Gazeta literară, ianuarie-iunie 1966 (Anul 13, nr. 1-26)
1966-06-23 / nr. 25
1 a V PAGINA 2 • Comentînd, tot aici, volumul anterior al Violetei Zamfirescu (Frumuseţe continuă) consideram tentativa de a evada din sine însăşi drept infertilă, mai cu seamă în direcţia liricii de concepţie care, şi altădată, constituise pentru ea o zonă de atracţie inescaladabilă. N-aş spune că Ziua a şasea (plachetă incontestabil superioară în toate privinţele Frumuseţii continue) ar infirma concluzia exprimată atunci. Pentru că, nici de data aceasta, eforturile Violetei Zamfirescu de a se mişca nestingherită în lumea ideilor abstracte, de a le sensibiliza, de a sugera emoţional zbaterile conştiinţei umane asaltate de întrebări fundamentale sau de a interpreta existenţa din unghi filozofic nu dau rezultatele optime scontate. întoarcerea lui Faust, care ar fi putut deveni un interesant poem al setei dramatice de cunoaştere, de supunere a legilor universului, de înfrîngere a timpului, de topire a funcţiei individului în funcţia speciei, aflate mereu pe o altă treaptă superioară evoluţiei, de împletire, în perspectiva nouă socialistă, a ideilor de tinereţe, de viaţă, de progres, de dragoste, de satisfacţie creatoare, de lumini şi umbre etc. etc. se consumă, în fapt, cuminte, arzînd, tremurat, sub cupole sărace în oxigen. N-aş spune, de asemenea, nici că impasul estetic în care se găsea poeta, solicitată de dorinţa de a-şi obiectiva viziunea, ar fi acum întrutotul depăşit şi nici că, în strădania de a da reprezentări artistice atractive unor fenomene cu caracter extrasubiectiv, ar obţine succese ieşite din comun. Poemele consacrate altora, colectivităţilor (sau categoriilor) umane, unor experienţe neasimilate la scară personală ori înfăţişînd, pur şi simplu, manifestări exterioare propriei sale fiinţe spirituale, se situează, în cel mai bun caz, la nivelul compoziţiilor onorabile. Realitatea contemplată nu devine aici (ca să adaptez definiţia dată pastelului de către Amiel) o stare sufletească suficient de elocventă, ideea (adesea generoasă) nu cunoaşte materializările subiective cele mai inedite, colocviile se pierd în generalităţi şi în enunţuri fără acoperire lirică îndestulătoare şi, mai ales, prin conţinut, necesară. Treaptă e, de aceea, doar un text închinat examenului de maturitate, cu prea puţine date în stare a-i da relief şi semnificaţie artistică, iar Patruzeci de milioane de mîini, un bruion încărcat de promisiuni, cu pasaje de indiscutabilă frumuseţe, dar şi cu altele văduvite de fier, prizoniere ale declarativismului şi descriptivismului. Din fericire, nu ele dau nota distinctivă volumului, ci versurile unde Violeta Zamfirescu, regăsindu-se, preferă autocontemplaţia, dialoghează cu sine ca fiică a meleagurilor dunărene, vibrează intens trăind momentul trecerii spre alte anotimpuri ale existenţei, refuzînd stările de inerţie şi perspectivele pesimiste, interpretează dragostea ca podoabă firească esenţei umane, se bucură de soare, de lumină, de cîntec, de aer, de ape, simte chemarea zborului şi a înălţimilor, are conştiinţa nemuririi, prin patrie şi prin specie. Arborii, verile, toamnele şi mai ales păsările capătă valoare de simbol, sugerînd ideea de viaţă, de vîrstă, de aspiraţie, de permanenţă, de ţară, ca în Toamna lîngă fluvii, unde beţia totalilor dăruiri („Ard în ramuri, / Ard de vînt / Şi în sîmburi de pămînt“) se asociază, concluziv, cu senzaţia eliberării omenirii însăşi de grelele poveri ale trecutului, sau ca în Cînd aţipeşti, pămîntule ? (piesă de rezistenţă a liricii Violetei Zamfirescu) : „îmi uită dimineţile pe umeri cîte-o rază, / Şi păsări ciufulite cu urme de zăpadă, / Ce s-au lovit de iarnă şi nu au vrut să cadă, îmi tulbură-nserarea şi nervii-mi săgetează. /, Le tot ascult cum zboară spre-ntors de primăvară, / M-ating ca pe un fruct prea copt, să cad nebună / Prin frunza de-ndoială, dar nu ştiu ce străbună / Mi-a tot ursit iubirea să n-o mai rabd să moară. / / Cînd aţipeşti, pămîntule, şi dragostea, pe unde / îşi află umbra somnului şi vîrstele-nţelepte ? / Mereu rotită-n soare, eu n-am unde m-ascunde, / Şi zbor parcă pe trepte, şi dau mereu de trepte“. Gîndită astfel, dragostea e entitate veşnic vie, şoaptă şi ţipăt, dans şi zbor în doi, abur şi undă, alimentată din amintiri, încredere, vis şi nostalgii, străjuită de întrebări, de certitudini, de îndoieli, de luminile tulburătoare ale clar-obscurului şi inefabilului, ca in Somnul mîinilor („Poate a fost o oră / Sortită să rămînă, / Se întorcea din apele neliniştii şi vîntul, / Nu mai eram nici patimă, / Nici trup de ţărînă, / Doar aburi de idee / îmbrăţişau pămîntul“). Poate din abur... („Au tremurat păsări ude-ntre toi, / Au trosnit cuvinte — surcele — / / Deschid fereastra / Să respirăm aer curat amîndoi / / Culege, vintule, firu-ndoielii din genele mele. / / Pe miezul iubirii adevărate / Şi-au ivit colţii cojile-amare ? / / Poate din abur să fie create...“) sau, în fine, ca în Appassionata, cu ecouri din eminescianul Peste vîrfuri („Cîntec al lebedei, dragoste strimtă, / Taci. Primăvara din timp nu se mută / Toamna se zbate în vînturi şi plînge / Focul de vreascuri, mintea pierdută. / Game de galben, frunze desprinse, / Gesturi brutale, cer violet, / Bat metronoamele vremii durata, / Aud în brume appassionata, / Mai stins... / Mai departe... / Tot mai incet“). întregul ciclu erotic stă, în fond, sub semnul poeziei de atmosferă, al limbajului aluziv, al metaforelor înlănţuite nu spre a epata ornamental, ci spre a sublinia, discret, desfăşurarea graduală a sentimentului, natura lui, sensurile etice ale transfigurărilor. Senzualitatea telurică, strigată, caracteristică poemelor din iarba dragostei, e convertită, cu rare excepţii în Ziua a şasea, în modulaţiile grave, uşor solemne, nu lipsite de o anume tristeţe născută din contemplaţia anilor ce se scurg ireversibil. Frecvenţa ideii de abur, pentru a desemna diafanul, indefinibilul, primeşte valenţe tutelare. Fatal, în universul tematic al Violetei Zamfirescu se strecoară, ca o boare, sentimentul inevitabilei şi imprevizibilei extincţii finale, cînd, „glezna plină de pămînt / se scufundă-n ierburi moarte“ (Joc), iar mierla va muri „pe cîntec undeva“ (Suris spre păsări), dar şi al nostalgiei după copilărie „fată morgană-abia zărită-n praf“. Eliberată, în toate aceste poeme, de tendinţe inadecvate temperamentului ei, poeta şi-a găsit, după inerente căutări, timbrul specific. Aurel MARTIN P. S. Discutind cronica la Moartea ceasului publicată acum două săptămîni In Gazeta literară, Ion Lungu mă dojenește (în Tribuna) că, printre cei ce l-au numit pe Marin Sorescu „poet fantezist“, nu-l amintesc pe G. Călinescu. Recitind pasajul reprodus din „cronica optimistului“ de către criticul clujean, constat insă că, de fapt, Călinescu vorbeşte despre „capacitatea excepţională (a lui M. Sorescu) de a surprinde fantasticul“. Mă întreb: să nu ştie oare I. Lungu că, totuşi, „fantast“ şi ,,fantezist“ nu sunt sinonime ? cronica literarăvioleta Zamfirescu: „ziua a şasea" Augustin Buzura: „De ce zboară vulturul ?“ Personajele din nuvelele lui Augustin Buzura „visează victorii“. Patronul lor pare a fi „Sfîntul Gheorghe, perpetuu învingător al aceluiaşi balaur“ — despre care aminteşte într-un loc autorul, iar simbolul lor — vulturul maiestuos. Ele fac gesturi care stîrnesc în noi nu ştim ce ciudate ecouri latin imperiale. A învinge e laitmotivul naraţiunilor din acest volum, mai toate confesive în substanţă, multe din ele şi în modul relatării. Eroul cărţii se supune unor rituri străvechi pentru a deveni invincibil („în copilărie fiersesem de vie o pisică, la miezul nopţii, în speranţa că voi deveni puternic") şi-şi exersează forţa strivind voios sub tălpi pe Helios răsfrînt în oglinzile drumului („Călcăm pe sori numeroşi trîntiţi în bălţile din drum... îi striveam fără milă, cu bucuria copilărească a învingătorului, într-un joc gratuit.“). El este un centurion exaltat de viziunea arcurilor de triumf. Iar victoria înseamnă pentru el certitudine, fericire. Dar acest sentiment al biruinţei nu are nimic festiv sau facil. Există, cred, în volumul lui Augustin Buzura o paritate perfectă între cuvintele victorie şi neputinţă, folosite la fel de frecvent, obsedant. în sufletul prezumtivului învingător se cască uneori vidul; el are atunci impresia că „pluteşte în gol“, că lucrurile îi scapă din mîini, ca nişte peşti lunecoşi : temerarul devine şovăitor. în Sticla cu greieri, de exemplu, eroul mărturiseşte: ....zestrea mea pare să fi fost blestemul de a mă şti Cain, de-a nu-mi găsi niciodată locul şi scopul, de a muri neputincios, fără să ştiu ce sunt“. în nuvela lacustră Eldorado sentimentul de pustietate e mai acut. Claustrat de ape în clădirea şcolii, învăţătorul contemplă cătunul inundat şi —■ însingurat — îşi face chip cioplit, ca un barbar anxios, desfăcînd cu toporul dintr-un trunchi de copac statuia unei femei, văzută cu luni în urmă. Protagonistul prozei lui Buzura pendulează astfel grav între înfrîngere şi realizare. El porneşte la luptă descoperit, lipsit de protecţia iluziilor, lucid, vulnerabil pe toată suprafaţa anatomiei sale, integral, în trup şi suflet. Distanţa între slăbiciunea sa şi victorie este imensă. Iar tenacitatea lui pe măsura distanţei. Cu aceasta am ajuns la miezul prozei lui Augustin Buzura, căci cea mai clară impresie pe care o produce ea e aceea de opintire, de efort. Prin temă şi structură, ea e sisifică. Dar atît eroul cărţii cit şi autorul ei ating de cele mai multe ori ţinta şi deşi drumul pe care merg personajele lui Buzura e uneori un drum de capcane, nicăieri nu e disperare în cartea sa. Dimpotrivă, din paginile ei — în care se reflectă dramatismul real al vieţii — se desprinde un optimism aspru, încredinţarea că piatra va fi în cele din urmă fixată pe vîrful muntelui. Acel sentiment al efortului de care vorbeam este evocat direct în cîteva nuvele foarte bune: Curcubeul, De ce zboară vulturul?, Sticla cu greieri, Două riuri. In cea dinţii, un muribund, fost miner, se tîrăşte douăzeci de kilometri pentru a participa la un mare miting în ziua naţionalizării (un alegorism excesiv, provenit din ratarea intenţiei de a sugera halucinantul, strică însă naraţiunii). Două buţi sugerează drama necomunicării (tatăl şi fiul care pleacă la şcoli, la oraş, se trudesc să-şi spună un cuvînt afectuos şi nu izbutesc, deşi se iubesc. Cuvântul devine aici stîncă insurmontabilă). Pentru medicul de ţară din nuvela titulară distanţa dintre dispensar şi casa bolnavilor se multiplică epuizant din pricina intemperiilor şi a terenului accidentat. Orice segment de drum se preface în proza lui Buzura un pantă de calvar. Personajele sale se mişcă despicînd parcă straturi de aer dens, refractar ;ele sînt ca nişte scafandri bizari, înaintînd şovăitor pe fundul mării. Dar nu numai dilemele personajelor, voinţa lor de a învinge şi de a se învinge dau cititorului acea senzaţie de opintire de care aminteam, în egală măsură ea e datorată structurii autorului. Augustin Buzura e un analist greoi, vizînd însă profunzimea şi totalitatea manifestărilor tipice. El face parte dintre acei prozatori, numeroşi şi desigur foarte deosebiţi ca valoare, care rămîn indiferenţi la suprafeţe, fiind atraşi irezistibil de nimenii secreţi, invizibili. Buzura sapă cu răbdare, cu tenacitate, deschizînd galerii proprii în subsolul bogat al lucrurilor. Uneori se rătăceşte, nu descoperă nimic. De asemenea, stilul lui e întortocheat. Chiar obscur uneori şi rebarbativ, alcătuit din fraze ce se suprapun ca nişte plăci cu indici înalţi de asperitate (dar se poate oare scrie literatură psihologică în propoziţii elegante şi clare? Un fenomen de mimetism, de adaptare a formei la conţinut intervine aici obligatoriu). Oricum ar fi, după acest volum foarte bun, nu i se vor putea nega lui Augustin Buzura — de care critica s-a ocupat prea puţin pînă acum — vigoarea, gravitatea, adîncimea. Adică anumite calităţi esenţiale pentru un bun scriitor. Nu întîmplător un personaj al cărţii, în care avem , tot dreptul să vedem un credincios rezoneur al autorului, spunea : „O dată, tot o să se ştie că exist !...“ C. Mateescu: „Rochia cu anemone“ Persistă şi acum, cii prozeliţi tot mai puţin numeroşi Insă, convingerea că semnificaţiile grave, esenţiale pot fi descoperite pretutindeni, că banalitatea e întotdeauna o suprafaţă iar insignifiantul — consecinţa unui daltonism al lipsei de sagacitate, convingere naivă — în genul aceleia (v. recenta cronică fantezistă a lui Marin Sorescu) care-şi închipuie că la Roma e destul să zgîrii puţin pămîntul cu tocul pantofului pentru a deveni posesorul unui preţios ciob de amforă, dar primejdioasă — deoarece tinde să instituie un cult al aspectelor minore. Există scriitori ai hiperbolei deşănţate (fie ei reporteri, prozatori sau poeţi), care, măsurînd, de pildă, bobul îi află jubilînd o circumferinţă ecuatorială. Ei consideră că orice lucru, gest sau întîmplare descifrează — nici mai mult, nici mai puţin — decit o taină a universului şi în loc să caute cu răbdare şi să dezvăluie adevăratele, bogatele sensuri ale realităţii prezente, au aerul că nu mai prididesc cu ele. Din ghemul obiectelor cu adevărat umile, ei simulează că desprind firul inexistent al semnificaţiei, din care ies apoi — ca într-o celebră poveste — veşminte transparente ca aerul ce nu izbutesc să acopere o nuditate impudică. Ne este, de aceea, cu atît mai plăcut să relevăm din capul locului în proza lui Constantin Mateescu, aflat la primul său volum, o anumită tendinţă spre soprietate, spre simplitate, hotărirea de a nu aduga nimic în plus peste ceea ce pot spune faptele înseşi, de a înlătura vegetaţia semnificaţiilor adiacente, fastidioase, de a nu trece marginea cîmpului de sugestie propriu naraţiunii respective. Constantin Mateescu relatează diverse întîmplări fără pretenţia de a spune totul. Şi poate tocmai de aceea spune întotdeauna cite ceva. Preferă, cel puţin deocamdată, să-şi fixeze postul de observaţie la răscrucea de drumuri a existenţelor individuale, la punctele de cotitură ale acestora. Autorul e atras de psihologia virajelor. Un accident de circulaţie schimbă, prin detenţiunea şoferului, cursul unei iubiri ce părea a-şi fi săpat o albie definitivă (Accidentul). In Seara unui ador este surprinsă clipa în care se spulberă iluzia unei reciprocităţi în dragoste. întrebările şi întoarcerea tirzie ni s-au părut cele mai bune nuvele ale volumului. In prima e vorba de un băiat care, între un tată indiferent şi o mamă simulind, din docilitate faţă de bărbat, indiferenţa, caută printre străini o necesară afecţiune. Copilului îi făcea de aceea plăcere să privească la doi bărbaţi de pe o stradă vecină, care în fiecare după-amiază stăteau în curte, la soare, şi jucau table. într-o zi el vede în faţa curţii cu pricina foarte mulţi oameni şi o baltă de sînge , unul din bărbaţi îl lovise cu sete pe celălalt. Crimă? Cuvîntul e pe buzele tuturor. Dar după cîteva luni, trecînd din nou pe acolo, băiatul îi vede pe cei doi, vii şi nevătămaţi. Bucuria şi uimirea lui sînt fără margini, de parcă ar fi fost martorul unei resurecţii miraculoase. O conexiune frîntâ se reface în sufletul copilului. "Cea de a doua evocă prima zi de după divorţ a unei tinere femei şi conţine promisiunea unui bun analist. Textul e aici făcut din fraze ample, pline, aderente, fără acea supărătoare porozitate a prozelor fabricate, alcătuite din adiţiuni mecanice. Nuvela pedagogică Interviul cu un profesor se reţine doar pe spaţiul unei singure fraze-poem, foarte frumoase, ce sugerează relaţiile complexe, de cercetare şi teamă reciprocă, între învăţători şi elevi în prima zide şcoală . „Ochii aceia te privesc, scormonesc în toată fiinţa ta, îţi urmăresc gesturile, le înregistrează. Te simţi legat cu fire subţiri, invizibile, ca Guliver în faţa unei armate de pitici, şi ţi-e necaz că nu poţi să te stăpîneşti, să devii tu însuţi“. Cel mai puţin mi-a plăcut însă tocmai naraţiunea care se pare că i-a plăcut cel mai mult autorului: Rochia cu anemone. Aci obişnuita sobrietate de stil a prozatorului nu poate risipi o anumită impresie de sentimentalitate. De asemenea, relatarea (la persoana I-a feminin) şovăie nepermis între capacitatea de înţelegere a omului matur şi tonalităţi infantile, iar unele personaje (şcolarul Rădoi) au o exemplaritate plicticos didactică. In concluzie, autorul acestei cărţi dovedeşte o seriozitate şi o rezervă epică de bun augur. Credem că Constantin Mateescu este unul dintre acei prozatori care, reluînd o expresie a prefațatorului, „va rămîne în lumină“. Valeriu CRISTEA / l lostr UN EVENIMENT CULTURAL, DAR ŞL O INSATISFACŢIE Apariţia unui volum de 600 de pagini din Criticile lui Maiorescu reprezintă, indiscutabil, un mare eveniment cultural. Generaţiile mai noi de cititori vor avea posibilitatea să cunoască scrierile fundamentale ale celui care, pe drept cuvînt, a fost socotit unul dintre ctitorii criticii literare româneşti. Această imensă satisfacţie (oferită, recent, de E. P. L. — antologia şi prefaţa aparţin lui Paul Georgescu) de a ne întîlni cu Titu Maiorescu e însă umbrită de absenţa, din sumarul volumului, a cîtorva studii definitorii pentru înţelegerea celui care a recunoscut şi a promovat pe Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Absenţa cel puţin a studiului Poezia română la 1867 e întru totul regretabilă : aici estetica maioresciană se fixează în elementele ei de bază. Altele (Contra Şcoalei Bărnuţiu, Contraziceri, întru amintirea lui Kotzebue, Leon Negruzsi şi Junimea ) sînt de un interes secundar, deşi ignorarea lor în recenta ediţie face indispensabilă consultarea vechii ediţii de la „Minerva“. SĂ NE TMPARŢIM LAURI Eram obişnuiţi pînă nu de mult, să asistăm la schimburi de amabilităţi, laude sau servicii reciproce doar între critici (dacă într-o revistă bunăoară descopereai rîndurile entuziaste ale unui critic la adresa confraţilor săi, puteai să fii sigur că acestuia îi va atiate cît de curînd o carte). Iată însă că fenomenul s-a extins şi la poeţi. Ce şi-or fi zis dezinteresaţii slujitori ai muzelor ? De ce să beneficieze numai criticii de acest drept al împărţirii elogiilor? Astfel, în „Gazeta literară“ nr. 23/1966, în recenzia lui N. Stănescu la volumul de versuri al lui P. Popescu citim : „Iată, am în faţă o schelă modernă, de un înalt nivel tehnic şi proiectată să vestească un edificiu monumental pe care mă grăbesc să îl salut. Ţin în mîini, cu satisfacţie, cartea „Zeu printre blocuri“ a colegului meu mai tinăr, Petru Popescu*. Proaspătului debutant nu numai că i se găseşte o genealogie literară de prim rang, dar i se descoperă chiar calităţi superioare lor — înaintaşilor : „Dacă peisajul citadin („m-afund în cartierele democrate* ), aşa cum transpare el la Bacovia, are o luxuriantă monotonie, tragică în geometrizările lui, ale copacilor albi şi copacilor negri, sau dacă Bucureştiul Matern exaltind de o sevă dulce-otrăvitoare, de un straniu exotism nuanţînd imaginea pitorească a oraşului aşa cum ne-a rămas ea din descrierile de epocă sau din albumele acelor vremi, în cazul poeziei lui Petru Popescu reacţia la acest clişeu este evidentă, un anume timbru argintiu şi distant scuturînd în permanenţă orice tentaţie de a poetiza, de a trage linii în pastă groasă acolo unde nu este vorba de altceva decit, cum ar spune Labiş, de linii, curbe şi culori*. Aproape în acelaşi timp ,într-un supliment al revistei „Amfiteatru“, în replică), Petru Popescu declară : „Ce înseamnă pentru noi Nichita Stănescu? Ce înseamnă pentru mine Nichita Stănescu ? încă un poet român mare, care încearcă şi reuşeşte să reconstituie universul printr-o sistematizare proprie“. Se întrebuinţează un procedeutip asemănător : Nichita Stănescu nu numai că este comparat cu întreaga sa generaţie, dar i se descoperă calităţi care-l opun generaţiei : ,,Există in poezia română, chiar tînără, cîteva locuri comune cu autoritate, jtreluate de la alte generaţii :unul voluptatea lingvistică (teoria nefericită după care poezia, literatura în general, ar fi în exclusivitate „fapt de limbă*); e interesant că N. Stănescu e dotat pentru o asemenea poezie : prin 1952 scria într-o manieră argotic-pitorească de care însă nu s-a lăsat furat ; altul este falsul intelectualism, atracţia pentru neologism, spectacolul de cuvinte ; altul ar fi exploatarea ruralitaţii, dar fără vibraţie, fără instinct al concretului (excepţie Ion Alexandru, Ion Gheorghe) sau sentimentul unităţii naţionale (bine reprezentat de Adrian Păunescu, dar deja ameninţat de imitaţia altora). Nichita Stănescu nu e nici unul din aceştia. Intr-o generaţie care dezvoltă un paseism original, el reconstruieşte trecutul în mod savant înlocuind sentimentul... Copilăria ei nu o priveşte cu autentică participare, nici dragostea, nici întreaga lume. El însă le creează şi ajunge la simboluri proprii, la legi proprii : una ar fi metamorfoza, transmutaţia, oamenii care sar în obiecte şi obiectele în oameni. N. Stănescu are o mare mobilitate intelectuală...14 Ne copleşesc efectiv aceste dovezi de prietenie, fie chiar literară, în care nu contează obiectivitatea, modestia etc. STEAUA MAGILOR D. Micu este un critic unanim apreciat, dincolo de informaţia bogată de care dispune, pentru stilul fluent, agreabil, în care îşi compune de obicei articolele şi studiile sale. Ne-a mirat, tocmai de aceea, faptul că în articolul publicat în revista „Contemporanul“ — „Critică şi creaţie“ — face eforturi atît de mari pentru a găsi o introducere adecvată. S-ar părea că dintr-o dată confratele nostru s-a aflat într-o pană de idei, n-a ştiut cum să-şi înceapă consideraţiile sale de altfel utile. Numai aşa ne explicăm faptul că se indignează tam-nesam împotriva unui act de interdicţie,*e care nici n-a avut loc măcar. Domnia sa se văicăreşte că „Gazeta literară“ ar fi închis discuţia despre critica literară. „Totul e — spune domnia sa — să nu se oprească discuţia, arbitrar (cum se face in nr. 23 al Gazetei literare), să se dea posibilitate de exprimare tuturor opiniilor care o pot îmbogăţi, constructiv“. De unde deţine această informaţie D. Micu? Ce anume îl face să se îngrijoreze subit că n-ar mai putea fi exprimate şi alte opinii pe această temă? II asigurăm că o discuţie despre critica literară nu va putea fi considerată ca fiind încheiată nici acum şi nici peste vreo două-trei secole. Dovadă e, printre altele, chiar articolul domniei sale. Şi fiindcă a venit vorba de articol, nu ne putem abţine să nu cităm cîteva pasaje care sunt deosebit de sugestive : „Problema creaţiei critice nu e de metodă ci de har. Creatoare nu e nici o metodă prin ea însăşi şi oricare poate deveni, într-un anume sens. Totul e in funcţie de înzestrarea şi pregătirea individuală. Insă nu despre aceasta e vorba. Pentru captarea „sunetului unic“ al unei opere nu e de folos, ca atare nici o metodă. Criticul se vede silit să-şi creeze de fiecare dată alta, mai exact, să-şi adapteze mijloacele naturii particulare, inefabilului fiecărei opere. El se sinucide în faţa fiecărei cărţi spre a renaşte cu suflet virginal“. Sau . ..Fiecare poem e o stea vestitoare a unui Bethleem. A rămîne, în critică, la descripţie, e ca şi cum ai fotografia steaua : obţii imaginea unui astru ca oricare altul. Magul, spiritul răscolit de chemările cerului...“ Continuînd în stilul acesta, pe cînd o „cîntare a cîntărilor“... fireşte a criticii. VECHI OBSESII Am fi dorit din toată inima să nu mai avem prilejul de a semnala (a cîta oară!) mostre de analiză literară rudimentară, de felul arefeia pe care ne-o procură prefaţa (semnală V. Adăscăliţei) la volumul Doine şi Balade, proaspăt apărut în colecţia „Biblioteca şcolarului“ a Editurii tineretului. Din primele rînduri ne întîmpină paradoxale consideraţiuni de tipul : „doinele prezintă AMANUNŢIT (!!?) istoria socială în înfăţişarea sa ZILNICA (!). Ideea că o operă de artă, poezia cu deosebire, este descripţie amănunţită pare a obseda pe autor care, în cuprinsul aceleiaşi pagini, constată că „Pe baza doinelor se poate ajunge la caracterizarea amănunţită (!) a celui din urmă strămoş...* Nu a celui dinţii ! Nu lipsesc nici tristele subtilităţi pe teme de măiestrie artistică : „Cu mijloace artistice din cele mai variate şi mai (cititorule, ţin-te bine !) valoroase, autorii anonimi ai baladelor au ştiut să exprime SIMPLU DAR CONCRET (!) şi explicit conţinutul...* Partea tare, invulnerabilă a textului este însă aceea care grupează tentativele de analiză la obiect : „Rămîi înduioşat — zice copleşit prefaţatorul — de legătura sufletească dintre ciobanul din Mioriţa şi oile sale*. De o fină investigaţie beneficiază şi legenda Meşterului Manole : „Cu ură îl întîmpină pe domnitorul care hotărăşte să fie tăiată scara meşterilor lui Manole, ignorînd sacrificiul pe care aceştia îl făcuseră* etc. CONFESIUNI LITERARE în cadrul rubricii de interviuri a Tribunei citim în ultimul număr opiniile poetului Gheorghe Chivu, autorul volumului Zumbe, recent apărut. Interesantă în chip deosebit evocarea momentului literar 1916, cu descrierea anilor din urmă ai cenaclului Sbifrătorul (de după moartea lui Eugen Lovinescu) şi, de asemenea, confesiunea privind împrejurările debutului poetic (prezentat de Vladimir Streinu la Fundaţii, un manuscris al lui Gheorghe Chivu, intitulat tot Zumbe, primeşte premiul scriitorilor tineri, dar debutul editorial are loc abia cu douăzeci de ani mai tîrziu). DECIT AŞA RĂSPUNS... Pentru ca toată lumea să înţeleagă, în fine, cum trebuie fărmă educaţia estetică a copilului, Revista bibliotecilor nrt. 4/ 1966 (v. art. Locul literaturii în lectura copiilor) oferă următoarea pildă : „...fetiţa O. D. din clasa a Ill-a a împrumutat volumul cu versurile lui Labiş şi cunoscînd poezia MOARTEA CĂPRIOAREI din altă sursă a căutat-o la tabla de materii, a recitit-o şi apoi, cu ochii înlăcrimaţi de emoţie a întrebat-o pe bibliotecară: „Dacă-i era milă de căprioară, de ce i-a mîncat inima ?“. Iată acum în ce mod exemplar s-a descurcat factorul nostru educativ : „Bibliotecara i-a prezentat în linii mari (! ) epoca la care se referea poetul, i-a explicat ce înseamnă plinsul (!), spunându-i că este protestul maxim al copilului care îşi doreşte o copilărie fericită“. Fireşte, fetiţa O. D. a priceput buştean lămuririle ce i s-au dat şi luminată la faţă şi-a şters lacrimile... Fireşte, după un asemenea răspuns exemplar, ea va îndrăgi literatura, poezia mai ales, cu puteri sporite... Aşa îşi închipuie autorul articolului. Cît despre noi, gîndim puţin altfel. Era mai bine ca fetiţa O. D. din a 111-a să fi fost lăsată să plîngă în voie. REVISTA DE ISTORIE Şl TEORIE LITERARA Incepînd cu nr. 1/1966 (tom. 15) Revista de istorie şi teorie literară îşi deschide paginile colaborării tuturor cercetătorilor şi istoricilor literari, nemaifiind, ca pînă acum, un buletin intern al institutului de care este editată. O dată cu lărgirea cîmpului de manifestare, publicaţia îşi propune din cadrul unui colocviu la care iau parte I. D. Bălan, Mihai Beniuc, Const. Ciopraga, Al. Dima şi N. I Popa — un program de acţiune bogat, în măsură să contribuie în chip substanţial la progresul cercetărilor actuale în domeniul istoriei şi teoriei literare. Subscriem la idei şi sugestii interesante cum ar fi: îndemnul de a se deschide o discuţie privitoare la chestiunea limbajului ştiinţific al criticii, urmată de apariţia unui dicţionar de terminologie literară ; necesitatea de a se accelera alcătuirea unei bibliografii generale a literaturii române, precum şi a unora speciale pe autori, epoci* privind marile publicaţii periodice etc. — instrumente de utilitate inestimabilă pentru munca de cercetare literară. Drept început revista publică în acest număr o bibliografie a studiilor de istorie şi critică literară (volume) apărute în 1965, precum şi una de opere ale autorilor români cuprinzând prefeţe sau aparat critic tot pentru aceeaşi perioadă, pentru viitor este anunţată o rubrică permanentă de bibliografie, prin care vor fi consemnate trimestrial toate volumele de istorie, teorie şi critică literară apărute la noi, ediţii critice, prefeţe, studii de specialitate etc. Din restul sumarului un interes deosebit trezesc. In cadrul rubricii Studii, contribuţiile semnate de Şerban Cioculescu (N. Iorga, scriitorul şi istoricul literar), Vladimir Streinu (Forme prozodice din sec. al XIX-lea, fragment din lucrarea apărută recent la EPL), precum şi eseul lui Liviu Rusu despre principiul analogiilor in domeniul literaturii comparate. Contrastează cu ţinuta înalt intelectuală a acestor studii, articolul, inclus la aceeaşi rubrică* Aspecte ale operei lui M. Şolohov de Valeriu Ciobanu — plin de locuri comune şi constatări şcolăreşti: „Dintre procedeele de realizare a vieţii (sic !) Şolohov foloseşte cu precădere descrierea în ton impersonal, fără Intervenţia eului...* sau „Nu sunt evitate dialogul şi analiza psihologică directă a personajelor...** etc. O secţiune a numărului e consacrată sărbătoririi a 60 de ani de la naşterea lui Al. Dima, redactor responsabil al revistei M. Novicov, I. C. Chitimia, Al. Husar glosează pe marginea activităţii valorosului cărturar, subliniind „permanenţele stimulatorii” ale acesteia. AUTORI REFUZAŢI ŞI AUTORI PUBLICAŢI Am fi nedrepţi, desigur, dacă nu am recunoaşte relativa creştere a nivelului beletristicii publicate în revista „Albina“. Exigenţele mai înalte duc insă uneori redacţia la o confuzie a criteriilor, din care cu greu te mai poţi descurca. Unor colaboratori obscuri, autori ai unor lucrări respinse, li se recunosc, la Poşta redacţiei (altfel cu îngrijire redactată de prozatorul Nicolas Jianu) merite ca acestea : „Fără îndoiala, dvs. cunoaşteţi legile cuvîntului scris, ştiţi să construiţi o acţiune, un dialog, se simte o unda de ironie apreciabilă...“ etc. Sau: „Ceea ce surprinde plăcut în povestirile dvs. este umorul şi o anume spontaneitate stilistică. Dialogul firesc, notaţia scurtă, capabilă să definească repede un personaj sau o stare, limba pitorească presărată cu sugestive expresii folclorice, ne îndreptăţesc să credem în harul dvs. de povestitor“. Ce se mai aşteaptă oare — ne gîndim intimidaţi — în lumina unor criterii atît de înalte, de la autorii publicaţi in revistă ! Dar iată că citim povestirea „Viforniţa“ (în nr. 934 / 1966) de Aurel Leon, povestire a cărei concluzie morală este : „Să mai zică cineva că lupul nu-i prietenul ciobanului şi nu poartă grija fondului nostru de bază! Dacă nu ne dădeau ei de veste pierdeam bunătate de din surpătură şi nu putem să nu ne spunem, atunci, cu oarecare melancolie, cît i-ar fi prins de bine prozatorului nostru măcar o parte, o foarte mică parte din virtuţile — considerate modeste — pe care redacţia le recunoaşte hoţilor autori refuzaţi la poşta redacţiei ! ULYSSE O • GAZETA LITERARA