Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)
1957-11-28 / nr. 48
GAZETA LITERARĂ PE ACEEA, BARICADA DE IDEI La 25 noembrie 1947, se încheia convenția de colaborare culturală între guvernele R. P. Române şi R. P. Ungare. Un deceniu s-a scurs, aşadar, de atunci, — interval de timp în care lumea pare să fi devenit din ce în ce mai mică. Ca să-ţi dai seama de lucrul acesta nu e neapărat nevoie să urci pe bordul unui avion suprasonic sau să însoţeşti cu gîndul fantasticul zbor a! sateliţilor artificiali în jurul pămîntului. E suficient să străbaţi, aşa cum am făcut deunăzi, drumul de la Debreţin la Budapesta, trecînd prin şesul nesfîrşit al Hortobagy-ului. Te opreşi în faţa clădirii scunde, unde acum mai bine de un veac şi-a odihnit truditele-i picioare Petőfi, te reculegi cîteva clipe în faţa plăcii comemorative cu chipul poetului, îţi ocupi din nou locul în maşină şi porneşti mai departe. Ca să străbată pusta, lui Petőfi îi trebuiau (la fel ca eroului său János Viteazul, atunci cînd era cioban încă) lungi zile grele. Maşina lasă pusta în urmă în cîteva ore. Dar sînt elemente care egalează şi nu o dată întrec viteza celor mai perfecţionate motoare : un cîntec, o poezie, o operă de artă... Invitaţi să ne ospătăm la o gospodărie de stat (era tot în Hortobágy şi tot în ziua aceea), nu mi s-a părut prea curios cînd unul dintre ţărani mă întrebă : — Ce mai face poetul At ? Am auzit că a scris o poezie în legătură cu vizita pe care a făcut-o deunăzi la noi, în Ungaria. Fiţi bun, spuneţi-i să ne-o trimită... Un alt ţăran îmi mărturisise mai înainte că a citit o traducere a „Mioriţei“ : — Tare frumoasă poezie... Am lăsat Hortobagy-ul în urmă, însă nu în depărtare; cuvintele acestor ţărani, ţărani simpli, dar atît de asemănători cu nenumăraţi ţărani de la noi, mi-au rămas, împreună cu Hortobagy-ul, în inimă. Ele m-au făcut să simt şi mai bine distanţa parcursă de popoarele noastre în anii de după eliberare. Se împlinesc, aşadar, zece ani de la convenţia de colaborare culturală încheiată între guvernul Republicii Populare Ungare şi al Republicii Populare Române. Ce cunoşteau, pînă la acea dată, romînii, în ceea ce priveşte literatura maghiară, arta maghiară, ştiinţa maghiară ? Ce cunoşteau din domeniile culturii romîneşti maghiarii ? Nu sunt un mare amator al statisticilor. însuşirile cifrelor şi numerelor sînt nu o dată plictisitoare, adeseori absolut neesenţiale. Esenţială, însă, mi se pare o realitate şi anume promovarea în acest timp, prin comerţ intelectual, a unor valori, din ale căror fructe se împărtăşesc în mod egal popoarele noastre. Esenţial e, cred, faptul că, pentru prima dată în istoria lor, popoarele noastre îşi schimbă între ele şi-şi apropie frumuseţi, descoperiri, valori, simţindu-le ca pe nişte bunuri comune. Dar nu e numai atît. Mi se pare, în acelaşi timp, că e pentru prima dată că popoarele noastre (înţelegînd prin popor masele de oameni ai muncii) se apropie nu prin suferinţe comune, ci prin elanuri, bucurii şi perspective ale fericirii, care — şi ea —■ nu poate fi decît o fericire comună. Sau după cum spune marele Ady : „Simţim cum creşte-n sufletele noastre Puterea, biruind pe Nu se-poate Simţim că fi-vor una-n viitor Aceste universuri noi, curate. Din mii de lumi s-a zămisli doar una O lume, însă, grea de bucurii. Şi această Vale a Plîngerii de astăzi O ţară scumpă tuturor va fi“. Spre lumea noastră de astăzi, spre solidaritatea şi înţelegerea noastră frăţească de astăzi, îşi trimitea glodurile şi speranţele sale Ady, cînd scria, acum 45 de ani, aceste versuri. Sub semnul acestei solidarităţi frăţeşti a fost sărbătorit, anul acesta, marele poet maghiar Arany János. Şi trebuie spus că poporul nostru l-a sărbătorit nu doar ca pe un ilustru poet maghiar, dar şi ca pe un poet al său, ca pe un poet care ne ajută în lupta comună. Cind, oare, înainte de eliberarea popoarelor noastre din sclavia fascistă, ne-am fi putut da mîna, maghiari şi romîni, îngenunchind la umbra unor copaci comuni şi împărtăşindu-ne roadele viselor lor ? Spuneam că nu mă aplec prea mult asupra statisticilor. Cîte cărţi din literatura romînă au fost traduse în ultimii zece ani, în maghiară, şi cîte cărţi maghiare în romîneşte ? Are lucrul acesta o însemnătate esenţială ? Desigur, oricînd se pot traduce (şi va trebui să se traducă) mai mult decît se traduce. Un lucru e cert : numărul acestor cărţi tălmăcite de o parte şi de alta în aceşti ultimi zece ani depăşeşte numărul celor tălmăcite, de-a lungul a cîtorva sute de ani, cîteva sute de ani sterpi în ceea ce priveşte cunoaşterea reciprocă prin cultură. Nicolae Bălcescu, I. L. Caragiale, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, etc., — iată creatori români, care, în acest deceniu, au început să fie cunoscuţi în Ungaria nu doar după nume, ci prin opere: Petőfi Sándor, Arany János, Katona József, Ady Endre, József Attila, Illés Béla, etc., — iată creatori maghiari, care, de asemenea, nu mai sînt pentru masele romîneşti doar nume, ci puternice realităţi, care le ajută în lupta lor, le întăresc, — creatori şi opere devenite, cu un cuvînt, familiare. Nu există astăzi compozitor, muzicant, din ţară, pentru care creaţiile lui Bartok Béla sau Kodály Zoltán să reprezinte doar opere de mare valoare. Ele sînt un bun comun, izvor perpetuu de învăţăminte, — după cum, mi se pare, cam acelaşi lucru înseamnă pentru creatorii maghiari din domeniul muzicii moştenirea generoasă a lui George Enescu. ★ ...Toamna e pe sfîrşite, intrăm în iarnă. Fructele artei, ale ştiinţei, ale literaturii, ale culturii în general, nu cunosc, insă, anotimp neprielnic. Cititorii din Republica Populară Romîni au primit şi vor primi, acum cînd nu ne mai despart decît puţine zile de inaugurarea Lunii Culturii, pe lingă alte cărţi, volumul 1 din „Opere alese“ de Alricz Zsigmond, tălmăcirea unora din poeziile lui Arany Ános, şi a lui „János Vitéz“ de Petőfi Sándor... Operele acestea fac parte din roadele marilor inspiraţi maghiari, după cum faptul că ele pot fi împărtăşite şi poporului nostru e un rod al climatului umanist asigurat astăzi în ţările de democraţie populară. Dar munca noastră în domeniul cultural este de-abia la început. Este încă atît de muncit. De dincolo de moarte, glasul poetului care a luptat pentru aceste timpul, glasul acelui mare inspirat care a fost József Attila, se aude emoţionant: * ; ' ’ ’ / „Cumplita luptă dusă de umbrele străbune aducerea aminte o şterge azi blajină. Să rînduim e timpul durerile comune : aceasta-i munca noastră de azi; şi nu-i puţină“. ...Intr-adevăr, munca noastră de azi— munca noastră comună — nu e puţină. Insă este o muncă pe care, şi unii şi alţii, şi cu toţi împreună, o ducem cu acea înţelegere majoră, pe care ţelul nostru comun şi rosturile noastre comune ne-o dau. Am fost fericit cind, în această toamnă, am putut descoperi, după cercetări care au durat cîteva zile, căsuţa de pe strada Bucovăţ 53, în care a locuit, în 1909, nefericitul părinte al lui József Attila, muncitorul Iosif Aron. E un rezultat modest, dar care, cred, interesează istoria literară maghiară. Am fost nu mai puţin fericit să-l reintilnesc acum cîteva zile, aici la Bucureşti, după ce-l văzusem de curînd la Budapesta, pe istoricul literar Szabolcsi Miklós, care — invitat de Academia Republicii Populare Române — face cercetări amănunţite tot în legătură cu József Attila, al cărui părinte s-a născut, după cum se ştie, în ţara noastră. Cînd s-ar fi putut duce, în alte vremuri, o asemenea muncă de colaborare frăţească? ...Am putut vedea, spre sfîrşitul acestei toamne, la Budapesta, admirabila expoziţie comemorativă Arany János. O parte substanţială dintre obiecte fuseseră împrumutate de la muzeul memorial Arany din Salonta. E inutil să mai spun cu cită emoţie şi cu cîtă veneraţie se apropiau vizitatorii de acele vestigii devenite sacre... Dar cred că nu este inutil să subliniez gratitudinea manifestată nu doar de un singur vizitator faţă de pietatea cu care Statul nostru de democraţie populară păstrează obiectele înnobilate de atingerea celui care spusese în faimosul răspuns adresat ilustrului său prieten Petőfi : „soarta poporului e soarta mea“. Căutînd să descopere noi documente în ceea ce-l priveşte pe Arany, un alt grup de cercetători de pe lingă Academia maghiară de ştiinţe ne-a vizitat, tot spre sfîrşitul acestui an, ţara. Comit, poate, o indiscreţie, dar am sentimentul că ea poate fi răscumpărată de lumina pe care o reverberează asupra prieteniei romînomaghiare faptul în sine, dacă voi spune că însuşi tovarăşul dr. Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, este cel care s-a ocupat cu aducerea acestui grup de cercetători ştiinţifici în ţară. „Dezbină şi stăpîneşte“ — aceasta era deviza stăpînitorilor Ungariei de altădată, — deviză împărtăşită şi de stăpînitorii Romîniei din acele vremuri, chiar dacă era evlavios convertită în „Nihil sine Deo“. Conlucrare frăţească — iată deviza statelor noastre care construiesc socialismul. La Debreţin, preşedintele sfatului popular mi-a arătat o vază de flori romînească. Un motiv simplu : o horă de ţărănci împodobeşte vaza. „In zilele contrarevoluţiei (îmi spunea preşedintele sfatului popular), rebelii au năvălit, au găsit vaza şi au trîntit-o de pămînt : era doar romînească, venea dintr-un stat socialist... După izgonirea lor, cîţiva elevi au luat-o, au reconstituit-o, au lipit-o cu grijă... Copiii noştri ştiu că pentru eliberarea Debreţinului de sub jugul fascist au căzut mulţi romîni, ei citesc şi ştiu că Romînia e ţara lui Eminescu şi Bălcescu...“. ...„Maghiari, saşi şi romîni (îndemnase la 1848 generalul revoluţionar Bem), întindeţi-vă o mină frăţească, îndepărtaţi orice sentiment de ură naţională şi veţi fi fericiţi !“. Acelaşi strigăt îl dădea, în acele zile decisive, grele de mirosul prafului de puşcă şi vibrînd de încordarea exasperată pe carei-o transmite presentimentul sfîrşitului, marele nostru Bălcescu. Iată îndemnurile de atunci ale celor mai buni dintre revoluţionarii maghiari şi romîni transformate în faptă. Ajutorul reciproc este fundamentul acestei fapte. „Sîntem (m-a informat preşedintele sfatului popular din Debreţin) în permanent schimb de experienţă cu oraşul dumneavoastră Iaşi. Vom ridica, aici, în oraşul nostru, un monument impunător, de marmoră albă, în amintirea ostaşilor români căzuţi în luptele pentru eliberarea oraşului de sub fascişti. Vom invita să ia parte la concursul pentru proiectul monumentului şi artişti din Republica Populară Romînă“. Statisticile, repet, nu sînt totdeauna concludente. Mult mai concludent mi se pare, bunăoară, faptul că, la Budapesta, pe afişele anunţînd concertele câtorva mari dirijori ai lumii, invitaţi să conducă orchestra simfonică din capitala Ungariei, se află şi numele lui George Georgescu. Mult mai concludent mi se pare faptul că despre Silvestri se vorbeşte cu o admiraţie pasionată. Nu ştiu dacă absolut toate cărţile — române şi maghiare — tălmăcite în aceşti zece ani au fost totdeauna cele mai potrivite şi dacă totdeauna traducerile au căpătat acel nobil vestmînt al artei, fără de care o operă poate fi compromisă. Sigur, după cum spuneam şi mai Înainte — şi nu va trebui să trecem peste o seamă întreagă de lacune — s-a realizat, în acest deceniu, de o parte şi de alta, şi adeseori împreună, acel climat de comprehensiune reciprocă, pe care l-au visat şi Bălcescu şi Petöfi. In curînd vom avea, editat la Budapesta, de către Academia de ştiinţe maghiară, cu concursul Academiei noastre, un masiv dicţionar romînomaghiar. Academia Republicii Populare Române şi-a dat, de asemenea, concursul solicitat la redactarea „Enciclopediei maghiare“. Excelentul poet Fodor József lucrează la tălmăcirea poeziilor lui Mihail Eminescu. Publicul maghiar a făcut în acest interval de timp cunoştinţă cu teatrul lui Caragiale („O scrisoare pierdută“, „O noapte furtunoasă“), iar spectatorii noştri români şi maghiari cu teatrul lui Katona József, „Bánk Bán", al lui Heltai Jenő, („Cavalerul mut“), al lui Karinthy Frigyes („Marele bijutier“), al lui Brody Sándor („învăţătoarea“) etc. Fazekas Mihály (cu „Ludas Matyi“) nu mai e un necunoscut in Romînia după cum nici Mikszáth Kálmán, Jókai Mór, Móricz Zsigmond, etc., — ca să nu amintesc decît de cîţiva clasici. „Amintirile din copilărie“ ale lui Creangă, „Poeziile alese“ ale lui Eminescu, „Basmele“ lui Ispirescu, „Fraţii Jderi“ de Mihail Sadoveanu se află şi în bibliotecile maghiare. Expoziţii, schimburi de material ştiinţific, concerte, vizite reciproce de oameni ai ştiinţei şi artei au devenit, din evenimente excepţionale, fapt firesc. Alături de Ungaria populară au stat oamenii de cultură din Republica noastră populară şi în zilele cind contrarevoluţia a încercat să reinstaureze în ţara lui Petőfi, a lui Ady şi a lui József Attila domnia devizei „Dezbină şi stăpîneşte“. „Ne-a folosit (îmi spunea, la Debreţin, scriitorul Fábián Sándor, care a asistat anul trecut, la Congresul scriitorilor din R.P.R.), ne-a folosit exemplul unităţii scriitorilor din Romînia. In ce mă priveşte, cînd a izbucnit contrarevoluţia, n-am stat pe gînduri : am înfruntat-o cu arma-n mină...“ Convenţia de colaborare culturală încheiată între guvernul Republicii Populare Romîne şi guvernul Republicii Populare Ungare, la 25 noembrie 1947, este o piatră de temelie în istoria relaţiilor dintre ţările noastre. Fără eliberarea, de către armatele sovietice, a Ungariei de sub jugul fascist, această piatră de temelie nu s-ar fi putut pune. Pentru vremurile de astăzi, pentru această conlucrare frăţească, au luptat cei mai luminaţi vizionari romîni şi maghiari. Unul dintre aceşti vizionari este marele poet maghiar Ady Endre, de la a cărui naştere s-au împlinit 80 de ani. Poporul român, alături de poporul maghiar, i-a cinstit, în aceste zile, memoria. Luptător împotriva şovinismului, luptător pentru solidarizarea tuturor oprimaţilor, Ady Endre ridica — a trecut de atunci jumătate de veac — o seamă de întrebări zguduitoare : „De ce din mii de frânte doruri Nu creşte-o uriaşă vrere ? Cînd slavă,ungară sau valahă, Durerea-i, vai, tot - o durere. De-o mie de-ani, ocara, chinul La toţi ni-s rude-apropiate. De ce nu ne-ntîlnim c-un vuiet Pe a spiritului baricade ? Dunăre, Olt — la fel au graiul, Un grai domol şi mortuar. E vai de-acela care-n ţara Lui Arpad, nu-i domn sau tîlhar ! Cind ne vom strînge laolaltă Maghiari şi nemaghiari,dar fraţi ? Cînd răsuna-va glasul nostru. Al celor frînţi şi împilaţi? Cît vom mai fi o laşă oaste ? Mişeii cit vor sta-n domnie ? Cît va mai fi poporu-un graur întemniţat în colivie ? Ungarie cerşetorească. Nici crez, nici piine azi n-avem. Dar mîine va fi totu-al nostru, De îndrăznim şi dacă vrem". Acestea sînt întrebări pe care Ady le punea acum jumătate de veac. Eliberarea ţărilor noastre a dat răspuns tuturor întrebărilor. Îndrăznind şi vrînd, îndrăznind împreună şi vrînd împreună, călăuzite de acea „stea a stelelor“, care este steaua omului, „steaua care nu piere niciodată“, după cum spunea Ady, popoarele noastre se află astăzi pe aceeaşi baricadă de idei. E baricada pusă în slujba celei mai înalte culturi umaniste, în slujba omului, a păcii şi a fericirii întregii umanităţi. Eugen Jebeleanu MMM'HMUra — —■ In editura Aufbau, din Berlin, a apărut sub titlul „Cocoşul galic“ o antologie a poeziei franceze de la trubaduri pină la lirica modernă a unor Pierre Garnier şi Charles Dobzinski. Traducerea in limba germană a fost asigurată cu fidelitate de fond şi de metrică de către poetul Helmut Bartuschek. ★ Şantierul literar din Republica Democrată Germană este deosebit de activ. Anna Seghers este pe punctul de a termina noul ei roman, intitulat ,"Die Entscheidung" („Hotărlrea" ), a cărei acţiune se desfăşoară în Germania postbelică. Johannes Becker a predat editurii două volume de poezie puptind titlurile „Hochsommerlich" (In miez devară) și ,, Vergangenheid" (Trecutul). Arnold Zweig a terminat un nou volum din ciclul epic ,,Sergentul Grişa“. Erwin Strittmatter lucrează la un roman in două volume intitulat „Der Wundertäter“ (Făcătorul de minuni) a cărui acţiune se desfăşoară in Germania de-a lungul primei jumătăţi a secolului XX. Din aceeaşi perioadă îşi extrage tematica şi scriitorul Dieter Noll In romanul pe care il elaborează. ★ Vom mai putea citi din producţia editorială din R.D.G. volumul de schiţe satirice semnat de Wolfgang Joko: Ascensiunea studentului Cragg“. W. Joko mai pregăteşte şi un roman cu titlul provizoriu „Viermele din măr“, in care se înfierează tipul unui intelactual care alunecă pe panta negativismului şi a adversităţii faţă de societatea în care trăieşte. Karl Grünberg lucrează la cea de a doua parte a romanului său, „Cvartetul umbrelor“, iar Franz Fuhmann pregăteşte un volum de povestiri evocind momente din ultimul război. Un gen cu mari posibilităţi: acel literar-fotografic. (Scriitorul german Horst Beseler şi artista fotografă Edith Rinkus pregătesc împreună un volum de proză şi imagini despre viaţa tineretului german aşa cum trăieşte el de o parte şi de cealaltă a liniei de demarcaţie ce scindează Berlinul. Ludwig Renn, autorul celebrului cuplu de romane ,„Război" şi „După război" publică un volum de amintiri intitulat ,,Copilăria şi tinereţea mea" în care descrie lumea de altădată a aristocraţiei germane, căreia autorul i-a aparţinut prin naştere şi de care s-a rupt din profundă repulsie. Ne este astfel înfăţişată cu talent şi umor imaginea protipendadei ţării sale. L. Ruga -wmuTu, .y...................- h iii ■ ' —■ imm — —i «uhrm: NICOLAS MANOUSSIS (Cipru) ,dlicioddă nu vom uita, niciodată 11 DIN SALONUL INTERNATIONAL DE ARTA FOTOGRAFICA AL R. P. R. CHAM-LIN „Noapte bună" (Hong-Rong) Pius al XII -lea şi cinematograful O enciclică din luna septembrie, adresată episcopatelor din întreaga lume, aduce credincioşilor cuvîntul papal în privinţa cinematografiei, televiziunii şi emisiunilor radiofonice. Modernizat, Sfintul Scaun acceptă cu blîndă şi firească tradiţionalitate descoperirile ştiinţei. Vremurile lui Galileo au apus. ,,Bianco e Nero“ revistă mensuală de studii cinematografice, redă partea din enciclică închinată cinematografului, „care a devenit unul din cele mai importante moduri de expresie ale timpului nostru“ — după cum recunoaşte Pius al Xll-lea. Sîntem întru totul de acord cu Sanctitatea Sa atunci cînd afirmă că filmul nu constituie „un simplu comerţ, ci mai ales o hrană intelectuală şi o şcoală a formării spirituale şi morale a maselor“. Ne îndoim insă că „filmul ideal“ recomandat drept hrană intelectuală, avînd „valoare permanentă“ pentru mase, e cel de inspiraţie şi realizare catolică. Dar Vaticanul încearcă să ne convingă. Şi mijloacele lui de convingere sînt îngrijorătoare. Regizorilor li se propune „un expert, consultant religios“, „care se va ţine voluntar la dispoziţia lor“, „în timpul realizării filmului“. Blinda ofertă de colaborare e însoţită de ameninţări — ce-i drept destul de vagi — în caz de refuz : „Părinteşte invităm pe producătorii şi regizorii catolici să nu permită realizarea unor filme potrivnice moralei, şi credinţei creştine"; dar dacă totuşi (Domnul păzească) s-ar întîmpla, episcopii nu vor lipsi să-i admonesteze, folosinduse, dacă trebuie, sancţiunile potrivite. Prevăzător, Vaticanul nu foloseşte doar muniţia uşoară a admonestărilor şi sancţiunilor. Criticii cinematografici catolici sînt invitaţi să nu se „scufunde într-un deplorabil relativism moral, sau să confunde ierarhia valorilor...“ (probabil paza Domnului nu e prea sigură). Şi artileria grea — sălile cinematografice aparţinînd autorităţilor eclesiastice (sînt numeroase aceste săli în Italia) — e pusă în mişcare. Unite în asociaţie, „vor trebui să asigure credincioşilor spectacole cu o ambianţă sănătoasă“ — catolică bineînţeles. • Raluca lacob Decernarea Premiului Internaţional Lenin lui Louis Aragon După cum relatează ziarul „Pravda“, între 5 şi 11 noiembrie 1957 au avut Ioc şedinţele Comitetului pentru Premiul Internaţional Lenin „Pentru Întărirea păcii‘între, popoare“. Discutînd diferitele candidaturi, Comitetul a decernat premiile pe anul 1956. Potrivit ordinii stabilite anterior, hotărîrea Comitetului va fi dată publicităţii la 1 ianuarie 1958. Totodată, comitetul a adoptat o hotărîre cu privire la decernarea Premiului Internaţional Lenin „Pentru întărirea păcii între popoare“ lui Louis Aragon, cunoscut scriitor şi militant pe tărîm obştesc din Franţa, pentru meritele , sale deosebite în lupta pentru menţinerea şi consolidarea păcii, cu prilejul aniversării a 60 de ani de la naşterea sa. v CIHININEZ „Seceriş" Presa literară chineză s-a îmbogăţit de curînd cu o nouă şi masivă publicaţie : revista „Souhu“ („Seceriş“). Revista îşi propune să ducă, alături de întregul popor, lupta împotriva elementelor de dreapta. Totodată, revista îşi pune paginile la dispoziţia scriitorilor, poeţilor, criticilor etc, de diferite orientări, arătînid însă că ea va milita numai pentru înflorirea „florilor frumos mirositoare" şi că, pentru a deosebi acestea de „buruienile otrăvitoare", se va călăuzi de cele 6 cunoscute criterii indicate de preşedintele Mao Tze-dun. Revista este condusă de doi redactori-şefi, cunoscuţii scriitori Ba Tzin şi Tzin I. „Seceriş" va apare ca organ al Uniunii Scriitorilor Chinezi, o dată la fiecare două luni. E interesant de arătat că, încă pînă la apariţia primului număr al revistei, redacţia a primit aproximativ 70 de nuvele și romane, în afară altor materiale. Sumarul variat al numărului de debut al revistei cuprinde, printre altele, un important studiu inedit al marelui scriitor chinez, Lu Sin, datînd din 1942, intitulat „Despre etapele fundamentale ale istoriei literaturii chineze“. Din 8000 de manuscrise inversarea recentă a trei decenii de existenţă a glorioasei armate naţionale de eliberare chineze a prilejuit, pe plan literar, apariţia unei foarte interesante culegeri de povestiri „Hunţi piao piao" („Filidie drapelul roşu“). Lucrările intrate în culegere au fost alese din peste 8000 de manuscrise primite din toate colţurile Chinei. Povestirile sînt închinate diferitelor episoade ale luptelor revoluţionare şi eroilor săi, iar cei mai mulţi autori sînt ei înşişi foşti participanţi la lupte. ‘ Eroismul legendar, eforturile de neînchipuit ale poporului chinez şi ale conducătorilor săi, care au făcut posibilă uriaşa revoluţie chineză, au fost surprinse cu talent In multe pagini ale culegerii. S. Carp Redactor-şef: Zaharia Stancu. Colegiul redacţional: Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu (redactor-şef adjunct), Eugen Jebeleanu, George Maco■vescu, Ion Mihăileanu, V. Mîndra (redactor-şef adjunct), Mihail Petroveanu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitner. REDACŢIA: Bucureşti — B-dul Ana Ipătescu 15, Telefon 1.39.36; 1.50.17. ADMINISTRAŢIA: Şos. Kiseleff nr. 10 Telefon: 7.79.46 ABONAMENTE: 3 luni 6,50; 6 luni 13 lei: 1 an 26 Iei. Tiparul: întreprinderea Poligrafică nr. 2, Str. Brezoianu 23—25