Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)

1967-03-02 / nr. 9

UN DOCUMENT ZGUDUITOR SÂNGERU 1907 (Urm­are din pag. 1) care, de pe lingă Curtea de Apel din Bucure?ti, prin deci­­ziunea sa cu No. 195, pronun­ţată în ziua de 9 iunie 1907, a declarat că este loc de fi puşi sub acuzaţiune ! Ion Vel­­cea, Gheorghe Tomescu, Nico­­lae Vasile Stan, Ion Gh. Zoica, Gavrilă Munteanu, Mareş Ion Iana, Niţu Ion Alesu, Gheor­­ghe I. Bajenaru, Vintilă Cucu, Dumitru Tache Ioniţă, Filip Grancea, Nicolae Mihai Banu, Dumitru Ion Iana, Manca Că­lin, Nicolae Oprea Paloş, Mihai Banu, Tase Gheorghe Oprea, Ion Munteanu, Grigore Ioniţă Smărăndoiu, majori,­­ Gheorghe Vasile Cazan şi Mihaiu C. Dra­gan, minori, pentru că în ziua de 15 martie 1907, au comis un atentat în contra liniştei­ Sta­tului, în scopul de a săvîrşi jafuri şi omoruri într-unul sau mai multe sate sau oraşe, fapt prevăzut şi pedepsit de art. II cod penal, iar în ce priveşte pe Gh. V. Cazan şi Mihaiu C. Drăgan, combinat acest text şi cu art. 63 c. pen. fiind minori, şi a ordonat trimiterea numi­ţilor acuzaţi, înaintea Curţii cu Juraţi din districtul Prahova, spre a fi judecaţi conform legei.­­ „Noi Procurorul General, de pe lingă Curtea de Apel din Bucureşti, în executarea suszisei deciziuni şi după o nouă exa­minare a actelor de procedura, expunem următoarele“ : ^ „Răscoalele ţărăneşti, cari, în primele zile ale lunei lui Martie 1907, au izbucnit în partea de nord a Moldovei, şi cari s-au manifestat, aci, sub o formă şi un caracter mai puţin îngriji­­tor, s-au întins cu o mare repeziciune şi în Muntenia, unde s-a distanţuit cu o furie uimitoare, bîntuind mai cu seamă satele şi unele oraşe ale judeţelor de cîmp şi producind dezastre înfiorătoare, ale căror urme, timpul, cu greu le va şterge din mintea acelora care au asistat la producerea aces­tor triste evenimente. Pretutin­deni, răscoalele ţărăneşti, au avut ca cauză predominanta pretenţiune a ţăranilor de a li se da pămînt, şi de a li se uşura poverile muncilor agricole faţă de proprietari şi arendaşi, şi ura lor, pornită dintr-această pretenţiune, s-a manifestat prin adevărate fapte de vandalism asupra proprietarilor şi a per­soanelor, fapte care prin natura şi caracterul lor n-au produs numai tulburan locale, ci au sguduit întregul nostru funda­ment social punînd în pericol chiar existenţa Statului. Judeţul Prahova, n-a rămas nici dînsul strein de asemenea grave dezor­dini, fără ca energicele măsuri luate de autorităţile în drept, pentru prevenirea reului să fi avut de efect de a intimida spi­ritele acelora cari erau îndru­­mari pe o asemenea cale, căci mişcarea tulburătorilor nu s-a oprit decît atunci cînd s-a vă­zut că se face uz de puterea armată, după cum vom vedea mai la vale“. „In comuna Sângeru, spiritele fiind deja agitate, s­e întîmplă că în noaptea de 14—15 Mar­tie 1907, să vină ordin de mo­bilizarea contingentelor pe anii 1896—1906, și secretarul comu­nei, Niculae Georgescu, conform instrucţiunilor date, a adunat lumea la primărie prin tragerea clopotelor de la biserici şi prin sunete de trompete pentru con­centrare. Numărul celor adu­naţi, la primărie, în dimineaţa zilei de 15 Martie, era de mai multe sute de oameni, cari nu au întîrziat de a deveni turbu­lenţi cerînd autorităţii comu­nale ca să le îndulcească învoie­lile agricole ; în zadar secre­tarul le-a citit manifestul gu­vernului, prin care, în numele M.S. Regelui li se promitea îm­bunătăţirea soartei lor, arătîn­­du-le şi scopul pentru care au fost chemaţi, căci ei n-au voit să ştie de nimic, şi au devenit din ce în ce mai agresivi ce­rînd să li se dea satisfacţie pe loc. Cum satisfacţia imediată, după cum pretindeau, nu li se putea da, ţăranii au început să se dea la căi de fapt. Acuzatul Ion Velcea a cerut secretarului condica de învoieli agricole cu proprietarul Filip Corlătescu, pe care acuzatul Dumitru Ion Iana a rupt-o împreună cu alţi; apoi au pornit cu toţi spre casa proprietăţii lui Corlătescu, bat pe Dumitru Cârstoiu, om de serviciu al proprietarului, caută pe S. Grădişteanu, administra­torul moşii ca să-l omoare, dar nu-l găsesc, devastează casa şi o prăvălie, dînd drumul la bu­toaiele cu vin şi ţuică din cari au băut cît au putut. In mij­locul acestor jafuri, vine din comuna Apostolache, cătunul Tisa, acuzatul Grigore Ioniţă Smărăndoiu, care, văzînd cele ce se petrec la Sângeru, s-a îna­poiat la Tisa, de unde luînd prin intimidări pe mai mulţi inşi, au venit la Sângeru şi îm­preună cu răsculaţii de aci au complectat jafurile la Filip Cor­lătescu. După aceasta, devasta­torii merg în satul Tisa, jefu­iesc şi distrug cîrciumile lui Iane Gheorghiu şi Nicolae Tu­dor Mihaiu, maltratează pe cel dintîi şi pe soţia sa, şi apoi s-au înapoiat iar la Sângeru, unde au mers la casele proprie­tarului Mişu Băbeanu, care lipsea la Bucureşti ; au intrat înăuntru şi au distrus tot ce au găsit în casă aruncînd pe ferestre ; au dat drumul la va­sele cu vin şi ţuică bînd şi aci cît au putut. — Devastatorii, cari erau porniţi pe extermina­rea proprietarilor şi arendaşilor, tot în ziua de 15 Martie, au luat drumul către comuna La­­poş, care aparţine de judeţul Buzeu. Proprietarul moşii de aci, anume Mihale Georgescu, care se temea de răscoală şi în Lapoş a plecat cu trăsura la comuna Salcia din Prahova, unde avea o moşie în arendă, şi unde se credea mai la adă­post, dar fiind întîlnit în drum, de devastatori, este bătut, je­fuit de suma de 25.900 lei, dis­trugîndu-l şi nişte condici de moşii , apoi l-a întors în co­muna Lapoş, unde primarul I. Ştefănescu eşindu-le înainte a fost bătut. Aci, mulţimea răs­culată, a pus de s-a tras clo­potele la biserică, ca să se adune oamenii din sat după care s-au dedat la devastări şi jăfuiri asemănătoare celor din Sângeru şi Tisa , au distrus casele proprietarului Mihale Georgescu, precum şi tot ce au găsit înăuntru, au dat drumul la zăcătorile cu ţuică şi le-au distrus, au bătut din nou pe Mihale Georgescu, pe care l-a găsit ascuns în biserică, au mai făcut distrugeri la casa prima­rului Ştefănescu şi a femeii Ţinea Temistocle, după care devastatorii din Sângeru s-au înapoiat pe seară în comuna lor, cu lucrurile provenite din jaf ce au putut lua cu dînșii. — A doua zi, 16 qiartie, acu­zatul Dumitru Ion Iana, a ple­cat prin sat să adune oameni, spre a porni la noui devastări în alte comune, dar sosind ar­mata, mișcarea s-a oprit, as­­cunzîndu-se cei mai mulţi de­vastatori prin pădurile din apropiere­. „Din aceia, care au participat la faptele descrise mai sus şi a căror vinovăţie s-a putut sta­bili sunt acuzaţii : Ion Velcea, Gheorghe Tomescu, Nicolae Va­sile Stan, Ion Gheorghe Zoica, Niţu Ion Alesu, Gheorghe I. Băjenaru, Vintilă Cucu, Dumi­tru Tache, Ioniţă, Filip Gran­cea, Niculae Mihaiu Banu, Du­mitru Ion Iana, Manta Călin, Gheorghe Vasile Cazan, Mihaiu Costache Drăgan, Nicolae Oprea Palas, Tase Gheorghe Oprea, Ion Munteanu, cari mărturi­sesc : Gavrilă Munteanu, care tăgăduieşte, dar este aratat de coacuzaţii Gh. I. Băjenaru, Vin­­tilă Cucu, Filip Grancea, Nico­lae Mihaiu Banu , Mareş Ion Iana, care mărturiseşte şi este arătat şi de coacuzaţi Gh. To­mescu şi Gavrilă Munteanu. Mi­haiu Banu, care tăgăduieşte, dar este arătat de coacuzaţi Gh. Tomescu şi Nicolae Oprea Pa­las , Grigore Ioniţă Smărăn­doiu, care de asemenea tăgădu­ieşte, fără a fi arătat de vre­un coacuzat. „Independent de ceea ce arată fiecare acuzat, pentru cei ce mărturisesc, faptele se confirmă, iar pentru cei ce tăgăduiesc, ele se stabilesc, cu arătările părţilor civile şi ale martorilor notaţi la sfîrşitul acestui act pentru fiecare acuzat în parte, cu arătările acuzaţilor unii contra altora, cu procesele ver­bale dresate cu ocaziunea prime­lor cercetări şi a diferitelor acte de corespondenţă aflate la dosar, precum şi cu găsirea la acuzaţi a lucrurilor provenite din jafuri şi o parte din bani, la unii“. „Deşi la devastările vorbite mai sus, se constată, că a luat parte un număr mult mai mare de ţărani, dar pentru unii nu s-a putut aduna dovezi, iar alţii au participat fiind constrînşi de mulţime, aşa că nu pot fi res­ponsabili“. „Prin urmare sunt acuzaţi : Ion Velcea, Gheorghe To­mescu, Niculae Vasile Stan, Ion Gh. Zoica, Gavrilă Munteanu, Mareş Ion Iana, Niţu Ion Alesu, Gheorghe I. Băjenaru, Vintilă Cucu, Dumitru Tache, Ioniţă, Filip Grancea, Niculae Mihaiu Banu, Dumitru Ion Iana, Manea Călin, Niculae Oprea Palas, Mihaiu Banu, Tase Gheorghe Oprea, Ion Munteanu, Grigore Ioniţă Smărăndoiu, ma­jori, Gheorghe Vasile Cazan şi Mihaiu C. Drăgan, minori, pre­cum că în ziua de 15 martie 1907, au comis un atentat în contra liniştei Statului în sco­pul de a săvîrşi jafuri şi omo­ruri, într-unul sau mai multe sate sau oraşe, — fapt prevă­zut şi pedepsit de art. 81 c.p. iar în ce priveşte pe Gh. V. Cazan şi Mihaiu C. Drăgan, combinat acest text şi cu art. 63 c.p. fiind minori“. „Făcut azi, 12 iunie 1907, la cabinetul nostru p. Procuror General, Al. Dem Oprescu“ Urmează citarea părţilor ci­vile şi a martorilor. Printre ei moşierii ultragiaţi, arendaşii bă­tuţi, primarii, jandarmii, ţiitoa­­rele lor şi cîrciumarii satelor peste care se rostogolise valul mîniei ţărăneşti. Rechizitoriul — scris de ace­iaşi mînă — menţionează ares­tarea inculpaţilor şi trimiterea lor în faţa tribunalului. Decizia Camerei de Punere sub Acuza­ţiune declară actul răzvrătiţilor drept crimă împotriva Statului şi consideră că „din instrucţia urmată în cauză, rezultă contra lor sarcini şi indicii suficiente de culpabilitate (...) şi menţine arestarea acuzaţilor transferîn­­du -se arestaţii de la casa de opreală a Trib. la casa de opreală a Curţii Juraţilor din Jud. Prahova, înscriindu-se în registrul acelei case ca acuzaţi de faptul prevăzut în dispoziti­vul deciziei de faţă“. Transcriu cuvînt cu cuvînt polologhia avocăţească a unei lumi strîmbe, şi-mi simt inima grea, degetele crispate pe toc, peniţa zgîriind dureros hîrtia. Sînt şaizeci de ani de cînd cu­vintele de mai sus au fost pen­tru prima dată încredinţate coalei albe, indiferente. Cuvin­tele au fost colbuite de vreme, dar tîlcul lor arde şi acum ca un bici cu codirişcă de sînger, ca o schijă fierbinte de obuz, ca şuierul unui glonte, ca îm­punsătura unei baionete înfiptă pe la spate, ca zgîrbaciul tem­nicerului obtuz prăvălit cu sete. Procesul răsculaţilor din Sân­geru — ca toate sutele de procese cu aceiaşi acuzaţi de către ace­laşi acuzator pentru o „crimă“ comună — intentate de stăpînire celor care, nemaiputînd răbda, se ridicaseră împotriva înrobirii, a strîmbătăţii, şi a împilării, au fost procesele ru­şinii nu numai pentru anul „O mie nouă sute şapte din pri­măvară pînă în toamnă“, ci pentru tot restul unei ocîrmuiri condamnate. Reduşi la tăcere prin gloanţele sau prin grosimea zidurilor de puşcărie, morţii şi întemniţaţii sîngerosului an 1907 n-au putut fi şterşi din memoria pămîntului românesc. Fapta lor a înscris o pagină de foc şi de aur în fiinţa nemu­ritoare a acestei ţări. „Opreala“ celor din Sângeru — pentru care marele gropar cu coroană găsise îndeajuns „loc spre a fi puşi sub acuzare de înaltă crimă contra statului“, — s-a prelungit ani după ani. Este greu de spus dacă soarta le-a fost mai grea ori mai uşoară decît a fraţilor lor după a căror năpraznică trecere din viaţă, primarii satelor pri­miseră ordin să întocmească tabele : „de numele locuitori­lor morţi în ciocnirile cu tru­pele ale căror familii au rămas în mizerie, neavînd absolut nici o avere , Nicolae Tănase Pie­­leanu din satul Arsache, o soţie şi trei copii minori (avea 29 de ani omul cu răbdarea ispră­vită) ; Matei T­ Nicolae din Cacaleţi, o soţie, un frate dam­blagiu, trei copii minori şi două fete măritate ; Ion Ignat din Gogoşari, o soţie şi trei copii minori ; Ion Lungu din Toporu, o soţie şi cinci copii minori ; Radu Ismană din Răsuceni, doi copii minori (şi mortul abia împlinise 30 de ani) ; Constan­tin R. Gîdea din Hodivoaia, o soţie şi trei copii minori (acesta era şi mai tînăr — 27 de ani) ; Stanciu Petrescu din Pîngăleşti, o soţie şi cinci copii...“. Pomelnicele celor unsprezece mii de nevinovaţi, ale neveste­lor vădane şi ale zecilor de mii de orfani n-au fost scrise să fie date uitării, ci au dăinuit săpînd în sufletul celor rămaşi ura sfîntă şi setea răsplăţii. Contabilii morţii, aveau să um­ple în satele „pacificate“ coli după coli acoperind cu linţoliul dezonoarei fapta ce, scrisă ori nescrisă, nu s-ar fi dus nici­cum în uitare. Mă întorc la Sângeru, satul de sub poalele unor dealuri ce­nuşii despicate de valea Crico­­vului. E sfîrşit de februarie 1917. Exact cu treizeci de ani în urmă, un unchi de al meu, şofer la schela Morenilor, m-a luat cu el la un drum pre Buştenari. Am trecut prin Cîmpina, apoi prin Doftana şi Telega, spre a urca în lumea, uluitoare pentru ochii mei de copil, din peisajul lunar al Buştenarilor. Dincolo de podul peste rîul Doftana, la urcuşul pe măgura temniţei, am văzut doi­sprezece bătrîni în zeghe văr­gată, înhămaţi la o saca cu apă de rîu, pe care o tîrau din greu spre închisoare. Aveau nişte feţe pe care n-am să le uit cîte zile voi trăi. Nu mai ştiu bine dacă era soare sau ploua, dacă era toamnă ori pri­măvară. Nu mai ştiu nici dacă sacaua era pusă pe roţi sau era trasă pe nişte tălpoaie de sanie. Dar n-am să uit niciodată pri­virile oamenilor înhămaţi la ea, chipurile lor livide de stafii cu lanţuri la picioare şi strălucirea febrilă a ochilor lor încă tineri, singurele semne de viaţă de pe feţele împietrite. Trecuseră treizeci de ani de la răscoală, iar de cînd i-am vă­zut eu au mai trecut alţi trei­zeci. Nu mai ştiu dacă tăceau ori vorbeau, dar aud şi acum pietrele scrîşnind sub tălpile lor goale şi apa pleoscăind afară din sacaua smucită la deal. Unchiul şi-a oprit maşina în marginea drumului şi s-a prefăcut că are ceva de cerce­tat la motorul camionului. A deschis uşa cabinei, şi trăgîn­­du-mă afară mi-a zis încet : „Uite că ăştia-s puşcăriaşi de la nouă sute şapte“. N-am în­ţeles atunci mare lucru, deşi omul de la volan era fiu de împuşcat de la Flămînzi. Acum, cînd mă gîndesc la această atroce imagine a copi­lăriei, mi se pare că recunosc chipurile celor neştiuţi decit din poveşti fioroase şi din file îngălbenite, chipurile ţăranilor mei din Sîngeru. Şi lacrima ce-mi tremură în geană ar tre­bui să fie roşie. GAZETA LITERARĂ CONVORBIRI LITERARE 100 de ani de la apariţie Acum un veac, la 1 martie 1867, apărea primul număr al Convorbirilor literare, revista ce avea să orienteze cursul literaturii române în una din epocile ei cele mai fecunde. Apariţia publicaţiei marchează momentul diferenţierii expli­cite a fenomenului literar de celelalte manifestări spirituale şi astfel ea inaugurează în lite­ratura noastră o nouă epocă. Perioada ieşană (1867—1885) a revistei e definită valoric de colaborarea lui Eminescu, Alecsandri,­­ Creangă, Cara­­giale, Slavici, Duiliu Zamfires­­cu, de articolele lui Titu Ma­­iorescu, ce­ au exercitat asu­pra întregii dezvoltări a cul­turii o influenţă atît de co­­vîrşitoare. Continuîndu-şi apa­riţia la Bucureşti, Convorbirile au mai reunit o vreme sem­năturile multor scriitori de frunte : Coşbuc, Duiliu Zamfi­­rescu, Delavrancea, Vlahuţă, singur Macedonski dintre li­teraţii de marcă lipsind con­secvent din sumarele ei. Sfîr­şitul veacului trecut aduce de­clinul revistei, care, deşi pre­­lungindu-şi durata pînă la sfîr­şitul celui de al doilea război mondial, nu va mai izbuti se-şi redobîndească ţinuta din pri­mele decenii. Prin format, Convorbiri lite­rare reedita, mărturisit, Româ­nia literară (paginile ei a­­veau să întreţină, nealterat, cultul lui Alecsandri) , prin sobrietatea elegantă a stilului articolelor de doctrină, ca şi prin exigenţă, prin gust, prin întreg felul ei de a fi, era în tradiţia bunelor reviste mol­dovene şi a Revistei române din 1861 a lui Odobescu. Ar­­ticolul-program, concis, fără a fi laconic, exprimă ţelurile pu­blicaţiei lapidar, în acel stil maiorescian (cu toate că e semnat de Iacob Negruzzi, au­torul articolului e Maiorescu), care face din fiecare frază o inscripţie în piatră: „În mij­locul agitaţiilor politice de care fură cuprinse toate spi­ritele în România, mişcarea li­terară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul". Peisajul revuistic al anilor 1864-1867 adevereşte afirmaţia. După dispariţia Re­vistei române, în 1863, nici o altă publicaţie dintre cele ivite în decurs de vreo două decenii după aceea n-avea să se ridice, în afară de Convor­biri, măcar in parte la nive­lul ei. Explicaţia dată acestei situaţii în articolul-program nu poate fi, desigur, acceptată fără precizări. „Cînd vorbesc pasiunile politice arta şi ştiin­ţa îşi ascund producţiile lor liniştite". Totul atîrnă de na­tura acestor pasiuni, întrucît are în vedere pasiuni efemere, mărunte, de grupare,* Ji ni iia avantaje de moment, judecata redactorului Convorbirilor este, indiscutabil, întemeiată. Mer­­gînd în întimpinarea spiritelor care sperau „într-un viitor mai regulat", noua publicaţie ÎŞI propunea, ca altădată Revista română, „a reproduce şi răs­­pîndi tot ce intră în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţi­fice" ; în spiritul Daciei lite­rare, ea anunţa că va „su­pune unei critici serioase ope­rele ce apar în orice ramură a ştiinţei", că va „da seamă despre activitatea şi produce­rile societăţilor literare, în spe­cial a celei din Iaşi" şi că va căuta să fie un „punct de întîlnire şi înfrăţire pentru au­torii naţionali". Departe de a se fi circum­scris în domeniul literaturii, acţiunea Junimii s-a exercitat şi pe tărîmul limbii, al învăţă­­mîntului, al organizării de stat, în toate sectoarele vieţii pu­blice Convorbirile asumîndu-şi rolul de a modifica însăşi di­recţia culturii naţionale. Demer­surile acestei societăţi în poli­tică şi cultură trebuiesc jude­cate, desigur, diferenţiat. Se cunoaşte rolul jucat de juni­mişti în politică (deşi nu s-ar putea spune că toate judecă­ţile ce s-au rostit asupra ju­nimismului politic merită a fi socotite definitive). Pe plan cultural, activitatea lor, mai precis activitatea lui Tihi. Ma­­iorescu, care îi reprezintă a­­ici cu deosebit prestigiu se rezumă la ceea ce el numeşte „lupta împotriva neadevăru­lui". Toată cultura noastră de pînă atunci avusese drept prin­cipiu călăuzitor afirmarea na­ţională. Deviza lui Maiorescu este : „naţionalitatea în margi­nile adevărului". Nu altul fu­sese, deşi neformulat aşa, cre­zul marilor directori de con­ştiinţe din perioadele ante­rioare, al lui Heliade, Kogăl­­niceanu, Alecsandri, Odobescu. Deosebirea (cu sensibile conse­cinţe) e de accent. La doctri­narii anteriori, accentul cădea pe ideea de naţionalitate, la Maiorescu, el se deplasează pe ideea de adevăr, iar ade­vărul este fixat­­,în marginile" concepţiei junimiste. Concep­ţie ce nu excelează prin lar­gheţe şi spirit înaintat, exer­­citîndu-se în sfera politicului cu destule urmări negative, însă nu lipsită­ de aspecte în­tru totul valide în aplicările ei la cultură. Teoria lui Ma­iorescu asupra „formelor fără fond" este precară nu însuşi fundamentul ei, învederînd o apreciere eronată a structurii societăţii româneşti. Modul de organizare, burghez, concreti­zat în instituţii caracteristice, concorda în mare cu stadiul de dezvoltare a societăţii, de­finit prin creşterea continuă a ponderea relaţiilor capita­liste. Insă în diversele com­partimente ale suprastructurii, decalajul între aparenţă şi realitate, formă şi conţinut, era izbitor. Maiorescu denunţa anomalii reale cînd, în studiul „In contra direcţiei de astăzi a culturii române", din 1868, scria : „Înainte de a avea în­văţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de a­­avea o cultură abundentă peste confinele şcoalelor, am făcut Atenee române şi Asociaţiuni de cul­tură, şi am depreciat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de ac­tivitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea Academică Română..." şi aşa mai departe. O doză de exagerare, expli­cabilă în parte şi prin tinere­ţea autorului, există în ase­menea judecăţi, pornite să nege totul, dar constatarea preeminenţei formelor în multe compartimente ale organizării culturale este, indiscutabil, exactă. Trăgînd semnalul de alarmă împotriva unor ase­menea „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr" care adînceau tot mai mult „abisul ce ne desparte de poporul de jos", Maiorescu declanşa o acțiune salutară. Progresul nu era posibil fără spargerea formelor parazita-*' re, fără discreditarea impos­turii, a incompetenței. Intr-o vreme cînd „cea mai rea poe­zie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai super­ficial" erau „primite cu lau­dă sau cel puţin cu indul­genţă", Titu Maiorescu acţio­na în concordanţă cu intere­sele vitale ale culturii noas­tre proclamînd principiul că „mediocrităţile trebuiesc des­curajate de la viaţa publică a unui popor și cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sînt mai primejdioase". El nu avea de loc dreptate (au re­cunoscut-o chiar proprii săi continuatori) atunci cînd_sus­.--­­ținea că „form­a Tară fond", în'­omîc Wrtdîtri, „nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul strică­­cioasă" şi cînd, mai ales, ple­­cînd de la această premiză, conchidea : „este mai bine să nu facem o şcoală deloc de­cît să facem o şcoală rea ; mai bine să nu facem o pina­cotecă de loc decît să o fa­cem lipsită de arta frumoasă ; mai bine să nu facem de loc statutele, organizarea, mem­brii onorari şi neonorari ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul pro­priu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun". Cum demonstrează E. Lovinescu, în Istoria civilizaţiei române mo­derne, evoluţia poate urma, şi la noi a urmat-o, legea înain­tării de la formă la fond, a simulării-stimulării, formele re­­clamînd conţinuturi care să le corespundă. De altfel, nici Maiorescu însuşi nu s-a gin­­dit vreodată să propună des­­fiinţarea institutelor create, în­chiderea şcolilor şi a pinaco­tecilor şi suspendarea publica­ţiilor. „A da înapoi - serici el în Direcţia nouă - e cu neputinţă." Ce rămînea de făcut era de a duce luptă „în contra ignoranţei şi neadevă­rului", a îndrepta în toate­ direcţiile o critică „fie şi a­­mară, numai să fie dreaptă",­ în scopul de a armoniza for­mele şi fondul, curmînd situa­ţia paradoxală în care mani­festări de faţadă seducătoare ascundeau „apucăturile bar­bariei". In toate domeniile în care s-au produs, campaniile maio­­resciene au determinat mari prefaceri pozitive. Opiniile lui Titu Maiorescu au cîntărit greu în dezbaterile din deceniul al şaptelea asupra limbii litera­re, cele referitoare la neolo­gisme şi la ortografie, de mai tîrziu, au înscris contribuţii decisive în aceste chestiuni, iar denunţarea „beţiei de cu­vinte" a discreditat nu numai pe cei direct vizaţi, ci feno­menul însuşi. In literatură, in­­tervenţiile lui Maiorescu, ori­ cît de discutabile în unele puncte teoretice, au adus cla­rificări de pe urma cărora avea să se resimtă întreaga evoluţie ulterioară. Prin aceste intervenţii a fost introdus drept criteriu suprem al judecăţilor de valoare, esteticul, refuzîn­­du-se orice concesii pe consi­derente străine realizării lite­rare. Aşa s-a­­tras un hotar despărţitor net între ceea ce este şi ceea ce nu este lite­ratură autentică, creaţie. Mul­te veleităţi la o glorie neme­ritată au fost în acest chip retezate, confuziile de valori au fost considerabil reduse şi talentele mari au fost reco­mandate ca atare. Calitatea unei reviste depinde nu nu­mai de iscusinţa redactorilor ei de a strînge colaboratori, ci şi de fermitatea cu care aceştia refuză colaborările ce nu răspund exigenţelor. Poate, mai ales de aceasta, Convor­biri literare a fost, în faza ieşană, o publicaţie în care n-au putut pătrunde în gene­re decît scrieri de un anumit nivel. A fost o revistă de con­sacrare. Urmînd imperativul calităţii,­ combătînd inclement mediocritatea, Convorbirile şi cercul Junimii au dat litera­turii bune un impuls fără pre­cedent, vădit în apariţia de opere prin care creaţia româ­nească ajunge, pentru prima oară, să poată fi conside­rată din perspectiva şi după criteriile marii arte univer­sale. De-a lungul deceniilor ce au urmat, Convorbirile literare de n-au mai avut ţinuta din timpul cînd Maiorescu le a că­lăuzit îndeaproape, au rămas locul de întîlnire al unor scriitori şi învăţaţi cărora cul­tura noastră le datorează nu puţine dintre biruinţele ei. Timp de mai mulţi ani, între 1900 şi 1907, colaborează frec­vent N. Iorga, prezent de alt­fel în revistă şi în urmă cu peste un lustru, cînd îşi pu­blica aici unele din cele dintîi ample studii de istorie lite­rară. Alţi istorici de mare cla­să pe care îi citim în Convor­birile bucureştene sînt Vasile Pârvan, A. D. Xenopol, D. On­eiul, Ion Bogdan. Se repro­duc inedite de N. Bălcescu (Drepturile românilor către înalta Poartă, Reforma socială la români). Slavici dă la ivea­lă ştiri noi despre fanarioţi, culese din documentele Hur­­muzachi. Numeroase sunt, pe tot parcursul revistei, semnă­turile lingviştilor şi filologi­lor, ale folcloriştilor, precum, între alţii, Cihac, V. Burlă, Alexandru Lambrior, Sextil Puşcariu, Lazăr Şăineanu, G. Weigand, Mózes Gaster, Ion Bianu, I. Caragiani, G. Dem. Teodorescu. Aproape în a­­ceeaşi proporţie e prezentă fi­lozofia­­ prin V. Conta, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Mo­­tru,­ I. Petrovici, Mircea Florian. Incidental colaborează L. Bla­­ga. Nu lipsesc exponenţi ai ştiinţelor exacte, de la antro­pologie la matematică şi de la biologie la meteorologie. Publicaţia devine, de fapt, un foarte _ bogat (dar îmbîcsit) magazin_ literar şi ştiinţific. Compartimentul criticii şi isto­riei literare îl susţin, în afară de^ T. Maiorescu, pe care îl întîlnim,­ de fapt, în mai toate rubricile, Mihai Dragomires­­cu, I. Bogdan, S. Alchedînfi, G. Bogdan-Dulic, E. Lovinescu, D. Caracostea, Al. Tzigera- Şar­,uJ'5aS — şi alţii, diverşi. Mai firavă,­­ beletristica viază în Convorbiri, după plecarea celor mari, din secolul trecut, prin Brătescu-Voineşti, Goia, Sadoveanu, Rebreanu, Galac­­ţiei, Sf. O. Iosif, Emil Isac, I. Minulescu, Ion Pillat, V. Voi­­culescu, N. Davidescu, V. Efti­­miu, iar din generaţiile mai recente, Eugen Jebeleanu, An­drei Tudor, Cicerone Theodo­­rescu, Mircea Eliade, Şt. I. Ne­­niţescu, Emil Gulian etc. Imen­sitatea materialului depozitat timp de aproape optzeci de ani în Convorbiri literare impune cu toată evidenţa cercetări mult mai insistente şi mai atente decît cele întreprinse pînă acum. Nu putem să nu ne unim cu Pompiliu Mareea (v. Ramuri, nr. 2) în opinia că una sau mai multe mo­nografii sînt imperios necesa­re. Iar sugestia sa de a re­lua „glorioasa tradiţie a Convorbirilor lui Maiorescu şi Iacob Negruzzi printr-o re­vistă cu acelaşi nume, cu aceleași preocupări", o iscă­lim cu amîndouă mîinile. Dumitru MICU TITU MAIORESCU LIGIA MACOVEI FATA CU M­ARG­ELI PAGINA 3

Next