Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)

1962-06-14 / nr. 24

Reportajul — specia cea mai opera­tivă în reflectarea actualităţii — a cunoscut, în ultimii ani, o înflorire fără precedent. Făcînd această aser­ţiune, de loc inedită, nu ne referim numai la însemnările publicistice des­pre uzine, agricultură etc. pe care re­vistele literare le prezintă cu neabă­tută consecvenţă, ci, şi la volumele de reportaje scoase periodic de editu­rile noastre, cum ar fi : Victoria de la Oltina de Paul Anghel, Dobrogea in marş şi Şoseaua milionarilor de Petru Vintilă. A venit primăvara de Viniciu Gafiţa, Marele arc petrolifer de Vasile Nicorovici, în ţara stufului de Miko Erwin etc. Lucrările acestea se impun prin „unicitatea“ temei in­vestigate, prin caracterul lor omogen. Ele reabilitează în fond specia în care se încadrează şi înlătură discu­ţiile privind integrarea reportajului în perimetrul cuprinzător al literaturii sau numai în acela al publicisticii. Aşa se face că discutîndu-le, criticii nu şi-au mai plasat stereotip obser­vaţiile în limitele etichetării formulei respective şi au căutat, prin strin­gente analize literare, să sublinieze îndeosebi operativitatea şi spiritul mi­litant manifestate de autori în oglin­direa rea­lităţii contemporane. Raliindu-ne la aceste observaţii, am încerca să relevăm şi un alt aspect. Şi anume faptul că volumele amin­tite se înscriu sub semnul aceleiaşi preocupări. Victoria de la Oltina, Dobrogea în marş, Şoseaua milionari­lor şi A venit primăvara (în cursul însemnărilor ne vom referi numai la acestea) sunt reportaje complexe prilejuite de cercetarea apropiată şi îndelungată a cîte unei gospodării agricole colective sau regiuni colec­tivizate. Autorii le-au conceput ca nişte lucrări ample în care, pe lingă principalele date privind viaţa de azi, găsim şi foarte multe elemente eco­nomice, etnografice, geografice, isto­rice etc. De menţionat că acestea nu ţintesc propriu-zis un scop monogra­fic, ele trebuind să alcătuiască, pe de o parte, un cadru cuprinzător, iar pe de altă parte, să ofere cititorului un termen de comparaţie pentru a înţe­lege realitatea contemporană. Ideea unui reportaj monografic o respinge chiar şi Petru Vintilă care, în Dobro­gea în marş, nu numai că debutează printr-o vastă caracterizare a regiunii cuprinse între Dunăre şi Marea Nea­gră, dar, pe parcurs, găseşte nu o dată prilejul să facă referiri dintre cele mai diverse. Iată de altfel plat­forma sa teoretică : „Am vrut să fie o carte a zilelor voastre. O carte a agriculturii socialiste din prima re­giune colectivizată din ţară. Am fost, bineînţeles, ispitit şi atras de ideea unui reportaj monografic despre Do­brogea, de la începuturile ei preis­torice pînă în zilele noastre, dar această întreprindere infinit mai difi­cilă decit ceea ce am realizat eu, n-ar mai fi fost în aceeaşi măsură un re­portaj de actualitate, cum este volu­mul Dobrogea în marș. Și eu am vrut, mai presus de orice, să scriu o carte de actualitate, o carte despre constructorii socialismului, o carte despre ziua de azi, despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc". Petru Vintilă a refuzat ideea unui reportaj monografic deoarece e convins că reporterul trebuie să consemneze cu promptitudine istoria transformărilor etico-socciale din zilele noastre. Cău­­tînd să dea o carte a prezentului, Petru Vintilă nu evită totuși cîteva ample incursiuni în istorie. De cele mai multe ori asemenea comentarii sunt interesante şi, fireşte, utile. Ele nu puteau fi ignorate într-o carte unde se vorbeşte despre o regiune cu un trecut istoric atît de „actual“ ca acela al Dobrogei. Trebuie să spu­nem însă că reporterul abuzează de cunoştinţele sale istorice, arheologice etc. Numeroase pagini stau sub sem­nul trecutului, au un caracter oare­cum independent și de aceea par su­perflue în economia lucrării. Ar mai trebui poate adăugat că atunci cînd se încearcă o apropiere, de obicei pe plan livresc, între trecut și prezent, rezultatele nu sînt întotdeauna din­tre cele mai fericite. înţelegem bună­oară că în peregrinările sale pe me­leagurile Dobrogei, reporterului poate să-i apară adesea imaginea lui Ovi­­diu. înţelegem, de asemenea, că e greu să rezişti tentaţiei de a traduce cîteva strofe ale poetului latin. Cre­dem însă că se forţează puţin nota atunci cînd, dorind să evidenţiez­ cit mai pregnant imaginea Dobrogei so­cialiste, îl inviţi pe exilatul de la Tomis pe o banchetă a IRTEI (p. 52). Semnalăm, în aceeaşi ordine, actuali­zarea fortuită a legendei cu lina de aur. De altfel Dobrogea în marş con­ţine numeroase legende, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Ni se re­povesteşte chiar şi păţania ciobanului care şi-a pierdut oile. Toate acestea colorează fără indoială descrierea, ii conferă un caracter vioi şi instruc­tiv. Există insă pericolul fragmentării, al împărţirii reportajului în capitole ce nu fuzionează in mod anmonioe şi nu materializează, în ultima ana­liză, intenţia autorului, aceea de a oferi o imagine puternică a prezen­tului. Petru Vintilă a sezisat peri­colul dar n-a reuşit totuşi să-l înde­părteze integral. Aceasta poate şi din cauza că imaginea distinctă a Dobro­gei contemporane se realizează uneori prin consemnarea unor fapte brute, chiar anodine, şi prin acordarea unui credit prea larg statisticilor. Predilec­ţia reporterului pentru cifre e şi mai evidentă în Şoseaua milionarilor care conţine paragrafe cum e acesta : „Anul calendaristic, e ştiut, are 365 de zile, dar la Lovrin anul 1960, mă­car sub aspectul roadelor culese par­că a fost mai mare. S-a planificat — de pildă — la sfecla de zahăr să se obţină o recoltă de 27.000 kg., dar s-au cules 31.000 kg. la hectar. In acelaşi răstimp colectiviştii din Lovrin au prestat peste 5.000 de zile muncă voluntară la construcţiile noi ale sectorului zootehnic : un grajd cu vaci, cu o capacitate de 100 de ca­pete, o ingrăşătorie de porci, o pu­­ierniţă pentru 2.000 de pui, un coteţ pentru 10.000 de păsări şi două ba­­zine-siloz cu 27 de compartimente, cu o capacitate totală de 70 de vagoane". Toate elementele utilizate intr-un reportaj trebuie să alcătuiască, în ul­timă instanţă, imaginea actuală a obiectului investigat. Bineînţeles, o asemenea imagine se realizează prin consemnarea transformărilor econo­­mico-sociale, dar mai ales prin sur­prinderea profilului etico-moral al constructorului socialismului. Şi se poate spune că, sub acest din urmă aspect, volumele amintite conţin nu­meroase biografii şi portrete ale co­lectiviştilor, activiştilor şi secretari­lor de partid etc. In Dobrogea in marş găsim bunăoară cîteva interesante fişe de personaje ce vădesc Însuşirile de analist ale scriitorului. Cartea are chiar un capitol, Şcoala caracterelor, unde reporterul juxtapune o întreagă suită de biografii. Din păcate, acestea se ridică arareori la un nivel artistic corespunzător, ele constituindu-se, de fapt, din cîteva date cam stereotipe. La sfirşitul reportajului A venit pri­măvara, Viniciu Gafiţa ataşează şi el un capitol tipologic: „Album G.A.C. Prietenia româno-coreeană“, în care se încearcă schiţarea cîtorva profiluri contemporane. Dar şi aici chipul dis­tinct al omului contemporan este pla­sat în cadrele unor tipare prea gaze­tăreşti. Dacă însuşirile specifice ale celor care au schimbat din temelii înfăţi­şarea mediului nostru rural nu trans­par cu suficientă forţă artistică în volumele lui Petru Vintilă şi Viniciu Gafiţa - aceasta se datoreşte, desi­gur, unei oarecare pripeli în elabo­rarea portretelor, dar, mai ales, locu­lui limitat ocupat de ele in cadrul reportajelor. Cei doi autori au pier­dut din vedere faptul că largile coor­donate, spaţiale şi­ temporale, pe care sunt axate cărţile presupuneau cu ne­cesitate şi o cercetare atentă, în timp, a oamenilor. Un reportaj complex ca Dobrogea in marş — unde se vor­beşte in extenso despre Hesiod, Ho­mer, Ovidiu, lina de aur şi apoi des­pre Geo Bogza — pare un amalgam, desigur interesant, dar totuşi un amal­gam, întrucît e lipsit de firul defini­toriu al destinelor contemporane. Şi problema nu se poate rezolva numai prin însăilarea ad-hoc a cîtorva bio­grafii. Un exemplu pozitiv constituie, în această privinţă, volumul Victoria de la Oltina. Ca şi Petru Vintilă sau Vi­ncioiu Gafiţa, Paul Anghel şi-a pro­pus investigarea multilaterală a unei gospodării agricole colective, cerceta­rea ei profundă din punct de vedere social-economic şi uman. Reminis­cenţele gloriosului trecut istoric al Oltinei, ce îndeamnă continuu la me­ditaţie, l-au determinat şi pe Paul Anghel să-şi populeze paginile cu unele reflexii în acest sens. Ceea ce trebuie însă remarcat e faptul că atenţia reporterului se îndreaptă cu precădere spre elementele actuale şi că numeroasele consideraţii istorice, geografice, folclorice etc., au rolul precis de a evidenţia, prin contrast, transformarea radicală a Oltinei so­cialiste. Aproape fiecare pasaj relevă un aspect semnificativ al obiectului supus observaţiei. Prin descrierea pli­nă de nerv a unei campanii de pri­măvară sau a efortului uriaş depus de oltinent pentru stăvilirea apelor năvalnice ale Dunării; prin relatarea cîtorva întâmplări amuzante sau dra­matice care s-au petrecut în gospo­dărie de-a lungul anilor - autorul reuşeşte să redea, cu egală pregnan­ţă, atît schimbările economico-sociale cit şi transformarea socialistă a conş­tiinţelor. Se poate spune că imaginea complexă a colectivistului răzbate din nararea unor fapte cu adevărat con­cludente. De aceea Victoria de la Ol­tina nici nu conţine un „apendice“ tipologic. Ar fi însă greşit să deducem de aici că Paul Anghel ignoră portretul propriu-zis. Dimpotrivă, el ii abor­dează adesea. Iată unul, spre exem­plificare : „Îl privesc îndelung pe omul acesta inuit, bine legat, cu faţa arsă de soare, călită de ger şi de vînt. Are intr-adevăr părul alb. Dar e departe de a fi un „moş“. Are in gesturi o sprinteneală de adolescent. Ochii, foarte albaştri, nişte picături de cer, iradiază o nesfirşită curiozi­tate, o sete de a vedea, de a pătrun­de şi înţelege... Nu-l mai pot concepe obosit. Deasupra sprincenelor tot albe, o frunte inaltă, senină, stăpî­­neşte tumultul emotiv, ca un rezer­vor de pondere şi calm". Pentru Paul Anghel un asemenea portret este însă numai o primă schiţă, care e reluată şi amplificată continuu prin relevarea unor noi trăsături. Şi apoi „moşul“ (Stoenescu — secretarul de partid din raionul Adamclisi) nu e privit numai de la „distanţă“ ci e prezentat, am zice, în acţiune. Ase­menea romancierilor, reporterul n-a elaborat „fişe“ de personaje, ci a căutat chiar să construiască personaje. Şi graţie acestui principiu, Victoria de la Oltina este înzestrată cu unele dintre cele mai realizate figuri umane din literatura noastră reportericească. I-am aminti, alături de Stoenescu, pe Vasile Popa, secretarul de partid din Oltina, Die Dineu, preşedintele gos­podăriei şi Levente Levente, un co­lectivist fruntaş. Mobilul prezentelor însemnări n-a constat, bineînţeles, într-o analiză amănunţită a cărţilor citate. Am re­levat doar faptul că, încercînd inves­tigarea, mai mult sau mai puţin ex­haustivă, a unei singure teme , re­porterul nu trebuie să uite nici un moment că este, aşa cum spune Geo Bogza , „interpretul fidel al tendinţe­lor vieţii, instrumentul de luptă al ideilor umanităţii". El trebuie să sur­prindă cu precădere noua realitate social-economică, profilul inedit al omului din zilele noastre şi să evite ceea ce nu conturează mai pregnant imaginea contemporaneităţii. Virgil ARDELEANU llllllllilliHIl $1 VREMEA NOASTRA Marele realist este, astăzi, mai viu decit oricînd în inima noastră. Dar, viaţa postumă a lui Caragiale a fost cu osebire agitată şi dramatică. Se ştie că, plecat de sub „umilul acoiperă­­rii eri părintesc“ din „mocirlele Ploieş­tilor“ — cum îi scria lui Delavrancea, intr-un rar moment de întristare fă­ţişă, Caragiale a dus un trai dur, a­­lergînd de la o redacţie de ziar la alta, de la o berărie falimentară la un scaun retras de funcţionar, de la o premieră fluierată la un premiu refuzat; marele scriitor a fost neîncetat hăituit, huiduit, nesigur de a doua zi, nerecunoscut, în­vinuit de a fi fost cea ce respinsese. De unde s-ar fi părut că „eterna pace“ şi ipocrita recunoaştere a manualelor burgheze ar pune capăt unei dureroa­se abateri, ea nu avea să fie decit în­ceputul unei noi epoci de denigrări, micşorări, dispreţuiri, terfeliri, trun­chieri, făcute — desigur — cu falsa stimă, de fapt spaima, faţă de marea sa personalitate, care nu putuse fi su­grumată la timp şi care creştea teri­bil, acoperind de ridicol o structură socială, un sistem economic şi politic stupid şi crud. Opera era prea covâr­şitoare, geniul prea evident, adeziunea şi admiraţia maselor prea puternice, pentru ca I. L. Caragiale să mai poa­tă fi anulat, ignorat, iată de ce ma­nualele şi o parte din critica oficială aleseseră orientarea lui Maiorescu, adică să asimileze dulce, să elimine toxinele critice, să ciuntească şi astfel să impăieze teribila umbră. Maiores­­cianul adaptat la noile condiţii, Lovi­­nescu, recunoscindu-i neîndoielnice me­rite, suspina că opera lui Caragiale s-ar fi învechit, ar fi devenit desuetă, ar fi dispărut odată cu societatea care o generase şi pe care Caragiale a con­­dam­nat-o. Dar cum era destul de greu de afirmat — și Lovinescu nici n-ar fi dorit s-o facă, chiar dacă ar fi putut — că societatea burgheză dispăruse, s-a formulat ad-hoc o teorie precum că opera marelui realist nu stigmatizase sistemul social-politic în ansamblu, ci intr-un moment doar al evoluţiei lui, pînă la 1884 fix. Or, această tocmai, burghezie „caragialiană“ dispărînd, se anula şi obiectivul concret al satirei, astfel incit opera trecea la muzeu, ca o valoare autonom estetică şi nobil inutilă. Orientarea moderată, academi­că, maioresciană, îşi propusese deci imposibila misiune de a îngloba struc­turii bur­gheze o operă care i se opu­nea ireconciliabil prin esenţă, prin în­treaga ei alcătuire. Dar asemenea ne­potrivire era de tot vizibilă şi critici nu prea bine clarificaţi dar de bună credinţă, cei mai mulţi, au încercat alte explicaţii, proprii. Aşa se face că limpedele Caragiale a fost controver­sat mai mult decit cel mai închis er­metic şi că am avut un Caragiale du­nărean, altul senin-meridional, altul angoasat şi tragic, un Caragiale clasic şi altul naturalist. Aşa s-a făcut că nu a existat critic de prestigiu — sau chiar fără — care să nu fi elaborat un Caragiale al său. Multe din aceste ipoteze erau bine hrănite, cu citate, pornind de la elemente reale, dar pe care acești critici la absolutizau, ig­­norind voit sau din plăcere teoretică, alte laturi, contradictorii, ale proble­mei. Era uşor, deci, altul critic, argu­­m­entind invers, să răstoarne construc­ţiile adverse. Aşa s-a făcut că viaţa postumă a lui Caragiale a fost cu ose­bire agitată, dramatică. Fireşte că, în opera de valorificare marxist-leninistă a creaţiei lui Cara­giale teoriile burgheze au trebuit ata­cate făţiş, descoperindu-se originea lor de clasă. Celelalte ipoteze, care înfăţi­şează unilateral o realitate complexă, au fost cercetate cu atenţie, spre a nu se pierde nici una dintre laturile, chiar secundare, ale operei caragialiene. De­sigur, această acţiune se află in plină desfăşurare. De-abia vremea noastră, socialistă, avea să-l reintegreze pe Caragiale în totalitatea valorii şi a semnificaţiei sale. Pornind de la idei juste exprima­te de Gherea şi Ibrăileanu şi de la nu­meroase observaţii ale lui G. Călines­­cu şi Tudor Vianu, fără a lăsa deo­parte existenţa a numeroase elemente şi momente contradictorii, dar fără a te absolutiza, critica noastră a înfăţi­şat o realitate complexă, înţelegînd-o dialectic. Acţiunea de restituire a ma­relui scriitor avea să înceapă de la a­­naliza conţinutului, de la reliefarea principalelor idei estetice şi politice. Era de reţinut, în primul rînd, că I. L. Caragiale a dispreţuit, a­urit, a sati­rizat necontenit burghezia in alcătui­rea ei politică, de clasă, in mentalita­tea, morala şi aspiraţiile ei retrograde şi a lovit-o cu toată forţa lui de tipi­zare. Caragiale este al nostru, al vre­mii noastre, fiindcă el şi-a depăşit e­­poca, viziunea sa asupra burgheziei fiind aceea a timpului nostru. Caragiale îşi depăşeşte epoca, vede mai departe decît mulţi intelectuali progresişti, contemporani cu el şi in ceea ce priveşte înţelegerea exactă a rolului social al burgheziei şi liberalis­mului. Şi aici marele satiric vede di­namica socială cu ochii noştri, de azi. Intr-adevăr, pentru mulţi dintre inte­lectualii progresişti, burghezia ar mai fi fost capabilă să îndeplinească o funcţie de progres, în timp ce partidul liberal, ce se dădea drept continuator al patruzecioptismului, ar mai fi putut îndeplini o acţiune pozitivă prin lupta lui împotriva moşierimii şi a partidu­lui conservator. Unii dintre aceşti in­telectuali l-au acuzat pe Caragiale de a fi lovit în principala forţă progresis­tă a vremii, care ar fi fost burghezia liberală. Or, spuneam, Caragiale a vă­zut mai departe, a văzut cu înţelegerea timpului nostru. El a precizat in nu­meroase rinduri că liberalii nu mai erau continuatorii, ci trădătorii ideilor democratice de la 1848. Mai mult de­cît atît , geniul său, ca şi relaţiile cu socialiştii, l-au făcut să înţeleagă, nu dintr-o dată, fireşte, că lupta înverşu­nată dintre liberali şi conservatori era aparenţa unei alianţe tacite, cunoscute sub numele de „monstruoasa coaliţie“, alianţă îndreptată împotriva maselor populare. Aşadar, I. L. Caragiale în­ţelesese — şi a afirmat-o cu diferite prilejuri — că burghezia romînească nu mai continua tradiţia patruzeciop­­tistă, ci devenise o forţă reacţionară. Să ne reamintim, dintre aceste texte, cel puţin, pe drept celebrul articol „Toxin şi toxice“ în care se procedea­ză la o viguroasă disjuncţie între pa­­truzecioptismul democrat şi revoluţio­nar şi liberalismul burghez reacţionar şi demagog, articol care aminteşte atît de bine de „Epigonii“ lui Eminescu : „Toxinul a sunat despre ziuă. La gla­sul lui­, s-au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene“, „au coborît hotărîţi în piaţă, s-au a­­mestecat cu poporul, care suferise a­­tîta şi au strigat din toate puterile : Libertate! Egalitate ! Fraternitate !“ „A ! generoşi patrioţi, care vă jertfiţi şi pe voi şi pe copiii voştri pentru vii­torul neamului, voi întemeietorii par­tidului liberal clasic, voi nu ştiaţi de­sigur în ce mîini bune avea să cază drapelul vostru“, „voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produ­ce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sînt frumoase urmările ?“ „Au prezen­tul nu ni-i mare?, exclama cu aceeaşi dureroasă ironie, Eminescu. Reiese limpede de aici şi din atitea alte texte, pe care nu e nevoie să le mai reamintim, că I. L. Caragiale a­­taca in liberalismul burghez nu spiri­tul democratic al revoluţionarilor pa­­truzecioptişti, ci tocmai trădarea a­­cestor idei înalte. S-a scris mult des­pre vorbirea personajelor caragialiene, ca de o etapă inadecvată a trecerii de la un limbaj simplu la altul mai evo­luat şi desigur că o asemenea sesizare a unei etape, de tranziţie lingvistică la citadini, există; am dori să atragem atenţia, însă, că în inadaptarea la vo­cabularul mai nou, al personajelor, scriitorul reliefa într-o oarecare măsu­ră demagogia, adică nepotrivirea în­tre frazelogia democratică şi conţinu­tul reacţionar, discrepanţa intre esenţă şi aparenţă, pe care Marx o indica drept sursa comicului. După ce debu­tase la ziare liberale, scrisese la „Tim­pul“ conservator, apoi în „Ordinea“ dizidentă, lucrînd de nevoie şi apărin­­du-şi, cel mai adesea, păreri proprii, marele realist ajunsese să cunoască subtila şi grosolana întretăiere de ri­valităţi şi interese a oligarhiei bur­­ghezo-moşiereşti. Nu e nevoie să mai cităm, din „1907“, care e integral o categorică osîndire nu numai a unui partid sau a celuilalt, ci a oligarhiei alternante ca sistem. ★ In acţiunea de restituire integrală a adevăratului Caragiale se ridica de la început o întrebare : in numele cui exercita marele satiric această critică? Nu era el cumva — aşa cum au şi susţinut unii — un sceptic care iro­nizează totul fără a crede în nimic ? Eroarea apăruse evidentă, încă mai de­mult, spiritelor luminate, fiindcă ana­­lizind „Năpasta“ şi „Păcat“, Ibrăi­leanu constata, după Gherea şi N. Ior­­ga, că aici „nimene nu e ridicol ! Ca­ragiale n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ridicolul din via­ţa ţărănimii...“ (pg. 254). Şi conchide: „Caragiale reprezintă ca şi aceştia (Eminescu şi socialiştii n.n.), critica socială extremă a liberalismului, făcu­tă în numele celor mici şi obijduiţi de formele nouă“. („Spiritul critic incul­tura romînească, pg. 259). Dar această virtute, am zice, negativă, e luminată din plin de alte texte în care Cara­giale îşi exprimă nu numai dispreţul pentru clasele exploatatoare, dar şi dragostea pentru ţărănime. Iată, spre exemplu, ce scrie în cunoscutul său ar­ticol, „Politică şi cultură" : „Această lume de strînsură (clasele exploata­toare n. n.) mişună aci deasupra unui element etnic hotărît. Sub tot acest Babel există o limbă romînească, ca­­re-şi are geniul ei; sub toată această viitoare, veşnic mişcătoare, există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, sim­ţiri şi gîndiri proprii“. Fără a intra in analiza dealtfel binecunoscutei lucrări „1907“, vom reaminti doară că, marele scriitor consideră justificate şi nece­sare răscoalele ţărăneşti, ca fiind re­zultatul inevitabil al exploatării mo­şiereşti şi al crudului joc politic al unei oligarhii netrebnice şi neputincioase. Asemenea idei, la care Caragiale a­­junge la maturitatea experienţei şi gindirii sale, chiar dacă reprezintă nu­mai punctele cele mai înaintate ale unei atitudini, nu trebuiesc înţelese ca simple expresii ale emoţiei ce­­ cuprin­sese cu prilejul dramaticelor mişcări ţă­răneşti fiindcă, doi ani înainte, într-o scrisoare către Gherea — de care vom aminti —, marele realist justifică vio­lenţa maselor, revoluţia, ca soluţia justificată a poporului faţă de oligar­hie. Noi avem, aşadar, dreptul de a vedea în Caragiale un inamic impla­cabil al burgheziei, a cărui critică tă­ioasă, fără compromis, se face în nu­mele „maselor producătoare“, avem dreptul de a vedea în Caragiale un contemporan. Cercetarea ştiinţifică a operei mare­lui scriitor s-a preocupat îndeaproape, cum era şi firesc, de relaţiile lui Ca­ragiale cu mişcarea muncitorească. Sînt bine cunoscute cuvîntările la clu­bul socialist, revista pe care o iniţia­ză împreună cu Bacalbaşa — „Moftul român“ — prietenia strînsă şi îndelun­gată cu Gherea, tristeţea cu care îl a­­nunţă pe Paul Zarifopol de înfringerea in alegeri a „soţial-democraţiei“ ger­mane etc. Vor fi fost mai multe cauze care să-l oprească pe Caragiale din dru­mul său firesc către socialism, dar una dintre ele, esenţială, răzbate îndeosebi dintr-o scrisoare către Gherea. Aluzia la trădarea „generoşilor“ este evidentă şi este clar că prezenţa lor, a spiritu­lui lor mic-burghez, oportunist şi ca­rierist, l-a îndepărtat o vreme pe scrii­tor de vechea conducere a partidului social-democrat. Teoria care acorda încă un credit revoluţionar, sau cel puţin democratic, liberalilor, şi care avea să creeze baza „teoretică“ a tră­dării „generoşilor“, era depăşită de Caragiale, care vedea mai departe de­cit ei. Iată de ce, în 1905, ii scrie lui Gherea : „Dacă glumesc cîteodată, crez că înţelegi că nu glumesc as­upra cre­dinţei, ci asupra falşilor credincioşi, a căror carieră publică de mult ţi-am proorocit-o“. (VII 254—55). Dar nu numai atît. Gherea însuşi e ironizat pentru „legalismul“ său, pen­tru că aşteaptă „costituţia“ de la şe­ful aparatului terorist ţarist, „Bratuş­­ca Nicolae“ şi legi democratice de la guverne reacţionare. Scrisoarea acea­sta, de o deosebită importanţă, e pre­sărată cu asemenea expresii: „Ei, dom­nule legalist !“, „Ascultaţi-mă şi pe mine, domnilor legalişti“, „Eu ştiu ce vreţi voi ! vreţi să evitaţi ce vă proo­rocesc eu, împăcînd capra cu varza. Nu se mai poate!“ Numindu-se, un iro­nie, „anarhist“, Caragiale dezvoltă o patetică pledorie pentru violenţă împo­triva oligarhiei, care călcase de mult contractul social. Fără a se fi putut ridica la concepţia ştiinţifică despre lume a proletariatului, Caragiale în condiţiile revoluţionare ale Rusiei lui 1905, este cu tot sufletul alături de masele ridicate împotriva ţarismului, înţelege că guvernele retrograde nu vor da de bună voie popoarelor liber­tăţile necesare. In asemenea condiţii revoluţionare, marele satiric azvîrle mantaua ironiei şi apare aşa cum in fiinţa sa era, aşa cum se temea să a­­pară — minios, indignat. Ascultaţi-l cum îl ceartă pe Gherea: „Pînă la răfuirea completă, teroare con­tra terorii ! bomba contra tunului ! re­volver, pumnal, otravă, contra suliţei, glonţului şi temniţei ! şi-n curînd flă­cările din sute şi mii de porţi să s-a­prindă spre purificare, şi prin suferinţe de cîteva clipe să facă dreptate ,cu pri­sos agonizării de veacuri a unei lumi întregi, restabilind prin cutremur echi­librul şi prin groază, liniştea“. (VII, 356—7). Ideea violenţei celor nmlţi îm­potriva celor puţini, a ridicării mase­lor producătoare „împotriva oligar­hiei“, avea să fie reluată şi dezvoltată doi ani mai tîrziu, în emoţionanta con­fesiune politică, „1907“. De la Caragiale ne răm­ine nu nu­mai cea mai plastică, dar şi cea mai exactă imagine a burgheziei în mon­struoasa ei coaliţie cu moşierimea, imagine de inaltă artă care exprimă năzimnţele maselor, care exprimă ge­niul poporului român. Paul GEORGESCU =mllllliiiil!iiliiiiitlilMiillllllililii!lllilM La Oneşti, noaptea ( ................................................................................................................................................... .......................................................................mu....imuiiiiiii.............................................mmniimmim...mm.... IORGA N. Colectivist» şi paşaportul moldo-valah (Urmare din pag. 1) neavoastră există diligente ?" îl întrebă uncheşul. „Da, Intre Iaşi şi Bucureşti, am răspuns eu, cu o imbatabilă prezenţă de spirit. Numai că la noi diligentele sunt trase de boi. Precizarea il lasă cu gura căscată pe vecinul meu, care, desigur, ar fi pus mina in foc că eram valah ; în urma acestui fericit amănunt, pînă şi sergentul se tumuie şi deveni mai volubil". La Lyon schimbă diligenţa şi întrucît semnalmentele de pe paşaportul valahului nu corespundeau întocmai cu ale lui, Herzen recurge, graţie dulcei presiuni a unei libaţii, la serviciile unui jandarm, care-i aduce paşaportul. Un control şi mai serios se anunţă cel de la graniţa Elveţiei, deoarece jandarmi francezi „scotoceau in dreapta şi-n stingă, in căutarea lui Ledru-Rollin, care desigur trecuse de mult, sau cel puţin a lui Felix Pyat, care, oricum, avea să treacă, probabil ca şi mine, cu un paşaport valah. In sftrşit, odată podul trecut, emigranţii îşi dau friu liber bucuriei . Ha, ha, ha ! izbucni nervos sergentul. In sftrşit, am trecut. Uf, parcă mi-am luat o piatră de pe inimă. Cum aşa, am exclamat eu, şi dumneata ? — Dar şi dumneata parcă... S-avem iertare, i-am răspuns eu fl­ind din toată inima. Direct de la Bucureşti. Şi cu boii". La 22 iunie 1849, Herzen intră în ospitaliera Genevă, graţie paşaportului moldo-valah şi cititorul ar fi, ca şi noi, curios să afle al cui­ dintre emigranţii noştri, aflători la vremea aceea la Paris, va fi fost miraculosul talisman. Din păcate nici o ipoteză nu poate fi schiţată, pentru moment. Dar că între felu­ritele grupuri de emigranţi se stabiliseră relaţii amicale în ve­derea unui front comun, aceasta e neîndoios. Dovadă încercarea lui Adam Mickiewicz de a ralia întreaga emigraţie in jurul unei reviste a tuturor : „La tribune des peuples", dovadă intensa ac­ţiune de propagandă a emigraţiei noastre, despre care, cu bună dreptate scria Nicolae Iorga : „Procesul care pină atunci se pur­tase prin revoluţie, se strămuta acuma pe calea unei neîncetate şi din ce in ce mai ascultate protestări către opinia publică a po­poarelor libere". (Ist. Rom. IX, p. 197). Rapoartele, memoriile, articolele de ziar şi reviste, vizitele la mari şi influente perso­nalităţi ale timpului, pentru care, în ciuda dihoniilor mai adinei sau de suprafaţă, conlucra întreaga noastră emigraţie (Bălcescu, Goleştii, Rosetti, Creţeanu etc.) s-au bucurat de o largă şi fa­vorabilă audienţă în cercurile celorlalte emigraţii, aşa incit ori­cine ar fi putut, referindu-se la confraţii săi de pribegie, să repete cele ce Barbu Bălcescu scria lui Nicolae Bălcescu, la 19 iunie 1848, despre secretarul din Buzău : „L-am găsit de o sis­temă cu totul de duhul secolului, cu o mare durere de inimă de a vedea poporul liber". In 1855, Dimitrie Rab­et petrece la Con­­stantinopol, în calitate de emigrant politic, convoiul funerar al poetului polonez Adam Mickiewicz, pe care-l cunoscuse şi per­sonal, de la care ştia că ar fi dorit să viziteze şi principatele noastre şi despre ale cărui „suspine poetice şi pătimaşe" spunea că „au electrizat toţi bărbaţii de simţire ai Europei în favorul acestei naţii de eroi, acestor cavaleri fără frică şi mustrare"... pe Mickiewicz căruia Herzen îi consacra un excelent portret, în care umbrele scot şi mai mult în relief lumina, precum şi scena în care spaniolul Ramon de la Sagra, septuagenarul, dezavuează pe poet, toastînd, cu prilejul fundării revistei emigranţilor, pen­tru abolirea oricărui despotism indiferent de blazon... Opera de agitaţie şi de identificare a emigraţiei noastre nu-i era, fireşte, necunoscută lui Herzen, cum reiese nu numai din preciziunile topografice, dar chiar şi din realităţile noastre autoh­tone, de pildă, drumul de la Bucureşti la Iaşi cu diligenţa (minus, evident gluma cu boii), vestita căruţă a poştei, pe care o prac­ticase şi Ion Ghica la epoca aceea şi despre ale cărei desarticu­lante virtuţi ni s-au păstrat atitea mărturii, fie de la ai noştri, precum un lordach­e Golescu, fie de la călătorii străini, in tre­cere pe la noi, precum un Stanislas Léger, autorul preţioasei „herute“. PERPESSICIUS

Next