Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)
1964-10-15 / nr. 42
PAGINA 6 • Teatrul „Lucia Sturdia Bulandra“ va prezenta în decursul acestei stagiuni piesa Caragiale în vremea lui de Camil Petrescu. Socotind că punerea în scenă ridică unele probleme interesante, revista noastră a invitat la o discuţie pe Liviu Ciulei, directorul teatrului, pe Dinu Negreanu, regizorul spectacolului, împreună cu criticii Ov. S. Crohmălniceanu, L. Raicu, N. Tertulian, care s-au ocupat de opera lui Camil Petrescu. Redăm mai jos discuţia care a avut loc LIVIU CIULEI : Jucînd această piesă care constituie obiectul discuţiei noastre, cred că Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" îndeplineşte o datorie faţă de un valoros autor de teatru român, Camil Petrescu. Adevărul problemelor înfăţişate, claritatea lor, se transmit şi în această lucrare cu ardoare polemică, fiind pledate cu pasiune şi vibraţie intelectuală angajată. Şi aici ca şi în Bălcescu, Camil Petrescu demonstrează prin fiecare rînd profunda convingere a unui scriitor militant. Faptul că nu s-a jucat imediat după ce a fost scrisă nu mă miră. Cititorul de literatură dramatică, să spunem convenţională, va avea la prima lectură rezerve asuFacsimil din piesa „Caragiale în vremea lui de Camil Petrescu fara procedeului dramatic folosit ; desfăşurarea acţiunii, sau, mai precis, a fragmentelor de acţiune într-un spaţiu temporal mai mare decît cel obişnuit. La o lectură mai atentă se va releva că juxtapunerea acestor fragmente sau momente de viaţă oferă o formulă modernă teatrală apropiată teatrului epic, formulă care ar putea constitui un exemplu pentru realizarea temelor contemporane, ce prin diversitatea şi sfera lor largă de cuprindere cu greu se conturează într-un tipar clasic. Cred că acest gen de dramaturgie pe care l-am numit modern permite în realizarea scenică un spectacol modern, în care primează esenţa. Curba dinamică emoţională a acestei modalităţi, teatrale nu este formată din „lovituri de teatru“, din convergenţa acţiunii spre scena a II-a a celui de al IIL-lea act, spre rezolvarea prin suspensuri, unitate de timp sau alte canoane dramatice clasice, ci se bazează pe tensiunea luptei de idei ,pe trăirea acesteia,de către personajul central. Iată ceea ce — după mine — constituie și principalul element de legătură al întregii lucrări. Cititorul devenit spectator nu va regreta faptul că autorul nu-i prezintă faţetele pitorești-comice, de spirit ale lui Caragiale — se știe că ceea ce spunea avea adesea hazul inegalabil al scrisului său — ci va asista la frămîntările unui creator autentic, de o mare luciditate intelectuală, la rădăcinile amare ce au născut o operă genială, va vedea cît de greu i-a fost acestui mare scriitor, pe care astăzi îlpreţuim atît, să-şi susţină idealurile şi să le realizeze. DINU NEGREANU : Cu ani în urmă l-am cunoscut pe Camil Petrescu, citisem ce scrisese, dar nu stătusem de vorbă cu el. Nu după mult am avut o discuţie pe marginea realizării unui film, din ceea ce a devenit mai tîrziu fresca de mare valoare istorică şi literară Un om între oameni. Camil Petrescu îmi împărtăşea gîndurile cu privire la realizarea unei lucrări dramatico-epice despre Caragiale. Preocupările sale se axau pe o înţelegere, pe care am simţit-o în scrisul ca şi în temperamentul lui de polemist. Ca în alte lucrări ale sale simţea nevoia să înfrunte anumite prejudecăţi, să le dărîme cu forţa argumentelor intelectuale. Practic, ca şi altădată, în eroii săi, Camil Petrescu îşi proiecta frămîntările, îndoielile, speranţele şi atitudinile. Drama lui, scriitor neînţeles şi izolat în societatea burgheză, şi-a găsit o puternică afinitate afectivă cu drama marelui nostru autor satiric, creatorul dramaturgiei romîneşti clasice. In viaţa amîndurora se pot găsi corespondenţe pornind chiar de, la o asemănătoare origine obscură şi ajungînd pînă la deţinerea pentru scurt timp a direcţiei Teatrului Naţional, ambii au fost numiţi în această funcţie cu intenţia guvernanţilor de a-i compromite. Ironizînd politicianismul burghez şi, aşa cum spune Camil Petrescu în prologul la Caragiale în vremea lui, „oamenii“, în hazul strident şi bogat al satirei, autorul Scrisorii pierdute îşi ascunde tragedia sa de scriitor izolat şi neînţeles, rebel, şi ţinut de aceea la marginea societăţii. Toate aceste elemente au entuziasmat colectivul nostru şi l-au îndemnat să încerce a reprezenta această piesă a lui Camil Petrescu. Cu ani în urmă, marea artistă al cărei nume îl poartă azi teatrul, Lucia Sturdza Bulandra, într-o discuţie avută cu Liviu Ciurlei, cu mine şi alţi colaboratori apropiaţi ai teatrului, ne-a relevat însemnătatea patriotică a reprezentării unei astfel de piese. Acum sîntem în pragul îndeplinirii unei adevărate datorii morale faţă de literatura noastră dramatică şi faţă de Camil Petrescu. LIVIU CIULEI: Sunt de aceeaşi părere. Colectivul nostru s-a apropiat de piesa Caragiale în vremea lui nu numai pentru că ea este, aşa cum am spus, o piesă modernă. Am invocat un argument secundar. Ne-am apropiat de piesă fiind convinşi de valoarea ei literară, de incandescenţa pe care o capătă prin ideile sale profund contemporane. Credem că servim literatura dramatică romînească punînd-o în scenă, comunicînd spectatorilor suflul ei profund patriotic, şi nu patriotard, reliefîndu-i sensurile In momentul actual al dezvoltării culturii noastre, subliniindu-i astfel contemporaneitatea. OV. S. CROHMĂLNICEANU : Caragiale în vremea lui este, după părerea mea, o piesă de un viu interes contemporan, mai ales prin faptul că nu ţinteşte doar să facă o calmă reconstituire istorică, ci susţine o polemică inteligentă şi aprinsă cu o imagine a lui Caragiale oarecum formată. Camil Petrescu ţinteşte să răstoarne această imagine şi să-şi impună viziunea lui înfăţişînd un Caragiale care trăieşte drama spiritului creator, exasperat de valul eretiniei burgheze, drama omului neînţeles adesea chiar de prietenii săi cei mai buni. Poate că ar fi interesant ca Dinu Negreanu să ne vorbească puţin despre documentarea colectivului în vederea realizării spectacolului. DINU NEGREANU : Ne-am îndreptat întîi atenţia spre numeroasele exegeze critice din ultima vreme. Bogăţia de idei privind valorificarea „fenomenelor“ Caragiale, Eminescu, Slavici, Maiorescu, Delavrancea, Vlahuţă, etc., uneori aspectele contradictorii ale existenţei şi operei lor ne-audat o imagine tulburătoare a înlănţuirii fenomenului literarcontemporan cu cel din trecut. Chiar dacă optica lui Camil Petrescu asupra unora din scriitorii noştri clasici este personală în diferenţierea, în fond obiectivă, dintre om şi scriitor, în ansamblu, ideea dramaturgului cu privire la condiţia tragică a scriitorului în lumea burgheză este identică cu cele mai noi exegeze critice. In privinţa condiţiei tragice a scriitorului există deci o unitate de vederi exprimată prin drama epică, a lui Camil Petrescu. N-am neglijat de asemeni lucrările lui Paul Zarifopol şi ale lui Şerban Cioculescu, indispensabile pentru cunoaşterea vieţii şi operei lui Caragiale. Ne-au fost de mare folos textele tipărite în ultimii ani, mai ales confesiunile şi scrisorile marelui dramaturg, părerile sale asupra literaturii şi teatrului epocii sale, publicate în culegeri ca, de exemplu, Caragiale despre teatru. Am căutat să-l cunoaştem mai bine şi pe Camil Petrescu. Studiile şi amintirile publicate despre el în anii din urmă şi datorite lui Tudor Vianu, Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, VL Streinu, Ov. S. Crohmălniceanu, N. Tertulian, Lucian Raicu şi alţii ne-au luminat complexa personalitate a lui Camil Petrescu, scriitorul şi omul pe care, aşa cum am mai spus, l-am întîlnit adesea dar pe care cred că acum îl înţelegem mult mai bine şi mai multilateral. Căutînd în imensul material al variantelor sale anterioare am găsit mii de pagini de manuscris, un fişier nesfîrşit de notiţe şi impresii, un exces de documentare nestăvilit, pe baza cărora regretatul dramaturg şi-a scris piesa. A înfăţişa o operă dramatică epică despre Caragiale şi vremea lui m-a dus la concluzia că unitatea dialectică analiză-sinteză trebuie să stea şi la baza spectacolului căruia intenţionăm să-i dăm viaţă. Mai ales că persistă ideea falsă despre dificultatea reprezentării pieselor lui Camil Petrescu. E. RAICU : Se poate discuta la infinit, cu argumente redutabile de o parte şi de alta, in jurul tradiţionalei întrebări: teatrul lui Camil Petrescu trebuie citit sau trebuie jucat, va avea succes pe scenă sau nu va avea. Aceasta e o temă interesantă în sine, dar chestiunea practică a reprezentării pieselor lui Camil Petrescu nu i se subordonează în nici un fel și nu depinde de rezultatele teoretice ale dezbaterii. E o datorie elementară a teatrelor noastre să înscrie în repertoriul lor cît mai curînd şi cît mai des cu putinţă opere clasice ale literaturii române precum Jocul ielelor, Danton, Bălcescu, Act veneţian. Scriitorii mari sînt totdeauna obiect de discuţie, însă ar fi greu să legăm nemijlocit părerile unuia sau altuia de practica tipăririi sau reprezentării lor. Indiferent de modul cum îl judecă unii sau alţii, rămîne fapt stabilit că, oricum, Camil Petrescu este un foarte mare scriitor, un scriitor fulgerat de geniu, menit nemuririi. Pentru că a venit vorba, vreau să spun că deși nu consider Caragiale în vremea lui o capodoperă, sunt nerăbdător să văd spectacolul proiectat la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra". Cred că învnte de a fi piesă de teatru, Caragiale în vremea lui este un act de nobilă fervoare interpretativă, un strălucit eseu, care trebuie privit şi judecat ca atare, fără încercarea inutilă şi artficială de a i se descoperi neapărat un nod dramatic în sensul tradiţional, virtuţi de natură scenică, creşteri şi descreşteri, acumulări şi deznodăminte, tot ceea ce, într-un cuvînt, ar transpune textul într-o frumoasă „reprezentaţie“, spectacol în toată regula, cu decoruri adecvate, cu actori care să „joace“, să se „transpună“ în „situaţia“ personajelor, să fie cit mai „natural“ etc. Interesul fundamental stă aici în tentativa de a reînsufleţi printr-o analiză concret-pasională acele „cadavre de idei“ care sînt documentele privitoare la Caragiale, mărturiile prietenilor şi ale adversarilor contemporani şi de a păstra ideile în stare vie, incandescentă. L-a izbit desigur într-o măsură maximă pe Camil Petrescu, ca poet al ideii, uimitorul freamăt de inteligenţă, fluidul lucidităţii care străbate scrisul şi personalitatea lui Caragiale. Cu un simţ cavaleresc şi fratern, el şi-a propus să înlăture prejudecăţile stăruitoare în legătură cu Caragiale, să-i restituie imaginea în toată puritatea ei arzătoare. Şi mai ales să-i explice şi să-l justifce pe Caragiale, să dezvăluie motivele intime şi sociale care autorizează actele umane ale marelui scriitor. Unii au vorbit, în ce-l priveşte pe Caragiale, de gustul, lui pentru bufonerie, de înclinaţia spre vorba aruncată pentru a culege cu orice preţ aplauzele galeriei. Cu această imagine falsă polemizează, în felul său îndîrjit, Camil Petrescu. Personajul central al piesei este gîndirea angajată într-un conflict decisiv cu inerţia, cu prejudecăţile şi opacitatea. Se demonstrează, în spiritul adevărullui, că autorul Scrisorii pierdute a fost şi un om în adevăratul înţeles al cuvîntului, un mare intelectual, nu numai un scriitor de geniu. Tot ce putem şti sau intuim în privinţa lui Caragiale capătă aici o reprezentare foarte exactă. Ni se restituie un Caragiale concret. LIVIU CIULEI ] Desigur, Camil Petrescu respectă toate etapele adevărului istoric, dar ţinta lui nu este de a ilustra o epocă printr-o minuţie arheologică, ci şi a pleda o cauză în faţa contemporanilor săi, prin intermediul portretizării biografice a lui Caragiale şi a marilor figuri ale epocii, prin mişcare dramatică a ideilor. O problemă mi se pare în momentul de faţă importantă pentru realizarea spectacolului şi aş dori să o supun discuţiei. Cred că trebuie să ţinem seama de raportul textscenă. In acest scop va fi necesară intervenţia noastră în text pentru a-l scurta. Sîntem ajutaţi în această muncă de variantele anterioare ultimei forme. Amploarea temei l-a determinat să dezvolte în amănunt episoade nesemnificative, cu sens explicativ, dincolo de trupul scenic posibil. N. TERTULIAN : Evident că în cazul piesei discutate, regizorul are libertatea de a concentra materialul pe baza relaţiei text-scenă, cu marea răspundere faţă de operă. Formula compoziţională a piesei îngăduie această libertate. Caragiale în vremea lui nu este construită pe formula unui conflict unitar şi urmărind un fel de cronologie istorică, Bălcescu şi Caragiale sunt piese istorice, dar cu o construcţie specifică, în care nu există un conflict dramatic aparent, ci o suită epică de momente dramatice. îmi amintesc interesul vizibil cu care Camil Petrescu comenta piesa lui Brecht, dedicată Comunei din Paris, după lectura unei pagini din „Les lettres françaises“ și mărturisea de atunci afinitatea sensibilă cu teatrul brechtian. DINU NEGREANU : Spectacolul cred că ar trebui să slujească fidel, împletind analiza cu sinteza, cele două aspecte principale ale piesei: proiectarea istorică a personajului central şi înţelegerea lui contemporană. Caracterul aparent fragmentar al tablourilor multiple este de la început dezminţit la o analiză temeinică a dramei, existînd în ea cel mai de seamă principiu al unităţii în varietate, în înţelegerea contemporană a teatrului, unitatea personalităţii eroului pe care mediul înconjurător îl influenţează şi care la rîndul său îşi exercită influenţa asupra acestui mediu. Prezenţa permanentă a lui Caragiale este şi incisivă, satirică şi tragică, înţelegînd şi protestînd faţă de tot ce se petrece nedrept în epoca sa, eroul creează premizele unităţii dramatice a spectacolului. Prescurtările nu vor fi rezultatul liberului arbitru al concepţiei regizorale. Intenţia lui Camil Petrescu de a sintetiza unele tendinţe de amploare documentaristică printr-o viziune mai concentrată există în diferite variante ale manuscrisului. Mai trebuie adăugat faptul că momentele cheie ale spectacolului corespund intrinsec și organic clipelor de tensiune tragică maximă a biografiei lui Caragiale, proiectată de Camil Petrescu în etapele plecării de la ziarul „Timpul“, în procesul Caion, în exilul de la Berlin, în zguduitoarea atitudine faţă de evenimentele din 1907, în înţelegerea frăţească a destinului lui Mihai Eminescu şi, in sfirşit, ca un punct culminant al propriului său destin: moştenirea lăsată ca o judecată la care se prezintă el şi societatea în faţa posterităţii. LIVIU CIULEI : Cred că pentru noi este necesar de lămurit şi optica prin care ne înfăţişează Camil Petrescu figurile unor scriitori ca Slavici, Eminescu, Maiorescu. Poziţia obiectivă, dar de multe ori unilaterală, a autorului, constituie pentru noi o problemă. Din punct de vedere educativ credeţi că este de folos să urmărim imaginea pe care ne-o încredinţează Camil Petrescu despre contemporanii lui Caragiale sau să o atenuăm ? N. TERTULIAN : Evident, trebuie să ţinem seama că aceste personalităţi sunt de mare circulaţie culturală, începînd chiar cu mediul şcolar. Prezenţa lor pe scenă ne interesează în cel mai înalt grad, dar reprezintă şi riscul de a nu se produce un conflict între imaginea creată de tradiţie şi cea dată de Camil Petrescu. Slavici, de pildă, este într-o privinţă discreditat. OV. S. CROHMALNIGEANU ! Camil Petrescu a ascuţit nişte laturi ale personalităţii lui Slavici, în funcţie de necesităţile demonstraţiei sale. Eroare ar fi fost dacă ar fi falsificat imaginea scriitorului. Fireşte că nu putem adopta ceea ce spune Camil Petrescu despre Slavici ca o judecată de istorie literară. Dar o piesă e cu totul altceva. Aici e vorba de o viziune a autorului, de scriitorul clasic, devenit personaj într-o dramă. L. RAICU : Cred că nu are sens să fim îngrijoraţi, considerînd că am avea în faţă o denaturare a adevărului istoric sau denigrare a unei mari personalităţi. Astfel de judecăţi meschine se potrivesc foarte puţin cu spiritul în care trebuie să-l înţelegem pe Camil Petrescu. Cred că putem porni liniştiţi de la ideea că publicul căruia i se adresează piesa ştie prea bine şi este pe deplin lămurit asupra faptului că atît Slavici cît şi Maiorescu sînt mari personalităţi. Polemica în care se angajează în raport cu ei Camil Pettrescu este una de ordin superior intelectual, nicidecum o măruntă hărţuială, menită să-i discrediteze. In Istoria literaturii române, G. Călinescu, propune o imagine nu tocmai favorabilă omului Slavici, însă numai un individ cu desăvîrşire opac ar putea scoate de aici concluzia că G. Călinescu „neagă“ pe Slavici. Dimpotrivă, el porneşte de la premiza că Slavici esteun scriitor important. Şi nu toată lumea împărtăşea pe atunci o atare idee. Dacă într-o cercetare de ordin istoric, o astfel de viziune este îngăduită — şi nu există nici un motiv să credem altfel — cu atît mai mult e cazul să o acceptăm în artă, în teatru sau literatură, unde desigur esenţialul este viziunea personală, expresia unui punct de vedere original (întemeiat fireşte pe o explicare realistă şi obiectivă a lucrurilor). N. TERTULIAN : O problema importantă mi se pare cea a obiectivităţii imaginei lui Maiorescu dată de Camil Petrescu. A deformat dramaturgul natura raporturilor reale Caragiale-Maiorescu, poartă piesa amprenta simplificărilor abuzive şi a acelui tezism lipsit de simţul proporţiilor reale care s-a făcut simţit cîndva în istoriografia noastră literară — sau intuiţia desăvîrşită a concretului şi a autenticităţii psihologice, către care aspira mereu Camil Petrescu,a triumfat şi de astă dată? Cu acele elemente legitime de invenţie într-o operă de ficţiune , realismul scriitorului ni se pare riguros în această delicată operaţie de reconstituire a raporturilor Caragiale-Maiorescu. Cineva ar putea observa că de-a lungul scenei-cheie între cei doi protagonişti, pot fi detectate adeseori motive obsedante ale scrisului lui Camil Petrescu însuşi: răzvrătirea pasională împotriva ideii pretinsei adulii sau incapacităţii artiştilor în ordinea practică, stigmatizarea disocierii tipice idealismului estetic între „persoana poetică“ şi „persoana practică“ (Croce) a scriitorului — aparţin arsenalului de idei favorite ale autorului doctrinei „neocratice“. Nu este aci un act de adaptare fortuită a unor fapte şi incidente cu precisă o colora ţară istorică la o mentalitate violent personală, specifice intelectualului Camil Petrescu? Arta autorului evocării dramatice pe care o discutăm stă tocmai în a fi realizat într-o fuziune armonioasă amestecul de esenţe : esenţa specifică a conflictelor epocii pe care le traversează omul şi scriitorul Caragiale cu motivele obsedante şi cu ideile febrile care devorează permanent problematica scrisului lui Camil Petrescu. Nici un moment contururile celor două personaje (Caragiale-Maiorescu) nu transcend esenţa adevărului istoric. Invenţia dramatică, inevitabilă, se desfăşoară perpetuu pe liniile de forţă ale unui adevăr istoric şi psihologic incontestabil. Amestecul de deferenţă faţă de scriitorul Caragiale şi de condescendenţă distantă sau chiar uşor dispreţ faţă de pretenţiile sociale ale omului din scriitor ; concilierea subtilă pe platforma idealismului filozofic a admiraţiei estetice faţă de operă cu aversiunea faţă de atitudinile „practice“ ale scriitorului, cu repulsia de castă faţă de plebeul, boemul şi inobedientul Caragiale — aparţin verosimilului istoric şi au fost desenate de Gamil Petrescu în evocarea figurii lui Maiorescu cu o artă a dozajului şi exactităţii psihologice aproape desăvîrşită (problema a fost tratată mai pe larg într-un articol din „Viaţa romînească“ : „Caragiale şi «problema Maiorescu»“). OV. S. CROHMĂLNICEANU : N-aş vrea sa idealizez lucrurile. Publicul trebuie educat să înţeleagă ideile spectacolului. Cred că ar fi bine ca programul de sală să conţină texte explicative şi analize ale relaţiilor dintre Slavici, Maiorescu, Caragiale şi Eminescu. Este necesar să se lămurească de ce o asemenea piesă este bine să fie astfel jucată. Dacă am da curs temerilor de a aduce un punct de vedere personal asupra anumitor figuri istorice, de a nu crea susceptibilităţi, în această ordine a lucrurilor Bernard Shaw ar deveni un autor care nu s-ar putea juca niciodată. Tocmai un astfel de unghi inedit, o astfel de perspectivă originală asupra istoriei conferă farmec pieselor lui Shaw. Publicul nostru trebuie să facă deosebire între judecata pe care o face istoria și imaginea artistică. DINU NEGREANU : Camil Petresti disociază valoarea artistică a acestor personalităţi de valoarea lor umană. Spectacolulrespectînd imaginea autorului asupra eroilor, punctul său de vedere original va sluji în mod indirect şi înţelegerii lor contemporane. OV. S. CROHMĂLNICEANU: Camil Petrescu a fost un autor care-şi trăia cu pasiune ideile. Participarea sa era intensă la tot ce scria. Aşa se explică înverşunarea pe care o imprimă unor atitudini ale lui Caragiale. In viziunea lui Camil Petrescu, acesta este furios uneori pe opacitatea lui Slavici pentru că îl preţuia şi ca prieten îl iubea. Şi faţă de Eminescu în piesă are o atitudine critică. Dar pe Eminescu îl consideră un tip de om pe care trebuie să-l protejezi, pentru că este dezarmat în faţa vieţii, pe cînd Slavici îi trezeşte o îndîrjire polemică. E înverşunarea lui Camil Petrescu la faţa opacităţii unor intelectuali care tară să-şi dea seama s-au lăsat înşelaţi de societatea burgheză cînd le-a arătat o mizeră solicitudine. In piesa lui Camil Petrescu, Caragiale, şuferă şi îl înfurie faptul că Slavici este aşa. De asemeni, simte nevoia intelectuală ca Maiorescu să fie ca om consecvent cu atitudinea sa de critic literar. Preţuirea arătată de el scriitorilor, ar vrea să se traducă şi practic în viaţa socială. A-cesta e conţinutul duelului său verbal cu Maiorescu L. RAICU ! Ar fi însă o eroare tot aşa de regretabilă să transformăm polemica dintre Caragiale şi Slavici, Caragiale şi Maiorescu, cum apare aceasta înpiesa lui Camil Petrescu, într-o amabilă şi absolut amicală controversă. S-ar bagateliza într-un stil nepermisaspectul esenţial al piesei. Această polemică este pătimaşă, crîncenă şi ea angajează totul în ordinea ideilor scumpe lui Camil Petrescu. Remarcabil este în cuprinsul dramei efortul de adîncire a imaginii existente asupra lui Caragiale, voinţa de a pătrunde acest uluitor fenomen şi de a înlătura falsele idei acreditate nu neapărat din interes sau rea voinţă, dar, în majoritatea cazurilor, pe temeiul unor prejudecăţi şi inerţii, a „prostiei“ în înţelesul oarecum particular cu care termenul este investit de Camil Petrescu prin mijlocirea marelui său erou. Noţiunea e supusă aici unor distincţii subtile şinu are mereu înţelesul de reducţie intelectuală. Ea numeşte diferitele forme de înţelegere inexactă. Caragiale vorbeşte, de exemplu, de „prostia frăţească“, explicabilă printr-o iubire obtuză. OV. S. CROHMĂLNICEANU : Aş vrea să mă opresc puţin şi asupra finalului, care are o idee foarte dramatică şi mi-ar părea rău să se piardă. Sfîrşitul propriu-zis nu va putea fi văzut de spectatori, adică moartea lui Caragiale survenită puţin după discuţia din piesă, imaginată de Camil Petrescu ca forţînd puţin adevărul, ea avtad loc după aceea. Ar trebui creată impresia ca, atunci cînd se lasă cortina, eroul să se retragă, să se culce şi să moară. Spectacolul este necesar să aibă o agitaţie interioară, să i se creeze o continuitate în succesiunea tablourilor, chiar dacă ele sunt oarecum independente. Un om trebuie să circule în întreaga piesă. LIVIU CIULEI : Un om sau o personalitate. Legătura este personalitatea centrală a lui Caragiale. MASA ~ ROTUNDĂ A „GAZETEI LITERARE“ I CARAGIALE IN VREMEA LUI SCRIITORII DESENEAZĂ Schiţă de decor de GH. ŞTEFĂNESCU „Delavrancea şi poetul înalt" (Schiţă de GH. ŞTEFĂNESCU) A---- __ . . .....© GAZETA LITERARĂ