Gazeta literară, iulie-decembrie 1964 (Anul 11, nr. 27-52)

1964-10-15 / nr. 42

PAGINA 6 • Teatrul „Lucia Stur­dia Bulandra“ va prezenta în decursul acestei stagiuni piesa Caragiale în vremea lui de Camil Petrescu. Socotind că punerea în scenă ridică unele probleme interesante, revista noastră a invitat la o discuţie pe Liviu Ciulei, directorul teatrului, pe Dinu Negreanu, regizorul spectacolului, împreună cu criticii Ov. S. Crohmălniceanu, L. Raicu, N. Tertulian, care s-au ocupat de opera lui Camil Petrescu. Redăm mai jos discuţia care a avut loc­ LIVIU CIULEI : Jucînd această piesă care con­stituie obiectul discuţiei noastre, cred că Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra" îndeplineşte o datorie faţă de un valoros autor de teatru român, Camil Petrescu. Adevărul problemelor înfăţişate, clarita­tea lor, se transmit şi în această lucrare cu ardoare polemică, fiind pledate cu pasiune şi vibraţie inte­lectuală angajată. Şi aici ca şi în Bălcescu, Camil Petrescu demonstrează prin fiecare rînd profunda convingere a unui scriitor militant. Faptul că nu s-a jucat imediat după ce a fost scrisă nu mă miră. Cititorul de literatură dramatică, să spunem con­venţională, va avea la prima lectură rezerve asu­Facsimil din piesa „Caragiale în vremea lui de Camil Petrescu fara procedeului dramatic folosit ; desfăşurarea acţiu­­­nii, sau, mai precis, a fragmentelor de acţiune în­tr-un spaţiu temporal mai mare decît cel obişnuit. La o lectură mai atentă­­ se va releva că juxtapune­rea acestor fragmente sau momente de viaţă oferă o formulă modernă teatrală apropiată teatrului epic, formulă care ar putea constitui un exemplu pentru realizarea temelor­ contemporane, ce prin diversita­tea şi sfera lor largă de cuprindere cu greu se con­turează într-un tipar clasic. Cred că acest gen de dramaturgie pe care l-am numit modern permite în realizarea scenică un spectacol modern, în care pri­mează esenţa. Curba dinamică emoţională a acestei modalităţi, teatrale nu este formată din „lovituri de teatru“, din convergenţa acţiunii spre scena a II-a a celui de al IIL-lea act, spre rezolvarea prin suspensuri, unitate de timp sau alte canoane dramatice clasice, ci se bazează pe tensiunea luptei de idei ,pe trăirea acesteia,de către personajul cen­tral. Iată ceea ce — după mine — constituie și principalul element de legătură al întregii lucrări. Cititorul devenit spectator nu va regreta faptul că autorul nu-i prezintă faţetele pitorești-comice, de spirit ale lui Caragiale — se știe că ceea ce spunea avea adesea hazul inegalabil al scrisului său — ci va asista la frămîntările unui creator autentic, de o mare luciditate intelectuală, la rădăcinile amare ce au născut o operă genială, va vedea cît de greu i-a fost acestui mare scriitor, pe­­ care astăzi îl­­preţuim atît, să-şi susţină idealurile şi să le rea­lizeze. DINU NEGREANU : Cu ani în urmă l-am cu­noscut pe Camil Petrescu, citisem ce scrisese, dar nu stătusem de vorbă cu el. Nu după mult am avut o discuţie pe marginea realizării unui film, din ceea ce a devenit mai tîrziu fresca de mare valoare istorică şi literară Un om între oameni. Camil Petrescu îmi împărtăşea gîndurile cu privire la realizarea unei lucrări dramatico-epice despre Caragiale. Preocupările sale se axau pe o înţelegere, pe care am simţit-o în scrisul ca şi în tempera­mentul lui de polemist. Ca în alte lucrări ale sale simţea nevoia să înfrunte anumite prejudecăţi, să le dărîme cu forţa argumentelor intelectuale. Practic, ca şi altădată, în eroii săi, Camil Petrescu îşi proiecta fră­mîntările, îndoielile, speranţele şi atitudinile.­­ Drama lui, scriitor neînţeles şi izolat în societatea burgheză, şi-a găsit o puternică afinitate afectivă cu drama marelui nostru autor satiric, creatorul dramatur­giei romîneşti clasice. In viaţa amîndurora se pot găsi corespondenţe pornind chiar de, la o asemă­nătoare origine obscură şi ajungînd pînă la deţi­nerea pentru scurt timp a direcţiei Teatrului Na­ţional, ambii au fost numiţi în această funcţie cu intenţia guvernanţilor de a-i compromite. Ironizînd politicianismul burghez şi, aşa cum spune Camil Petrescu în prologul la Caragiale în vremea lui, „oamenii“, în hazul strident şi bogat al satirei, auto­rul Scrisorii pierdute îşi ascunde tragedia sa de scriitor izolat şi neînţeles, rebel, şi ţinut de aceea la marginea societăţii. Toate aceste elemente au en­tuziasmat colectivul nostru şi l-au îndemnat să în­cerce a reprezenta această piesă a lui Camil Pe­trescu. Cu ani în urmă, marea artistă al cărei nume îl poartă azi teatrul, Lucia Sturdza Bulandra, în­tr-o discuţie avută cu Liviu Ciurlei, cu mine şi alţi colaboratori apropiaţi ai teatrului, ne-a relevat în­semnătatea patriotică a reprezentării unei astfel de piese. Acum sîntem în pragul îndeplinirii unei ade­­vărate­ datorii morale faţă de literatura noastră drama­tică şi faţă de Camil Petrescu. LIVIU CIULEI: Sunt de aceeaşi părere. Co­lectivul nostru s-a apropiat de piesa Caragiale în vremea lui nu numai pentru că ea este, aşa cum am spus, o piesă moder­nă. Am invocat un argument secundar. Ne-am apropiat de piesă fiind convinşi de valoarea ei li­terară, de incandescenţa pe care o capătă prin ideile sale profund contemporane. Credem că servim literatura dramatică romînească punînd-o în scenă, comunicînd spectatorilor suflul ei profund patriotic, şi nu patriotard, reliefîndu-i sensurile In momentul actual al dezvoltării culturii noastre, subliniindu-i astfel contemporaneitatea. OV. S. CROHMĂLNICEANU : Caragiale în vre­mea lui este, după părerea mea, o piesă de un viu interes contemporan, mai ales prin faptul că nu ţinteşte doar să facă o calmă reconstituire istorică, ci susţine o polemică inteligentă şi aprinsă cu o ima­gine a lui Caragiale oarecum formată. Camil Pe­trescu ţinteşte să răstoarne această imagine şi să-şi impună viziunea lui înfăţişînd un Caragiale care tră­ieşte drama spiritului creator, exasperat de valul eretiniei burgheze, drama omului neînţeles ade­sea chiar de prietenii săi cei mai buni. Poate că ar fi interesant ca Dinu Negreanu să ne vorbească puţin despre documentarea colectivului în vederea realizării spectacolului. DINU NEGREANU : Ne-am îndreptat întîi aten­ţia spre numeroasele exegeze critice din ultima vre­me. Bogăţia de­ idei privind valorificarea „feno­menelor“ Caragiale, Eminescu, Slavici, Maiorescu, Delavrancea, Vlahuţă, etc., uneori aspectele con­tradictorii ale existenţei şi operei lor ne-au­­dat o imagine tulburătoare a înlănţuirii fenomenului li­terar­­contemporan cu cel din trecut. Chiar dacă optica lui Camil Petrescu asupra unora din scriitorii noştri clasici este personală în diferenţierea, în fond obiectivă, dintre om şi scriitor, în ansamblu, ideea dramaturgului cu privire la condiţia tragică a scriitorului în lumea burgheză este identică cu cele mai noi exegeze critice. In privinţa condiţiei tragice a scriitorului există deci o unitate de vederi ex­primată prin drama epică, a lui Camil Petrescu. N-am neglijat de asemeni lucrările lui Paul Zari­­fopol şi ale lui Şerban Cioculescu, indispensabile pentru cunoaşterea vieţii şi operei lui Caragiale. Ne-au fost de mare folos textele tipărite în ultimii ani, mai ales confesiunile şi scrisorile marelui dra­maturg, părerile sale asupra literaturii şi teatrului epocii sale, publicate în culegeri ca, de exemplu, Caragiale despre teatru. Am cău­tat să-l cunoaştem mai bine şi pe Camil Petrescu. Studiile şi amintirile publicate despre el în anii din urmă şi datorite lui Tudor Vianu, Al. Rosetti, Şer­ban Cioculescu, VL Streinu, Ov. S. Crohmălniceanu, N. Tertulian, Lucian Raicu şi alţii ne-au luminat complexa personalitate a lui Camil Petrescu, scriito­rul şi omul pe care, aşa cum am mai spus, l-am întîlnit adesea dar pe care cred că acum îl înţe­legem mult mai bine şi mai multilateral. Căutînd în imensul material al variantelor sale anterioare am găsit mii de pagini de manuscris, un fişier nesfîrşit de notiţe şi impresii, un exces de docu­mentare nestăvilit, pe baza cărora regretatul drama­turg şi-a scris piesa. A înfăţişa o operă dramatică epică despre Caragiale şi vremea lui m-a dus la concluzia că unitatea dialectică analiză-si­nteză tre­buie să stea şi la baza spectacolului căruia inten­ţionăm să-i dăm viaţă. Mai ales că persistă ideea falsă­ despre dificultatea reprezentării pieselor lui Camil Petrescu. E. RAICU : Se poate discuta la infinit, cu ar­­gumente redutabile de o parte şi de alta, in jurul tradiţionalei întrebări: teatrul lui Camil Pe­trescu trebuie citit sau trebuie jucat, va avea suc­ces pe scenă sau nu va avea. Aceasta e o temă interesantă în sine, dar chestiunea practică a re­prezentării pieselor lui Camil Petrescu nu i se sub­ordonează în nici un fel și nu depinde de rezultatele teoretice ale dezbaterii. E o datorie elementară a teatrelor noastre să înscrie în repertoriul lor cît mai curînd şi cît mai des cu putinţă opere clasice ale literaturii române precum Jocul ielelor, Danton,­­ Bălcescu, Act veneţian. Scriitorii mari sînt tot­deauna obiect de discuţie, însă ar fi greu să legăm nemijlocit părerile unuia sau altuia de practica tipăririi sau reprezentării lor. Indiferent de modul cum îl judecă unii sau alţii, rămîne fapt stabilit că, oricum, Camil Petrescu este un foarte mare scriitor, un scriitor fulgerat de geniu, menit nemu­ririi. Pentru că a venit vorba, vreau să spun că deși nu consider Caragiale în vremea lui o capodoperă, sunt nerăbdător să văd spectacolul proiectat la Tea­trul „Lucia Sturdza Bulandra". Cred că învnte de a fi piesă de teatru, Caragiale în vremea lui este un act de nobilă fervoare interpretativă, un stră­lucit eseu, care trebuie privit şi judecat ca atare, fără încercarea inutilă şi artficială de a i se descoperi neapărat un nod dramatic în sensul tradiţional, virtuţi de natură scenică, creşteri şi descreşteri, acumulări şi deznodăminte, tot ceea ce, într-un cuvînt, ar transpune textul într-o fru­moasă „reprezentaţie“, spectacol în toată regula, cu decoruri adecvate, cu actori care să „joace“, să se „transpună“ în „situaţia“ personajelor, să fie cit mai „natural“ etc. Interesul fundamental stă aici în tentativa de a reînsufleţi printr-o analiză con­­cret-pasională acele „cadavre de idei“ care sînt documentele privitoare la Caragiale, mărturiile prie­tenilor şi ale adversarilor contemporani şi de a păstra ideile în stare vie, incandescentă. L-a izbit desigur într-o măsură ma­ximă pe Camil Petrescu, ca poet al ideii, uimitorul freamăt de inteligenţă, fluidul lucidităţii care stră­bate scrisul şi persona­litatea lui Caragiale. Cu un simţ cavaleresc şi fra­tern, el şi-a propus să în­lăture prejudecăţile stărui­toare în legătură cu Ca­ragiale, să-i restituie ima­­­ginea în toată puritatea ei arzătoare. Şi mai ales să-i explice şi să-l justifce pe Caragiale, să dezvă­luie motivele intime şi so­ciale care autorizează ac­tele umane ale marelui scriitor. Unii au vorbit, în ce-l priveşte pe Cara­giale, de gustul, lui pentru bufonerie, de înclinaţia spre vorba aruncată pen­tru a culege cu orice preţ aplauzele galeriei. Cu a­­ceastă imagine falsă polemizează, în felul său îndîrjit, Camil Petrescu. Personajul central al piesei este gîn­­direa angajată într-un conflict decisiv cu inerţia, cu prejudecăţile şi opacitatea. Se demonstrează, în spi­ritul adevărullui, că autorul Scrisorii pierdute a fost şi un om în adevăratul înţeles al cuvîntului, un mare intelectual, nu numai un scriitor de geniu. Tot ce putem şti sau intuim în privinţa lui Caragiale capătă aici o reprezentare foarte exactă. Ni se resti­tuie un Caragiale concret. LIVIU CIULEI ] Desigur, Camil Petrescu res­pectă toate etapele adevărului istoric, dar ţinta lui nu este de a ilustra o epocă printr-o minuţie ar­heologică, ci şi a pleda o cauză în faţa contempo­ranilor săi, prin intermediul portretizării biografice a lui Caragiale şi a marilor figuri ale epocii, prin mişcare dramatică a ideilor. O problemă mi se pare în momentul de faţă importantă pentru realiza­rea spectacolului şi aş dori să o supun discuţiei. Cred că trebuie să ţinem seama de raportul text­­scenă. In acest scop va fi necesară intervenţia noas­tră în text pentru a-l scurta. Sîntem ajutaţi în această muncă de variantele anterioare ultimei for­me. Amploarea temei l-a determinat să dezvolte în amănunt episoade nesemnificative, cu sens expli­cativ, dincolo de trupul scenic posibil. N. TERTULIAN : Evident că în cazul piesei dis­cutate, regizorul are libertatea de a concentra ma­terialul pe baza relaţiei text-scenă, cu marea răs­pundere faţă de operă. Formula compoziţională a piesei îngăduie această libertate. Caragiale în vre­mea lui nu este construită pe formula unui conflict unitar şi urmărind un fel de cronologie istorică, Bălcescu şi Caragiale sunt piese istorice, dar cu o construcţie specifică, în care nu există un con­flict dramatic aparent, ci o suită epică de momente dramatice. îmi amintesc interesul vizibil cu care Camil Petrescu comenta piesa lui Brecht, dedi­cată Comunei din Paris, după lectura unei pagini din „Les lettres françaises“ și mărturisea de atunci afinitatea sensibilă cu teatrul­ brechtian. DINU NEGREANU : Spectacolul cred că ar tre­bui să slujească fidel, împletind analiza cu sinteza, cele două aspecte principale ale piesei: proiectarea istorică a personajului central şi înţelegerea lui con­­temporană. Caracterul aparent fragmentar al tablourilor multiple este de la început dezminţit la o analiză temeinică a dramei, existînd în ea cel mai de seamă principiu al unităţii în varietate, în înţelegerea contemporană a teatrului, unitatea per­sonalităţii eroului pe care mediul înconjurător îl influenţează şi care la rîndul său îşi exercită in­fluenţa asupra acestui mediu. Prezenţa permanentă a lui Caragiale este şi incisivă, satirică şi tragică, înţelegînd şi protestînd faţă de tot ce se petrece nedrept în epoca sa, eroul creează premizele uni­tăţii dramatice a spectacolului. Prescurtările nu vor fi rezultatul liberului arbi­tru al concepţiei regizorale. Intenţia lui Camil Pe­trescu de a sintetiza unele tendinţe de amploare do­­cumentaristică printr-o viziune mai concentrată există în diferite variante ale manuscrisului. Mai trebuie adăugat faptul că momentele cheie ale spec­tacolului corespund intrinsec și organic clipelor de tensiune tragică maximă a biografiei lui Caragiale, proiectată de Camil Petrescu în etapele plecării de la ziarul „Timpul“, în procesul Caion, în exilul de la Berlin, în zguduitoarea atitudine faţă de eveni­mentele din 1907, în înţelegerea frăţească a desti­nului lui Mihai Eminescu şi, in sfirşit, ca un punct culminant al propriului său destin: moştenirea lă­sată ca o judecată la care se prezintă el şi socie­tatea în faţa posterităţii. LIVIU CIULEI : Cred că pentru noi este nece­sar de lămurit şi optica prin care ne înfăţişează Camil Petrescu figurile unor scriitori ca Slavici, Eminescu, Maiorescu. Poziţia obiectivă, dar de multe ori unilaterală, a autorului, constituie pentru noi o­ problemă. Din punct de vedere educativ credeţi că este de folos să urmărim imaginea pe care ne-o încredinţează Camil Petrescu despre contemporanii lui Caragiale sau să o atenuăm ? N. TERTULIAN : Evident, trebuie să ţinem sea­ma că aceste personalităţi sunt de mare circulaţie culturală, începînd chiar cu mediul şcolar. Prezenţa lor pe scenă ne interesează în cel mai înalt grad, dar reprezintă şi riscul de a nu se produce un conflict între imaginea creată de tradiţie şi cea dată de Camil Petrescu. Slavici, de pildă, este într-o privinţă discreditat. OV. S. CROHMALNIGEANU ! Camil Petrescu a ascuţit nişte laturi ale personalităţii lui Slavici, în funcţie de necesităţile demonstraţiei sale. Eroa­re ar fi fost dacă ar fi falsificat imaginea scriitoru­lui. Fireşte că nu putem adopta ceea ce spune Camil Petrescu despre Slavici ca o judecată de istorie literară. Dar o piesă e cu totul altceva. Aici e vorba de o viziune a autorului, de scriitorul clasic, de­venit personaj într-o dramă. L. RAICU : Cred că nu are sens să fim îngrijoraţi, considerînd că am avea în faţă o denaturare a ade­vărului istoric sau denigrare a unei mari persona­lităţi. Astfel de judecăţi meschine se potrivesc foarte puţin cu spiritul în care trebuie să-l înţelegem pe Camil Petrescu. Cred că putem porni liniştiţi de la ideea că publicul căruia i se adresează piesa ştie prea bine şi este pe deplin lămurit asupra faptului că atît Slavici cît şi Maiorescu sînt mari personalităţi. Pole­mica în care se angajează în raport cu ei Camil Pet­trescu este una de ordin superior intelectual, nicide­cum o măruntă hărţuială, menită să-i discrediteze. In Istoria literaturii române, G. Că­linescu, propune o imagine nu tocmai favorabilă omului Slavici, însă numai un individ cu desăvîrşire opac ar putea scoate de aici concluzia că G. Călinescu „neagă“ pe Slavici. Dimpotrivă, el porneşte de la premiza că Slavici este­­un scriitor important. Şi nu toată lumea împărtă­şea pe atunci o atare idee. Dacă într-o cercetare de ordin istoric, o astfel de viziune este îngăduită — şi nu există nici un motiv să credem altfel — cu atît mai mult e cazul să o acceptăm în artă, în teatru sau li­teratură, unde desigur esenţialul este viziunea per­sonală, expresia unui punct de vedere original (în­­temeiat fireşte pe o explicare realistă şi obiectivă a lucrurilor). N. TERTULIAN : O problema importantă mi se pare cea a obiectivităţii imaginei lui Maiorescu dată de Camil Petrescu. A deformat dramaturgul natura raporturilor reale Caragiale-Maiorescu, poartă piesa amprenta simplificărilor abuzive şi a acelui tezism lipsit de simţul proporţiilor reale care s-a făcut sim­ţit cîndva în istoriografia noastră literară — sau in­tuiţia desăvîrşită a concretului şi a autenticităţii psihologice, către care aspira mereu Camil Petres­cu,­­a triumfat şi de astă dată? Cu acele elemente legitime de invenţie într-o operă de ficţiune , rea­lismul scriitorului ni se pare riguros în această delicată operaţie de reconstituire a raporturilor Ca­ragiale-Maiorescu. Cineva ar putea observa că de-a lungul scenei-cheie între cei doi protagonişti, pot fi detectate adeseori motive obsedante ale scrisului lui Camil Petrescu însuşi: răzvrătirea pasională îm­potriva ideii pretinsei adulii sau incapacităţii artiş­tilor în ordinea practică, stigmatizarea disocierii tipice idealismului estetic între „persoana poetică“ şi „persoana practică“ (Croce) a scriitorului — aparţin arsenalului de idei favorite ale autorului doctrinei „neocratice“. Nu este aci un act de adaptare for­tuită a unor fapte şi incidente cu precisă o colora ţară istorică la o mentalitate violent personală, specifice intelectualului Camil Petrescu? Arta autorului evo­cării dramatice pe care o discutăm stă tocmai în a fi realizat într-o fuziune armonioasă amestecul de esenţe : esenţa specifică a conflictelor epocii pe care le traversează omul şi scriitorul Caragiale cu mo­tivele obsedante şi cu ideile febrile care devorează permanent problematica scrisului lui Camil Petrescu. Nici un moment contururile celor două personaje (Caragiale-Maiorescu) nu transcend esenţa adevă­rului istoric. Invenţia dramatică, inevitabilă, se des­făşoară perpetuu pe liniile de forţă ale unui adevăr istoric şi psihologic incontestabil. Amestecul de de­­ferenţă faţă de scriitorul Caragiale şi de condes­cendenţă distantă sau chiar uşor dispreţ faţă de pretenţiile sociale ale omului din scriitor ; conci­lierea subtilă pe platforma idealismului filozofic a admiraţiei estetice faţă de operă cu aversiunea faţă de atitudinile „practice“ ale scriitorului, cu repulsia de castă faţă de plebeul, boemul şi inobe­­dientul Caragiale — aparţin verosimilului istoric şi au fost desenate de Gamil Petrescu în evocarea figurii lui Maiorescu cu o artă a dozajului şi exac­tităţii psihologice aproape desăvîrşită (problema a fost tratată mai pe larg într-un articol din „Viaţa romînească“ : „Caragiale şi «problema Maiorescu»“). OV. S. CROHMĂLNICEANU : N-aş vrea sa idealizez lucrurile. Publicul trebuie educat să în­ţeleagă ideile spectacolului. Cred că ar fi bine ca programul de sală să conţină texte explicative şi analize ale relaţiilor dintre Slavici, Maiorescu, Ca­ragiale şi Eminescu. Este necesar să se lămurească de ce o asemenea piesă este bine să fie astfel ju­cată. Dacă am da curs temerilor de a aduce un punct de vedere personal asupra anumitor figuri istorice, de a nu crea susceptibilităţi, în această ordine a lucrurilor Bernard Shaw ar deveni un au­tor care nu s-ar putea juca niciodată. Tocmai un astfel de unghi inedit, o astfel de perspectivă ori­ginală asupra istoriei conferă farmec pieselor lui Shaw. Publicul nostru trebuie să facă deosebire în­tre judecata pe care o face istoria și imaginea ar­tistică. DINU NEGREANU : Camil Petresti disociază valoarea artistică a acestor personalităţi de va­loarea lor umană. Spectacolul­­respectînd imaginea autorului asupra eroilor, punctul său de vedere ori­ginal va sluji în mod indirect şi înţelegerii lor con­temporane. OV. S. CROHMĂLNICEANU: Camil Petrescu a fost un autor care-şi trăia cu pasiune ideile. Parti­ciparea sa era intensă la tot ce scria. Aşa se explică înverşunarea pe care o imprimă unor atitudini ale lui Caragiale. In viziunea lui Camil Petrescu, aces­ta este furios uneori pe opacitatea lui Slavici pentru că îl preţuia şi ca prieten îl iubea. Şi faţă de Eminescu în piesă are o atitudine critică. Dar pe Eminescu îl consideră un tip de om pe care trebuie să-l pro­tejezi, pentru că este dezarmat în faţa vieţii, pe cînd Slavici îi trezeşte o îndîrjire polemică. E înverşu­narea lui Camil Petrescu la faţa opacităţii unor in­telectuali care tară să-şi dea seama s-au lăsat înşe­laţi de societatea burgheză cînd le-a arătat o mi­zeră solicitudine. In piesa lui Camil Petrescu, Cara­giale, şuferă şi îl înfurie faptul că Slavici este aşa. De asemeni, simte nevoia intelectuală ca Maiores­cu să fie ca om consecvent cu atitudinea sa de cri­tic literar. Preţuirea arătată de el scriitorilor, ar vrea să se traducă şi practic în viaţa socială. A-­cesta e conţinutul duelului său verbal cu Maiorescu L. RAICU ! Ar fi însă o eroare tot aşa de regre­tabilă să transformăm polemica dintre Caragiale şi Slavici, Caragiale şi Maiorescu, cum apare aceasta în­­piesa lui Camil Petrescu, într-o amabilă şi ab­solut amicală controversă. S-ar bagateliza într-un stil nepermis­­aspectul esenţial al piesei. Această po­lemică este pătimaşă, crîncenă şi ea angajează totul în ordinea ideilor scumpe lui Camil Petrescu. Remarcabil este în cuprinsul dramei efortul de adîncire a imaginii existente asupra lui Caragiale, voi­nţa de a pătrunde acest uluitor fenomen şi de a înlătura falsele idei acreditate nu neapărat din inte­res sau rea voinţă, dar, în majoritatea cazurilor, pe te­­meiul unor prejudecăţi şi inerţii, a „prostiei“ în în­ţelesul oarecum particular cu care termenul este in­vestit de Camil Petrescu prin mijlocirea marelui său erou. Noţiunea e supusă aici unor distincţii subtile şi­­nu are mereu înţelesul de reducţie intelectuală. Ea numeşte diferitele forme de înţelegere inexactă. Ca­ragiale vorbeşte, de exemplu, de „prostia frăţească“, explicabilă printr-o iubire obtuză. OV. S. CROHMĂLNICEANU : Aş vrea să mă opresc puţin şi asupra finalului, care are o idee foarte dramatică şi m­i-ar părea rău să se piardă. Sfîrşitul propriu-zis nu va putea fi văzut de specta­tori, adică moartea lui Caragiale survenită puţin după discuţia di­n piesă, imaginată de Camil Petres­cu ca forţînd puţin adevărul, ea avtad loc după aceea. A­r trebui creată impresia ca, atunci cînd se lasă cor­tina, eroul să se retragă, să se culce şi să moară. Spectacolul este necesar să aibă o agitaţie interioa­ră, să i se creeze o continuitate în succesiunea ta­blourilor, chiar dacă ele sunt oarecum independente. Un om trebuie să circule în întreaga piesă. LIVIU CIULEI : Un om sau o personalitate. Le­gătura este personalitatea centrală a lui Caragiale. MASA ~­ ROTUNDĂ A „GAZETEI LITERARE“ I C­ARAGIALE IN VREMEA LUI SCRIITORII DESENEAZĂ Schiţă de decor de GH. ŞTEFĂNESCU „Delavrancea şi poetul înalt" (Schiţă de GH. ŞTEFĂNESCU) A---- __ . . .....© GAZETA LITERARĂ

Next