Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)
1961-03-09 / nr. 11
■TliinnrTirinr“" ' ~T*lfJilTIHIIHFhlIflJiWy———HMWáflUI——IÉH1 'PMU *1 JHlIlidftiHIMHf——fIMfcffttf iWWWM——MWiMM—HHâlX—HM '* iMMIIIillHllÉ*1 WWlWT I CONSTRUCȚIA SOCIALISTA Șl SARCINILE REPORTAJULUI Reportajul, iată o temă pe care critica noastră literară o aduce mereu în discuție dar, curios, aproape totdeauna lateral, insistînd asupra unor aspecte secundare. Se dă amploare, de pildă, încercărilor de clasificare a reportajului pe baza analizării procedeelor reportericești, neaccentuîndu-se însă îndeajuns că această varietate de formule este ea însăși un rezultat al bogăţiei de înfăţişări pe care, le ia actualitatea în transformare revoluţionară. In general, se acordă mai puţină atenţie în discuţii, tocmai acelor aspecte care, determinante pentru evoluţia reportajului, apar ca forme de reflectare a realităţii socialiste. Or, cum s-a mai spus, actuala înflorire a reportajului, marcată prin apariţia unor personalităţi scriitoriceşti distincte, prin sensibila diversificare a stilurilor, se explică prin condiţiile propice oferite de epoca noastră, a construirii socialismului. Ritmul febril al transformărilor, dinamismul vieţii contemporane solicită literaturii o reflectare operativă, îndatorire ce revine firesc, în primul rînd, reportajului. In actuala etapă de mare avînt constructiv, cînd potrivit sarcinilor trasate literaturii de Congresul al IlI-lea al Partidului se cere „cunoaşterea aprofundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii“, critica va trebui să se preocupe în mai mare măsură de modul în care se răsfrînge în literatură viaţa contemporană, să tragă concluzii asupra valorii operelor pe baza unei confruntări cit mai atente între realitate și imaginea ei literară. Dintre toate speciile literaturii, reportajul oferă, desigur, unei astfel de confruntări elementele cele mai concludente. Pînă la un punct, reporterul îndeplineşte o misiune de cronicar, înregistrînd evenimentele importante petrecute în timpul său. Faptele relatate de el sînt reale, eroii identificabili, viaţa ajunge în paginile sale fără modelările ficţiunii. Care va fi atunci sarcina reportajului în privinţa reflectării vieţii noi ? Desigur aceea a întregii literaturi, de a se îndrepta spre aspectele esenţiale ale actualităţii, de a sezisa lupta dialectică a noului cu vechiul în împrejurările cele mai semnificative, de a oglindi efortul întregului popor condus de partid în domeniile cele mai importante ale luptei pentru construirea socialismului. Respectînd întrutotul datele realităţii, reporterul nu procedează, aşadar, fotografic, ci selectind cu rigoare principială. Itinerariile străbătute în Ultimii ani de reporterii noştri compun într-aderăr o hartă elocventă a Romîniei socialiste. Cele mai importante obiective ale muncii de construcţie, marile şantiere ale socialismului, au atras într-un flux neîntrerupt cele mai multe forţe reportericeşti, acţiune din care -----------------------au rezultat cîteva importante cărţi de reportaje-monografii. Astfel, după volumul despre Hunedoara socialistă, V. Nicorovici va tipări în curînd unul despre „Marele arc petrolifer“. După calea lui Coşovei închinată „Dobrogii de aur“, Petru Vintilă va publica o alta despre aceeaşi regiune. De cîteva zile a apărut „Lumină“, de Radu Cosaşu, scriere închinată Bicazului. Viitoarele cărţi de reportaj vor consemna desigur istoria nouă a Galaţilor unde reporterii şi-au început deja investigaţiile (vezi „Dimineaţa unui şantier“ de H. Rohan — „Luceafărul“ Nr. 18/1960 sau „Galaţi, oraş deschis“ de Mikó Erwin — „Tribuna“ Nr. 3/1961). Nu ne vom referi în aceste însemnări la volumele de reportaje — despre care cronicile şi recenziile au vorbit la timpul potrivit — ci vom face unele observaţii privitoare la modul de oglindire a actualităţii în reportajele din publicaţiile literare. Năzuind să realizeze cu operativitate o cuprindere cit mai largă a principalelor obiective în jurul cărora se dă bătălia pentru socialism, revistele acordă reportajului un spaţiu destul de întins. Se axează aceste reportaje pe problematica esenţială a unei realităţi în necontenită prefacere revoluţionară ? Desprind reporterii din noianul de probleme întîlnie în „documentare“, pe acelea care stîrnesc cel mai mult interesul oamenilor muncii? Răspunzînd la astfel de întrebări vom realiza, credem, acea confruntare necesară, de care vorbeam mai sus, între realitatea descrisă de reportaje şi transpunerea ei literară. Şi întrebările se pot înmulţi. Raportul ţinut de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la cel de al IlI-lea Congres al Partidului conţine sugestii bogate în acest sens. „Propaganda şi agitaţia, presa şi radioul, se spune în Raport, trebuie să-şi concentreze eforturile pen-SIHAI CAMARUJI Confruntarea cu actualitatea Necesitatea reflectării complexe Direcţii de dezvoltare tru ca prevederile planului de şase ani, atît cele generale cît şi cele privind fiecare ramură şi fiecare colectiv, să devină temeinic cunoscute de oamenii muncii, să mobilizeze cele mai largi mase la îndeplinirea sarcinilor economice; ele trebuie să militeze pentru extinderea a tot ce este înaintat şi valoros în experienţa participanţilor la întrecerea socialistă şi a unităţilor fruntaşe, să combată rutina şi indolenţa care împiedică răspindirea noului". Au aşadar reportajele noastre un pronunţat caracter agitatoric, mobilizator, îşi dovedesc eficienţa pe care cititorii o aşteaptă printr-un conţinut combativ îndreptat acolo unde e cazul împotriva rămînerilor în urmă a manifestărilor vechii mentalităţi, asupra cărora Raportul atrage atenţia ? Se menţionează în Raport şi alte aspecte la fel de importante. Cităm în continuare : „Ca urmare a transformărilor social-economice, în ţara noastră a luat naştere şi se dezvoltă tot mai mult o morală nouă, socialistă, o nouă atitudine faţă de muncă, faţă de bunurile obşteşti şi îndatoririle sociale, noi relaţii de într-ajutorare tovărăşească între cei ce muncesc“. Iată deci, sugerate de textul Raportului direcţiile fertile pe care cred că trebuie să se dezvolte reportajul actual, direcţii nu totdeauna fructificate de reportajele care apar în revistele noastre. Urmărind să ofere imagini de ansamblu asupra marilor construcţii, revistele au iniţiat deplasări ale grupurilor de scriitori în anumite regiuni ale ţării. Rezultatele s-au concretizat prin realizarea unor pagini speciale de reportaj, cum am citit în ultimul timp în „Luceafărul“ , „Ţara de sus“ (nr. 23/960) şi „Hunedoara“ (nr. 3/961) sau în „Gazeta literară“ despre regiunile Crişana (nr. 4/1961) şi Bacău (nr. 9/961). Iniţiativa este desigur bună, dar din păcate nu totdeauna grupajele amintite reuşesc să aducă o imagine concludentă asupra aspectelor descrise. Explicaţia : cunoaşterea realităţilor a fost sumară, turistică şi de aici caracterul expeditiv al „însemnărilor“ înserate în revistă. Nu înţelegem totuşi cum de la Hunedoara, care a furnizat unui confrate datele unei pasionante cărţi de reportaj, Corneliu Leu se întoarce, ca să ne exprimăm astfel, cu mîinile goale. Cele cîteva generalităţi, expuse prin intermediul unui dialog între doi oţelari aflaţi la teatru, sînt de multă vreme cunoscute . Vezi, nene Roman, acum intrăm, stăm, ne plimbăm^ prin sălile astea, ca şi cum ar fi aici de cînd lumea !... Roman zîmbeşte^ bun, blind, cu faţa lui mare mărginită de tîmple cărunte : — Iţi închipuiai tu că din noroaiele pe care le-ai găsit în 1948, o să se înalţe aşa ceva?... — Dar, matale?“ („Luceafărul“ nr. 3/960 — pagina despre Hunedoara). Nici unii semnatari ai grupajelor din „Gazeta literară“ (chiar şi teodor Mazilu sau Nicolae Velea) nu fac dovada unei aprofundări a realităţilor întîlnite, nu umplu schema antitezei trecut-prezent au date prea elocvente, în stare să sublinieze contrastul dintre vechea stare de lucruri şi viaţa nouă. Semnalăm deficienţele acestor pagini de reportaje tocmai spre a evidenţia necesitatea aprofundării, a cunoaşterii temeinice a realităţilor. Altfel, chiar o iniţiativă interesantă ca aceasta poate fi compromisă. Dacă paginile mai sus menţionate vădesc din partea autorilor cel puţin tendinţa de a se orienta spre obiective importante ale construcţiei socialiste, alţi reporteri se lasă captivaţi de aspectele pitoreşti, neglijînd tocmai evidenţierea noului, a progresului înregistrat în aceşti ani în oricare din colţurile ţării. Vom aminti în acest sens, în treacăt acele destul de multe reportaje despre pescari, care zugrăvesc static , viaţa acestora, ignorînd conţinutul ei nou, radical deosebit, de trecutul de exploatare. Ne vom mărgini la un singur exemplu („Toamna în Deltă“ de Em. Valeriu, „Luceafărul“ nr. 23/1960) din care cităm: „Eşti la poarta depărtărilor, dar noaptea le ascunde şi numai odată cu zorile le vei vedea cununa lor de lumină, orizontul. Noaptea petrecută pe vas în legănarea valurilor mult cîntate ale Dunării, a fost noaptea viselor vrăjitoare... Se făcea că Dunărea, frumoasă fată de împărat (?), cu pârul revărsat pe umeri, fugise din castelul ei pitit in fund nepătruns de pădure și se lăsase prada, cuminte, chiemarii pornite din adîncuri de ape și depărtări de zări, pășind cu zîmbet nevinovat pe tărîmul necunoscut al celui care o chemase“... etc. etc. etc. Ne mai pot impresiona astăzi, după ce am citit pe Füleik, pe Kisch sau pe Geo Bogza astfel de povestioare duioase ? Contemporaneitatea socialistă se caracterizează prin dinamism şi marea bogăţie a problemelor de viaţă. Cîteva reportaje publicate în ultima vreme de „Viaţa romînească“ sunt remarcabile tocmai prin surprinderea acestor laturi. Din lectura lor, imaginea vieţii noi ne apare pasionantă, plină de sens şi tocmai de aceea vom spune despre ele că realizează cerinţele unei reflectări literare veridice. Reportajul lui Radu Cosaşu, de pildă, „Din mişcarea ideilor şi sentimentelor la uzina de tractoare“ (V. R. nr. 1/1961) se preocupă de implicaţiile morale şi sociale ale unei probleme care animă în cel mai înalt grad interesul eroilor sai muncitori : inovaţiile. Pe aceeaşi direcţie a aprofundării temei abordate se înscriu şi reportaje ample ca „Oameni din lumea petrolului“ de V. Nicorovici (V. R. nr. 10), în care capătă relief, văzuţi în plină desfăşurare a activităţii productive, cîteva chipuri exemplare de petrolişti, „Porumb“ de Ştefan Luca (V. R. nr. 12) unde scriitorul dezbate, fără a cădea în tehnicism, probleme legate de adoptarea unor metode agrotehnice înaintate sau „Emanciparea lemnului“ de Nlie Purcaru. („Luceafărul" nr. 21/960) din care luăm cunoştinţă cum dezvoltarea, în anii noştri, a unei noi ramuri industriale reînsufleţeşte, sub toate aspectele, o întreagă provincie. Astfel de reportaje surprind din unghiuri interesante aspecte din sfera producţiei, pledează convingător pentru însuşirea tehnicii noi, a metodelor avansate de muncă. Eficienţa reportajelor __va creşte deci pe măsura introducerii cititorului în multiplele probleme de interes general pe care le ridică, în toate sectoarele de activitate, munca constructivă. Putem prevedea de aceea, pentru anii următori, o şi mai mare înflorire a reportajului românesc. G. DIMISIANU „Construcţie” MTEPATyPHAfl FA3ETA Teme actuale „ Literaturnaia gazeta“ din ultimul timp se remarcă prin profilul ei variat, printr-o tematică bogată şi interesantă. Continuind discuţia asupra operelor literare propuse pentru premiul Lenin, Konstantin Vansenkin, in articolul „Datoria a fost Îndeplinită“ din nr. 23/21 februarie 1961, scrie, referindu-se la poemul lui A. Tvardovski, „Din depărtare-n depărtare“ : „Această carte este pătrunsă de un înalt lirism. La fel cum un mieşter cu experienţă e capabil sâ facă dintita un trunchi de copac, uimitor de frumos, o mulţime de obiecte minunate, tot astfel poemul lui Tvardovski congne in el sute de aspecte lirice,ntr-o unitate deplină“. Relevind valoarea cetăţenească şi artistică a acestei ultime lucrări poetice, K. Vgaşenkin încheie : „Poetul ne-a promis noi depărtări cucerite, pe care le aşteptăm cu Încredere, căci el şi-a ţinut întotdeauna promisiunile. Deocamdată lucrul a fost terminat. Datoria a fost îndeplinitâ...“ In acelaşi număr remarcăm reportajul din Cuba al lui S. Smirnov, conducătorul primei delegaţii de scriitori sovietici care a vizitat Cuba timp de trei săptâmîni, în decembrie 1960 si ianuarie 1961. La rubrica „Din străinătate“, scriitorul vest-german KarLudwig Opitz semnează foiletonul „Bon*..l de carte“, in care citică maculatura, pusă in vinzare de librăriile occidentale si demască influența otrăvitoare pe care o exercită asupra publicului, literatura „comics-urilor“. Un deosebit interes prezintă articolul lui V. Şklovski consacrat filmului „Povestea anilor înflăcăraţi“, realizat de cineaştii sovietici, după scenariul regretatului regizor A. P. Dovjenko. „Trăim un nou moment de îmbogăţire a cinematografiei sovietice. Se poate demonstra că timpul marilor succese cinematografice nu a trecut, că cinematografia nu s-a învechit, ci e capabilă de noi victorii. Se poate demonstra că Dovjenko trăieşte“ — arată V. Şklovski, relevind virtuţile noii realizări de artă cinematografică. K. Bukovski discută In articolul „Reportaj sau schiţă“ probleme legate de specificul genurilor literare. In presa literară sovietică se discută de mai multă vreme dacă aşa zisul „operă* (schiţă după natură) este mai aproape de schiţâ sau de reportaj. Cert este că noul gen de proză a obţinut succese reale in zugrăvirea imediată, operativă a actualităţii. TŘITE RÁRNÍ JSNOVINY Ca noua poezie sa fie nouă Acţiunile întreprinse în ultimii ani de Uniunea scriitorilor cehoslovaci şi revistele de specialitate pentru dezvoltarea tinerei poezii cunosc o mare amploare. Calculaţi procentul de poezii publicate în revistele de specialitate de autori care puni în prezent nu s-au publicat o culegere de versuri. Numărul lor « mare, tematica variată, modurile de exprimare diverse. Discuţiile de la seminarul din Dolores al tinerilor poeţi care a avut loc în toamna trecută şi în special discuţiile care s-au purtat în jurul propunerii pentru editarea clifilor noi, au arătat că este necesară o exigenţă mărită faţa de calitatea materialului literar publicat. In timp ce în trecut stilurile tinerei generaţii scriitoriceşti au avut nevoe să lupte pentru a se afirma ceea ce era nou apărut, stiluri care au împrospătat şi îmbogăţit poezia, astăzi poema Unită şi cea mai nouă e intr-o situaţie specială, are drumul deschis încă înainte ca «EVIST» noutatea de expresie pe care o aduce să devină definitivă in ansamblul ei. E drept că în momentul de faţă există o puternică febră creatoare, ca noile tendinţe nu s-au cristalizat, şi că se simte nevoia de a sintetiza noile tendinţe, de a găsi şi concentra tendinţa dominantă. Trebuie să fie ajutate în primul rînd valorile reale. Ca să se afirme, să se consacre, poeţii valoroşi trebuie să muncească cu perseverenţă,in profunzime. Trebuie combătută comoditatea unor poeţi tineri, care merg pe căi bătute sau folosesc versul alb, neconcentrat. Creaţia valoroasă se reaizează numai în urma unor căutări reale, îndelungate. J1RI PISTORA ( I.iterámi Noviny — 12.XI.l960) L’EXPRESS Un roman al neantului și absurdului Scriind despre ultimul roman al lui Samuel Beckett întitulat „Asta este“, Maurice Nadeau semnează un „Express“ un elogiu neacoperit de nici o rezervă. Dar simpla povestire a cărţii, şi pe care o reproducem fără să modificăm nimic din rindurile criticului francez, sună de fapt ca o acuzaţie dintre cele mai grave la adresa literaturii practicate de Samuel Beckett. ..După „Ceea ce nu se poate numi“ îmi închipuiam în mod naiv că Samuel Beckett nu poate sa meargă mai departe pe drumul său, că nu poate să coboare mai jos in prăpastia neantului și a solitudinii. Scriam : autorul se va vedea obligat să tacă sau să se repete. După „Ceea ce nu se poate numi” au apărut însă „Texte pentru nimic“, „Sfirşit de partidă“, „Toţi cei ce cad“, „Cenuşă“, iar de curînd romanul „Asta este“ şi aş fi din nou tentat, dacă nu aş fi avertiza de experienţă, de a reface aceeaşi aventuroasă profeţie. Este cu putinţă să progresezi un neant ? Trebuie s-o credem de vreme ce plecînd totdeauna de la un punct situat mai jos decît punctele de plecare precedente, el ajunge într-un fel de univers al nimănui şi mai pustiu şi mai absurd. In „Asta este“ partea pe care o ocupă povestirea, personajele şi raporturile dintre ele, sau ceea ce se cheamă gradaţia unei intrigi este inexistentă. Nu se petrece aproape nimic. Naratorul din „Asta este“ ne înfăţişează un om care a pierdut obiceiul de a sta în poziţia verticală. întins în noroi, cu faţa pe jumătate îngropată în pămîntul cleios, el progresează tîrîndu-se lent. A pierdut glasul şi vocea lui interioară e un fel de murmur după o mecanică imposibil de oprit şi de înţeles. Naratorul o spune într-o frază fără sintaxă, fără semne de punctuaţie în mici şi mari pachete de vocabule : „O zic aşa cum îmi vine în ordinea buzelor mele care se mişcă simţurile îmi sînt în noroi viaţa care mi-a rămas e greşit povestită greşit pricepută iar noroiul este prezent în toate lucrurile ordinea naturii călătoriile dragostea între eleni sînt crîmpeie în adîncuri“. Orice artist îşi dă silinţa ca prin frazele sale să comunice direct cu realitatea, dar aici frazele pulverizează această realitate. Cartea se compune din trei părţi : „înainte de Fim“, „O dată cu Pim“ şi ,„După Pim“. „înainte de Pim“ reprezintă un om care întins pe burtă, înfricoşat şi singur, înaintînd cu ajutorul mîinîi drepte, ţinînd în cea stingă un vechi sac de cărbuni umplut cu cutii de conserve, se Urăşte timp de luni, de ani, de secole. „Cu Pim* ne înfăţişează întilnirea naratorului cu o flintă identică lui. Ca pentru dresajul unui animal şi pentru a-i crea reflexe condiţionate, naratorul înfige cuţitul de conserve in fesa dreaptă a lui Pim : acesta vorbeşte. Ii înţeapă şalele . Pim cîntă. Apoi îi scrie pe spate, cu lungile sale unghii, scrisori însîngerate. Pim răspunde misivelor primite. In fine, ii determină să istorisească întîmplări, dar poveştile lui Pim sînt plictisitoare. „Cu Pim“ râmîne totuşi o vacanţă de fericire In viaţa naratorului care împreună cu victima sa compune un cuplu amoros. Graţie lui Pim, naratorul simte că trăieşte, că există. In „După Pim“ asistăm la tristeţea unui abandon. In adevăr, tropismul care-1 îndeamnă pe narator să meargă mereu mai departe îl obligă să-l părăsească pe Pim. In aceste momente de durere naratorul găseşte puterea să se ridice cu spiritul deasupra propriei sale soarte. El vede pămîntul acoperit de la un capăt la celălalt de fiinţe tîrîtoare, singuratice, dispuse într-o vastă constelaţie de călăi şi victime şi în care călăii devin la rîndul lor victime“. Că un critic ca Maurice Nadeau poate lăuda pe eroul lui Samuel Beckett distingînd în el întruchiparea condiţiei umane, reprezintă un fapt dezgustător. Dar dincolo de opiniile sale personale râmîne cartea lui Beckett, cartea aceasta foşnind de idei promiscue şi care neagă viaţa, speranţa, existenţa, ridicînd la rangul unui principiu suprem înfundarea în neant, în cruzime, în absurditate. Cit este de sumbră eflorescenta putregaiului. — GAZETA LITERARA GY SZABÓ BÉLA „Chermeză de primăvară? Prezenţa lui Ibrâileanu Acum un sfert de veac, în noaptea de 11 spre 12 martie 1936, G. Ibrâileanu s-a stins din viaţă, după ani de suferinţă imobilizanta. 25 de ani constituie un timp de verificare intransigentă a valorilor la un moment dat consacrate. Posteritatea e ..rudă nu odată, cînd e dreaptă. Factorul subiectiv în judecarea omului şi a operei sale începe să-şi piardă greutatea specifică. Contemporanii celui de altădată, ca simpatiile şi antipatiile lor de origini diferite, sînt din ce în ce mai rari. Generaţia imediat următoare, legată direct de cercurile favorabile sau defavorabile dispărutului, începe sa facă loc alteia, detaşată de prejudecăţile înaintaşilor. In 11.36, Ibrâileanu lipsea de ciţiva ani din frontul literar activ al momentului. De mulţi ani principala sa tribună de luptă, Viaţa Romînească, nu-i mai aparţinea direct. Nici măcar cercul său redacţional nui-l mai înconjura nemijlocit. In anii următori, „critica modernistă“ a şcolii lui Eugen Lovinescu putea să apară învingătoare, dominantă în publicaţiile vremii, pătrunzind în chiar paginile Vieţii Romineşti. In anii negri ai dictaturii fasciste, cînd Lovinescu însuşi îşi făcea mea culpa în faţa cotropitorului nazist şi aducea un omagiu tirziu fito-germanului reacţionar P. P. Carp, numele lui Ibrâileanu era pus la index, iar Istoria literaturii a lui G. Calinescu, care-i dădea o înaltă apreciere, era confiscată şi blamată. Primul deceniu de după moarte incerca să şteargă memoria lui Ibrâileanu. Tinera critică marxistă înflorită după 1914, desfiinţind atacurile anti-ştiinţifice şi retrograde ale judecăţii pro-fasciste, ca şi ale aceleia estetiste, a supus amintirea lui Ibrâileanu unui nou examen, realmente intransigent, pe baza principiilor leniniste ale moştenirii culturale. Din cei 25 de ani trecuţi de la moartea omului, ultimii 10—15 ani aparţin astfel unei etape calitativ noi, al cărei examen critic, desfăcut din chingile prejudecăţilor şi campaniilor denaturante intr-un sens sau altul, avea să fie cel mai sever principial. Faptul că opera lui Ibraileanu a rezistat acestui examen critic, care e al istoriei însăşi, al poporului, constructor al socialismului, care-şi face bilanţul valorilor autentice moştenite, e determinant pentru stabilirea locului său în posteritate. Academia R.P.R., i-a ales printre membrii ei postumi, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, pe acela pe care vechea Academie burgheză îl respinsese. Ibraileanu şi-a cîştigat definitiv,în posteritate, viaţa inalterată şi inalterabilă a unui luptător spiritual iubit de popor. Ibraileanu e actual prin tot ceea ce, in opera lui, s-a păstrat tânăr şi stenic, de-a lungul a câtorva decenii de activitate considerată neîncetat ca o luptă ideologică şi socială în slujba omului. Nu e vorba de a atenua caracterul nu odată eclectic, nu odată concesiv, al ideologiei literare a lui Ibrăileanu. Criticul a fost al timpului său, în primul rînd, şi, în timpul său, n-a mers totdeauna cu o consecvenţă netă in pas cu progresul forţelor celor mai înaintate ale societăţii. S-a format sub anumite influenţe, contradictorii, a exercitat la rîndu-i o influenţă contradictorie. A rămas în multe privinţe un om al secolului XIX, mai puţin al secolului XX. Evoluat, in adolescenţă, la şcoala Contemporanului, a trecut direct şi indirect, prin învăţături diferite, uneori opuse, faţă de care nu a optat întotdeauna categoric. A rămas, în esenţă, un discipol „gherist“ cu toate contradicţiile cuprinse în gherismul însuşi, amestecind elemente ale marxismului cu ale determinismului francez prea şi uneori antimarxist, cu democraţii revoluţionari ruşi şi cu filozofia pozitivistă, cu Guyau ca şi cu Spencer. Depăşirea secolului XIX a realizat-o, despărţit de mişcarea muncitorească şi de cercurile ei ideologice, adeseori nu în sensul materialismului şi dialecticii, furat de succesorii pozitivismului (pragmatici, behaviornişti, sociologişti burghezi) sau ai psihologiei moderne burgheze. Ideologia lui literară oferă destule contradicţii, in fiecare etapă a evoluţiei ei. Dar filonul progresist al activităţii sale e continuu, cu germenele de materialism istoric, cu anti-estetismul şi militantismul social (capabil să-l fi făcut 25 de ani de la moartea scriitorului în cele din urmă, receptiv la istorică revoluţie socialistă), cu înţelegerea structurală pentru ceea ce reprezintă realmente umanitatea şi acţiunea eficientă a frumosului artistic. Actualitatea operei sale rezidă în puterea ei de a ne fi şi azi nu numai preţioasă ca document al unor sforţări înaintaşe ci şi utilă, de a ne fi şi azi de un sprijin real in lupta pentru formarea conştiinţei socialiste, pentru combaterea ideologiei străine, pentru promovarea noului. Unitatea dintre concepţie şi metodă, în creaţia noastră artistică, e un punct esenţial în acţiunea literară de azi, îndrumată de partid, fortificată împotriva esteticii burgheze şi revizioniste. Ibraileanu ne poate aminti, cînd uităm că, pentru noi, „concepţia asupra vieţii este chiar o condiţie estetică a operei de artă". „Întrebarea mea capitală — mai scrie el — e : ce spune, ce are de spus, cum priveşte scriitorul viaţa?“ întrebare pe care, poate, uneori, uităm noi înşine să ne-o punem cu intransigenţa lui Ibraileanu, cînd analizăm opere literare prezente şi trecute, naţionale şi universale, deşi e întrebarea fundamentală a criticii noastre partinice, „Specificul naţional" — teoria fundamentală a Vieţii Romîneşti, — nu a fost definit de Ibraileanu cu precizia ştiinţifică pe care o poate da numai marxism-leninismul. Dar orientarea lui consecventă împotriva cosmopolitismului, care, mai ales în lirism, se strecoară adesea fără de veste, ne poate sta neîncetat de exemplu. Căci complexitatea expresiei ne face adesea să uităm că nu numai ,afirmativ“ se manifestă cosmopolitismul ci şi „negativ“, prin renunţarea poetului la vibraţia specific naţională a sentimentelor destăinuite liric. Contribuţia romînească a poeziei revoluţionare trebuie să aducă o notă aparte, pe care liricii epocii noastre n-o pot eluda fără a eluda însuşi caracterul popular al creaţiei lor. Şi, bătîndu-ne pe drept cuvînt joc de tradiţionalismul neasemănătorist care încearcă uneori să cuprindă imaginea vieţii socialiste în răsuflate şabloane (carul cu boi, buciume şi fluiere, iţari şi foi verzi) trebuie sâ veghem asupra primejdiei de a ne vedea poeţi ,,ai lumii“ înainte de a ne şti poeţi ai poporului nostru, împotriva ,sincronismului“ modernist propagat de Lovinescu şi nu total dezrădăcinat din aspiraţiile secrete ale unora, se ridică, de arzătoare actualitate, polemica neîntreruptă a lui Ibrâileanu la adresa „poeziei noi“. Ibrâileanu e un aliat al criticii noastre militante, stă în preajma noastră în lupta pe care o ducem, pe plan general şi pe multe planuri speciale, pentru apărarea unei literaturi adevărate, bogată în conţinut de idei, just orientată şi originală, demnă să consolideze neîntrerupt aportul nostru la tezaurul culturii mondiale. De aceea numele său e citat atît de des in critica ultimilor ani. Dar Ibrâileanu, plecat dintre cei vii acum 25 de ani, e viu pentru noi și altfel. Ca om. Nu e vorba numai de autorul unei opere critice pe care o valorificăm. Nu e vorba nici de a adăuga acestui autor doar imaginea artistului fin care s-a manifestat, odată şi tirziu, prin romanul Adela, atît de citit şi azi. Ibrăileanu-omul e o imagine care,, prin sfera ei, sporeşte calitativ prezenţa printre noi a celui dispărut. Numai o minte mărginită, incomprehensivă îşi poate închipui că principiile leniniste ale moştenirii văd omul şi opera într-o echivalenţă perfectă. Metodologia leninistă a istoriei literare, genial ilustrată in articole ca cele despre Tolstoi sau despre Herzen, ne arată sarcina de a studia, în fiecare caz, raportul special dintre om şi operă, de a da nu numai aprecierea ştiinţifică a operei ci şi reconstituirea omului care poate fi depăşit de operă cum o poate, de asemenea, depăşi. Ibrâileanu a fost un om a cărui operă scrisă nu l-a păstrat în întregul său, individul pe care istoriografia burgheză a încercat să-l evoce drept un izolat maladiv, încercuit de cărţi, de ziduri şi de manti, a fost în realitate un mare om de acţiune, un conducător de şcoală şi un profesor al generaţiilor tinere. Opera lui e mult mai amplă decit aceea cuprinsă în cele cîteva volume, in paginile rămase încă prin publicaţii (din care nenumărate pagini nesemnate), în eventualele manuscrise încă inedite. O parte de mare însemnătate a operei sale este aceea de intemeietor şi conducător al Vieţii Romîneşti, — al revistei ca atare şi al întregului cerc din jurul ei. E, aici, o operă nu numai de redactor al revistei, ci şi de educator care şi-a lăsat amprenta, profund, asupra celor formali în sinul ei. Ibraileanu, care s-a avîntat juvenil în vechea mişcare socialistă de la sfârşitul secolului trecut, a parcurs un drum dramatic de căutări fără răspuns limpede vreme de trei decenii şi Şi-a regăsit, la finele vieţii, entuziasmul tineresc pentru marele ideal al construcţiei socialiste, — acest Ibrăileanu-omuul e viu în amintirea celor care l-au urmat şi i-au înfăptuit aspiraţiile ce au ţintit mai departe decit a putut ajunge propria-i operă scrisă. Tinerii noştri pot simţi în el un înalt maestru, cu care să se sfătuiască, asemeni discipolilor săi, în activitatea lor scriitoricească sau critică. Pentru că omul bărbos, cu înfăţişarea desuetă, cu privirea fierbinte, pe care ni-l înfăţişează fotografiile, ne poate răspunde adesea : cu înţelegere proaspătă pentru ceea ce e nou şi frumos ; cu un simţ de răspundere dus la extrem, într-o infinită scrutare a cutelor sufleteşti celor mai fine ; cu o puritate a năzuinţelor pe care numai adolescentul o are o puritate inutil ascunsă îndărătul unor poze de bătrin stingherit să se arate astfel şi rănită adesea de trivialitatea celor din jur ; cu o delicateţă a sentimentelor care dezarmează şi înarmează din nou, altfel, pe orice interlocutor cinstit ; cu pasiunea neistovită a ideilor care se asociază şi cuceresc tărîmuri necunoscute, chiar dacă năvălesc impetuoase, fruste, inelegante şi nestilizate — sau poate tocmai de aceea , cu încrederea neştirbită în progresul omenirii, în victoria binelui asupra răului, oricît de mult ar putea fi ascunsă această încredere de un scepticism izbucnit cu deznădejdea înfrîngerilor , și, mai ales, cu neistovita convingere a militantului pe care trebuie să o dovedească orice intelectual legat de popor. Savin BRATU Desen de SI LE AS (1935)