Gazeta literară, iulie-decembrie 1963 (Anul 10, nr. 27-52)

1963-10-10 / nr. 41

Aspecte ale realismului DINTRE CELE DOUA RĂZBOAIE (I) Din materia abundentă şi substanţială a recentului număr 6—7 al Vieţii român­eşti desprindem pentru moment, întrucît prezintă interes de un ordin mai general, contribuţia criticului şi istoricului literar Al. Piru : „Parti­cularităţi ale realismului critic romînesc dintre cele două războaie“. Ast­fel de sinteze, bazate pe aprofundarea substanţei concrete a epocii la care se referă, încercînd să privească de la oarecare distanţă conglomeratul de opere şi autori pentru a câştiga o perspectivă mai largă şi mai lim­pede — din unghiul de vedere al actualităţii — asupra fenomenului analizat, sînt nu se poate mai binevenite, sporesc dintr-o dată autoritatea cerce­tării. Seria lor ar merita cu siguranţă să fie dezvoltată. Este ceea ce ne propunem în rîndurile de faţă, ca pornind de la interesantele consideraţii făcute de Al. Piru, cărora li se adaugă cele conţinute în articolul lui Silvian Iosifescu „Curent şi individualitate“, publicat în acelaşi număr al Vieţii romîneşti — să încercăm o reluare a datelor expuse în legătură cu pro­blema situaţiei specifice, a caracterelor specifice realismului critic româ­­nesc dintre cele două războaie. Inutil de adăugat — relaţia este prea evidentă — că discutarea acestui tip de probleme depăşeşte hotarele isto­riei literare în înţelesul său strict şi că — întrucît se leagă, în genere, de destinul realismului contemporan, de aspectele originale ale genezei realismului socialist în cadrul literaturii române, după cum se înscrie şi in sfera unei dezbateri mai largi ce se desfăşoară azi în lume în jurul realismului ca metodă fundamentală — discuţia, nu poate rămîne în afara preocupărilor criticii literare vii, născute din frămîntărîie crea­toare ale actualităţii înseşi. Epoca dintre cele două războaie nu trebuie aşadar să constituie numai un obiect precis delimitat al istoriei literare, în rînd cu celelalte epoci ale trecutului literar, ea este oarecum încă un teritoriu al contemporaneităţii. Imediat premergătoare celor două decenii de­­ existenţă a literaturii noastre noi, această epocă reprezintă terenul imediat pe care clădim mai departe în raport cu ideile şi realitatea timpu­lui nostru, iar natura specifică, felul articulaţiilor şi rezistenţa însăşi a acestei temelii nemijlocite, se înţelege că ne interesează într-un fel aparte. In ce priveşte tăria şi rezistenţa acestui teren cred că trebuie admisă formula hotărîtă a lui Al. Piru : „In perioada dintre cele două războaie în literatura romînă s-au dezvoltat scriitori comparabili cu Emi­­nescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ca să nu vorbim decit de figurile de întîia mărime. Aceştia sînt, respectînd genurile, adică poezia, povesti­rea, teatrul şi romanul : Arghezi, Sadoveanu, Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu.“ Trecînd, în continuare, la definirea particularităţilor realis­mului critic în această epocă, Al. Piru aduce cîteva precizări de certă valoare sintetică, a­rmînd între altele, cînd abordează problema raportului cu marea perioadă clasică a literaturii noastre că „realismul critic romî­nesc dintre cele două războaie nu este, vorbind în absolut, mai adine decît ce! (I­n secolul trecut, dar se deschide asupra unui cimp mai întins din realitate și presupune o multiplicare a procedeelor tehnice“. Astfel de for­mulări chiar dacă uneori prea rigide, întrucît nu lasă materiei concrete, ca să spun aşa, respiraţia sa naturală — au meritul in orice caz de a provoca reflecţia, deschizînd drum, prin sugestii nu odată fertile, adevă­rului în proces de cristalizare. Gîndim totuşi că articolul lui Al. Piru şi-ar fi satisfăcut şi mai bine menirea dacă păstra — şi nu in detrimentul formulărilor sintetice şi fără a proceda la o degajare excesivă de nuanţe diferenţiale ce ar fi putut primejdui în cele din urmă claritatea punctului de vedere — un aspect mai dinamic, aspectul de discuţie de framîntare dialectică a pro­blemei, înlăturînd delimitările prea categorice, pentru a lăsa o „margine“ mai încăpătoare, receptivă la noi sugestii posibile şi — adesea — nece­sare. Fiindcă autorul articolului din Viaţa rominească se referă de mai multe ori la Camil Petrescu şi subliniază marea sa contribuţie, vom aminti că scriitorul recomanda să evităm mortificarea „ideilor“, păstrînd pe cit cu putinţă pulsaţia lor vie, concretul lor, contextul de determinări parti­culare. Că acest efort, făcut pentru a ocoli primejdia anchilozării, nu anu­lează claritatea expunerii şi nu implică neapărat cufundarea in nuanţe obscure şi nici nu toceşte acuitatea şi pregnanţa punctului de vedere, ba chiar le sporeşte şi se împacă foarte bine cu voinţa de claritate şi cu atitudinea netă, decisă şi categorică, o dovedesc intervenţiile critice ale lui Camil Petrescu însuşi. Anticipînd puţin seria observaţiilor putem spune că demonstraţia aceasta însăşi, aplicaţia pentru concret, menţinerea la orizontul particularului nuanţat, al „diferenţelor specifice“, cu implicaţii fecunde în ordinea creaţiei (fără periclitarea totuşi a perspectivei sintetice şi a adevărurilor obiective asupra lumii) constituie şi o notă caracteristică, înnoitoare, o foarte preţioasă achiziţie datorată „realismului romînesc dintre cele două războaie“ — adică tocmai tema articolului lui Al. Piru. Este un punct cîştigat, de consecinţele căruia poate n-ar trebui să se lip­sească nici criticii literari, şi cu atît mai puţin atunci cînd achiziţa se leagă intim de obiectul cercetării întreprinse. Împărtăşim întru totul do­rinţa criticului de a avea de-a face cu definiţii clare şi distincte , dar mi se pare că formulări de acestea : „Creangă era un realist clasic, Sadoveanu e un romantic, un realist clasic şi un realist critic etc.“, sau „Rebreanu e mai pro­fund decît Slavici dar Camil Petrescu n-a întrecut în privinţa reflectării critice a realităţii pe Caragiale“, sunt prea apodictice. Tot aşa de exemplu următoarea formulare : „Lozinca citadinizării literaturii, simplă diversiune, a indus in eroare pe mulţi“. Se cuvine oare să abordăm atît de categoric o problemă deajuns de complexă, cu implicaţii mai largi ce trec de epoca respectivă şi­ a cărei dezbatere prezintă un interes deosebit în chiar clarificarea unora dintre cele mai importante aspecte ale literaturii contemporane ? Rămînînd în marginile îngăduite de formulările lui Al. Piru vom observa că „lozinca citadinizării literaturii“ are un dublu caracter, că repre­zintă o formulă contradictorie şi complexă, care reflectă în ea însăşi ca într-un focar lupta de idei a epocii, poziţiile ideologice, dar şi estetice, adesea antagonice : ea include o latură diversionistă în măsura în care se opune spiritului larg popular al literaturii, in măsura în care e invocată drept pretext de teoreticienii „sincronismului“ şi ai „diferenţierii“, pentru a discredita cuceririle artei clasice, ca şi valo­rile epocii (Sadoveanu, Rebreanu), în măsura în care opune sămănătoris­mului falsa soluţie a „urbanizării“ integrale, in măsura in care tinde să escamoteze contradicţiile de clasă şi diferenţierea socială foarte violentă a „oraşului“ văzut în sine ca unic receptacol al complexităţii psiho­logice şi al rafinamentului intelectual etc. Deopotrivă însă, „citadinizarea literaturii“ conţine şi o latură pozitivă, este o „lozincă“ de afirmarea că­reia (făcută în cercul Sburătorului) se leagă dezvoltarea unei literaturi de mare valoare şi de mare noutate tipologică, psihologică etc. o orientare fertilă, care a dat realismului romînesc dintre cele două războaie confirmări categorice, de felul celeia reprezentată în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Camil Petrescu, O. Călinescu, Cezar Petrescu, I. Agîrbiceanu, Anton Helban, M. Sebastian, Gib Mihăiescu, Panait Istrati, Damian Stănoiu, F. Aderca, I. Peltz, Gh. Brăescu, Pavel Dan şi alţii. Nu e vorba aşadar de o simplă diversiune ci de un fenomen foarte interesant şi extrem de complex, de vitalitatea căruia stau mărturie şi cîteva din articolele publicate în Viaţa rominească (6—7/1963) în rînd cu contribuţia lui Al. Piru. De altfel, rămî­nînd la părerea că avem de-a face cu o „simplă diversiune“, criticul îşi minează terenul propriei Investigaţii şi incă într-una din zonele sale cele mai fertile şi mai adine elocvente, renunţă prea uşor la relevarea uneia din particularităţile izbitoare ale realismului romînesc dintre cele două războaie, care — prin opera scriitorilor amintiţi şi nu numai a lor — şi-a anexat un vast teritoriu pină atunci insuficient explorat, mai ales în roman. Acţiunea lui E. Lovinescu şi a Sburătorului merită o atenţie mai mare decît aceea pe care i-o rezervă Al. Piru cînd abordează chestiunea „cita­­dînizării“. Criticul argumentează că „exista un Caragiale“, neglijind că schiţele şi piesele de teatru ale marelui scriitor nu rezolvau problema unei literaturi compacte, masive, chemate să dea o reprezentare obiectivă, complexă, multilaterală asupra oraşului — şi preferind a nu observa­­de­osebirea. Dar in felul acesta, am putea conchide că nimic nou nu există sub soare şi — în definitiv — sâ renunţăm a mai căuta „particularităţile“ literaturii dintre cele două războaie, ceea ce — evident — nu pare a intra în intenţiile criticului din moment ce el tocmai asupra unor atari particularităţi vrea să se oprească, lucru pe care îl vesteşte chiar în titlul articolului său. Tot din perspectiva actualităţii, se cuvine să desprindem şi o altă par­ticularitate a literaturii dintre cele două războaie, legată de problema ur­mătoare : realismul acestei literaturi este realism critic „in stare pură“ ? Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu etc. pot fi caracterizaţi într-un fel satisfăcător şi complex prin simpla aplicare a formulei „realism critic“ ? Al. Piru contestă cu multă îndreptăţire răspunsul categoric afirmativ la această întrebare. El stabileşte chiar unele diferenţieri necesare, cînd arată că Sadoveanu, de exemplu, este nu numai „un realist critic“ dar şi „un romantic“ şi „un realist clasic“ etc. Problema merită să fie aprofundată nu numai sub aspectul apartenenţei la unul sau altul din compartimentele istoriei literare. Cred că esenţialul este aici de a aborda lucrurile dintr-o perspectivă contemporană. Este poate una din particularităţile literaturii române dintre cele două războaie, modul specific al raportării unor opere şi unor autori la nivelul general, înţeles şi acceptat ca atare, al realismului critic. Sado­veanu, ca să ne referim mai întîi la exemplul dat de Al. Piru, „depăşeşte“ realismul critic, nu doar în direcţia „romantismului“ sau în aceea a „realis­mului clasic“, ci într-un fel care priveşte­­ însuşi conţinutul uman-social-etic al operei sale, „fondul“ acestei opere. Dar problema trebuie pusă, mai întîi, în termenii ei generali, care să ne permită o mai exactă situare a diverselor „categorii“ de scriitori şi opere în cadrul realismului romînesc. Simplificînd puţin lucrurile, vom putea astfel deosebi un prim „lot“ de scriitori care fără a se menţine pe toată întinderea operei lor la orizontul „realismului critic“ revelează elemente realiste, critice. Este, cred, căzut operei lui Gib Mih­ăescu, Matei Caragiale. Există scriitori care se situează în genere la nivelul realismului critic, dar nu depăşesc în nici un fel „limi­tele“ ştiute ale curentului. Dar există şi autori — şi aceştia sunt poate cei mai mari dintre scriitorii epocii — care, în virtutea anumitor împrejurări, trec hotarele curentului luat ca atare, nu numai pentru că manifestă şi infiltraţii „romantice“ sau „realist-clasice“, ci, în primul rînd, din raţiuni de conţinut şi — deopotrivă — de forţă artistică. Sadoveanu trece de mar­ginile realismului critic, apropiindu-se de idealul literar al vremii noastre, in virtutea puternicului caracter popular al operei sale, a receptivităţii la marele patos epopeic al maselor şi al istoriei. Rebreanu, Sadoveanu înfrîng această rezistenţă tipică atîtor scriitori ai realismului critic, şi — mai ales prin aceasta — depăşesc curentul. Acceptînd marginile ştiute ale curentu­lui, Rebreanu n-ar fi dat Răscoala, n-ar fi avut cum descoperi marile re­zerve active, creatoare de istorie, care se cristalizează în rîndul ţărănimii. Consecvenţa cu care aplică metoda realistă obligă pe marele scriitor să meargă mult mai departe decît s-ar fî gîndit şi decît i-ar fi îngăduit resur­sele realismului critic „în stare pură". De aceea Răscoala nu poate fi con­siderată doar un produs al realismului critic. Această operă se resimte pu­ternic de vecinătatea marilor mişcări revoluţionare, caracteristice epocii cînd a fost redactată, epocă de rapidă radicalizare a conştiinţei maselor, de as­cuţire a contradicţiilor sociale, se resimte de contemporaneitatea sa cu epoca revoluţiilor. Există, apoi, scriitori care depăşesc realismul critic luat „în stare pură“ datorită unui ridicat coeficient de reflexivitate, excepţionalei tensiuni intelectuale, acuităţii percutante a spiritului lor critic, eticismului intransi­gent al personalităţii lor, al operei lor. Este cazul lui Camil Petrescu. Un roman ca Patul lui Procust, o piesă de teatru precum Jocul ielelor re­prezintă o îndrăzneaţă luare în discuţie a înseşi temeliilor ordinii existente, intr-o epocă în care polarizarea convingerilor se efectuează cu mult mai mare acuitate decît de obicei — spre „dreapta“ şi spre „stînga“, cînd intră în acţiune forţe sociale şi politice de amploarea celor reprezentate la noi de clasa muncitoare, de avîntul revoluţionar manifestat prin luptele din 1933 — nu mai poate fi vorba de un realism „tradiţional“ în literatură, de un realism critic „în stare pură“. Procesul de radicalizare se răsfrînge asupra literaturii, acţionînd şi „în Interiorul“ realismului critic, şi determi­­nînd o anumită poziţie — deosebit de acută — în faţa problemelor epocii. Romanele lui Rebreanu, ale lui Camil Petrescu vădesc o astfel de acuitate capabilă să străpungă limitele tradiţionale ale realismului critic. Se mani­festă aşadar o radicalizare a cîmpului literar şi acest lucru colorează într-un fel specific realismul critic şi determină una din importantele sale particu­larităţi raportate, fireşte, la epoca pe care o avem în vedere. Faptul nu trebuie neglijat într-o încercare de sinteză a „particularităţilor“ realismului critic romînesc dintre cele două războaie. Realismul critic se abate într-o direcţie sau alta —­ cum remarcă şi Al Piru — şi aceste „abateri" sunt revelatoare. Pentru a Ie capta esenţa şi a le surprinde însemnătatea de con­ţinut, nu e suficient — cred — să ne raportăm la îmbinarea — în opera unor scriitori — a realismului critic fundamental cu elemente de „roman­tism“ de „realism-clasic“, etc. Chiar din punctul de vedere mai îngust şi mai „specializat“, in termenii consacraţi ai istoriei literare, astfel de compar­timentări sînt insuficiente. Cu atît mai puțin cînd urmărim dobîndirea unei perspective vii, contemporane, de ordinul sintezei critice. Lucian RAICU GAZETA LITERARA © faci critica literară discută la obiect raportul dintre şti­inţă (am în vedere ştiin­ţele naturii) şi artă, sau dintre progresul tehnic şi artă, referinţele se fac de obicei la literatura de anticipaţie sau la naraţiunea ştiinţifico-fantastică. (Fac această distincţie pentru că na­­raţiunea ştiinţifico-fantastică nu-şi pro­iectează în mod obligatoriu acţiunea în viitor. Să ne amintim de romanul lui I. Dolguhin „Generatorul de minuni“ sau de unele povestiri ale lui E. A. Pod ş. a.). Referirile mai cunosc, de ase­menea, un domeniu : acela privind posi­bilităţile deschise procesului de creaţie artistică de către cibernetică. Proble­mele sunt, fără îndoială, interesante ţi seducătoare, chiar dacă cele dinţii stat oarecum elucidate prin însăşi practica artistică, iar celelalte insolubile ţi uto­pice atîta vreme cît sugerează eventua­litatea înlocuirii geniului creator uman cu maşina-artist, menită să preia capa­citatea de plăsmuire a creierului. Nu asupra acestora intenţionez să mă opresc în însemnările de faţă. Exista, de-a lungul veacurilor, o in­terdependenţă firească între diferitele forme ale conştiinţei sociale. Literatura s-a supus întotdeauna acestui raport dialectic. Mai mult, Gîndirea filozofică, descoperirile ştiinţifice şi treapta atinsă de progresul tehnic au influenţat-o sen­sibil, dînd fanteziei artistice orizont, temei şi perspective. Măsura în care scriitorul a asimilat aceste cuceriri ale minţii umane şi le-a fructificat au dat o anume greutate specifică operei sale. Procesul nu e, desigur, simplu. El cu­noaşte, de la caz la caz, modalităţi şi dimensiuni diferite. Inm­urirea ştiinţelor sociale e mai directă (obiectul lor e înrudit strîns cu acel al artei) ; a ştiin­ţelor naturii e mai îndepărtată, făcîn­­du-se prin intermediul generalizărilor filozofice, al perspectivelor deschise minţii umane şi progresului social. Ea s-a manifestat la toate etapele dezvol­tării literaturii, chiar dacă formele pe care le-a îmbrăcat erau la început naive, pentru că însăşi ştiinţa nu depăşise faza pionieratului. Atracţia artistului spre problematica ştiinţelor naturii e fi­rească. Asemenea omului de ştiinţă, şi el tinde să descopere adevărul, cauza­litatea şi finalitatea fenomenelor, rela­ţiile dintre ele, rostul şi determinările lor. (Mijloacele stat, evident, deose­bite.) Cum ştiinţa e materialistă prin esenţ­i şi natura ei, inm­urirea a avut ca efect o eliberare progresivă a artistului de reprezentările fantastice, false şi o ancorare tot mai temeinică a lui în realitatea obiectivă. De unde, printre altele, o sporire considerabilă a coefi­cientului realist în viziunea artistică. Interesul scriitorului pentru problemele ştiinţelor naturii şi mai ales pentru concluziile lor filozofice a fost tot mai viu pe măsură ce ştiinţa a devenit o formă materială, dezvăluind capacitatea omului de a birui natura, de a împlini visurile cele mai îndrăzneţe ale omeni­rii, de a dobori miturile întreţinute de religie, de a releva minţii umane uni­versuri necunoscute şi­­de a i se ex­plica. De unde un plus de luciditate la interpretarea artistică a realităţii şi o succesiune de mutaţii în conţinutul vie­ţii afective. Interesul de care vorbeam e atestat ca atare de istoria literară şi e specific nu numai Renaşterii sau epocii Lumini­lor, ci mai ales vremurilor mai noi etnci şi ştiinţele naturii ajung să se impună atenţiei publice. Eroul romantic, byro­­nian, de pildă, nu ar fi fost posibil, la unele determinări ale sale, fără intere­sul purtat în epoca pentru descoperirile geografice (care au lărgit substanţial perspectivele poetului, dîndu-le propor­ţii planiglobice), aşa cum, mai înainte, Cam­oëns nu şi-ar fi putut redacta stră­lucitoarele sale „Luisiade“ dacă anii cînd a trăit nu cunoşteau şi ei patima călătoriilor peste mări şi ţări. Indife­rent de etapă, înrîurirea ştiinţei şi a progresului tehnic asupra artei s-a pro­dus. Dacă fenomenul era posibil în epocile presocialiste, el e cu atît mai normal astăzi, cînd umanitatea a înre­gistrat salturi revoluţionare, iar ştiinţa şi progresul tehnic au devenit o forţă materială capabilă să determine o ac­celerare a schimbărilor în conştiinţă. Raportată la epică sau la reportaj, poezia pare a fi genul ce mai depăr­tat de ştiinţă şi de tehnică. Şi, într-un anume sens, şi cel mai conservator. Poate şi pentru faptul că la poezie elementul subiectiv e mai pronunţat, iar modul de reflectare a realităţii obiec­tive mai indirect. Judecind lucrurile numai din acest unghi, influenta ştiin­ţei şi tehnicii contemporane asupra li­ricii poate părea, din capul locului, în­doielnică. Gîndindu-ne la unii poeţi con­temporani al căror univers de imagini e aproape identic cu al confraţilor lor de acum un veac sau chiar de acum doua milenii (amintiţi-vă de Hesiod şi de discipolii săi de azi), ar trebui să concedem că între progresul ştiinţei şi al tehnicii, pe de o parte, şi acel al poeziei pe de alta, e riscant să stabilim vreun paralelism. Şi totuşi, influenţa la care mă refer există şi, fără îndoială, se va dovedi din zi în zi mai puter­nică şi mai rodnică. Intr-o sumă de date ale ei psihologia omului moder e diferită de aceea a înaintaşilor săi Schimbările survenite se datoresc înainte de toate progresului social. Dar şi pro­gresului tehnic şi ştiinţific, care de­monstrează fără echivoc capacitatea ine­puizabilă şi nelimitată a omului de a crea bunuri materiale şi de a pătrunde taine, pînă mai ieri inaccesibile, ale naturii. Evident, efectele revoluţiei term­­­ico-industriale şi ale descoperirilor ştiinţifice sînt deosebite de la o orîn­­duire la alta şi adesea de la individ la individ, potrivit gradului lui de cultură. Altfel îşi manifestă ele influenţa în­­tr-un stat socialist şi altfel într-unul ca­pi­tal­ist. Altele sunt, ca atare, şi re­zonanţele morale stîrnite în indivizi a­părtinind unor reg­imuri şi ideologii social-politice structural diferite. Cert este însă că orizontul intelectual al unui adolescent de azi e la noi substanţial superior aceluia al omonimului său de acum un veac. Proza a înregistrat sal­tul. Dar poezia ? Răspunsul comporta, în mare, trei grupe de probleme a căror studiere ar putea facilita, prin concluziile sale, o şi mai mare (şi în această direcţie) apropiere a poeziei noastre de contem­poraneitatea socialistă. Adîncirea lor teo­retică ar clarifica sensul influenţei pe care ştiinţa şi progresul tehnic o au sau ar trebui să o aibă asupra dezvol­tării poeziei actuale. Atrag atenţia însă asupra unei chestiuni a cărei importanţă principială şi practică nu trebuie să ne scape . Poezia este şi va rămîne o „ştiinţă despre om“, o expresie a gin­­durilor şi sentimentelor umane, un co­locviu al poetului cu semenii, cu na­tura, cu universul, cu timpul şi cu spa­ţiul, influenţată în primul rînd de fac­torii sociali. Inm­urirea ştiinţei şi a pro­gresului tehnic nu anulează, ci implică la fapt caracterul determinant al exis­tenţei sociale. Ele au un ron adjuvant, permiţîndu-i artistului să-şi lărgească sensibil orizontul gnoseologic şi uni­versul de imagini şi să-şi acorde, în fine, limbajul poetic cu epoca. Fără să am pretenţia că depăşesc faza enunţu­rilor, le supun discuţiei, convins că fiecare dintre ele ar merita cercetări analitice speciale, capabile să lumineze laturi dintre cele mai interesante ale actului de creaţie artistică şi să pro­beze o dată mai mult utilitatea apropie­rii poetului de problemele de bază ale ştiinţei, contemporane. Prima grupă de probleme care ar ne­cesita dezbateri prelungite se referă la orizontul gnoseologic al poetului. Ra­portat la înaintaşi, acest orizont este sensibil modificat la scriitorul nostru modern, mai precis la acela asupra conştiinţei căruia acţionează rodnic fo­carul dătător de lumină al ştiinţei. Des­coperirile ştiinţifice, forţa dobindită de ştiinţă în societate, rolul ei în dezvol­tarea socială, concluziile materialiste pe care le sugerează, le confirma sau le determină, fac ca numărul adevăruri­lor obiective devenite familiare omului să crească necontenit. Macrocosmul și microcosmul își restring progresiv timi­turile încă necunoscute. Tainele miste­rioase ale universului cosmic sau su­fletesc prind să se spulbere treptat. Uluiala, perplexitatea, frica de cata­strofe şi calamitate ca de o forţă oarbă, tind să devină sentimente tot mai rare. Fondul aperceptiv al omului contempo­ran (deci şi al poetului) e tot mai bogat. Metaforele înseşi devin un in­strument de cunoaştere tot mai eficace (poezia Ninei Cassian mi se pare a fi, în direcţia aceasta, grăitoare). Rampa de lansare a fanteziei creatoare e tot mai largă, iar spaţiile colindate tot mai pline, mai adinei, şi mai înalte. Cunoaş­terea însăşi a ajuns mai plenară, iar modul de interpretare a fenomenelor tot mai depărtat de neadevăr. Beneficiind de Învăţătura marxist-leninistă despre lume şi viaţă, ca ghid, poetul poate, cu ajuto­rul datelor primite de la ştiinţif, des­ţeleni, infinit mai uşor decît predece­sorii săi straturi mereu noi ale reali­tăţii, stabilind între sine şi lumea în­conjurătoare alte relaţii decît cele exis­tente in trecut. E neîndoios că un vo­lum ca „Materia şi visele“ de Mihai Ben­iuc n-ar fi atins profunzimile son­date, dacă poetul nu şi-ar fi însuşit ca punct de plecare şi cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne. Cunoaşterea unor atari cuceriri dă sentimentul marilor certitudini, făcînd ridicolă atitudinea estetică a acelora care se mai mira de capacitatea analitică, pătrunzătoare a minţii umane şi de roadele tot mai desă­­vîrşite ale acesteia. Dimensiunile fires­cului au cîştigat în proporţie. Pentru ca toate acestea să constituie însă co­ordonate ale viziunii poetice, e nevoie ca ele să fie realmente asimilate în acel fond aperceptiv la care mă refeream mai înainte. Evident, nu e vorba de orice fel de asimilare, fie ea şi totală, ci de una filtrată printr-o concepţie înaintată despre lume şi viaţă. Opozi­ţia sau rezistenţa faţă de influenţele fertile, exercitate de către ştiinţă şi progresul tehnic asupra modului nostru de a gîndi, duc, dimpotrivă, la perpe­tuarea unui orizont gnoseologic întristă­tor de restrîns, la sensibilizarea poetu­lui pentru soluţii filozofice idealiste, adesea de natură fideistă. Cazul atîtor scriitori occidentali, adversari ai imix­tiunii gîndirii ştiinţifice în artă (un Paul Claudel sau un T. S. Elliot) e, în privinţa aceasta, elocvent. Ca să nu mai vorbim de efectul negativ pe care o atare opoziţie (făcută la unii în nu­mele autonomiei esteticului, la alţii în numele unui tradiţionalism desuet) îl poate avea asupra configurării univer­sului de imagini specific sau a limba­jului poetic. Ştiinţa şi progresul tehnic ne-au lăr­git tuturora universul cotidian. Ele l-au lărgit şi poetului. E firesc ca o atare realitate să se reflecte corespun­zător şi în universul de imagini al acestuia din urmă. Şi, totuşi, dacă am efectua o statistică privind structura universului de imagini al ultora dintre scriitorii noştri de poezie, am constata că nu arareori diferenţele dintre pre­zent şi trecut un sfat, în acest plan, corespunzătoare saltului realizat de so­cietate în ultimii ani. Ar fi desigur ab­surd să eliminăm din universul poetu­lui contemporan elementele tradiţionale, atîta vreme cît ele există în realitatea obiectivă. Dar mi se pare nu mai puţin absurd a rămîne prizonierul lor. Pînă nu foarte demult, în poezie erau do­minante elementele împrumutate peisa­jului natural (mineral, vegetal, animal, sideral) sau domestic. Fenomenul era firesc, atîta vreme cît realitatea obiec­tivă impunea ea însăşi o limitare a sur­sei de imagini. Mai tirziu, au început să pătrundă, prin poeţii citadini, elemen­te ale peisajului industrial, iar prin poeţii de concepţie, abstracţiunile, de­finite şi ele (în simbolism, de pildă­­ tot prin raportări la vechiul univers de imagini. Schimbările petrecute în rea­litatea obiectivă în ultimele decenii, lărgirea considerabilă a cuantumului de cunoştinţe, orizontul deschis de ştiinţă şi de progresul tehnic cer astăzi o mă­rire corespunzătoare a universului de imagini însuşi. A rămîne la dimensiu­nile universului eminescian sau chiar arghezian, expresie a unei realităţi con­cret istorice, e un nonsens. Sarcina împrospătării lui e pusă de viaţă. Ea îşi găseşte fără îndoială ecou in nu­meroase producţii poetice contemporane (bunăoară într-un poem ca „Surâsul Hiroshimei“ de Eugen Jebeleanu) în care noul din realitate e reprezentat în valorile lui nemistificate, iar fenome­nele stat interpretate în lumina unei viziuni moderne, înaintate. Tipul de poe­zie cosmică determinat de evenimentele epocale ale zborului pe orbită stă, între altele, mărturie. El probează insă nu mai puţin, în cazul poeţilor nefamilia­­rizaţi cu problemele ştiinţei şi tehnicii contemporane, o lărgire doar aparentă a universului de imagini, pentru că sistemul de metafore menite să defi­nească fenomenul şi să comunice citi­torului intensitatea emoţională trăită de artist rămîne, la aceştia, tot cel vechi. Prezenţa îo­-colo a unei noţiuni tehnice nu rezolvă problema atîta vreme cit dominante rămîn, în efortul de concre­tizare poetică a unor realităţi extrate­restre, „codrii“, „brazdele", „plugurile“, „păşunile“ etc. împrejurarea transcrie, în ultimă analiză, un orizont anacronic, limitat la cîteva date vetuste şi o stagnare culturală întristătoare, inferioa­ră omului de nivel mijlociu căruia un contact elementar cu ştiinţa şi cu rea­lizările tehnicii i-a îngăduit cunoaşteri mult mai profunde, mai multilaterale şi mai exacte. Problema împrospătării universului de imagini mai comportă însă un aspect : raportarea ostentativă a poetului la detalii ce sugerează sau indică prezenţa în realitatea obiectivă a altor elemente­ decît cele specifice uni­versului tradiţional. E ceea ce au făcut futuriştii la vremea lor, devenind maşi­­nomani, sau, mai aproape de zilele noas­tre, unii proletcultişti preocupaţi mai mult de maşină decît de omul care o conduce şi o stăpîneşte. Lărgirea uni­versului de imagini nu presupune însă sacrificarea necondiţionată a vechiului univers, aşa cum influenţa ştiinţei şi tehnicii nu presupune nici ea converti­rea limbajului poetic într-unul ştiinţific şi tehnologic. Lărgirea trebuie să se producă în mod necesar ca urmare fi­rească a lărgirii bazei obiective gene­ratoare de imagini, ca urmare nu mai puţin firească a lărgirii orizontului de cunoaştere şi a posibilităţii de realizare a unor asociaţii inedite între elementele existente. Realitatea actuală e, prin ea însăşi, infinit mai generoasă, oferind poetului inepuizabile resurse pentru con­temporane­­zarea universului său liric şi pentru configurarea unei bogăţii de ima­gini­­ corespunzătoare. Experienţa in­clusă de Marcel Breslaşu în „Dialectica poeziei“ mi se pare, în sensul acesta, pilduitoare. Un al treilea grup de probleme le­gate de natura influenţei pe care ştiinţa şi progresul tehnic o exercită sau o poate exercita asupra poeziei, priveşte limbajul acesteia. Există, fără îndoială, un raport direct între expresia poetică, pe de o parte, şi concepţia despre lume, cultura, experienţa de viaţă şi tempe­ramentul poetului, pe de altă parte. Există însă un raport direct şi între limbajul artistic al acestuia şi­ nivelul general atins de o societate în evoluţia ei. Vocabularul epocii noastre s-a îmbo­­găţit, sensibil faţă de cel al epocilor anterioare, pentru că s-a îmbogăţit, de fapt, şi cîmpul de reprezentare. Ştiinţa şi tehnica au jucat, la privinţa aceasta, un rol uriaş. Existenţa unui lexicon teh­nic în numeroase volume poate sugera, măcar parţial, dimensiunile acestui rol. Poate rămîne poetul străin de o atare realitate ? Fără îndoială că nu. Cu con­diţia însă ca împrospătarea limbajului să nu atenteze la bunul simţ, să nu ducă la Schimonosirea limbii sau la stridente neologistice, iar asociaţiile realizate să nu întunece, ci să lumineze ideea poetică. Hotărît lucru, un poet contemporan nouă nu mai poate scrie lntr-o limbă vetustă, sub pretextul ca­racterului popular al expresiei artistice. Ţăranul de azi, de pildă, vorbeşte mai puţin ţărăneşte decît eroii unora din­tre romanele noastre şi are o pregătire intelectuală care depăşeşte ca vocabular vechiul univers rural. Schimbările social­­economice, şcoala, participarea intensă la viaţa politică şi culturală, familiari­zarea cu problemele ştiinţei agricole mo­­derne au influenţat substanţial lexicul său. Generalizarea învăţămtntului de 8 ani dă copiilor un bagaj de cunoştinţe Ştiinţifice Şi de noţiuni considerabil sporit faţă de cel de altădată, tineretul nostru e mult mai cult, sub raportul informaţiei deţinute, decît adolescenţii de acum zece sau douăzeci de ani. Pa­siunea pentru ştiinţă şi tehnică are un caracter de masă. Toate acestea înrîu­­resc sensibil modul de a se exprima cotidian al cititorului de poezie. Poate poetul ignora acest adevăr ? Cum însemnările de faţă fac rare re­ferinţe la texte şi la nume de poeţi, şi cum o serie de probleme ar merita să fie reluate analitic, îmi iau îngăduinţa să revin asupra lor cu raportările de rigoare la creaţia poetică actuală in­tr-un articol viitor. Aure! MARTIN • • • • • G. DRAG­AN­ESCU (Buftea). — „Cartea" şi „Lanurile colectivei” sunt nişte compuneri modeste, lipsite de o vibraţie personală, cuprinzînd multe locuri comune, banaliăţi, naivităţi. „Privirile mele” şi „Hiroshima" sunt incomparabil mai reuşite, deşi, pe ici pe colo, din lipsă de exigenţă, din obligaţie, rău înţeleasă, faţă de rimă (V. de pildă „ca soarele-n aprinderi") mai cuprind destule stîngăcii şi sem­ne ale inexperienţei. Munciţi mai mult, cu grijă mai mare pentru ima­gine, pentru înlăturarea vorbelor seci, a lucrurilor uzate, bătătorite, şi mai trimiteţi. OLIMPIU VLADIMIROV (Tulcea):— Sunt semne foarte bune în manuscri­sele trimise, dovadă a unui talent real, ce trebuie cultivat cu stăruinţă şi pasiune. Trebuie să vă feriţi de re­torism, de expresia uscată, prozaică, de imaginile făcute, fără ecou emo­ţional, care vă ameninţă uneori ca, de pildă, în „Cîntecele mele", ,,Drum"... şi, mai ales, în ciclul „Cîn­tecele colectivizării". Trimiteţi-ne poeziile cele mai bune pe care le-aţi scris între timp, însoţindu-le de ci­­teva date asupra vieţii şi activităţii dvs. VALENTINA BOBOC (Braşov). — Deocamdată, e doar o încercare mo­destă, naivă, de începător, însufleţită totuşi pe alocuri de un anumit frea­măt poetic. Dacă vreţi să vă apro­piaţi de zonele adevăratei poezii, e necesar să dăruiţi mai mult timp, interes şi energie lecturii, studiului şi lucrului pe hîrtie. Ţineţi-ne la curent cu progresele înregistrate. CONSTANTIN FLORESCU (Bucu­reşti). — Există oarecare vervă sa­tirica şi ceva îndemînare în versifi­caţie în manuscrisul pe care mi l-aţi trimis. Deocamdată, însă, „Dulciuri amare" ţine mai degrabă de cronica rimată şi de satira publicistică, (fiind mai potrivită, pare-se, pentru „Ur­zica"). înrudit ca factură, „Argeş 63” versifică modest descripţii naive, simpliste, fără ecou poetic. Se pare că genul satiric vă e mai la înde­­mînă. Stăruiţi şi mai trimiteţi. Cîteva dintre epigrame sunt bune, dar tot pentru „Urzica”. BARTMUS IONEL (Timişoara). — Sunt unele semne bune. „Ruini” por­nind de la o idee interesantă, o complică insă pe drum într-o com­poziţie greoaie, încărcată, în care se amestecă mai multe motive şi direc­ţii şi în care, adesea, versificaţia lasă de dorit. Mai atent lucrată, mai lim­pede, „Ecouri" păcătuieşte insă prin lipsa unor imagini noi, a unei tra­tări personale, rămînînd sub semnul unor reminiscenţe de lecturi şi al locurilor comune. Citiţi mai multă poezie contemporană şi exersaţi stă­ruitor şi exigent. Mai trimiteţi. VASILIU ION (Bucureşti). — Sînt interesante, ca idee, miniaturile pe care ni le-aţi trimis. Cea mai reali­zată dintre ele e, de departe, „Cea­sul”. In celelalte două, poantele finale rămîn în doi peri, nereuşind să cu­prindă şi să exprime semnificaţia în­tregului, „morala”. Trebuie să fiţi foarte atent şi pretenţios. La genul pe care-l cultivaţi, mai mult ca la altele, precizia expresiei şi a versificaţiei e absolut indispensabilă. De asemeni, desăvîrşita limpezime şi rigoarea lo­gică a demonstraţiei. Celelalte lucrări trimise sînt mai slabe, excesiv de­scriptive, statice, uscate, pline de convenţii şi locuri comune. Mai tri­miteţi, încercînd să vă desprindeţi şi mai mult de influenţei argheziene, care sînt încă foarte vizibile. VALERIU POPESCU (Brăila). — Fabula cere limpezime şi consecuţie logică riguroasă între expunere şi „morală". Fabulele dvs. sunt cam confuze şi cam trase de păr, „morala" lor nu decurge în mod firesc din cu­prins, e forţată ori parţială, şi prin urmare, nu operează convingător. Şi mai e şi versificaţia care lasă mult de dorit. GEORGE DAMIAN (Rădăuţi). — N-are rost să ne trimiteţi din nou, în aceeaşi formă, manuscrisele care au fost discutate deja, în două rînduri, la poşta redacţiei. Fireşte, nu e obli­gatoriu să ţineţi seama de observa­ţiile noastre, dar, în acest caz, e cel puţin inutil să nu retrimiteţi lucră­rile dvs. cu aceleaşi scăderi şi ne­ajunsuri, ce v-au fost semnalate odată. Vasile patru (Craiova). — e o graţie reală şi un freamăt liric au­tentic in ,,Despărţire" şi în „Scaldă spre seară" (aici, strofa a doua e insuficient de clară) „Vapţarov” e mai greoaie, mai uscată, mai „făcută", deşi nu e lipsită de calităţi. Mai tri­miteţi, — ne interesează realmente evoluţia Dvs. CONSTANTIN PRUT (Botoşani).— „Mama rîdea", în final, a doua oară, e poate o subliniere inutilă, neplă­cută, a egoismului, mei­ ales, că e precedată de versul care domină fi­nalul „pe Ion jocul meu l-a răpus”. Poemul are însă alte păcate mai im­portante: e greoi şi ameninţat de proză, n-are cursivitate şi supleţe şi mai are şi multe neglijenţe de versi­ficaţie, de stil unele („mama credea încă că...") regretabile. Aceste obser­vaţii generale se referă şi la majo­ritatea celorlalte manuscrise din ci­clul respectiv, care constituie totuşi partea cea mai bună a lucrărilor tri­mise. „Steaua mea” ni se pare cel mai realizat, exceptînd versul final, o simplă declaraţie banală ce coboară tensiunea poemului şi-l încheie rău, în jos. Uşurele, pline de locuri co­mune, „Urmele tale", „Cind toate flo­rii'*". Munciţi mai mult, studiaţi a­­tent, stăruitor poezia contemporană şi mai trimiteţi-ne lucruri noi. Poate că ar fi timpul să încheiaţi lungile incursiuni evocatoare, amare, nostal­gice, in trecut, şi să scrieţi, cite ceva şi despre lucrurile din jurul dvs. Sînteţi doar, la cei 22 de ani ai dvs., un tinăr fiu al revoluţiei şi al socia­lismului, cărora nu le-aţi închinat pină acum decît nişte rare şi palide declaraţii. ELITICHIOTIS (Fălticeni). — E un început promiţător. Dincolo de stri­­găciile inerente primelor încercări li­terare, se simte o vibraţie lirică a­­devărată, un patos convingător, o înclinaţie reală către poezie. Stăruiţi cu convingere şi trimiteţi-ne din cînd în cînd rezultatele muncii dvs. V. VAL (Timişoara). — Poezii de notaţie, pline de sensibilitate şi de graţie cu multe imagini frumoase, dar prea difuze, neorganizate artistic, lipsite de finalitate. Mai trimiteţi. GRIGORESCU MIHAELA (Bucu­reşti), Dinu Nichilciuc (Suceava), Fleşeru Mirela (Turda), Cernat Ere­min (Hunedoara), Maier Vladimir (Sibiu), Sabo Mircea (Bucureşti), Moise Costea (Lunca Sprie-Beiuş), Istrate Constantin (Bucureşti), I. Ca­valeru (Bacău), Grubeanu Serghie (Bucureşti), Manoilescu Hrisant (Bucureşti), Puiu Ciolan (Caransebeş), V. Ture­a (Săveni-Suceava), Ghizda­­vdţ Vasile (Câmpina), D. Bălăşoiu (Pi­teşti), George Cibu Grune (Lereşti Muscel), Goldstein Willy (Vaslui), Soare Anghelache Sima (Bucureşti), Barbu Felicia (Costeşti), Alexandru Eugen (Galaţi), Mihail Lău (Săveni- Suceava), Vera Nicolae (Timişoara), Tănase Hristache (Bucureşti). Sunt alcătuiri modeste, strigace, de înce­pător, care, deocamdată, nu lasă sa se întrevadă înzestrări literare. Tre­buie să citiţi şi să studiaţi mult­ stă­ruitor. Moraru Tom­a (Tg. Mureş), Valeriu Fărcaş (Tg. Mureş), Gruioniu Traian (Strehaia), Alexandru Iorga (Bucu­reşti), Ruxandra Marin (Timişoara), Gogu Gheorghe (Cîmpina), Constantin Năsturaş (Arad), R. Puriceli-Bercanu (Cuceş-Arad), Emil Septimiu Nevan (T­urda), David Thomas (Bucureşti), Boghiu Alexandru (Buhuşi), C. Ră­­şitaru (Bicaz), I. Sofiran (Argetoaia), Sandu Nicolae (Breaza), Dumitriu Gh. Ion (Bucureşti), Pitaru Paul (Iaşi), Eugen Cerbu (Timişoara), George Florian (Lupeni), T. Zamfir (Caransebeş), Florin Manea (Braşov), Ion Dina (R. Vîlcea), Costache A­­lexandru (Piteşti), Nicoliţov Valentin (Gugeşti-Galaţi). Pe ici pe colo, ar fi ceva, unele adieri de poezie, dar deocamdată vagi, nesusţinute, cople­şite de stîngăcii, semne ale inexpe­­rienţei, ori ale grabei şi improviza­ţiei, ale unei lecturi insuficiente. Dacă vreţi să depăşiţi limitele fai­moasei constatări muzicale, „că nu e om să nu fi scris o poezie", e necesar să citiţi mult, să studiaţi temeinic si să exersaţi neobosit. Comunicaţi­­ne şi nouă cele mai bune rezultate. P. Constantinescu (Bucureşti), Ru­sen Gheorghe (Bucureşti), Popa Gr. I­an (Curtea de Argeş), Onciu Lio­nel (Bucureşti), Gruianu Virgil Octa­­vian (Galaţi), M. Veghina (Bucu­reşti), Augustin Roşea (Sibiu), Lucian Belu (Bucureşti), Pavel M. Rusu (Braşov), Dumitru Niţescu (Bucu­reşti), Gh. Tiliche (Priponeşti-Galaţi), Florea Gheorghe (Slatina), Manaf D. E. (Bucureşti), Lazăr Augustin (Sibiu), Moraru Roşea Maria (Copşa Mică), Caţavei Constantin (Dorohoi), Viorel Popescu (Fundata­ Braşov), Ioan Osipov (Brăila), C. I. Poerşan (Sighet), Marian Dîrmon (Calafat), V. N. Thanu (Buzău). Ne pare rău, dar nu prea se văd semne de poezie. Geo DUMITRESCU © PAGINA 7

Next