Gazeta literară, ianuarie-iunie 1961 (Anul 8, nr. 1-27)

1961-03-09 / nr. 11

■TliinnrTirinr“" ' ~T*lfJilTIHIIHFhlIflJiWy———HMWáflUI——IÉH1 'PMU *1 JHlIlidftiHIMHf——fIMfcffttf iWWWM——MWiMM—HHâlX—HM '* iMMIIIillHllÉ*1 WWlWT I CONSTRUCȚIA SOCIALISTA Șl SARCINILE REPORTAJULUI Reportajul, iată o temă pe care cri­tica noastră literară o aduce mereu în discuție dar, curios, aproape tot­deauna lateral, insistînd asupra unor aspecte secundare. Se dă amploare, de pildă, încercărilor de clasificare a re­portajului pe baza analizării procedee­lor reportericești, neaccentuîndu-se însă îndeajuns că această varietate de for­mule este ea însăși un rezultat al­ bo­găţiei de înfăţişări pe care, le ia ac­tualitatea în transformare revoluţio­nară. In general, se acordă mai puţi­nă atenţie în discuţii, tocmai acelor aspecte care, determinante pentru e­­voluţia reportajului, apar ca forme de reflectare a realităţii socialiste. Or, cum s-a mai spus, actuala înflorire a reportajului, marcată prin apariţia unor personalităţi scriitoriceşti distinc­te, prin sensibila diversificare a stilu­rilor, se explică prin condiţiile pro­pice oferite de epoca noastră, a con­struirii socialismului. Ritmul febril al transformărilor, dinamismul­­ vieţii con­temporane solicită literaturii o reflec­tare operativă, îndatorire ce revine firesc, în primul rînd, reportajului. In actuala etapă de mare avînt con­structiv, cînd potrivit sarcinilor trasate literaturii de Congresul al IlI-lea al Partidului se cere „cunoaşterea apro­fundată a realităţilor, studierea lor îndelungată, contactul viu, permanent al artistului cu oamenii muncii“, cri­tica va trebui să se preocupe în mai mare măsură de modul în care se răs­­frînge în literatură viaţa contempora­nă, să tragă concluzii asupra valorii operelor pe baza unei confruntări cit mai atente între realitate și imaginea ei literară. Dintre toate speciile literaturii, re­portajul oferă, desigur, unei astfel de confruntări elementele cele mai con­cludente. Pînă la un punct, reporterul îndeplineşte o misiune de cronicar, în­­registrînd evenimentele importante pe­trecute în timpul său. Fa­ptele rela­tate de el sînt reale, eroii­­ iden­tificabili, viaţa ajunge în paginile sale fără modelările ficţiunii. Care va fi atunci sarcina reportajului în privin­ţa reflectării vieţii noi ? Desigur a­­ceea a întregii literaturi, de a se în­drepta spre aspectele esenţiale ale actualităţii, de a sezisa lupta dialec­tică a noului cu vechiul în împreju­rările cele mai semnificative, de a o­­glindi efortul întregului popor condus de partid în domeniile cele mai im­portante ale luptei pentru construi­rea socialismului. Respectînd întruto­­tul datele realităţii, reporterul nu pro­cedează, aşadar, fotografic, ci selec­­tind cu rigoare principială. Itinerariile străbătute în Ultimii ani de reporterii noştri compun într-ader­­ăr o hartă elocventă a Romîniei so­cialiste. Cele mai importante obiecti­ve ale muncii de construcţie, marile şantiere ale socialismului, au atras într-un flux neîntrerupt cele mai mul­te forţe reportericeşti, acţiune din care -----------------------­au rezultat cîteva importante cărţi de reportaje-monografii. Astfel, după vo­lumul despre Hunedoara socialistă, V. Nicorovici va tipări în curînd unul despre „Marele arc petrolifer“. După calea lui Coşovei închinată „Dobro­­gii de aur“, Petru Vintilă va publica o alta despre aceeaşi regiune. De cî­teva zile a apărut „Lumină“, de Radu Cosaşu, scriere închinată Bicazului. Viitoarele cărţi de reportaj vor con­semna desigur istoria nouă a Gala­ţilor unde reporterii şi-au început deja investigaţiile (vezi „Dimineaţa unui şantier“ de H. Rohan — „Luceafă­rul“ Nr. 18/1960 sau „Galaţi, oraş deschis“ de Mikó Erwin — „Tribuna“ Nr. 3/1961). Nu ne vom referi în aceste însem­nări la volumele de reportaje — des­pre care cronicile şi recenziile au vor­bit la timpul potrivit — ci vom face unele observaţii privitoare la modul de oglindire a actualităţii în reporta­jele din publicaţiile literare. Năzuind să realizeze cu operativi­tate o cuprindere cit mai largă a prin­cipalelor obiective în jurul cărora se dă bătălia pentru socialism, revistele acordă reportajului un spaţiu destul de­­ întins. Se axează aceste reportaje pe problematica esenţială a unei rea­lităţi în necontenită prefacere revolu­ţionară ? Desprind reporterii din no­ianul de probleme întîlnie în „docu­mentare“, pe acelea care stîrnesc cel mai mult interesul oamenilor muncii? Răspunzînd la astfel de întrebări vom realiza,­ credem, acea confruntare ne­cesară, de care vorbeam mai sus, în­tre realitatea descrisă de reportaje şi transpunerea ei literară. Şi întrebă­rile se pot înmulţi. Raportul ţinut de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la cel de al IlI-lea Congres al Partidu­lui conţine sugestii­ bogate în acest sens. „Propaganda şi agitaţia, presa şi radioul, se spune în Raport, tre­buie să-şi concentreze eforturile pen-­SI­­HAI CAMARUJI Confruntarea cu actualitatea Necesitatea reflectării complexe Direcţii de dezvoltare tru ca prevederile planului de şase ani, atît cele generale cît şi cele pri­vind fiecare ramură şi fiecare colec­tiv, să devină temeinic cunoscute de oamenii muncii, să mobilizeze cele mai largi mase la îndeplinirea sarci­nilor economice; ele trebuie să mili­teze pentru extinderea a tot ce este înaintat şi valoros în experienţa par­ticipanţilor la întrecerea socialistă şi a unităţilor fruntaşe, să combată ru­tina şi indolenţa care împiedică răs­­pindirea noului". Au aşadar reporta­jele noastre un pronunţat caracter a­gitatoric, mobilizator, îşi dovedesc e­­ficienţa pe care cititorii o aşteaptă printr-un conţinut combativ îndreptat acolo unde e cazul împotriva rămî­­nerilor în urmă­ a manifestărilor ve­chii mentalităţi, asupra cărora Rapor­tul atrage atenţia ? Se menţionează în Raport şi alte aspecte la fel de importante. Cităm în continuare : „Ca urmare a transformărilor social-eco­­nomice, în ţara noastră a luat naşte­re şi se dezvoltă tot mai mult o mo­rală nouă, socialistă, o nouă atitu­dine faţă de muncă, faţă de bunurile obşteşti şi îndatoririle sociale, noi re­laţii de într-ajutorare tovărăşească în­tre cei ce muncesc“. Iată deci, sugerate de textul Rapor­tului direcţiile fertile pe care cred că trebuie să se dezvolte reportajul ac­tual, direcţii nu totdeauna fructificate de reportajele care apar în revistele noastre. Urmărind să ofere imagini de an­samblu asupra marilor construcţii, re­vistele au iniţiat deplasări ale grupu­rilor de scriitori în anumite regiuni ale ţării. Rezultatele s-au concretizat prin realizarea unor pagini speciale de reportaj, cum am citit în ultimul timp în „Luceafărul“ , „Ţara de sus“ (nr. 23/960) şi „Hunedoara“ (nr. 3/961) sau în „Gazeta literară“ des­pre regiunile Crişana (nr. 4/1961) şi Bacău (nr. 9/961). Iniţiativa este de­sigur bună, dar din păcate nu tot­deauna grupajele amintite reuşesc să aducă o imagine concludentă asupra aspectelor descrise. Explicaţia : cu­noaşterea realităţilor a fost sumară, turistică şi de aici caracterul expedi­tiv al „însemnărilor“ înserate în re­vistă. Nu înţelegem totuşi cum de la Hunedoara, care a furnizat unui con­frate datele unei pasionante cărţi de reportaj, Corneliu Leu se întoarce, ca să ne exprimăm astfel, cu mîinile goa­le. Cele cîteva generalităţi, expuse prin­ intermediul unui dialog între doi oţelari aflaţi la teatru, sînt de multă vreme cunoscute . Vezi, nene Ro­man, acum intrăm, stăm, ne plim­­băm^ prin sălile astea, ca şi cum ar fi aici de cînd lumea !... Roman zîm­­beşte^ bun, blind, cu faţa lui mare mărginită de tîmple cărunte : — Iţi închipuiai tu că din noroaiele pe care le-ai găsit în 1948, o să se înalţe aşa ceva?... — Dar, matale?“ („Lucea­fărul“ nr. 3/960 — pagina despre Hu­nedoara). Nici unii semnatari ai gru­pajelor din „Gazeta literară“ (chiar şi teodor Mazilu sau Nicolae Velea) nu fac dovada unei aprofundări a reali­tăţilor întîlnite, nu umplu schema antite­zei trecut-prezent au date prea elocvente, în stare să sublinieze contrastul din­tre vechea stare de lucruri şi viaţa nouă. Semnalăm deficienţele acestor pagini de reportaje tocmai spre a e­­videnţia necesitatea aprofundării, a cunoaşterii temeinice a realităţilor. Altfel, chiar o iniţiativă interesan­tă ca aceasta poate fi compromisă. Dacă paginile mai sus menţionate vădesc din partea autorilor cel puţin tendinţa de a se orienta spre obiective impor­tante ale construcţiei socialiste, alţi reporteri se lasă captivaţi de aspec­tele pitoreşti, neglijînd tocmai eviden­ţierea noului, a progresului înregis­trat în aceşti ani în oricare din col­ţurile ţării. Vom aminti în acest sens, în treacăt acele destul de multe re­­portaje despre pescari, care zugrăvesc static , viaţa acestora, ignorînd conţi­nutul ei nou, radical deosebit, de tre­cutul de exploatare. Ne vom mărgini la un singur exemplu („Toamna în Deltă“ de Em. Valeriu, „Luceafărul“ nr. 23/1960) din care cităm: „Eşti la poarta depărtărilor, dar noaptea le ascunde şi numai odată cu zorile le vei vedea cununa lor de lumină, ori­zontul. Noaptea petrecută pe vas în legănarea valurilor mult cîntate ale Dunării, a fost noaptea viselor vrăji­toare... Se făcea că Dunărea, frumoa­să fată­ de împărat (?), cu pârul re­vărsat pe umeri, fugise din castelul ei pitit in fund nepătruns de pădure și se lăsase prada, cuminte, chiemarii pornite din adîncuri de ape și depăr­tări de zări, pășind cu zîmbet nevino­vat pe tărîmul necunoscut al celui care o chemase“... etc. etc. etc. Ne mai pot impresiona astăzi, după ce am citit pe Füleik, pe Kisch sau pe Geo Bogza astfel de povestioare du­ioase ? Contemporaneitatea socialistă se caracterizează prin dinamism şi ma­rea bogăţie a problemelor de viaţă. Cîteva reportaje publicate în ultima vreme de „Viaţa romînească“ sunt re­marcabile tocmai prin surprinderea a­­cestor laturi. Din lectura lor, imagi­nea vieţii noi ne apare pasionantă, plină de sens şi tocmai de aceea vom spune despre ele că realizează cerin­ţele unei reflectări literare veridice. Reportajul lui Radu Cosaşu, de pil­dă, „Din mişcarea ideilor şi sentimen­telor la uzina de tractoare“ (V. R. nr. 1/1961) se preocupă de implicaţiile morale şi sociale ale unei probleme care animă în cel mai înalt grad in­teresul eroilor sai muncitori : ino­vaţiile. Pe aceeaşi direcţie a aprofundării temei abordate se înscriu şi reportaje ample ca „Oameni din lumea petrolu­lui“ de V. Nicorovici (V. R. nr. 10), în care capătă relief, văzuţi în plină desfăşurare a activităţii productive, cîteva chipuri exemplare de petrolişti, „Porumb“ de Ştefan Luca (V. R. nr. 12) unde scriitorul dezbate, fără a cădea în tehnicism, probleme legate de adoptarea unor metode agrotehnice înaintate sau „Emanciparea lemnu­lui“ de Nlie Purcaru. („Luceafărul" nr. 21/960) din care luăm cunoştinţă cum dezvoltarea, în anii noştri, a unei noi ramuri industriale reînsufleţeşte, sub toate aspectele, o întreagă provincie. Astfel de reportaje surprind din un­ghiuri interesante aspecte din sfera producţiei, pledează convingător pen­tru însuşirea tehnicii noi, a metode­lor avansate de muncă. Eficienţa re­portajelor __va creşte deci pe măsura introducerii cititorului în multiplele probleme de interes general pe care le ridică, în toate sectoarele de ac­tivitate, munca constructivă. Putem prevedea de aceea, pentru anii următori, o şi mai mare înflorire a reportajului românesc. G. DIMISIANU „Construcţie” MTEPATyPHAfl FA3ETA Teme actuale „ Literat­urnaia gazeta“ din ul­timul timp se remarcă prin pro­filul ei variat, printr-o tematică bogată şi interesantă. Continuind discuţia asupra operelor literare propuse pentru premiul Lenin, Konstantin Vansenkin, in artico­lul „Datoria a fost Îndeplinită“ din nr. 23/21 februarie 1961, scrie, referindu-se la poemul lui A. Tvardovski, „Din depărtare-n de­părtare“ : „Această carte este pă­trunsă de un înalt lirism. La fel cum un mieşter cu experienţă e capabil sâ facă dintita un trunchi de copac, uimitor de frumos, o mulţime de obiecte minunate, tot astfel poemul lui Tvardovski con­gne in el sute de aspecte lirice,­ntr-o unitate deplină“. Relevind valoarea cetăţenească şi artistică a acestei ultime lucrări poetice, K. Vgaşenkin încheie : „Poetul ne-a promis noi depărtări cuce­rite, pe care le aşteptăm cu În­credere, căci el şi-a ţinut întot­deauna promisiunile. Deocamda­tă lucrul a fost terminat. Dato­ria a fost înd­eplinitâ...“ In acelaşi număr remarcăm re­portajul din Cuba al lui S. Smir­nov, conducătorul primei delega­ţii de scriitori sovietici care a vi­zitat Cuba timp de trei săptâ­­mîni, în decembrie 1960 si ianua­rie 1961. La rubrica „Din străinătate“, scriitorul vest-german KarLudwig Opitz semnează foiletonul „Bo­­n*..l de carte“, in care c­itică maculatura, pusă in vinzare de librăriile occidentale si demască influența otrăvitoare pe care o exercită asupra publicului, lite­ratura „comics-urilor“. Un deosebit interes prezintă articolul lui V. Şklovski consa­cra­t filmului „Povestea anilor înflăcăraţi“, realizat de cineaştii sovietici, după scenariul regreta­tului regizor A. P. Dovjenko. „Trăim un nou moment de îm­bogăţire a cinematografiei sovie­tice. Se poate demonstra că tim­pul marilor­ succese cinematogra­fice nu a trecut, că cinemato­grafia nu s-a învechit, ci e ca­pabilă de noi victorii. Se poate demonstra că Dovjenko trăieşte“ — arată V. Şklovski, relevind vir­tuţile noii realizări de artă cine­matografică. K. Bukovski discută In artico­lul „Reportaj sau schiţă“ proble­me legate de specificul genuri­lor literare. In presa literară so­vietică se discută de mai multă vreme dacă aşa zisul „operă* (schiţă după natură) este mai aproape de schiţâ sau de repor­taj. Cert este că noul gen de proză a obţinut succese reale in zugrăvirea imediată, operati­vă a actualităţii. TŘITE RÁRNÍ JS­­NOVINY Ca noua poezie sa fie nouă Acţiunile întreprinse în ultimii ani de Uniunea scriitorilor cehoslovaci şi revistele de specialitate pentru dezvoltarea tinerei poezii cunosc o mare amploare. Calculaţi procen­tul de poezii publicate în revistele de specialitate de autori care puni în prezent nu s-au publicat o cu­legere de versuri. N­umărul lor « m­are, tematica variată, modurile de exprimare diverse. Discuţiile de la seminarul din Dolores al tinerilor poeţi care a avut loc în toamna trecută şi în special discuţiile care s-au purtat în jurul propunerii pentru editarea clifilor noi, au arătat că este ne­cesară o exigenţă mărită faţa de calitatea materialului literar publi­cat. In timp ce în trecut stilurile ti­nerei generaţii scriitoriceşti au avut nevoe să lupte pentru a se afirma ceea ce era nou apărut, stiluri care au împrospătat şi îmbogăţit poezia, astăzi poema Unită şi cea mai nouă e intr-o situaţie specială, are drumul deschis încă înainte ca «EVIST» noutatea de expresie pe care o a­­duce să devină definitivă in ansam­blul ei. E drept că în momentul de faţă există o puternică febră creatoare, ca noile tendinţe nu s-au cristalizat, şi că se simte ne­voia de a sintetiza noile tendinţe, de a găsi şi concentra tendinţa do­minantă. Trebuie să fie ajutate în primul rînd valorile reale. Ca să se afirme, să se consacre, poeţii valoroşi trebuie să muncească cu perseverenţă,­in profunzime. Trebuie combătută comoditatea unor poeţi tineri, care merg pe căi bă­tute sau folosesc versul alb, necon­centrat. Creaţia valoroasă se re­a­izează numai în urma unor căutări reale, îndelungate. J1RI PISTORA ( I.iterámi Noviny — 12.XI.l960) L’EXPRESS Un roman al neantului și absurdului Scriind despre ultimul roman al lui Samuel Beckett întitulat „Asta este“, Maurice Nadeau semnează un „Express“ un elogiu neacope­rit de nici o rezervă. Dar simpla povestire a cărţii, şi pe care o reproducem fără să modificăm ni­mic din rindurile criticului fran­cez, sună de fapt ca o acuzaţie dintre cele mai grave la adresa literaturii practicate de Samuel Beckett. ..După „Ceea ce nu se poate numi“ îmi închipuiam în mod naiv că Samuel Beckett nu poate sa meargă mai departe pe dru­mul său, că nu poate să coboare mai jos in prăpastia neantului și a solitudinii. Scriam : autorul se va vedea obligat să tacă sau să se repete. După „Ceea ce nu se poate numi” au apărut însă „Tex­te pentru nimic“, „Sfirşit de par­tidă“, „Toţi cei ce cad“, „Ce­nuşă“, iar de curînd romanul „Asta este“ şi aş fi din nou ten­tat, dacă nu aş fi avertiz­a de experienţă, de a reface aceeaşi aventuroasă profeţie. Este cu pu­tinţă să progresezi un neant ? Trebuie s-o credem de vreme ce plecînd totdeauna de la un punct situat mai jos decît punctele de plecare precedente, el ajunge în­tr-un fel de univers al nimănui şi mai pustiu şi mai absurd. In „Asta este“ partea pe care o ocupă povestirea, personajele şi raporturile dintre ele, sau ceea ce se cheamă gradaţia unei in­trigi este inexistentă. Nu se pe­trece aproape nimic. Naratorul din „Asta este“ ne înfăţişează un om care a pierdut obiceiul de a sta în poziţia verticală. întins în noroi, cu faţa pe jumătate în­gropată în pămîntul cleios, el progresează tîrîndu-se lent. A pierdut glasul şi vocea lui inte­rioară e un fel de murmur după o mecanică imposibil de oprit şi de înţeles. Naratorul o spune într-o frază fără sintaxă, fără semne de punctuaţie în mici şi mari pachete de vocabule : „O zic aşa cum îmi vine în ordinea buzelor mele care se mişcă sim­ţurile îmi sînt în noroi viaţa care mi-a rămas e greşit povestită greşit pricepută iar noroiul este prezent în toate lucrurile ordinea naturii călătoriile dragostea între e­leni sînt crîmpeie în adîncuri“. Orice artist îşi­ dă silinţa ca prin frazele sale să comunice direct cu realitatea, dar aici frazele pulverizează această realitate. Cartea se compune din trei părţi : „înainte de Fim“, „O dată cu Pim“ şi ,„După Pim“. „înainte de Pim“ reprezintă un om care întins pe burtă, înfrico­şat şi singur, înaintînd cu ajuto­rul mîinîi drepte, ţinînd în cea stingă un vechi sac de cărbuni umplut cu cutii de conserve, se Urăşte timp de luni, de ani, de secole. „Cu Pim* ne înfăţişează întil­­nirea naratorului cu o flintă iden­tică lui. Ca pentru dresajul unui animal şi pentru a-i crea reflexe condiţionate, naratorul înfige cu­ţitul de conserve in fesa dreaptă a lui Pim : acesta vorbeşte. Ii înţeapă şalele . Pim cîntă. Apoi îi scrie pe spate, cu lungile sale unghii, scrisori însîngerate. Pim răspunde misivelor primite. In fine, ii determină să istorisească întîmplări, dar poveştile lui Pim sînt plictisitoare. „Cu Pim“ râ­­mîne totuşi o vacanţă de fericire In viaţa naratorului care îm­preună cu victima sa compune un cuplu amoros. Graţie lui Pim, naratorul simte că trăieşte, că există. In „După Pim“ asistăm la tris­teţea unui abandon. In adevăr, tropismul care-1 îndeamnă pe na­rator să meargă mereu mai de­parte îl obligă să-l părăsească pe Pim. In aceste momente de du­rere naratorul găseşte puterea să se ridice cu spiritul deasupra propriei sale soarte. El vede pă­­mîntul acoperit de la un capăt la celălalt de fiinţe tîrîtoare, sin­guratice, dispuse într-o vastă constelaţie de călăi şi victime şi în care călăii devin la rîndul lor victime“. Că un critic ca Maurice Nadeau poate lăuda pe eroul lui Samuel Beckett distingînd în el întruchi­parea condiţiei umane, reprezintă un fapt dezgustător. Dar dincolo de opiniile sale personale râmîne cartea lui Beckett, cartea aceasta foşnind de idei promiscue şi care neagă viaţa, speranţa, existenţa, ridicînd la rangul unui principiu suprem înfundarea în neant, în cruzime, în absurditate. Cit este de sumbră eflorescenta putre­gaiului. — GAZETA LITERARA GY SZABÓ BÉLA „Chermeză de primăvară? Prezenţa lui Ibrâileanu Acum un sfert de veac, în noaptea de 11 spre 12 martie 1936, G. Ibrâi­leanu s-a stins din viaţă, după ani de suferinţă imobili­zanta. 25 de ani constituie un timp de verificare intransigentă a valorilor la un moment dat consacrate. Posterita­tea e ..rudă nu odată, cînd e dreap­tă. Factorul subiectiv în judecarea omului şi a operei sale începe să-şi piardă greutatea specifică. Contempo­ranii celui de altădată, ca simpatiile şi antipatiile lor de origini diferite, sînt din ce în ce mai rari. Gene­raţia imediat următoare, legată direct de cercurile favorabile sau defavo­rabile dispărutului, începe sa facă loc alteia, detaşată de prejudecăţile înain­taşilor. In 11.36, Ibrâileanu lipsea de ciţiva ani din frontul literar activ al mo­mentului. De mulţi ani principala sa tribună de luptă, Viaţa Romînească, nu-i mai aparţinea direct. Nici măcar cercul său redacţional nui-l mai în­conjura nemijlocit. In anii următori, „critica modernistă“ a şcolii lui Eu­gen Lovinescu putea să apară învin­gătoare, dominantă în publicaţiile vre­mii, pătrunzind în chiar paginile Vieţii Romineşti. In anii negri ai dic­taturii fasciste, cînd Lovinescu în­suşi îşi făcea mea culpa în faţa co­tropitorului nazist şi aducea un oma­giu tirziu fito-germanului reacţionar P. P. Carp, numele lui Ibrâileanu era pus la index, iar Istoria literaturii a lui G. Calinescu, care-i dădea o înaltă apreciere, era confiscată şi bla­mată. Primul deceniu de după moarte incerca să şteargă memoria lui Ibrâi­leanu. Tinera critică marxistă înflo­rită după 1914, desfiinţind atacurile anti-ştiinţifice şi retrograde ale jude­căţii pro-fasciste, ca şi ale aceleia es­­tetiste, a supus amintirea lui Ibrâi­leanu unui nou examen, realmente intransigent, pe baza principiilor le­niniste ale moştenirii culturale. Din cei 25 de ani trecuţi de la moartea omului, ultimii 10—15 ani aparţin astfel unei etape calitativ noi, al că­rei examen critic, desfăcut din chin­gile prejudecăţilor şi campaniilor de­naturante intr-un sens sau altul, avea să fie cel mai sever principial. Fap­tul că opera lui Ibraileanu a rezistat acestui examen critic, care e al isto­riei însăşi, al poporului, constructor al socialismului, care-şi face bilan­ţul valorilor autentice moştenite, e de­terminant pentru stabilirea locului său în posteritate. Academia R.P.R., i-a ales printre membrii ei postumi, alături de Eminescu, Creangă şi Ca­­ragiale, pe acela pe care vechea Aca­demie burgheză îl respinsese. Ibraileanu şi-a cîştigat definitiv,­în posteritate, viaţa inalterată şi inalte­rabilă a unui luptător spiritual iubit de popor. Ibraileanu e actual prin tot ceea ce, in opera lui, s-a păstrat tânăr şi ste­nic, de-a lungul a câtorva decenii de activitate considerată neîncetat ca o luptă ideologică şi socială în slujba omului. Nu e vorba de a atenua caracterul nu odată eclectic, nu odată concesiv, al ideologiei literare a lui Ibrăileanu. Criticul a fost al timpului său, în pri­mul rînd, şi, în timpul său, n-a mers totdeauna cu o consecvenţă netă in pas cu progresul forţelor celor mai înain­tate ale societăţii. S-a format sub anumite influenţe, contradictorii, a exercitat la rîndu-i o influenţă con­tradictorie. A rămas în multe pri­vinţe un om al secolului XIX, mai puţin al secolului XX. Evoluat, in ado­lescenţă, la şcoala Contemporanului, a trecut direct şi indirect, prin învă­ţături diferite, uneori opuse, faţă de care nu a optat întotdeauna catego­ric. A rămas, în esenţă, un discipol „gherist“ cu toate contradicţiile cu­prinse în gherismul însuşi, ameste­­cind elemente ale marxismului cu ale determinismului francez pre­a şi uneori antimarxist, cu de­mocraţii revoluţionari ruşi şi cu filo­zofia pozitivistă, cu Guyau ca şi cu Spencer. Depăşirea secolului XIX a realiz­at-o, despărţit de mişcarea mun­citorească şi de cercurile ei ideologice, adeseori nu în sensul materialismului şi dialecticii, furat de succesorii po­zitivismului (pragmatici, behaviornişti, sociologişti burghezi) sau ai psiholo­giei moderne burgheze. Ideologia lui literară oferă destule contradicţii, in fiecare etapă a evoluţiei ei. Dar filonul progresist al activităţii sale e continuu, cu germenele de materialism istoric, cu anti-estetism­ul şi militan­tismul social (capabil să-l fi făcut­ 25 de ani de la moartea scriitorului în cele din urmă, receptiv la isto­rică revoluţie socialistă), cu înţele­gerea structurală pentru ceea ce re­prezintă realmente umanitatea şi ac­ţiunea eficientă a frumosului artistic. Actualitatea operei sale rezidă în pu­terea ei de a ne fi şi azi nu numai preţioasă ca document al unor sfor­ţări înaintaşe ci şi utilă, de a ne fi şi azi de un sprijin real in lupta pen­tru formarea conştiinţei socialiste, pentru combaterea ideologiei străine, pentru promovarea noului. Unitatea dintre concepţie şi metodă, în creaţia noastră artistică, e un punct esenţial în acţiunea literară de azi, îndrumată de partid, fortificată împotriva esteticii burgheze şi revizio­niste. Ibraileanu ne poate aminti, cînd uităm că, pentru noi, „concepţia asu­pra vieţii este chiar o condiţie este­tică a operei de artă". „Întrebarea mea capitală — mai scrie el — e : ce spune, ce are de spus, cum priveşte scriitorul viaţa?“ întrebare pe care, poate, uneori, uităm noi înşine să ne-o punem cu intransigenţa lui Ibraileanu, cînd analizăm opere literare prezente şi trecute, naţionale şi universale, deşi e întrebarea fundamentală a criticii noastre partinice, „Specificul naţional" — teoria fun­damentală a Vieţii Romîneşti, — nu a fost definit de Ibraileanu cu pre­cizia ştiinţifică pe care o poate da numai marxism­-leninismul. Dar orien­tarea lui consecventă împotriva cos­mopolitismului, care, mai ales în li­rism, se strecoară adesea fără de veste, ne poate sta neîncetat de exem­plu. Căci complexitatea expresiei ne face adesea să uităm că nu numai ,afirmativ“ se manifestă cosmopoli­tismul ci şi „negativ“, prin renunţa­rea poetului la vibraţia specific naţio­nală a sentimentelor destăinuite li­ric. Contribuţia romînească a poeziei revoluţionare trebuie să aducă o notă aparte, pe care liricii epocii noastre n-o pot eluda fără a eluda însuşi ca­racterul popular al creaţiei lor. Şi, bătîndu-ne pe drept cuvînt joc de tra­diţionalismul nea­semănătorist care încearcă uneori să cuprindă imaginea vieţii socialiste în răsuflate şabloane (carul cu boi, buciume şi fluiere, iţari şi foi verzi) trebuie sâ veghem asupra primejdiei de a ne vedea poeţi ,,ai lumii“ înainte de a ne şti poeţi ai poporului nostru, împotriva ,sincronismului“ modernist propagat de Lovinescu şi nu total dezrădăcinat din aspiraţiile secrete ale unora, se ridică, de arzătoare actualitate, pole­mica neîntreruptă a lui Ibrâileanu la adresa „poeziei noi“. Ibrâileanu e un aliat al criticii noastre militante, stă în preajma noastră în lupta pe care o ducem, pe plan general şi pe multe planuri spe­ciale, pentru apărarea unei literaturi adevărate, bogată în conţinut de idei, just orientată şi originală, demnă să consolideze neîntrerupt aportul nostru la tezaurul culturii mondiale. De aceea numele său e citat atît de des in critica ultimilor ani. Dar Ibrâileanu, plecat dintre cei vii acum 25 de ani, e viu pentru noi și altfel. Ca om. Nu e vorba numai de autorul unei opere critice pe care o valorificăm. Nu e vorba nici de a adăuga acestui autor doar imaginea artistului fin care s-a manifestat, odată şi tirziu, prin romanul Adela, atît de citit şi azi. Ibrăi­leanu-omul e o imagine care,, prin sfera ei, sporeşte calitativ pre­zenţa printre noi a celui dispărut. Numai o minte mărginită, incompre­­hensivă îşi poate închipui că princi­piile leniniste ale moştenirii văd omul şi opera într-o echivalenţă perfectă. Metodologia leninistă a istoriei lite­rare, genial ilustrată in articole ca cele despre Tolstoi sau despre Her­zen, ne arată sarcina de a studia, în fiecare caz, raportul special dintre om şi operă, de a da nu numai apre­cierea ştiinţifică a operei ci şi re­constituirea omului care poate fi de­păşit de operă cum o poate, de ase­menea, depăşi. Ibrâileanu a fost un om a cărui operă scrisă nu l-a păstrat în în­tregul său, individul pe care isto­riografia burgheză­­ a încercat să-l evoce drept un izolat maladiv, încer­cuit de cărţi, de ziduri şi de manti, a fost în realitate un mare om de acţiune, un conducător de şcoală şi un profesor al generaţiilor tinere. Opera lui e mult mai amplă decit aceea cuprinsă în cele cîteva volume, in paginile rămase încă prin publi­caţii (din care nenumărate pagini nesemnate), în eventualele manuscrise încă inedite. O parte de mare însem­nătate a operei sale este aceea de intemeietor şi conducător al Vieţii Ro­­mîneşti, — al revistei ca atare şi al întregului cerc din jurul ei. E, aici, o operă nu numai de redactor al re­vistei, ci şi de educator care şi-a lăsat amprenta, profund, asupra celor formali în sinul ei. Ibraileanu, care s-a avîntat juvenil în vechea mişcare socialistă de la sfârşitul secolului trecut, a parcurs un drum dramatic de căutări fără răs­puns limpede vreme de trei decenii şi Şi-­a regăsit, la finele vieţii, entu­ziasmul tineresc pentru marele ideal al construcţiei socialiste, — acest Ibrăileanu-omuul e viu în amintirea celor care l-au urmat şi i-au înfăp­tuit aspiraţiile ce au ţintit mai de­parte decit a putut ajunge propria-i operă scrisă. Tinerii noştri pot simţi în el un înalt maestru, cu care să se sfă­tuiască, asemeni discipolilor săi, în activitatea lor scriitoricească sau cri­tică. Pentru că omul bărbos, cu în­făţişarea desuetă, cu privirea fier­binte, pe care ni-l înfăţişează fotogra­fiile, ne poate răspunde adesea : cu înţelegere proaspătă pentru ceea ce e nou şi frumos ; cu un simţ de răs­pundere dus la extrem, într-o infinită scrutare a cutelor sufleteşti celor mai fine ; cu o puritate a năzuinţelor pe care numai adolescentul o are o pu­ritate inutil ascunsă îndărătul unor poze de bătrin stingherit să se arate astfel şi rănită adesea de trivialitatea celor din jur ; cu o delicateţă a senti­mentelor care dezarmează şi înarmea­ză din nou, altfel, pe orice interlocu­tor cinstit ; cu pasiunea neistovită a ideilor care se asociază şi cuceresc tărîmuri necunoscute, chiar dacă năvă­lesc impetuoase, fruste, inelegante şi nestilizate — sau poate tocmai de aceea , cu încrederea neştirbită în progresul omenirii, în victoria bine­lui asupra răului, oricît de mult ar putea fi ascunsă această încredere de un scepticism izbucnit cu deznă­dejdea înfrîngerilor , și, mai ales, cu neistovita convingere a militantului pe care trebuie să o dovedească orice in­telectual legat de popor. Savin BRATU Desen de SI LE AS (1935)

Next