinere care trebuiesc ferite de unele greşeli ine­rente primilor paşi în domeniul lite­raturii. Talentele adevărate, creează — şi atunci cînd scriu versuri sau pro­ză — cu un evident şi foarte sub­liniat caracter politic. In operele unor asemenea scriitori autentici, fenome­nul creaţiei nu se va lăsa stînjenit de o lozincă, de precizarea unei for­mule politice. De la 23 August 1944 şi pînă as­tăzi, s-au putut înregistra şi în lite­ratura germană din R.P.R. progrese dintre cele mai îmbucurătoare. Dar începuturile au fost grele, chiar foar­te grele. Tot felul de erori principle s-au strecurat pe-atunci în paginile ziarelor şi revistelor. Scriitorii, şi aceia care îşi închi­puiau că sunt scriitori şi că au ceva de spus, nu porneau de la convinge­­rea că, dacă scriu versuri sau pro­ză despre Uniunea Sovietică, despre socialism, despre lupta pentru pace sau despre Partidul Muncitoresc Ro­mân, aceste versuri ar fi trebuit să fie, înainte de toate, demne de su­biectele alese. Autorii, altminteri bine intenţionaţi, ar fi trebuit să-şi dea seama că numai măiestria lor deo­sebită putea, prin elementele ce v­a­­tă inerente oricărui fenomen de artă, să convingă pe cititorul con­ştient de valorile supreme ale epocii, ale vieţii noastre noi. In literatura noastră germană lucrurile s-au pe­trecut invers. Pseudo-poeţii şi pseu­­do-povestitorii noştri au crezut că pot fi de folos, scriind versuri proaste sau proză lipsită de ori­ce sevă, despre chestiunile zilei. Fără îndoială că efectele obţinute la citi­tori ar fi fost extraordinare, dacă autorii ar fi realizat arta adevărată, plină pînă la refuz de substanţa veşnic vie a vieţii. Să fim bine în­ţeleşi : versuri proaste nu pot fi considerate bune, fiindcă se ocupă de socialism, de pace, de partid şi aşa mai departe. Versurile ar trebui să fie însă excepţional de bune, excep­ţional de valoroase şi convingătoare, dacă sunt închinate unor subiecte din tematica supremă a epocii noastre. Cine scrie versuri slabe despre pace, versuri care nu reuşesc să închege, în toată structura lor, o convingere trăită, un întreg de viaţă care se poate transmite cititorului — să-şi dea, în sfîrşit, seama că intenţiile bune şi oricît de sincere nu pot în­locui niciodată talentul. Fireşte că o asemenea proză ger­mană, construită fără talent, dar după reţete simple şi comode, în care domina atît idilismul, cît şi schema­tismul, nu reuşea să însemne mai nimic, şi nenumărate versuri ieftine, publicate de ziare şi reviste, nu pu­teau deveni, în nici un chip, poezie. Cît priveşte negativismul sau une­le manifestări de justificare a naţio­nalismului german, acestea numai ra­reori au încercat să-şi mai ridice capul în literatura noastră. Aseme­nea tendinţe au fost demascate şi zdrobite. Nu trebuie să uitaţi , suntem­, rela­tiv, puţini la număr, şi încă mai puţini sînt aceia care cunosc mulţu­mitor limba germană şi imensele ei bogăţii. In prefacerile sociale şi su­fleteşti, mai întîrziate decit în sinul populaţiei române, literatura noastră germană a cam rămas în urmă cu tratarea atîtor subiecte, care ar fi putut să înrîurească pe cititori şi atitudinea lor activă faţă de fenome­nele rodnice ale prezentului. In privinţa aceasta, populaţia ro­mînă a fost mult mai avantajată. In nenumărate cazuri, literatura nouă romînească a îndeplinit un rol de seamă în orientarea politică şi so­cială a cititorului, oferindu-i atîtea exemplificări valabile care nu făceau parte din domeniul noţiunilor şi a teoriilor, ci din adevărate potenţări de viaţă, strînse în cuvînt — în poezie, proză sau teatru. Aş vrea să spun: aţi avut, oarecum la timp util, — dacă termenul acesta nu coboară sensul învederat de mine — ceea ce noi, scriitorii şi cititorii de limbă germană din R.P.R., n-am avut. In cîteva faze şi momente importante in drumul spre viaţa nouă şi spre socialism, aţi avut, rînd pe rînd, „Desculţ“ al lui Zaharia Stancu, „Negura“ lui Eusebiu Camilar, „Bi­juteriile de familie“ ale lui Petru Dumitriu, şi bineînţeles, întreaga comoară de proză nouă a meşterului Mihail Sadoveanu. Veţi recunoaşte că evocarea acestor titluri şi nume circumscrie o evoluţie — şi încă una foarte esenţială — nu numai pentru literatura romînească, dar şi pentru ritmul vieţii în RP­R. Şi în serta­rele, în casetele minorităţii noastre germane s-au găsit, fără îndoială, destule „bijuterii de familie“, dar ne-a lipsit povestitorul care ar fi reuşit să le dea înţelesul nou pen­tru o existenţă nouă. In privinţa aceasta, vina principală au avut-o, în prima jumătate a de­ceniului despre care vorbesc, scrii­torii noştri germani, cu adevărat ta­lentaţi, cărora le-a lipsit spiritul de orientare. (Neputincioşii sînt şi ră­­mîn întotdeauna nevinovaţi!). l­a noi, situaţia a fost atît de parado­xală, în ceea ce priveşte lipsa de cunoaştere a limbii germane, incit autorii publicau uneori versuri co­mice crezînd că ele sunt serioase. Dar şi această fază a fost, în cele din urmă, depăşită. Lucrurile s-au mai îndreptat, iar o ceată întreagă de scriitori, cu calităţi incontestabile, au astăzi posibilitatea să-şi publice operele în coloanele suplimentului literar al ziarului „Neuer Weg“, în revista bănăţeană „Neue Literatur“, sau în volume îngrijite de secţia germană a Editurii de Stat pentru literatură şi artă şi de Editura Ti­neretului. Şi noi, scriitorii germani din R.P.R. ne dăm seama că ţinta noas­tră principală trebuie să fie măies­tria. Hotărît, o măiestrie cît mai sugestivă care să aprofundeze şi să scoată limpede la iveală valorile noi din realitatea ce ne înconjoară şi în sensul dezvoltării acestei realităţi. Aş dori să fiu bine înţeles: pornirea scriitorului de la aspectele concrete şi concise ale realităţii nu poate stânjeni imaginaţia. Dimpotrivă. Lu­mea nouă şi concepţiile ei se oglin­desc limpede în structura realistă a scrisului. Lucrurile trebuiesc spuse lapidar şi pe faţă, aşa cum le spun în versurile lor poeţii noştri Alfred Margul Sperber, Franz Liebhardt şi Alfred Wittner, aşa cum se oglindesc in orizontul povestirilor lui Erwin Wittstock, un prozator cu resurse bo­gate, aplecat cu urechea la pulsaţia caldă a poporului. — Ne vorbiţi despre meşterii dum­neavoastră. Dar ce reuşeşte să în­făptuiască tineretul din rîndurile scriitorilor germani ? — Şi tinerii noştri confraţi au dat dovadă de calităţi excepţionale. Dar cei mai gălăgioşi şi senzaţionali dintre ei nu sunt întotdeauna cei mai înzestraţi. Şi destui dintre ei nu prea vor să înveţe carte. Vor, probabil, să scrie în­ limba germană fără s-o cunoască. In ceea ce mă priveşte, cred în calităţile deosebite şi promi­ţătoare ale tinerilor Hans Bergel şi Hugo Hausl. Ambii au fost prezen­taţi publicului cititor cu povestiri de proporţii mai mari, în noua antolo­­logie de proză contemporană ger­mană din R.P.R. („Deutsche Erzähler der R.V.R.“), publicată acum cîteva luni de secţia germană a Editurii de Stat pentru literatură şi artă. Edi­ţia întîi a acestei antologii e a­­proape epuizată. Din Republică De­mocrată Germană editura a primit de curînd o comandă de trei mii exemplare. Ceea ce atestă că ni se acordă şi acolo o atenţie cu totul deosebită, şi, fără îndoială, vom mai face progrese în această privinţă. Traducerile noastre din poezia şi proza romînească sînt preţuite de scriitori cu renume mondial. Prin traducerile lor valoroase din poezia populară romînă, din Emi­­nescu şi Creangă, Caragiale şi Sa­doveanu, Arghezi şi Beniuc, Stancu, Geo Bogza, Camilar şi Petru Du­mitriu — citez la întîmplare numai cîteva nume — scriitorii germani din R.P.R. au dovedit cu prisosinţă că iubesc şi preţuiesc literatura romînă. Sînt convins că nu exagerez dacă spun că mulţi dintre ei trăiesc chiar într-o strînsă comunitate spirituală cu scrisul romînesc. Dar nu numai cu scrisul, ci şi cu viaţa poporului român, cu trecutul şi cu prezentul lui. Cred că nu e o simplă întîm­plare că sasul Josef Marlin a scris, pe la 1848, romanul „Horia“, rămas — din nefericire — fragment, din cauza morţii timpurii a poetului, — şi că astăzi un prozator german de la noi se străduieşte din nou să rea­lizeze un roman voluminos în cen­trul căruia se află iar figura nespus de luminoasă a iobagului din Mun­ţii Apuseni şi lupta lui pentru ome­nie şi libertate. — Aveţi să ne spuneţi acum încă o concluzie cu privire la primul Con­gres al Scriitorilor din R.P.R. ? — Da, o concluzie firească şi cu­prinzătoare, valabilă şi pentru scri­itorii germani din ţara noastră: nu cred că aceia care n-au fost şi nu sînt poeţi, prozatori sau autori dra­matici înzestraţi, vor deveni, după Congres, matadori ai scrisului ; cred însă că aceia care au dovedit că sînt adevăraţii exponenţi ai literaturii noastre, vor pleca de la Congres cu un simţămînt deosebit de siguranţă, cu o încredere mai mare în propriile puteri, cu un plus de elan, cu sim­­ţămîntul că sînt mai temeinic orien­taţi, mai bine înarmaţi. Şi — în consecinţă — vor şti mai limpede ce au de făcut, spre a pune talentul lor în slujba dezvoltării unei noi vieţi. Rep De vorba cu Oscar Walter Cisek GAZETA LITERARĂ" Serate literare Marţi şi miercuri seara au avut loc în sala Teatrului Tineretului două se­rate literare organizate de către Clu­bul cultural maghiar din Capitală „Petőfi Sándor". La aceste serate au participat nu­meroşi scriitori maghiari din Cluj şi din Bucureşti care au citit poezii, schi­ţe şi fragmente de romane. Printre ei se găseau scriitorul şi academicianul Nagy István, Szász János, Sütő An­drás, Majthenyi, Kányády, Létay şi numeroşi alţi poeţi şi scriitori. Publicul compus din locuitorii ma­ghiari ai Capitalei a mulţumit cu a­­plauze călduroase contribuţia valoroa­să a literaţilor maghiari la renaşterea activităţii clubului cultural „Petőfi Sándor" din Bucureşti. De vorba (Urmare din pag. I) tentaţi, iată ce scria Lenin redacţiei zi­arului „Pravda“ în anul 1913, cu pri­vire la Demian Bedraîi: „Nu vă legaţi prieteni, de slăbiciu­nile omeneşti. Talentul este un lucru rar. Trebuieşte susţinut sistematic şi cu grijă. Vă atrageţi un păcat pe su­flet, un mare păcat... înaintea demo­craţiei muncitoreşti, dacă nu veţi atra­ge pe colaboratorul talentat, dacă nu îl ajutaţi“. La noi au mers atît de departe iz­butind să denatureze în aşa fel afir­maţii şi documente, incit în şcoli şi universităţi. Tudor Arghezi a fost în­lăturat o vreme din programele de studiu. Nu-i vorbă că însuşi Emines­­cu era considerat de un critic literar fruntaş, drept „poetul culorilor sum­bre”. — Tovarăşe Corbea, şi eu şi toţi ci­titorii, ştim că în momentul de faţă se lucrează cu fermitate şi grabă la înde­părtarea acestor erori fundamentale care, fiind săvîrşite numai de unii, tre­ceau drept atitudinea frontului literar în ansamblu, drept punctul de vedere al fiecărui scriitor adevărat. Ştiu cit de mult au dăunat. Vă rog să spuneţi însă, pentru a consemna în interviu, cum apreciaţi dvs. situaţia în cîmpul literaturii, azi, în preajma Congresului. — Noi, avem nevoie de un front unit al tuturor scriitorilor de talent. Noi avem acest front, alcătuit din scriitorii cei mai buni şi mai talentaţi — tot ce este valoare literară nu mai stă în izo­lare. Dar frontul nostru nu este încă peste tot destul­ de sudat, de armoni­zat, destul de racordat pentru ţinta noastră : construirea socialismului. Mai dăinuie pe alocuri spiritul de cafenea printre scriitori. Unii confundă pălă­vrăgeala fără rost şi fără noimă, cu lupta de opinii. Adevărata luptă de opinii duce nu la ruperea, la dizolva­rea, ci la strîngerea frontului scriitori­cesc în jurul partidului, ea presupune o mai bună înarmare ideologică şi cul­turală, presupune o mai înaltă şi mai clară privire asupra evenimentelor. Pă­lăvrăgeala şi spiritul de cafenea duc la spirit de grup, duc la tămîieri reci­proce, duc la greşeli care dăunează unităţii frontului nostru scriitoricesc. — Uniţi prin ideal, prin metodele de a-l ajunge, totuşi, atunci cînd ai în faţă un scriitor cu care discuţi şi care nu e de părerea ta, oare nu ajungi la ,dezarmonizare“? — ca să folosesc termenul dvs. Unde mai e armonia ? — Depinde ce înţelegi prin armonie. In orice caz nu acalmie. Armonie de­­săvîrşită n-a fost nici cu secole în ur­mă, între scriitori. Problema e de ati­tudine şi de morală. Nici atunci şi nici azi rivalii în literatură nu se îm­proş­­cau numai cu invective, ci îşi răpun­­deau unul altuia cu opere pe care le a­­preciază cititorii — atunci prinţii, regii, azi publicul larg. Cînd comedia lui Ra­cine „Les plaideurs" a fost fluierată la prima reprezentare, Mo­li­ere, deşi cer­tat cu celebrul autor care a scris „An­­dromaca“, nu s-a ţinut de-o parte, ci a înfruntat sala, zicînd: „Cei care îşi bat joc de această piesă, merită mai degrabă să-şi bată joc de ei“. Acesta înseamnă caracter­­de scriitor adevă­rat ! — — Vă rog tovarăşe Corbea, să vă războiţi acum, în acest interviu cu cri­ticii literari. (Aflasem că poetul solici­tase în acest scop o pagină întreagă a „Gazetei“), întrebarea mea nu l-a gă­sit nepregătit, nici nu l-a surprins pe tovarăşul Corbea. După două cuvinte despre misiunea criticii, a intrat direct în subiect: — Nu numai scriitorul, cînd scrie, trebuie să fie pe poziţia clasei munci­toare, dar şi criticul cînd analizează o operă literară, o lucrare. Mai mult, cri­ticul este îndrumător. Critica literară de la noi strălucea de multe ori prin tăcere în jurul unei cărţi. Mai ales dacă autorul nu era o glorie reală sau numai una „la modă“, atunci i se punea cruce, ori cît şi ori­cum ar fi scris. Au fost şi mai pot fi încă exemple cînd chiar „gloriile“ nu sînt glorii... Părerea multor critici se schimbă cum bate vîntul... Unii critici nu jucau decit pe „lozul cel mare“, unde nu erau riscuri­­­e a pierde. — Reţin aprecierile „lozul cel mare“, „riscuri de a pierde", etc. Criticii la care vă referiţi jucau aşa­dar, la lo­terie ? Imperturbabil, poetul continuă: — Uneori se acţiona din partea onticii organizat­e în lanţ, aş putea zice. Dacă un critic, şef de şcoală sau de grup, strîmba nasul, ponegrea car­tea, strîmbătura se transmitea intr-un articol al vreunui cirac, de „desfiin­ţare“ în coloanele unei gazete sau re­viste. Critica „dădea bine la cap“. Lanţul se ţinea tare... Spiritul de grup funcţiona ceva mai bine decit la scri­itorii propriu zişi. A fost o vreme cînd unii critici pu­neau la cale „loviturile“. Ei ordonau şi inferiorii executau. Ei nu mai dădeau numele autorului, ideia articolului... Cu şapte, opt ani în urmă se „executa“ du­pă alfabet aproape... Se începea cu A, B, C, şi se sfîrşea cu ultimele litere ale alfabetului... Era o antrepriză în comandită pe acţiuni, ca să vorbesc în limbajul afaceriştilor literaţi... — Şi credeţi că nimic nu contrazi­cea atunci această practică şi mai ales că nimic nu s-a schimbat de atunci? Nu era nici unul care, ca să folosesc aprecierile dvs., „lucra pe cont pro­priu“? — Adică îşi asuma „riscul" unei păreri cinstite? — Ba da, erau şi au rămas ! Iar, în ultimul timp, s-au sburălucit mulţi din criticii noştri. — Va să zică, pornesc cu şi mai mult curaj la cîştigarea de noi tere­nuri în favoarea tagmei —, va să zică sînt şi aici poziţii cîştigate... — Da, sînt, dar sînt încă destui din aceia care iau în antrepriză mai ales scriitori consacraţi — chiar dacă pen­tru asta li se intîmiplă (să fie nevoie) să sărute ce-au scuipat şi... — Şi viceversa, fireşte ! — Critica literară lasă încă mult de dorit. Adică, mai degrabă aş spune că a lăsat mult de dorit, — căci în ulti­ma vreme apar destule articole pline de conţinut, pline de sfaturi preţioase. Dar multe cronici literare încă nu de­păşesc „nota amicală de tămîiere“ sau recenzia de serviciu, unde se bate apa in piuă, de nu înţelege nimic nici au­torul, nici cititorul , şi de multe ori nici cronicarul... La reviste „se dau la scriitori“ anumiţi semnatari de articole care vor s-o facă pe „băieţii teribili“. Aş mai vrea să spun două, trei cu­vinte cu privire la un alt caz. E vor­ba despre „Barbu Lăutaru“. In 1953 sau în 1954 a avut loc o plenară a ci­nematografiei cu privire la scenariile de film. Acest scenariu, la vremea lui, a avut succes. A fost lăudat, dat ca e­­xemplu, d­e tovarăşi de la cinematogra­fie şi d­e la Uniunea scriitorilor. Nico­­lae Bellu era fericit. Academicianul Geo Bogza a strigat în şedinţa consi­liului: — Bravo ! A strigat de trei ori „bravo” şi Aurel Baranga şi alţii din consiliu. Numai după cîteva săptămîni se face tăcere în jurul acestui scenariu. Acelaşi academician spune într-o şedinţă lăr­gită a biroului Uniunii scriitorilor spre bucuria lui Novicov şi mîhnirea auto­rului care era de faţă: „Ne-am grăbit să dăm calificative superlative scena­riului „Barbu Lăutaru". Ar trebui să ne mai gîndim...“ Mihai Novicov — cri­tic şi el, şi autor de scenarii pentru care a şi fost laureat al premiului de stat — a propus schimbări în raportul prezentat de Ovid S. Grohmăilniceanu, fără să fi citit noua variantă publicată în „Viaţa romînească“ — după cum singur a afirmat-o (dar a negat ime­diat, cîndi a fost întrebat mai amănun­ţit). Criticul Crohmălniceanu nu a ci­tit varianta din „Viaţa romînească“, nici cîndi a admis să facă schimbarea, lată ce se opunea în prima redactare a raportului: „...aici autorul a ştiut să evoce evenimentele principale ale vre­mii, stările sociale şi întreaga semni­ficaţie istorică a artei vestitului cob­zar...". In a doiua redactare a rapor­tului, se spune: „Nu-i mai puţin ade­vărat însă, că atunci cînd conţinutul concret istoric al acestei lupte trebuia şi mai puternic reliefat prin legătura lui Barbu cu mişcarea revoluţionară de la 48, autorul nu mai dă dovadă de a­­ceeaşi inventivitate şi forţă creatoare, mulţumindu-se să creioneze cîteva si­tuaţii palide, inexpresive, sub nivelul întregului scenariu“. Critică şi îndrumare cu ochii legaţi! Critică şi îndrumare de rea credinţă ! Cît de diferită apreciere la numai cîteva zile distanţă, deşi la pasajele respec­tive autorul nu adusese nici o modifi­care scenariului, Crohmălniceanu l-a crezut pe cuvînt pe Novicov şi a ad­mis schimbarea în text. Cînd ştie autorul lui „Barbu Lău­taru“ să redea epoca ? Cînd scrie şi gîndeşte Ovid Crohmălniceanu sau cînd intervine Mihai Novicov în cali­tatea lui ministerială ? Sper, cel puţin acum, că „Barbu Lăutaru“ va fi­­tur­nat, va fi realizat, dacă nu se vor mai căuta greşeli cu lupa... După lunga demonstraţie cu citate, aproape nu-mi mai venea să întreb, cu privire la păcatele criticii literare: — Şi altceva? Probabil că tov. Corbea mi-a citit în priviri şi teama, dar şi dorinţa de a afla ce urma să mai con­ţină acea pagină din „Gazeta litera­ră" menită de d-sa criticilor, căci mi-a spus: — Un singur cuvînt despre felul cum se ocupă critica literară de lite­ratura pentru copii şi tineret. Tocmai unde ar trebui mai multă atenţie, e mai slabă. Gustul de frumos, copilul şi-l face cu aceste cărţi. Ce i se dă ? Cum este redat basmul? Ce conţinut are ? Basmul fecundează imaginaţia şi gîn­­direa micului cititor. Literatura care i se dă îi formează caracterul. In mare parte, de aici îşi va lua seva de viaţă, exemplele de urmat in societate. Cum le va lua? De la cine ? Din ce carte ? Cum e scrisă ? Iată întrebări la care trebuie să răspundă critica literară — şi grabnic, căci între copii şi tineret se citeşte foarte mult. Poate cel mai mult. Cel de-al treilea grup de întrebări a fost despre legătura cu viaţa. Poe­tul Dumitru Corbea mi-a arătat vreo şapte caiete groase de însemnări culese din călătoriile sale în Munţii Apuseni, în ţinuturile moţilor. Un vast material documentar, care ar putea forma obiec­tul multor comunicări ştiinţifice, stă in acest caiet, aşteptînd să fie utilizat la­ crearea uneia sau a mai multor ope­ră literari. Scriitorul unu mi-a spus, dar am înţeles că pregăteşte ceva în legătură cu Horia — o piesă, sau un scenariu. Am văzut adunate in aceste caiete dialoguri, cuvinte numeroase din regiune, şiruri de cifre, hărţi sumare, desene schiţate. Am obţinut deocamda­tă numai promisiunea unui interviu despre rezultatele acestei documentări ample şi despre proiecte de viitor. — Dar mai tîrziu, după Congres, a amînat tovarăşul Corbea. însemn aici această promisiune. — Se vorbeşte mult despre cunoaş­terea vieţii de către scriitori — a în­ceput tov. Corbea. Despre documenta­re, cu alte cuvinte. Se vorbeşte poate prea mult. Acest lucru ar trebui să fie înţeles de la sine... Scriitorul care nu cunoaşte, nu poate scrie. Cum să scrii, dacă nu cunoşti? De unde pasiune, dacă nu vezi, nu auzi şi nu eşti pă­truns de tot ce se petrece în jurul tău? De unde perspectiva revoluţionară, de unde seva gîndurilor şi ideilor ? — Care credeţi că e esenţiala pro­blemă ce se pune scriitorului, în ce pri­veşte documentarea? — Uite! Dacă vor merge doi scri­itori într-un sat, pot aduce lucruri care ne vor contraria. Unuia îi poate atra­ge atenţia un ţăran înfricoşat de spec­trul foamei, de groaza sărăcirii; celă­lalt poate vedea un alt ţăran, din ace­eaşi treaptă sau stare socială, dar tre­cut la colectivă, deci care nu mai are spectrul foamei în faţă, nu mai e stă­­pînit de groaza de sărăcire, d­e mize­rie. La unul din ţărani conştiinţa mun­cii socialiste a biruit conştiinţa de mic proprietar, de stăpîn pe o „curea de foc“. — înţeleg că aşezaţi la bază ati­tudinea scriitorului, poziţia sa faţă de­­o problemă sau alta, perspectiva sa faţă de mersul lucrărilor. Dar cum ve­deţi chestiunea legăturii directe cu oa­menii, cu eroii propriei cărţi ? — Am să-ţi răspund tot printr-un exemplu, din care reiese că eroul cărţii noastre viitoare nu se lasă uşor desco­perit. Mergînd în satul lui Horia d­in Munţii Apuseni, am dat de un ţăran, care m-a privit cu neîncredere, pe cul­mea muraţilor. M-a întrebat: —­ Ce cauţi tu aici ? Am venit la Horia... — A fost un hoţ, un ucigaş... — Cum poţi vorbi dumneata aşa ? Cum te cheamă pe dumneata ? — Nicula Ursu... — Ca pe Horia te cheamă... — Aşa zic şi cei de la primărie... Că numai eu am rămas din neamul lui... — Atunci de ce vorbeşti cum vor­beşti ? — Apoi ştiu eu cine eşti dumneata şi ce vrei să ştii de Horia al nostru?... Ştiu eu cum să-ţi vorbesc şi ce să-ţi spun ? Moşneagul mă privea. Nici nu cli­pea. Sta sprijinit în bota sa, cu ple­tele pe spate şi credeai că-i rupt din stîncă, alb ca munţii, ca stîncile go­laşe... — Da, omul acesta încă nu-şi cîş­­tigase încrederea în oameni, el trăise o tristă experienţă. Insă oamenii care au o altă părere despre socialism, despre viaţă, aceştia nu judecă diferit ? — Diferit, dar în ce sens ? In sensul că omul se destăinuie celui pe care şi-l simte apropiat, interesat de problemele lui, nu numai în căutare de informaţii, de documentare. La o gospodărie colectivă am dat de un grăjdar care mă cam lua peste pi­cior, rîzînd de mine că umblu pe dea­luri şi n-aş şti ce este ogorul şi ţă­ranul... El cosea trifoi pentru vite. Era obosit. A lăsat coasa şi s-a aşezat să se odihnească. Am cosit eu în lo­cul lui şi, din clipa aceea n-a mai rîs, nici nu m-a luat peste picior... Acest lucru nu pledează ca scriitorii să în­veţe a trage cu coasa în colective, cind se duc în documentare... II dau numai pentru a arăta fel de fel de moduri de-a ajunge la om. Scriitorul este veş­nic în documentare, oriunde, oricînd. Scriitorul face şi constatări de ordin politic pe teren, ia parte la rezolva­rea unor împrejurări concrete — totul e ca oamenii să-l simtă legat de dînşii. Tot în Muraţii Apuseni, acum cîţiva ani, am fost îndemnat să scriu la gazete că „griul nu se face în cheatră“... Aşa mi-a spus un „moţ“. A zis: — Scrie că de ce să dăm noi cotă de grîu, că la noi nu creşte griul în cheatră. Noi aducem griul şi farina de la trei sute kilometri... — Bun, este o a doua problemă şi, cum „alle gute Dinge sind drei“, rog să spuneţi încă o condiţie a bunei documentări — dacă socotiţi că mai e vreuna. — Mai sînt ele şi altele — dar mă opresc numai la următoarea: Scriitorul găseşte oameni, eroi, dar el alege materialul. Materialul literar este ca lina brută din care nu poţi tra­ge firul pînă ce n-o treci prin o sume­denie de operaţii: spălat, scărmănat, pieptănat, etc. Canura este firul fin, bun de urzeală, iar pănura este lîna bună de bătătură. Caierul, dacă este gata de tors, poţi să-l întorci cum vrei: tot fir vei trage. Tot aşa şi materialul literar — are nevoie să fie ales, pus în caier şi pe urmă tors... Aici însă încape o altă chestiune care nu mai intră în capitolul despre care a fost vorba... — Dar despre care nu înseamnă că nu e cazul să ne spuneţi cîteva lucruri. — Unul singur ! Fără puterea scri­itorului de a se transpune în eroii pe care îşi propune să-i redea, nu poate fi literatură. In felul acesta numai, scriitorul poate făuri eroi adevăraţi, vii, puternici. Scriitorul trebuie să se transpună, aşa cum zicea Flaubert despre eroina romanului său „Doamna Bovary“: „Emma — sînt eu". Şolohov îl trăieşte şi pe Davîdov şi pe Luchici, întocmai cum fac şi alţi scriitori, în alte opere de-ale lor. Scri­itorul este în acelaşi timp şi poet şi actor. El interpretează, adică trăieşte, toate rolurile eroilor din opera sa... „Dar în lucrările cu caracter auto­biografic, cum trăieşte autorul toate rolurile din opera sa?" — m-am între­bat şi mi-am răspuns numaidecît tot eu, gîndindu-mă că, probabil pentru a realiza o mai amplă caracterizare a eroilor, pentru „a trăi“ şi pe ceilalţi eroi, tovarăşul Dumitru Corbea a trans­format al doilea volum al său „Re­cruţii" de la persoana initia, a povesti­rii directe, la persoana a treia. Acest final al convorbirii s-a petre­cut numai in mintea mea. Cît priveşte interviul, el s-a transformat treptat in­­tr-o pasionată evocare, din partea po­etului Corbea, a oamenilor şi faptelor cunoscute in peregrinările sale prin ţi­nuturile moţilor. Era primul „aconto“, al viitorului interviu despre materialul adunat în miraculoasele opt caiete de însemnări. Mihai Gafiţa " cu Dumitru Corbea Basmul orezului albastru sau — care e deşteptul? Făcînd odată mare temenea In faţa unui om mai pricopsit, Băcanul a căzut pe duşumea Şi-a răsturnat butoiul cu vopsea Peste orezul alb, neprihănit. A zis băcanul: „Nici vopsea, şi nici orez. Cum s-o întorc, nimica să nu pierz ?" A scris atunci anunţ pe o hîrtie : „Orez albastru a sosit la prăvălie; Fiindcă-i rar şi trece greu la vamă, Nu dau decit o litră de persoană". Atunci, buluc, dau buzna domni, cucoane, Cu rugăminţi, proptele şi cu mită, Ca să le dea un chil şi nu o litră; Incit băcanul nu mai prididea Să toarne peste alt orez vopsea. Mulţi au căzut la pat după mîncare. Să lăudau că suferă, că-i doare, In lume mai bolnavi vroind să pară, Ştiind că boala asta-i boală rară. Dar într-o zi băcanul a pierit... Prin tot oraşul l-au cătat bieţii boieri, Dar — ţi-ai găsit! — băcanul nicăieri! Doar un bilet pe un oblon la prăvălie : „Plecat cu marfă prin împărăţie". Iată că-n tîrg veni-ntr-o dimineaţă, Din depărtare, pe o măgăreaţă, Un ţărănoi cam prost la căpăţînă, Cu o măciucă noduroasă-n mină. Şi a făcut atîta gură-n piaţă, Incit boierii s-au sculat de dimineaţă, Crezînd că-i vreun prefect, un om de soi : — „Feriţi, c-am prins de barbă un strigoi, Iram pus în sac, şi sacul pe samar,­­sub mine-i dracul, iar sub el un biet măgar". „Dar să vedeţi mai bine cum a fost . Aţi auzit că noi, ţăranii, ţinem post, Căci sintem­ păcătoşi şi proşti din fire. Ca să mîncăm grăsimi cu osebire. La zile mari, la nuntă, la botez, Mîncăm şi noi pastramă pe orez. De la un timp, băcanul din oraş, Care la mulţi din noi ne este naş, N-a mai venit la fini pe la botez Şi am rămas cu toţi fără orez. Şi, ce să facem ? Strîngem noi parale. Plocon, nişte plăcinte — trei tavane — Alegem un flăcău mai năzdrăvan Şi îl minăm să meargă la băcan, Să cumpere orez cum o putea, Şi una, alta, ce ne trebuia. „Flăcăul s-a întors cu mîna-n gură Şi parcă şi la cap c-o scrîntitură : — Băcanul — ne-a zis el — sau e beat tun. Sau a murit şi a-nviat nebun! Atit a zis flăcăul şi, mereu, Rîdea, rîdea. — ferească dumnezeu ! — „Ne-am zis atunci: — Băcanu-i mort, Asta hlizeşte, s-a prostit de tot, Să ştii că s-a-ntîmplat vreo dandana Şi pesta bir om mai plăti ceva. „Muierile s-au pus atunci pe-ocară, Că sintem­ mămăligi şi pierde vară, Că sărbătoarea n-are chichirez, Cînd la pastramă nu-i puţin orez „Şi ca s-arate ele că-s mai breze, S-au dus la popă să îngenuncheze. Se vede însă că orez n-a fost în cer; Deşi părintele a strîns atîtea ouă, Din ceruri tot cu apă numai plouă „Atuncea noi: — Ce-o fi de-acu, să fie! Să mai cercăm odat-la prăvălie. Dacă băcanu-i mort, lucru-i uşor: Şi-o fi lăsat în Ioc moştenitor „Şi m-au minat pe mine spre băcan, Iar cu plocoane multe, iar cu bani. Chiar şi femeile mi-au dat încredinţare, Căci am un cal cu cruce pe spinare „Ajung în cîmp şi dau să scot amnarul; Dar a-nceput­ să sforăie măgarul. O fi vr­un lup, acu-n amiaza mare ? Dar cînd mă uit venea un şir de care: „Se-apropie, şi văd un om bărbos, Albastru tot, de sus şi pînă jos. Cum l-am văzut — cum face tot săracul — Mă-nchin, ridic măciuca : o fi dracul! Pe drac nu l-am văzut în viaţa mea, Acu îl are, oricum el tot mă ia „Dar cînd îi văd chipiul şi dulmanul Măi, nu e drac, să ştii că e băcanul! „Văd că-mi zîmbeşte mie, om sărac, — Atunci, nu e băcan, să ştii că-i drac ! „N-apuc să-i dau la mir că-i aud glasul; Leit băcanul , vorba, ochii, nasul „Ei, drace, zic, ţi s-a făcut de joacă! Şi jap ! îi orîncesc una la moacă » „El sare-n lături (dracu sare-aşa !) Şi-ncepe mînios a mă-njura Dac-a-njurat, mi-a mai trecut din frică, Numai băcanu-njura-aşa, adică: „II mai privesc; el îmi arată mie, Hîrţoage că-i băcan la-mpărăţie. — Ăi fi, — i-am zis — eu, însă nu te crez! Să-mi dovedeşti. Ia dă-mi nişte orez! Cunosc eu dracii numai din poveşti, Dar n-ai tu grijă, n-o să mă prosteşti „El merge la un car, deşart-un sac, Şi-acuma, spuneţi, zău, nu era drac ? Căci de băcan i-s ochii, gura, glasul, Dar numai dracu-ţi dă orez albastru ! „Ii pun o mînă-n chică, îl ba­t în sac : M-am lămurit, băcanul era drac. „— Te-am prins — îi zic — acu nu te mai scap. Iţi rîzi de noi, îţi faci mereu de cap! „Ce sîntem noi, pe sfoară să ne tragi ? Nu ţi-e destul că ne-ai lăsat săraci? „Ne-ntuneci viaţa cu stafia-ţi hîdă, Din alb faci negru, îi opreşti să rîdă Pe tineri, pe copii şi pe femei. Nu-ţi mai ajunge iadul. Ce mai vrei? „Cît ai făcut-o-n lume pe băcanul, Orezul alb abia-l mîncăm cu anul; „Orez albastru-aduci, să ne înşeli, Ca să ne poţi vîrî-n alte beleli ? „Ce-ai zis ? Cocoanele-1 mănîncă pofticioase ? Măi, drace, cui îi rozi tu oase? Cocoanele-s curate, au dantele, Se spală cu parfum de floricele „Şi vrei să-ţi mînce ţie ăst orez? Chiar şi primarul ? Fugi, că nu te crez ! „Ascultă, băieţaş, dacă mă minţi, Să ştii că nu ai suflet, nici părinţi. „Vezi porcii ăia, colo, în băltoacă ? Orezul tău le-arunc. Şi dacă orezul tău va fi mîncat de porci, La prăvălie poţi să te întorci. • ••••• • • „Ei, bravo, drace, uite, ai scăpat : Băcan eşti! Porcii au mîncat...! •••••• •• „...Aşa a fost, cinstiţi boieri, povestea. Dar eu mă îndoiesc de toate­ acestea. Mă îndoiesc şi nu ştiu cum să fac. Dar dacă nu-i băcan şi-i totuşi drac? „Căci de-ar fi om, de ce să-şi bată joc, Să pună oamenii cu porcii la un joc ? „Eu sunt mai prost, dar dumneavoastră ştiţi Şi-aş vrea acuma să mă dumiriţi: „Ce e , băcan — sau e cumva strigoi ? Să-l zvîrl în iad ? — sau cu măciuca să-l înmoi ?" Zicînd acestea omul nostru scoate Din sac strigoiul numai jumătate. Cum îl văzură, toţi boierii, cu toptanul. Strigară: — E băcanul, e băcanul!" Boierii­ au rîs, sunîndu-şi gologanii: — „Nepricepuţi şi proşti mai sînt ţăranii Ştefan Bănui­escu (Fragment din „Păţaniile lui Ispas“). Ilustraţii de GION

Next