Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)

1964-12-17 / nr. 51

O prejudecată curioasă e a­­ceea a unui Creangă au­tor satiric. Ea se explică prin neînţelegerea operei şi a firii povestitorului. Creangă e jovial, are umor, adesea muşcător, e, da, maliţios, însă fără răutate. Comicul, veselia nu sunt neapărat satiră. Satiricul e un spirit absolut şi care, contrar părerii răspîndite, n-are umor, în înţelesul de „înţelepciu­ne“, cerînd de la viaţă mai mult decit poate da. El e în multe cazuri un in­genuu. Alexandrescu, Eminescu (în Scrisori) fac satiră amară. Mentalitatea lui Creangă se întemeiază pe bun simţ şi pe natural. El e, ca Ivan Turbincă, un hîrşit cu necazurile, cu lumea, „i-s urechile roase de dînsa“ : „o ştiu eu cît e de dulce şi de amară, bat-o pustia s-o bată“. Creangă nu se miră de ni­mic (decît prefăcut). Singurele perso­naje negative din opera lui sînt acelea care contrazic natura ca, de exemplu, omul spîn sau omul roş. „Numai ţine bine minte sfatul ce-ţi dau,—spune Cra­iul din Harap Alb feciorului mai mic ■la plecarea în lunga aventură —, nu călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spîn...“ Punctul cel mai adînc de întîlnire cu Eminescu va fi fost, afară de filozofia natura­lului, ataraxîa. Atitudinea poetului în Luceafărul nu mai e satirică, precum fusese în Scrisori, pentru că Eminescu identifică în neputinţa Cătălinei de a urma pe geniu expresia condiţiei ei şi o absolvă de vină (misoginismul teo­retic al lui Maiorescu). Tipul lui Creangă este al clasicului (înţeleptului) care, pătruns de stabili­tatea celor omeneşti, în ciuda aparen­ţelor schimbătoare, nu se simte ispitit să reia experienţe de mii de ori con­sumate spre a ajunge la adevăruri ve­chi asupra omului. Poveştile, amintirile nu sînt, ca scrierile lui Slavici, operă de observaţie, nu, ci, se ştie, ele de­monstrează, ilustrează „observaţiuni morale milenare" (G. Călinescu). Le­gea e o rotire necontenită, „căci acelo­raşi mijloace / Se supun cîte există ! Şi de mii de ani încoace / Lumea-i ve­selă şi tristă“. Nu mai e cazul s-o spun — Savin Bratu a explicat foarte bine în articolul lui — că statornicia este ea însăşi o formă de adaptare social­­istorică, însă dominată de tipare stră­vechi ce creează iluzia permanenţei. Umorul, jovialitatea limbută a lui Creangă provin din această zonă de clasicism structural şi nu sînt deloc optimism superficial, ci, mai degrabă, nostalgie disimulată. Fără sarcasmul amar al lui Caragiale, Creangă ascun­dea sub hazul şi ţărăniile lui un senti­ment al „untului“; el, ca Ivan Tur­bincă, e un uitat de moarte, a trăit prea mult, veselia nu-i decît o mască : „Gu­­leai peste guleai, Ivane, căci altfel în­nebunești de urît“. Dacă la Camil Pe­­trescu, să zic, care exemplifică un tip opus, există o deznădejde manifestă, ex­presie a unei fanatice încrederi în per­fectibilitate, Creangă aparent jovial, e un sceptic. „Filozofia“ lui e aceea a Ecleziastului. Mioara, Act venlerian, a­­mîndouă romanele celui dîntîi, pun pro­blema din Luceafărul, dar de data a­­ceasta cu intenţie satirică — Emilia, Ela sînt caricaturile Cătălinei. „Filozofia“ lui Creangă se observă în tot ce face. Iată-l la Junimea spu­­nînd anecdote şi primind să treacă drept măscărici. Poveştile sînt ascultate cu enormă veselie, pentru limba pito­rească, dar nu pricepute cu adevărat. Să nu-şi fi dat seama Creangă de iro­nia cu care i se recunoşteau meritele de „scriitor poporal“ ? Greu de admis. Mai firesc e să ne închipuim că, avînd conştiinţa valorii lui, Creangă nu se sinchiseşte şi-şi compune o mască, po­zează. El ştie nu numai că reprezintă o civilizaţie — în mintea lui — supe­rioară prin vechime şi tradiţii, depusă în proverbe, dar, ca ţăran ce este, dis­preţuieşte subţire, la modul „parşiv“, sterilitatea lustruită a junimiştilor. Con­ştiinţa valorii e poate mult spus. Dar un lucru trebuie să fie sigur pentru Creangă : bine, rău, el scrie, în vreme ce majoritatea ascultătorilor lui nu. Cu ce vicleană delectare va fi îngăduit ob­servaţiile ! Eminescu ridică nepăsător din umeri, cînd, la Junimea, i se obiec­tează că n-a respectat adevărul istorie în Sărmanul Dionis. Creangă se pre­face a primi observaţiile, le înseamnă pe foaie, dar, cînd Maiorescu analizează Moş Nichifor Coţcariul, nu ia în seamă rezervele criticului. El e, în fond, un in­sidios. Pricepînd că „ţărăniile“ lui (el nu le socoteşte, probabil, aşa) plac, începe să le ia în serios, scorneşte al­tele, cu o vervă inimitabilă. Dus de cuvinte, se pomeneşte exagerînd, îngro­­şînd, colorînd, schimbînd raporturile normale încît să pară fantastice, cobo­­rînd personajele fabuloase în Humu­­leşti şi punîndu-le să vorbească şi să se poarte ţărăneşte, răstoarnă totul cu capul în jos fără vreo, neapărat, ra­ţiune epică. Plăcerea vine dintr-un soi de gratuitate (insidioasă). Creangă e un Ochilă genial : „Iaca, zice el, cu gura acestuia : toate lucrurile mi se par gău­rite ca sitica şi străvezii ca apa cea limpede ; deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute şi ne­văzute, văd iarba cum creşte din pă­­mînt ; văd cum se rostogoleşte soarele după deal, luna şi stelele cufundate în mare, copacii cu vîrful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblînd cu capul între umeri; văd în sfîrşit ceea ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea : văd nişte guri căscate uitîndu-se la mine şi nu-mi pot da samă de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de... frumuseţe-vă !“ (ultime­le cuvinte, cum Creangă îşi joacă po­veştile, par adresate direct ascultători­lor de la Junimea 1). Insă arta spunerii nu e tot secretul geniului lui Creangă. Şi povestitorul popular are, chiar dacă în mai mică măsură, plăcerea de a povesti. Creangă e însă un scriitor cult şi cazul exage­rat ce se face de izvoarele populare ale basmelor lui e un exemplu de eru­diţie sarbădă. Creangă trebuie absol­vit de nefericita calificaţie a junimişti­lor („scriitor poporal“) şi comparat cu marii autori, cu Caragiale sau Sa­­doveanu. Chiar prelucrările de basme populare ale lui Slavici sau Delavran­­cea ies strivite dintr-o comparaţie, pînă la urmă, fără sens, fiindcă auto­rul Poveştii lui Stan Păţitul nu e un prelucrător. Slavici combină fără gust basme populare, Delavrancea le re­­scrie „artistic“, dar lăsînd să se scurgă toată seva. Neghiniţă al ulti­mului începe ca un dialog între un moş şi o babă care-şi doresc copii, ca în Povestea porcului. Insă limba e forţată din prea mult scrupul artistic şi, fiindcă eroii nu trăiesc, basmul e plat. Falsitatea se simte de la primele replici ! „Ei, ei, ce n-ar plăti un flă­cău la bătrîneţele noastre !“ (vorbeşte baba) „Cît, de? Cît?“ „Ihi, ihi, mult de tot !“ Creangă e altceva, nici nara­tor ţăran, nici folclorist, culegător, prelucrător, basmele lui nu sînt re­­scrise, împodobite, alterate în structura lor (ca ale lui Slavici). Fără a ieşi din schemele basmului popular, fără a inventa nimic esenţial, Creangă re­trăieşte cu ingenuitate întîmplările po­vestite. Geniul humuleşteanului este această capacitate extraordinară de a-şi lua în serios eroii (fabuloşi sau nu, oameni sau animale), de a le re­trăi aventurile, de a pune cu volup­tate în fiecare propriile lui aspiraţii nerostite, slăbiciuni, viţii, tulburări şi uimiri, adică, de a crea viaţă. El e creatorul unei „comedii umane“ tot aşa de profundă şi de universală în tipici­­tatea ei precum aceea a lui Sado­­veanu. Ideea falsă a unui Creangă sati­ric a putut veni din neînţelegerea a­­cestei obiectivităţi fundamentale a ope­rei lui, care e un spectacol magistral (obiectivitatea e o filozofie, nu o teh­nică, pentru că, evident, Creangă e povestitor-actor şi-şi joacă persona­jele). Povestitorul se amuză cu can­doare de toate personajele — de Ivan Turbincă, de soacră, de lup, de Spîn, de Dumnezeu, de Moarte, de fata mo­şului, ca şi de fata babei, de cucoşul care înghite o cireada — fără să aibă repulsie faţă de vreunul. Spectacolul, fără răutatea Spinului sau lăcomia lupului, ar fi fad, fiindcă nici virtuţile lui Harap Alb şi ingeniozitatea caprei nu s-ar putea manifesta. Poveştile ilustrează categorii morale. Nu e de crezut că în Stan Păţitul e satirizată femeia necredincioasă, nici în Povestea unui om leneş lenea. Ce umor ar mai avea Creangă, dacă în aceasta din urmă ar fi cu adevărat vorba de a tri­mite pe leneş (spre a îndrepta lumea) la spînzurătoare ? Replica esenţială este aceea a leneşului cînd cucoana vrea să-l salveze dîndu-i posmagi ! „Dar muieţi-s posmagii ?“ Se vede numaidecît că umorul rezultă din ab­surditatea situaţiei şi leneşul care răs­punde astfel e un leneş sublim. în­cheierea e evident ironică, parodiind invizibil sfîrşitul fericit al tuturor bas­melor : „Şi iaca aşa a scăpat şi lene­şul acela de săteni şi sătenii aceia de dînsul. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela dacă le dă mîna şi-i ţine cureaua“. Tot fără repulsie rîde Creangă pe seama prostului. Pe Trăsnea, cel cu gramatica, îl căinează ca pe un frate mai mic cînd îl gă­seşte dormind cu cartea sub nas : „Să­race, sărace ! Nu eşti de za­ma ouă­­lor , decît aşa, mai bine te făcea mă-ta mînz şi te mîncau lupii". Dănilă Pre­peleac nu-i atît de prost cît Tîndală şi lasă-mă să te las. Ca şi cum i-ar fi lehamite de toate, Dănilă schimbă boii pe car, carul pe capră şi aşa mai departe, pînă ce se alege cu o pungă goală, nu însă fără a se căina el în­suşi : „Na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o ! Dintr-o păreche de boi am rămas c-o pungă goală. Măi ! măi, măi, măi !“ Dănilă e mai adînc decît un prost oa­recare, el e lăsătorul care aşteaptă to­tul de la Dumnezeu ca să-i facă tre­burile : ploaie, soare, vînt. In partea a doua e ca şi cum autorul ar fi voit să-i ofere o compensaţie, scoţîndu-1 is­teţ şi victorios în întrecerea cu dracu. Cel mai complex basm e Harap Alb. Primele pagini nu sînt cu nimic peste modelul folcloric. Mai determinat e feciorul cel mic al Craiului, un fel de Făt-Frumos juvenil şi inexperimen­tat, mai mult ajutat de alţii decît vi­teaz (e încă un copil dependent de părinţi), cam slab de înger, plin de ingenuităţi (spune Spinului că l-ar lua bucuros de ajutor dacă n-ar voi să iasă din vorba tatălui care l-a sfă­tuit să n-aibă de-a face cu omul spîn). Spînul trăieşte cu adevărat in replici (actele lui sînt convenţionale). La masa lui Verde împărat, cînd o pasăre intrată pe geam plînge moartea fetei împăratului Roşu, Spînul prin­­zînd un zîmbet ciudat al lui Harap Alb nu-şi poate stăpîni ciuda şi izbuc­neşte : „Aşa... slugă vicleană ce-mi eşti !" Foarte vii sînt fabuloşii tova­răşi de drum ai eroului şi cîteva sce­ne, cum ar fi aceea din casa de aramă, sînt memorabile. Gerilă prinde de veste că li se pregătise un cuptor în­cins şi intră primul suflînd uşurel din buze. Dar pe urmă i se pare că s-a sacrificat pentru ceilalţi şi începe să bodogănească : „Numai din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era tocmai bună, cum era. Dar aşa păţeşti, dacă te iei cu nişte bicis­nici. Las’că v­a mai plăti el bereche­tul acesta de altădată“, „Ia tacă-ţi gura, mă, Gerilă !“, zic ceilalţi, şi se pun să-l judece. „Ei, apoi , vorba ceea (sare ars Gerilă) : fă bine şi-ţi auzi rău. Dacă eu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade“. „Gerilă, văzînd că toţi îi stau împo­trivă, se mînie şi unde nu trînteşte o brumă pe păreţi, de trei palme de groasă, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămeşa de pe dînşii“. Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor, însă, re­trăind în fiecare, Creangă umple sche­ma de viață. ^ In Soacra cu trei nurori (ca să iau acum o „nuvelă“), pornind de la mo­tivul raporturilor dintre soacră şi noră, Creangă face o adevărată co­medie de caractere. Materia e mereu universală, personajele tipice în gra­dul cel mai înalt. Nici unul nu se re­­ţine ca individualitate, ci ca o cate­gorie morală (soacra e rea de gură şi de inimă, zgîrcită, feciorii sînt „nalţi ca nişte brazi şi tari de vărture, dar slabi de minte“, nurorile mai mari harnice şi proaste, cea mică „sugur­a­­ţă“). Povestirea e ilustrarea unei re­laţii seculare, un spectacol. A crede că autorul satirizează pe soacră pen­tru zgîrcenie şi răutate prin nora cea tînără care „nu suferă nedreptatea, neegalitatea de tratament a oamenilor“ e a ieşi cu totul din realitatea poves­tirii. Tot ce-şi îngăduie Creangă e să facă demonstraţie vie. Că soacra — soacră — va pune pe nurori la treabă, ne aşteptăm, dar în ce chip convingă­tor o face : „Acum deodată pînă te-i mai odihni, ie furca în brîu şi pînă mîni dimineaţă să găteşti fuioarele a­­ceste de tors, penele de strujit şi mă­laiul de pisat. Eu mă las puţin că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să ştii că eu dorm ie­­pureşte; şi pe lîngă işti doi ochi, mai am unul la ceafă, care şede pururea deschis şi cu care văd noaptea şi ziua tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus ?“ Soacra e cotoroanţa din poveste care dă fetei treburi peste pu­tinţă de înfăptuit într-o noapte şi o veghează cu ochiul neadormit. Plă­cerea cititorului nu vine din vreo ob­servaţie nouă ori din realismul întîm­­plărilor, ci din impresia de gratuitate ca în basme, ca în Punguţa cu doi bani unde boierul, în loc să taie pur şi simplu capul obraznicului cucoş, pune pe vizitiu să-l arunce în cireadă, doar i-o omorî vreun buhai, sau în haznaua cu bani, doar i-o rămîne vreun galben în gît. In acest stil voit hiperbolic (ospăţul nurorilor, bătaia pe care o trag soacrei) e toată povestirea. O capodoperă e Povestea lui Stan Păţitul, înrudită cu Kir Ianulea, peste care trec acum. In Ivan Turbincă, încîntătoare şi aceasta, poate fi un sens care nu s-a observat. De obicei, în po­veşti, personajele supranaturale dăru­iesc oamenilor ca răsplată obiecte fer­mecate. Iată că aici, fără vreo moti­vare vizibilă, Ivan Turbincă cere lui Dumnezeu să-i blagoslovească turbinca, după care, promiţînd vag că va merge să slujească la poarta raiului (era doar oştean !), nu ştie cum să-şi ia tălpăşiţa . „Cu toată bucuria Doam­ne, am să viu numaidecît, zise Ivan. Dar acum deodată, mă duc să văd nu mi-o pica ceva la turbincă ?“ Dracii, Vidma, vor intra pe rînd în turbinca lui blagoslovită spre nemaipomenita desfătare a lui Ivan, care-i face hara­­para, răstoarnă legile lăsate de Dum­nezeu amuzat de puterea lui și scă­­pînd pînă la urmă de Moarte. Să fi pus Creangă aici propria bucurie de a putea crea după voie un întreg uni­vers, retrăind în o mie de suflete şi luînd mereu altă înfăţişare, pe care o va fi încercat scriind poveştile ? Despre Creangă totul s-a spus, ob­servaţii absolut noi nu mai sînt în putinţă. Ne rămîne să ilustrăm, ase­­­meni povestitorului însuşi, cu candoare, nişte observaţii ştiute de toată lumea, de mult tipice şi universale. Nicolae MANOLESCU GAZETA LITERARA • NARATORUL ŞI SINTEZA SA ARTISTICĂ cea ce face mari clasici din Eminescu Creangă, Caragiale este — dincolo de atîtea deosebiri bătătoare la ochi — înrudirea lor intimă pe planul structurii şi al conştiinţei artistice, apartenenţa la o aceeaşi familie de spirite. Toţi sunt, prin inzestrare creatoare, naturi de sinteză şi toţi au­­înfăptuit, in do­meniul ce le era propriu, primele mari şi organice sinteze artistice din cuprinsul lite­raturii române. Iar împrejurarea aceasta se lămureşte prin faptul că, pe plan literar, epoca însăşi era una a sintezelor şi cerea naturi artistice de o înzestrare adecvată. Cu cîteva ge­neraţii literare înainte, intr-o epocă prin excelenţă de pionierat, Heliade — asemănător în mai mult de o pri­vinţă cu marii clasici, prin însuşirile lui native — rea­lizează o sinteză ideologică-artistică haotică, abstrasă, scoasă Intr-o măsură „din cap", pentru că era pretim­purie, nu putuse beneficia de necesarele acumulări prea­labile (Subinţelegind această situaţie, G. Călinescu ob­serva pe bună dreptate : „De n-ar fi trebuit să înceapă totul şi să-şi cheltuiască energia in lupta pentru for­maţia limbii din învălmăşeala căreia nu putea vedea limpede adevărata cale, Eliade ar fi putut deveni un foarte mare poet"). Din aceeaşi generaţie literară cu marii clasici, insă dotat cu o natură de precursor şi ca atare descoperindu-se pe sine cu o anumită intîrziere, Alexandru Macedonski a trebuit să ocupe în raport cu iluştrii săi omuli o poziţie aparte, să se singularizeze, iar operei lui considerate un ansamblu — nepreţuită pentru noile drumuri ce deschidea — i-a fost dat să nu aibă constanţa, relieful definitiv al sintezelor înfăptuite de ceilalţi fruntaşi ai generaţiei sale (De aici, repetata lui confruntare minimalizantă cu marii clasici,­­ din neînţelegerea faptului că unitatea de măsură folosită la aprecierea acestora nu poate fi operată în cazul auto­rului Nopţilor). Că într-o epocă literară prielnică sintezelor este ne­voie şi de naturi artistice corespunzătoare — aceasta-i de la sine înţeles. În absenţa unor asemenea structuri creatoare, care îşi asimilează mai mult organic decit deliberat rezultatele căutărilor anterioare, sintezele s-ar converti in nişte compilaţii eteroclite, fără viaţă. Impe­rativul acesta al sintezelor, îl resimţeau în epocă —■ fiecare în felul şi in domeniul său — şi Eminescu, Creangă, Caragiale, Macedonski, Slavici, Jacob Negruzzi, dar şi Hasdeu, Al. Xenopol, Vasile Conta, V. A. Urechia. Şi — nu încape discuţie — Maiorescu. Dar, in funcţie de înzestrarea şi reprezentarea specifică a obiectivelor urmărite, ce izbitoare varietate a rezultatelor ! Ce pi­torească inegalitate a lor tipologic vorbind, pe distanţa care îl separă pe Creangă — poate înfăptuitorul celei mai organice sinteze ivite în epoca marilor clasici — de V. A. Urechia, autorul celei mai evidente caricaturi a ideii de sinteză în ordinea spirituală! De fapt, ceea ce-l uimeşte pe exeget, in cazul lui Creangă, făcindu-l să lase nu o dată braţele in jos a neputinţă, este deplina organicitate a sintezei sale lite­rare, limpede şi in acelaşi timp impenetrabilă, asemeni oricărui fapt de creaţie aparţinînd mai degrabă naturii decît culturii. Privită din această perspectivă, chibzuinţă laconică cu care un Maiorescu s-a rostit despre opera humuleşteanului devine nu un prilej de a-i găsi criticului o „lipsă" mai mult, cum s-a întîmplat adesea, ci un act de înţeleaptă circumspecţie exegetică. Fiindcă după Ma­iorescu ce s-a întîmplat ? Spre deosebire de ceilalţi mari clasici, opera lui Creangă a fost mai mult citită decit comentată — şi aceasta nu în dauna ei... Iar cînd e să se judece calitatea comentariilor, multe-puţine cite s-au acumulat, cele mai revelatoare nu apar studiile care-i detaliază analitic „izvoarele" sau ii inventariază „figu­rile de stil", ci eseurile care ordonează impresiile ne­mijlocite ale unor lecturi repetate, raportîndu-le neîn­trerupt la o intuiţie a totalităţii (dacă există), la inex­tricabila sinteză creatoare care face din autor şi opera sa „un monument al naturii“ (G. Călinescu), însuşirea cea mai preţioasă a unui spirit creator dotat cu puterea de sintetizare nu este numai aceea de a-şi lua bunul său de oriunde, cum subliniază un dicton francez, ci de a şi-l asimila pe deplin, şi mai cu seamă de a şti să-şi pună într-un perfect acord inspiraţia cu materia ce-i este trebuitoare, de a nu se angaja in ini­ţiative creatoare fără deplină acoperire în experienţa-i proprie. De a şti, cu alte cuvinte, care este domeniul cel mai propriu al inspiraţiei sale, în care se poate mişca suveran, ca un veritabil demiurg. Şi, tocmai un asemenea creator este Creangă, poate întruchiparea lui tipologică cea mai exemplară din cuprinsul culturii ro­mâne. Strîns înrudit cu el din punct de vedere tipologic, prin toate particularităţile amintite înainte, Eminescu mai e insă dotat cu o fibră care lui Creangă îi lip­seşte, cu acel neastimpăr Intelectual colosal, mereu pre­zent, în centrul conştiinţei, lionardesc, care îl împinge spre o sinteză creatoare deschisă, refăcută necontenit de pe o bază mai largă şi de aceea niciodată încheiată aievea. In raport cu Eminescu, care cuprinde mai mult, care-şi transgresează neîntrerupt marginile, Creangă e mai constant în a se menţine in perimetrul lor. Şi prin aceasta apare mai echilibrat. Spiritul său creator, de o statură cu nimic mai prejos de a creatorului anonim, al Mioriţei, al legendei meşterului Manole sau, mai exacţi al prototipului basmelor romîneşti cu Făt-Frumos, se menţine conştient (şi un pic obstinat) şi „cadrul psihic“ al culturii romîneşti de tip folcloric şi în „cadrul fizic“ al satului moldovenesc de sub munte, o vatră de cea mai mare autenticitate a spiritualităţii folclorice, resimţită astfel prin circumstanţele biografice ale anilor de formare şi printr-un pan-moldovenism filozofic ce plutea in aer cu mult înainte de Ibrăiieanu, teoretiza­­torul lui. Natură prin excelenţă de sinteză, cum spu­neam, a cărui făptură artistică trăieşte mai mult prin viziunea globală ce unifică pe dinăuntru amănuntele, decit prin amănuntele insele, lui Creangă i-a fost aşadar sortit să reprezinte, într-o epocă prielnică unor asemenea cristalizări, cea mai cuprinzătoare conştiinţă artistică ivită din mediul cultural folcloric, încrimând printr-o supremă sinteză cea mai veche şi mai statornică di­recţie creatore autohtonă. In acest perimetru al inspi­raţiei, resimţit ca o matcă ideală a demersurilor sale creatoare, autorul se comportă ca un veritabil demiurg, ca un deţinător al atributelor atotputerniciei. În planul gnoseologic şi etic, atotputernicia aceasta i-o dă imensul material paremiologic ce-i stă pururi la îndemină, in virtutea acelei uimitoare erudiţii folclorice , i-a fost recunoscută de mult, şi in prezenţa căreia nici o pro­blemă de ordinul cunoaşterii sau al comportamentului moral nu rămîne insolubilă pentru conştiinţa creatoare a lui Creangă. (Opera întreagă stă dovadă). In planul estetic, atotputernicia de care vorbeam o dă tocmai acea deplină adecvare a cadrului fizic la cadrul psihic men­ţionat, mişcarea spiritului creator printre lucruri resim­ţite spontan (nu hegelian!) ca fiind reale întrucit sînt raţionale,­ in­­ sensul amintitei adecvări la spiritualitatea folclorică milenară. De aici, acea libertate creatoare demiurgică din Amintiri şi Poveşti, care sunt feţele dife­rite ale unei aceleiaşi realităţi existenţiale, de aici pri­veliştea lumii ca un spectacol­­creat dar şi îndrăgit de autorul demiurg, prezent in el şi ca actor) şi, In sfîrşit, de aici umorul, ca o dimensiune inalienabilă a acestei lum­i-spectacol, in care tot ce e real e şi suficient de raţional întotdeauna, spre a nu face necesară depla­sarea în planul comicului generator de satiră şi sarcasm. Subinţelegindu-i sau afirmindu-i in felul lor caracterul de sinteză clasică a spiritualităţii folclorice, mulţi n-au întrevăzut — mai de mult sau mai recent — consecinţele care rezultă din această situare, răminind, ca atare, în adincul conştiinţei lor, la imaginea­ rudimentară a unui Creangă-prelucrător de folclor (evident talentaţi). Insă adevărul e că orice sinteză nu este o simplă însumare a ceva preexistent, ci calitativ altceva, presuptinind ca factor integrator un punct de vedere superior aceluia rezultind doar din materiale ce vor intra în sinteza scon­tată. Iar aşa privind lucrurile, uimitoarea sinteză artis­tică a lui Creangă nu s-ar explica doar prin geniul său „necioplit", ci numai prin esenţiala sa punere in acord cu spiritul (nu neapărat cu litera, fireşte) epocii sale, a idealurilor ei. Judecind după semnificaţiile sin­tezei rezultate, Creangă e unul dintre creatorii cei mai ancoraţi in epoca sa, şi, in acelaşi timp, unul dintre cei mai culţi scriitori ai noştri din acea epocă, dacă e să judecăm calitatea culturii cuiva după anticul Non multa... Printr-un sens fundamental al Amintirilor, şi Poveştilor, aceşti poli organici ai creaţiei lui Creangă, sinteza artistică a marelui humuleştean este o expresie magistrală a acelui —­in esenţă — fecund spirit critic iradiind din Junimea şi care viza improvizaţiile politi­cianiste, ostile unei dezvoltări potrivite cu firea şi ne­voile poporului, şi prin latura valabilă a teoriei m­aio­­resciene a „formelor fără fond", şi prin satirizarea fron­tală a relelor contemporane din scrisul lui Caragiale, şi prin uriaşa revoltă lirică eminesciană. Spre a-i strivi pe impostori şi demagogi, Eminescu caută termene de comparaţie la 1400. Creangă, mai străin de romantismul social al marelui său prieten (dar nu de tot străin), se întoarce in trecutul mai apropiat al Humuleştilor copi­lăriei şi in întreaga lui atmosferă folclorică, depozitară a unei atitudini existenţiale verificate prin milenii. Şi o face atît de organic, cu o atit de superioară ştiinţă a respectării specificului creaţiei, m­ai răspunde poate mai bine decit toţi ceilalţi mari clasici obsesiei maioresciene de a delimita arta de nonartă (Dincolo de nesiguranţa ale terminologiei sau de infiltrări d­in parte, corectate pe parcurs — ale idealismului filozofic şi ale conserva­torismului politic, estetica maioresciană este mărturia acestei obsesii fecunde, fără de care ridicarea conştiinţei estetice generale — în epocă — nu s-ar explica mulţu­mitor.­ Argumentelor de pînă acum, care ni se par funda­mentale pentru înţelegerea modului specific, de o mare inteligenţă ideologică şi estetică, in care sinteza artistică a lui Creangă răspunde spiritului epocii, li s-ar putea alătura altele, de ordin subsidiar. De pildă, faptul că povestirile şi povestite scurte (acestea inserate in ma­nualele didactice de pe atunci), explicitează in grade diferite atitudinea scriitorului faţă de epoca sa, prin in­vocarea evoluţionismului — ca argument in ordinea etică — prin etalarea cu adresă sarcastică a disimulării ţărăneşti (căreia Creangă ii este primul descoperitor ma­gistral), prin exaltarea progresului tehnic modern just înţeles etc. Oricărui cunoscător insă, aceste scrieri ii apar mai superficiale, mai puţin pregnante artistic decit Amintirile şi Poveştile (inclusiv nuvela Moş Nichifor Coţcariul), — mai exterioare sintezei pe care o con­­stituie principalele sale opere. De ce aceasta ? Pentru că din punct de vedere artistic, ele nu se subsumează pe de-a-ntregul modalităţii foarte moderne care structurează şi transfigurează materialul din — Amintiri. Poveşti, Moş Nichifor... Privite in resortul lor artistic intim,, aceste piese componente ale sintezei lui Creangă nu con­stituie decit elementele aceleiaşi enorme metafore, c­e incifrează o atitudine modernă (în sensul lucidităţii) şi foarte veche (in sensul înţelepciunii îndelung verificate­ faţă de lume. Latenţele inepuizabile ale acestei metafore vorbesc neîntrerupt cititorilor de toate vir­stele, de pe toate meridianele şi din toate epocile care s-au succedat după ivirea miraculoasei opere. Iar acesta e, credem, temeiul ultim al clasicităţii lui Creangă. George MUNTEANU . G. CALINESCU „Ion Creangă este întâiul mare scriitor român ieșit chiar din sânul poporului, scriind despre popor, însă ridicându - se la mijloacele marei arte.“ • PAGINA 5

Next