Gazeta literară, ianuarie-iunie 1962 (Anul 9, nr. 1-26)
1962-06-14 / nr. 24
Reportajul — specia cea mai operativă în reflectarea actualităţii — a cunoscut, în ultimii ani, o înflorire fără precedent. Făcînd această aserţiune, de loc inedită, nu ne referim numai la însemnările publicistice despre uzine, agricultură etc. pe care revistele literare le prezintă cu neabătută consecvenţă, ci, şi la volumele de reportaje scoase periodic de editurile noastre, cum ar fi : Victoria de la Oltina de Paul Anghel, Dobrogea in marş şi Şoseaua milionarilor de Petru Vintilă. A venit primăvara de Viniciu Gafiţa, Marele arc petrolifer de Vasile Nicorovici, în ţara stufului de Miko Erwin etc. Lucrările acestea se impun prin „unicitatea“ temei investigate, prin caracterul lor omogen. Ele reabilitează în fond specia în care se încadrează şi înlătură discuţiile privind integrarea reportajului în perimetrul cuprinzător al literaturii sau numai în acela al publicisticii. Aşa se face că discutîndu-le, criticii nu şi-au mai plasat stereotip observaţiile în limitele etichetării formulei respective şi au căutat, prin stringente analize literare, să sublinieze îndeosebi operativitatea şi spiritul militant manifestate de autori în oglindirea realităţii contemporane. Raliindu-ne la aceste observaţii, am încerca să relevăm şi un alt aspect. Şi anume faptul că volumele amintite se înscriu sub semnul aceleiaşi preocupări. Victoria de la Oltina, Dobrogea în marş, Şoseaua milionarilor şi A venit primăvara (în cursul însemnărilor ne vom referi numai la acestea) sunt reportaje complexe prilejuite de cercetarea apropiată şi îndelungată a cîte unei gospodării agricole colective sau regiuni colectivizate. Autorii le-au conceput ca nişte lucrări ample în care, pe lingă principalele date privind viaţa de azi, găsim şi foarte multe elemente economice, etnografice, geografice, istorice etc. De menţionat că acestea nu ţintesc propriu-zis un scop monografic, ele trebuind să alcătuiască, pe de o parte, un cadru cuprinzător, iar pe de altă parte, să ofere cititorului un termen de comparaţie pentru a înţelege realitatea contemporană. Ideea unui reportaj monografic o respinge chiar şi Petru Vintilă care, în Dobrogea în marş, nu numai că debutează printr-o vastă caracterizare a regiunii cuprinse între Dunăre şi Marea Neagră, dar, pe parcurs, găseşte nu o dată prilejul să facă referiri dintre cele mai diverse. Iată de altfel platforma sa teoretică : „Am vrut să fie o carte a zilelor voastre. O carte a agriculturii socialiste din prima regiune colectivizată din ţară. Am fost, bineînţeles, ispitit şi atras de ideea unui reportaj monografic despre Dobrogea, de la începuturile ei preistorice pînă în zilele noastre, dar această întreprindere infinit mai dificilă decit ceea ce am realizat eu, n-ar mai fi fost în aceeaşi măsură un reportaj de actualitate, cum este volumul Dobrogea în marș. Și eu am vrut, mai presus de orice, să scriu o carte de actualitate, o carte despre constructorii socialismului, o carte despre ziua de azi, despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc". Petru Vintilă a refuzat ideea unui reportaj monografic deoarece e convins că reporterul trebuie să consemneze cu promptitudine istoria transformărilor etico-socciale din zilele noastre. Căutînd să dea o carte a prezentului, Petru Vintilă nu evită totuși cîteva ample incursiuni în istorie. De cele mai multe ori asemenea comentarii sunt interesante şi, fireşte, utile. Ele nu puteau fi ignorate într-o carte unde se vorbeşte despre o regiune cu un trecut istoric atît de „actual“ ca acela al Dobrogei. Trebuie să spunem însă că reporterul abuzează de cunoştinţele sale istorice, arheologice etc. Numeroase pagini stau sub semnul trecutului, au un caracter oarecum independent și de aceea par superflue în economia lucrării. Ar mai trebui poate adăugat că atunci cînd se încearcă o apropiere, de obicei pe plan livresc, între trecut și prezent, rezultatele nu sînt întotdeauna dintre cele mai fericite. înţelegem bunăoară că în peregrinările sale pe meleagurile Dobrogei, reporterului poate să-i apară adesea imaginea lui Ovidiu. înţelegem, de asemenea, că e greu să rezişti tentaţiei de a traduce cîteva strofe ale poetului latin. Credem însă că se forţează puţin nota atunci cînd, dorind să evidenţiez cit mai pregnant imaginea Dobrogei socialiste, îl inviţi pe exilatul de la Tomis pe o banchetă a IRTEI (p. 52). Semnalăm, în aceeaşi ordine, actualizarea fortuită a legendei cu lina de aur. De altfel Dobrogea în marş conţine numeroase legende, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Ni se repovesteşte chiar şi păţania ciobanului care şi-a pierdut oile. Toate acestea colorează fără indoială descrierea, ii conferă un caracter vioi şi instructiv. Există insă pericolul fragmentării, al împărţirii reportajului în capitole ce nu fuzionează in mod anmonioe şi nu materializează, în ultima analiză, intenţia autorului, aceea de a oferi o imagine puternică a prezentului. Petru Vintilă a sezisat pericolul dar n-a reuşit totuşi să-l îndepărteze integral. Aceasta poate şi din cauza că imaginea distinctă a Dobrogei contemporane se realizează uneori prin consemnarea unor fapte brute, chiar anodine, şi prin acordarea unui credit prea larg statisticilor. Predilecţia reporterului pentru cifre e şi mai evidentă în Şoseaua milionarilor care conţine paragrafe cum e acesta : „Anul calendaristic, e ştiut, are 365 de zile, dar la Lovrin anul 1960, măcar sub aspectul roadelor culese parcă a fost mai mare. S-a planificat — de pildă — la sfecla de zahăr să se obţină o recoltă de 27.000 kg., dar s-au cules 31.000 kg. la hectar. In acelaşi răstimp colectiviştii din Lovrin au prestat peste 5.000 de zile muncă voluntară la construcţiile noi ale sectorului zootehnic : un grajd cu vaci, cu o capacitate de 100 de capete, o ingrăşătorie de porci, o puierniţă pentru 2.000 de pui, un coteţ pentru 10.000 de păsări şi două bazine-siloz cu 27 de compartimente, cu o capacitate totală de 70 de vagoane". Toate elementele utilizate intr-un reportaj trebuie să alcătuiască, în ultimă instanţă, imaginea actuală a obiectului investigat. Bineînţeles, o asemenea imagine se realizează prin consemnarea transformărilor economico-sociale, dar mai ales prin surprinderea profilului etico-moral al constructorului socialismului. Şi se poate spune că, sub acest din urmă aspect, volumele amintite conţin numeroase biografii şi portrete ale colectiviştilor, activiştilor şi secretarilor de partid etc. In Dobrogea in marş găsim bunăoară cîteva interesante fişe de personaje ce vădesc Însuşirile de analist ale scriitorului. Cartea are chiar un capitol, Şcoala caracterelor, unde reporterul juxtapune o întreagă suită de biografii. Din păcate, acestea se ridică arareori la un nivel artistic corespunzător, ele constituindu-se, de fapt, din cîteva date cam stereotipe. La sfirşitul reportajului A venit primăvara, Viniciu Gafiţa ataşează şi el un capitol tipologic: „Album G.A.C. Prietenia româno-coreeană“, în care se încearcă schiţarea cîtorva profiluri contemporane. Dar şi aici chipul distinct al omului contemporan este plasat în cadrele unor tipare prea gazetăreşti. Dacă însuşirile specifice ale celor care au schimbat din temelii înfăţişarea mediului nostru rural nu transpar cu suficientă forţă artistică în volumele lui Petru Vintilă şi Viniciu Gafiţa - aceasta se datoreşte, desigur, unei oarecare pripeli în elaborarea portretelor, dar, mai ales, locului limitat ocupat de ele in cadrul reportajelor. Cei doi autori au pierdut din vedere faptul că largile coordonate, spaţiale şi temporale, pe care sunt axate cărţile presupuneau cu necesitate şi o cercetare atentă, în timp, a oamenilor. Un reportaj complex ca Dobrogea in marş — unde se vorbeşte in extenso despre Hesiod, Homer, Ovidiu, lina de aur şi apoi despre Geo Bogza — pare un amalgam, desigur interesant, dar totuşi un amalgam, întrucît e lipsit de firul definitoriu al destinelor contemporane. Şi problema nu se poate rezolva numai prin însăilarea ad-hoc a cîtorva biografii. Un exemplu pozitiv constituie, în această privinţă, volumul Victoria de la Oltina. Ca şi Petru Vintilă sau Vincioiu Gafiţa, Paul Anghel şi-a propus investigarea multilaterală a unei gospodării agricole colective, cercetarea ei profundă din punct de vedere social-economic şi uman. Reminiscenţele gloriosului trecut istoric al Oltinei, ce îndeamnă continuu la meditaţie, l-au determinat şi pe Paul Anghel să-şi populeze paginile cu unele reflexii în acest sens. Ceea ce trebuie însă remarcat e faptul că atenţia reporterului se îndreaptă cu precădere spre elementele actuale şi că numeroasele consideraţii istorice, geografice, folclorice etc., au rolul precis de a evidenţia, prin contrast, transformarea radicală a Oltinei socialiste. Aproape fiecare pasaj relevă un aspect semnificativ al obiectului supus observaţiei. Prin descrierea plină de nerv a unei campanii de primăvară sau a efortului uriaş depus de oltinent pentru stăvilirea apelor năvalnice ale Dunării; prin relatarea cîtorva întâmplări amuzante sau dramatice care s-au petrecut în gospodărie de-a lungul anilor - autorul reuşeşte să redea, cu egală pregnanţă, atît schimbările economico-sociale cit şi transformarea socialistă a conştiinţelor. Se poate spune că imaginea complexă a colectivistului răzbate din nararea unor fapte cu adevărat concludente. De aceea Victoria de la Oltina nici nu conţine un „apendice“ tipologic. Ar fi însă greşit să deducem de aici că Paul Anghel ignoră portretul propriu-zis. Dimpotrivă, el ii abordează adesea. Iată unul, spre exemplificare : „Îl privesc îndelung pe omul acesta inuit, bine legat, cu faţa arsă de soare, călită de ger şi de vînt. Are intr-adevăr părul alb. Dar e departe de a fi un „moş“. Are in gesturi o sprinteneală de adolescent. Ochii, foarte albaştri, nişte picături de cer, iradiază o nesfirşită curiozitate, o sete de a vedea, de a pătrunde şi înţelege... Nu-l mai pot concepe obosit. Deasupra sprincenelor tot albe, o frunte inaltă, senină, stăpîneşte tumultul emotiv, ca un rezervor de pondere şi calm". Pentru Paul Anghel un asemenea portret este însă numai o primă schiţă, care e reluată şi amplificată continuu prin relevarea unor noi trăsături. Şi apoi „moşul“ (Stoenescu — secretarul de partid din raionul Adamclisi) nu e privit numai de la „distanţă“ ci e prezentat, am zice, în acţiune. Asemenea romancierilor, reporterul n-a elaborat „fişe“ de personaje, ci a căutat chiar să construiască personaje. Şi graţie acestui principiu, Victoria de la Oltina este înzestrată cu unele dintre cele mai realizate figuri umane din literatura noastră reportericească. I-am aminti, alături de Stoenescu, pe Vasile Popa, secretarul de partid din Oltina, Die Dineu, preşedintele gospodăriei şi Levente Levente, un colectivist fruntaş. Mobilul prezentelor însemnări n-a constat, bineînţeles, într-o analiză amănunţită a cărţilor citate. Am relevat doar faptul că, încercînd investigarea, mai mult sau mai puţin exhaustivă, a unei singure teme , reporterul nu trebuie să uite nici un moment că este, aşa cum spune Geo Bogza , „interpretul fidel al tendinţelor vieţii, instrumentul de luptă al ideilor umanităţii". El trebuie să surprindă cu precădere noua realitate social-economică, profilul inedit al omului din zilele noastre şi să evite ceea ce nu conturează mai pregnant imaginea contemporaneităţii. Virgil ARDELEANU llllllllilliHIl $1 VREMEA NOASTRA Marele realist este, astăzi, mai viu decit oricînd în inima noastră. Dar, viaţa postumă a lui Caragiale a fost cu osebire agitată şi dramatică. Se ştie că, plecat de sub „umilul acoiperării eri părintesc“ din „mocirlele Ploieştilor“ — cum îi scria lui Delavrancea, intr-un rar moment de întristare făţişă, Caragiale a dus un trai dur, alergînd de la o redacţie de ziar la alta, de la o berărie falimentară la un scaun retras de funcţionar, de la o premieră fluierată la un premiu refuzat; marele scriitor a fost neîncetat hăituit, huiduit, nesigur de a doua zi, nerecunoscut, învinuit de a fi fost cea ce respinsese. De unde s-ar fi părut că „eterna pace“ şi ipocrita recunoaştere a manualelor burgheze ar pune capăt unei dureroase abateri, ea nu avea să fie decit începutul unei noi epoci de denigrări, micşorări, dispreţuiri, terfeliri, trunchieri, făcute — desigur — cu falsa stimă, de fapt spaima, faţă de marea sa personalitate, care nu putuse fi sugrumată la timp şi care creştea teribil, acoperind de ridicol o structură socială, un sistem economic şi politic stupid şi crud. Opera era prea covârşitoare, geniul prea evident, adeziunea şi admiraţia maselor prea puternice, pentru ca I. L. Caragiale să mai poată fi anulat, ignorat, iată de ce manualele şi o parte din critica oficială aleseseră orientarea lui Maiorescu, adică să asimileze dulce, să elimine toxinele critice, să ciuntească şi astfel să impăieze teribila umbră. Maiorescianul adaptat la noile condiţii, Lovinescu, recunoscindu-i neîndoielnice merite, suspina că opera lui Caragiale s-ar fi învechit, ar fi devenit desuetă, ar fi dispărut odată cu societatea care o generase şi pe care Caragiale a condamnat-o. Dar cum era destul de greu de afirmat — și Lovinescu nici n-ar fi dorit s-o facă, chiar dacă ar fi putut — că societatea burgheză dispăruse, s-a formulat ad-hoc o teorie precum că opera marelui realist nu stigmatizase sistemul social-politic în ansamblu, ci intr-un moment doar al evoluţiei lui, pînă la 1884 fix. Or, această tocmai, burghezie „caragialiană“ dispărînd, se anula şi obiectivul concret al satirei, astfel incit opera trecea la muzeu, ca o valoare autonom estetică şi nobil inutilă. Orientarea moderată, academică, maioresciană, îşi propusese deci imposibila misiune de a îngloba structurii burgheze o operă care i se opunea ireconciliabil prin esenţă, prin întreaga ei alcătuire. Dar asemenea nepotrivire era de tot vizibilă şi critici nu prea bine clarificaţi dar de bună credinţă, cei mai mulţi, au încercat alte explicaţii, proprii. Aşa se face că limpedele Caragiale a fost controversat mai mult decit cel mai închis ermetic şi că am avut un Caragiale dunărean, altul senin-meridional, altul angoasat şi tragic, un Caragiale clasic şi altul naturalist. Aşa s-a făcut că nu a existat critic de prestigiu — sau chiar fără — care să nu fi elaborat un Caragiale al său. Multe din aceste ipoteze erau bine hrănite, cu citate, pornind de la elemente reale, dar pe care acești critici la absolutizau, ignorind voit sau din plăcere teoretică, alte laturi, contradictorii, ale problemei. Era uşor, deci, altul critic, argumentind invers, să răstoarne construcţiile adverse. Aşa s-a făcut că viaţa postumă a lui Caragiale a fost cu osebire agitată, dramatică. Fireşte că, în opera de valorificare marxist-leninistă a creaţiei lui Caragiale teoriile burgheze au trebuit atacate făţiş, descoperindu-se originea lor de clasă. Celelalte ipoteze, care înfăţişează unilateral o realitate complexă, au fost cercetate cu atenţie, spre a nu se pierde nici una dintre laturile, chiar secundare, ale operei caragialiene. Desigur, această acţiune se află in plină desfăşurare. De-abia vremea noastră, socialistă, avea să-l reintegreze pe Caragiale în totalitatea valorii şi a semnificaţiei sale. Pornind de la idei juste exprimate de Gherea şi Ibrăileanu şi de la numeroase observaţii ale lui G. Călinescu şi Tudor Vianu, fără a lăsa deoparte existenţa a numeroase elemente şi momente contradictorii, dar fără a te absolutiza, critica noastră a înfăţişat o realitate complexă, înţelegînd-o dialectic. Acţiunea de restituire a marelui scriitor avea să înceapă de la analiza conţinutului, de la reliefarea principalelor idei estetice şi politice. Era de reţinut, în primul rînd, că I. L. Caragiale a dispreţuit, aurit, a satirizat necontenit burghezia in alcătuirea ei politică, de clasă, in mentalitatea, morala şi aspiraţiile ei retrograde şi a lovit-o cu toată forţa lui de tipizare. Caragiale este al nostru, al vremii noastre, fiindcă el şi-a depăşit epoca, viziunea sa asupra burgheziei fiind aceea a timpului nostru. Caragiale îşi depăşeşte epoca, vede mai departe decît mulţi intelectuali progresişti, contemporani cu el şi in ceea ce priveşte înţelegerea exactă a rolului social al burgheziei şi liberalismului. Şi aici marele satiric vede dinamica socială cu ochii noştri, de azi. Intr-adevăr, pentru mulţi dintre intelectualii progresişti, burghezia ar mai fi fost capabilă să îndeplinească o funcţie de progres, în timp ce partidul liberal, ce se dădea drept continuator al patruzecioptismului, ar mai fi putut îndeplini o acţiune pozitivă prin lupta lui împotriva moşierimii şi a partidului conservator. Unii dintre aceşti intelectuali l-au acuzat pe Caragiale de a fi lovit în principala forţă progresistă a vremii, care ar fi fost burghezia liberală. Or, spuneam, Caragiale a văzut mai departe, a văzut cu înţelegerea timpului nostru. El a precizat in numeroase rinduri că liberalii nu mai erau continuatorii, ci trădătorii ideilor democratice de la 1848. Mai mult decît atît , geniul său, ca şi relaţiile cu socialiştii, l-au făcut să înţeleagă, nu dintr-o dată, fireşte, că lupta înverşunată dintre liberali şi conservatori era aparenţa unei alianţe tacite, cunoscute sub numele de „monstruoasa coaliţie“, alianţă îndreptată împotriva maselor populare. Aşadar, I. L. Caragiale înţelesese — şi a afirmat-o cu diferite prilejuri — că burghezia romînească nu mai continua tradiţia patruzecioptistă, ci devenise o forţă reacţionară. Să ne reamintim, dintre aceste texte, cel puţin, pe drept celebrul articol „Toxin şi toxice“ în care se procedează la o viguroasă disjuncţie între patruzecioptismul democrat şi revoluţionar şi liberalismul burghez reacţionar şi demagog, articol care aminteşte atît de bine de „Epigonii“ lui Eminescu : „Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s-au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene“, „au coborît hotărîţi în piaţă, s-au amestecat cu poporul, care suferise atîta şi au strigat din toate puterile : Libertate! Egalitate ! Fraternitate !“ „A ! generoşi patrioţi, care vă jertfiţi şi pe voi şi pe copiii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mîini bune avea să cază drapelul vostru“, „voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sînt frumoase urmările ?“ „Au prezentul nu ni-i mare?, exclama cu aceeaşi dureroasă ironie, Eminescu. Reiese limpede de aici şi din atitea alte texte, pe care nu e nevoie să le mai reamintim, că I. L. Caragiale ataca in liberalismul burghez nu spiritul democratic al revoluţionarilor patruzecioptişti, ci tocmai trădarea acestor idei înalte. S-a scris mult despre vorbirea personajelor caragialiene, ca de o etapă inadecvată a trecerii de la un limbaj simplu la altul mai evoluat şi desigur că o asemenea sesizare a unei etape, de tranziţie lingvistică la citadini, există; am dori să atragem atenţia, însă, că în inadaptarea la vocabularul mai nou, al personajelor, scriitorul reliefa într-o oarecare măsură demagogia, adică nepotrivirea între frazelogia democratică şi conţinutul reacţionar, discrepanţa intre esenţă şi aparenţă, pe care Marx o indica drept sursa comicului. După ce debutase la ziare liberale, scrisese la „Timpul“ conservator, apoi în „Ordinea“ dizidentă, lucrînd de nevoie şi apărindu-şi, cel mai adesea, păreri proprii, marele realist ajunsese să cunoască subtila şi grosolana întretăiere de rivalităţi şi interese a oligarhiei burghezo-moşiereşti. Nu e nevoie să mai cităm, din „1907“, care e integral o categorică osîndire nu numai a unui partid sau a celuilalt, ci a oligarhiei alternante ca sistem. ★ In acţiunea de restituire integrală a adevăratului Caragiale se ridica de la început o întrebare : in numele cui exercita marele satiric această critică? Nu era el cumva — aşa cum au şi susţinut unii — un sceptic care ironizează totul fără a crede în nimic ? Eroarea apăruse evidentă, încă mai demult, spiritelor luminate, fiindcă analizind „Năpasta“ şi „Păcat“, Ibrăileanu constata, după Gherea şi N. Iorga, că aici „nimene nu e ridicol ! Caragiale n-a găsit, n-a văzut, nu l-a lăsat inima să vadă ridicolul din viaţa ţărănimii...“ (pg. 254). Şi conchide: „Caragiale reprezintă ca şi aceştia (Eminescu şi socialiştii n.n.), critica socială extremă a liberalismului, făcută în numele celor mici şi obijduiţi de formele nouă“. („Spiritul critic incultura romînească, pg. 259). Dar această virtute, am zice, negativă, e luminată din plin de alte texte în care Caragiale îşi exprimă nu numai dispreţul pentru clasele exploatatoare, dar şi dragostea pentru ţărănime. Iată, spre exemplu, ce scrie în cunoscutul său articol, „Politică şi cultură" : „Această lume de strînsură (clasele exploatatoare n. n.) mişună aci deasupra unui element etnic hotărît. Sub tot acest Babel există o limbă romînească, care-şi are geniul ei; sub toată această viitoare, veşnic mişcătoare, există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gîndiri proprii“. Fără a intra in analiza dealtfel binecunoscutei lucrări „1907“, vom reaminti doară că, marele scriitor consideră justificate şi necesare răscoalele ţărăneşti, ca fiind rezultatul inevitabil al exploatării moşiereşti şi al crudului joc politic al unei oligarhii netrebnice şi neputincioase. Asemenea idei, la care Caragiale ajunge la maturitatea experienţei şi gindirii sale, chiar dacă reprezintă numai punctele cele mai înaintate ale unei atitudini, nu trebuiesc înţelese ca simple expresii ale emoţiei ce cuprinsese cu prilejul dramaticelor mişcări ţărăneşti fiindcă, doi ani înainte, într-o scrisoare către Gherea — de care vom aminti —, marele realist justifică violenţa maselor, revoluţia, ca soluţia justificată a poporului faţă de oligarhie. Noi avem, aşadar, dreptul de a vedea în Caragiale un inamic implacabil al burgheziei, a cărui critică tăioasă, fără compromis, se face în numele „maselor producătoare“, avem dreptul de a vedea în Caragiale un contemporan. Cercetarea ştiinţifică a operei marelui scriitor s-a preocupat îndeaproape, cum era şi firesc, de relaţiile lui Caragiale cu mişcarea muncitorească. Sînt bine cunoscute cuvîntările la clubul socialist, revista pe care o iniţiază împreună cu Bacalbaşa — „Moftul român“ — prietenia strînsă şi îndelungată cu Gherea, tristeţea cu care îl anunţă pe Paul Zarifopol de înfringerea in alegeri a „soţial-democraţiei“ germane etc. Vor fi fost mai multe cauze care să-l oprească pe Caragiale din drumul său firesc către socialism, dar una dintre ele, esenţială, răzbate îndeosebi dintr-o scrisoare către Gherea. Aluzia la trădarea „generoşilor“ este evidentă şi este clar că prezenţa lor, a spiritului lor mic-burghez, oportunist şi carierist, l-a îndepărtat o vreme pe scriitor de vechea conducere a partidului social-democrat. Teoria care acorda încă un credit revoluţionar, sau cel puţin democratic, liberalilor, şi care avea să creeze baza „teoretică“ a trădării „generoşilor“, era depăşită de Caragiale, care vedea mai departe decit ei. Iată de ce, în 1905, ii scrie lui Gherea : „Dacă glumesc cîteodată, crez că înţelegi că nu glumesc asupra credinţei, ci asupra falşilor credincioşi, a căror carieră publică de mult ţi-am proorocit-o“. (VII 254—55). Dar nu numai atît. Gherea însuşi e ironizat pentru „legalismul“ său, pentru că aşteaptă „costituţia“ de la şeful aparatului terorist ţarist, „Bratuşca Nicolae“ şi legi democratice de la guverne reacţionare. Scrisoarea aceasta, de o deosebită importanţă, e presărată cu asemenea expresii: „Ei, domnule legalist !“, „Ascultaţi-mă şi pe mine, domnilor legalişti“, „Eu ştiu ce vreţi voi ! vreţi să evitaţi ce vă proorocesc eu, împăcînd capra cu varza. Nu se mai poate!“ Numindu-se, un ironie, „anarhist“, Caragiale dezvoltă o patetică pledorie pentru violenţă împotriva oligarhiei, care călcase de mult contractul social. Fără a se fi putut ridica la concepţia ştiinţifică despre lume a proletariatului, Caragiale în condiţiile revoluţionare ale Rusiei lui 1905, este cu tot sufletul alături de masele ridicate împotriva ţarismului, înţelege că guvernele retrograde nu vor da de bună voie popoarelor libertăţile necesare. In asemenea condiţii revoluţionare, marele satiric azvîrle mantaua ironiei şi apare aşa cum in fiinţa sa era, aşa cum se temea să apară — minios, indignat. Ascultaţi-l cum îl ceartă pe Gherea: „Pînă la răfuirea completă, teroare contra terorii ! bomba contra tunului ! revolver, pumnal, otravă, contra suliţei, glonţului şi temniţei ! şi-n curînd flăcările din sute şi mii de porţi să s-aprindă spre purificare, şi prin suferinţe de cîteva clipe să facă dreptate ,cu prisos agonizării de veacuri a unei lumi întregi, restabilind prin cutremur echilibrul şi prin groază, liniştea“. (VII, 356—7). Ideea violenţei celor nmlţi împotriva celor puţini, a ridicării maselor producătoare „împotriva oligarhiei“, avea să fie reluată şi dezvoltată doi ani mai tîrziu, în emoţionanta confesiune politică, „1907“. De la Caragiale ne rămine nu numai cea mai plastică, dar şi cea mai exactă imagine a burgheziei în monstruoasa ei coaliţie cu moşierimea, imagine de inaltă artă care exprimă năzimnţele maselor, care exprimă geniul poporului român. Paul GEORGESCU =mllllliiiil!iiliiiiitlilMiillllllililii!lllilM La Oneşti, noaptea ( ................................................................................................................................................... .......................................................................mu....imuiiiiiii.............................................mmniimmim...mm.... IORGA N. Colectivist» şi paşaportul moldo-valah (Urmare din pag. 1) neavoastră există diligente ?" îl întrebă uncheşul. „Da, Intre Iaşi şi Bucureşti, am răspuns eu, cu o imbatabilă prezenţă de spirit. Numai că la noi diligentele sunt trase de boi. Precizarea il lasă cu gura căscată pe vecinul meu, care, desigur, ar fi pus mina in foc că eram valah ; în urma acestui fericit amănunt, pînă şi sergentul se tumuie şi deveni mai volubil". La Lyon schimbă diligenţa şi întrucît semnalmentele de pe paşaportul valahului nu corespundeau întocmai cu ale lui, Herzen recurge, graţie dulcei presiuni a unei libaţii, la serviciile unui jandarm, care-i aduce paşaportul. Un control şi mai serios se anunţă cel de la graniţa Elveţiei, deoarece jandarmi francezi „scotoceau in dreapta şi-n stingă, in căutarea lui Ledru-Rollin, care desigur trecuse de mult, sau cel puţin a lui Felix Pyat, care, oricum, avea să treacă, probabil ca şi mine, cu un paşaport valah. In sftrşit, odată podul trecut, emigranţii îşi dau friu liber bucuriei . Ha, ha, ha ! izbucni nervos sergentul. In sftrşit, am trecut. Uf, parcă mi-am luat o piatră de pe inimă. Cum aşa, am exclamat eu, şi dumneata ? — Dar şi dumneata parcă... S-avem iertare, i-am răspuns eu flind din toată inima. Direct de la Bucureşti. Şi cu boii". La 22 iunie 1849, Herzen intră în ospitaliera Genevă, graţie paşaportului moldo-valah şi cititorul ar fi, ca şi noi, curios să afle al cui dintre emigranţii noştri, aflători la vremea aceea la Paris, va fi fost miraculosul talisman. Din păcate nici o ipoteză nu poate fi schiţată, pentru moment. Dar că între feluritele grupuri de emigranţi se stabiliseră relaţii amicale în vederea unui front comun, aceasta e neîndoios. Dovadă încercarea lui Adam Mickiewicz de a ralia întreaga emigraţie in jurul unei reviste a tuturor : „La tribune des peuples", dovadă intensa acţiune de propagandă a emigraţiei noastre, despre care, cu bună dreptate scria Nicolae Iorga : „Procesul care pină atunci se purtase prin revoluţie, se strămuta acuma pe calea unei neîncetate şi din ce in ce mai ascultate protestări către opinia publică a popoarelor libere". (Ist. Rom. IX, p. 197). Rapoartele, memoriile, articolele de ziar şi reviste, vizitele la mari şi influente personalităţi ale timpului, pentru care, în ciuda dihoniilor mai adinei sau de suprafaţă, conlucra întreaga noastră emigraţie (Bălcescu, Goleştii, Rosetti, Creţeanu etc.) s-au bucurat de o largă şi favorabilă audienţă în cercurile celorlalte emigraţii, aşa incit oricine ar fi putut, referindu-se la confraţii săi de pribegie, să repete cele ce Barbu Bălcescu scria lui Nicolae Bălcescu, la 19 iunie 1848, despre secretarul din Buzău : „L-am găsit de o sistemă cu totul de duhul secolului, cu o mare durere de inimă de a vedea poporul liber". In 1855, Dimitrie Rabet petrece la Constantinopol, în calitate de emigrant politic, convoiul funerar al poetului polonez Adam Mickiewicz, pe care-l cunoscuse şi personal, de la care ştia că ar fi dorit să viziteze şi principatele noastre şi despre ale cărui „suspine poetice şi pătimaşe" spunea că „au electrizat toţi bărbaţii de simţire ai Europei în favorul acestei naţii de eroi, acestor cavaleri fără frică şi mustrare"... pe Mickiewicz căruia Herzen îi consacra un excelent portret, în care umbrele scot şi mai mult în relief lumina, precum şi scena în care spaniolul Ramon de la Sagra, septuagenarul, dezavuează pe poet, toastînd, cu prilejul fundării revistei emigranţilor, pentru abolirea oricărui despotism indiferent de blazon... Opera de agitaţie şi de identificare a emigraţiei noastre nu-i era, fireşte, necunoscută lui Herzen, cum reiese nu numai din preciziunile topografice, dar chiar şi din realităţile noastre autohtone, de pildă, drumul de la Bucureşti la Iaşi cu diligenţa (minus, evident gluma cu boii), vestita căruţă a poştei, pe care o practicase şi Ion Ghica la epoca aceea şi despre ale cărei desarticulante virtuţi ni s-au păstrat atitea mărturii, fie de la ai noştri, precum un lordache Golescu, fie de la călătorii străini, in trecere pe la noi, precum un Stanislas Léger, autorul preţioasei „herute“. PERPESSICIUS