Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)
1967-03-02 / nr. 9
UN DOCUMENT ZGUDUITOR SÂNGERU 1907 (Urmare din pag. 1) care, de pe lingă Curtea de Apel din Bucure?ti, prin deciziunea sa cu No. 195, pronunţată în ziua de 9 iunie 1907, a declarat că este loc de fi puşi sub acuzaţiune ! Ion Velcea, Gheorghe Tomescu, Nicolae Vasile Stan, Ion Gh. Zoica, Gavrilă Munteanu, Mareş Ion Iana, Niţu Ion Alesu, Gheorghe I. Bajenaru, Vintilă Cucu, Dumitru Tache Ioniţă, Filip Grancea, Nicolae Mihai Banu, Dumitru Ion Iana, Manca Călin, Nicolae Oprea Paloş, Mihai Banu, Tase Gheorghe Oprea, Ion Munteanu, Grigore Ioniţă Smărăndoiu, majori, Gheorghe Vasile Cazan şi Mihaiu C. Dragan, minori, pentru că în ziua de 15 martie 1907, au comis un atentat în contra liniştei Statului, în scopul de a săvîrşi jafuri şi omoruri într-unul sau mai multe sate sau oraşe, fapt prevăzut şi pedepsit de art. II cod penal, iar în ce priveşte pe Gh. V. Cazan şi Mihaiu C. Drăgan, combinat acest text şi cu art. 63 c. pen. fiind minori, şi a ordonat trimiterea numiţilor acuzaţi, înaintea Curţii cu Juraţi din districtul Prahova, spre a fi judecaţi conform legei. „Noi Procurorul General, de pe lingă Curtea de Apel din Bucureşti, în executarea suszisei deciziuni şi după o nouă examinare a actelor de procedura, expunem următoarele“ : ^ „Răscoalele ţărăneşti, cari, în primele zile ale lunei lui Martie 1907, au izbucnit în partea de nord a Moldovei, şi cari s-au manifestat, aci, sub o formă şi un caracter mai puţin îngrijitor, s-au întins cu o mare repeziciune şi în Muntenia, unde s-a distanţuit cu o furie uimitoare, bîntuind mai cu seamă satele şi unele oraşe ale judeţelor de cîmp şi producind dezastre înfiorătoare, ale căror urme, timpul, cu greu le va şterge din mintea acelora care au asistat la producerea acestor triste evenimente. Pretutindeni, răscoalele ţărăneşti, au avut ca cauză predominanta pretenţiune a ţăranilor de a li se da pămînt, şi de a li se uşura poverile muncilor agricole faţă de proprietari şi arendaşi, şi ura lor, pornită dintr-această pretenţiune, s-a manifestat prin adevărate fapte de vandalism asupra proprietarilor şi a persoanelor, fapte care prin natura şi caracterul lor n-au produs numai tulburan locale, ci au sguduit întregul nostru fundament social punînd în pericol chiar existenţa Statului. Judeţul Prahova, n-a rămas nici dînsul strein de asemenea grave dezordini, fără ca energicele măsuri luate de autorităţile în drept, pentru prevenirea reului să fi avut de efect de a intimida spiritele acelora cari erau îndrumari pe o asemenea cale, căci mişcarea tulburătorilor nu s-a oprit decît atunci cînd s-a văzut că se face uz de puterea armată, după cum vom vedea mai la vale“. „In comuna Sângeru, spiritele fiind deja agitate, se întîmplă că în noaptea de 14—15 Martie 1907, să vină ordin de mobilizarea contingentelor pe anii 1896—1906, și secretarul comunei, Niculae Georgescu, conform instrucţiunilor date, a adunat lumea la primărie prin tragerea clopotelor de la biserici şi prin sunete de trompete pentru concentrare. Numărul celor adunaţi, la primărie, în dimineaţa zilei de 15 Martie, era de mai multe sute de oameni, cari nu au întîrziat de a deveni turbulenţi cerînd autorităţii comunale ca să le îndulcească învoielile agricole ; în zadar secretarul le-a citit manifestul guvernului, prin care, în numele M.S. Regelui li se promitea îmbunătăţirea soartei lor, arătîndu-le şi scopul pentru care au fost chemaţi, căci ei n-au voit să ştie de nimic, şi au devenit din ce în ce mai agresivi cerînd să li se dea satisfacţie pe loc. Cum satisfacţia imediată, după cum pretindeau, nu li se putea da, ţăranii au început să se dea la căi de fapt. Acuzatul Ion Velcea a cerut secretarului condica de învoieli agricole cu proprietarul Filip Corlătescu, pe care acuzatul Dumitru Ion Iana a rupt-o împreună cu alţi; apoi au pornit cu toţi spre casa proprietăţii lui Corlătescu, bat pe Dumitru Cârstoiu, om de serviciu al proprietarului, caută pe S. Grădişteanu, administratorul moşii ca să-l omoare, dar nu-l găsesc, devastează casa şi o prăvălie, dînd drumul la butoaiele cu vin şi ţuică din cari au băut cît au putut. In mijlocul acestor jafuri, vine din comuna Apostolache, cătunul Tisa, acuzatul Grigore Ioniţă Smărăndoiu, care, văzînd cele ce se petrec la Sângeru, s-a înapoiat la Tisa, de unde luînd prin intimidări pe mai mulţi inşi, au venit la Sângeru şi împreună cu răsculaţii de aci au complectat jafurile la Filip Corlătescu. După aceasta, devastatorii merg în satul Tisa, jefuiesc şi distrug cîrciumile lui Iane Gheorghiu şi Nicolae Tudor Mihaiu, maltratează pe cel dintîi şi pe soţia sa, şi apoi s-au înapoiat iar la Sângeru, unde au mers la casele proprietarului Mişu Băbeanu, care lipsea la Bucureşti ; au intrat înăuntru şi au distrus tot ce au găsit în casă aruncînd pe ferestre ; au dat drumul la vasele cu vin şi ţuică bînd şi aci cît au putut. — Devastatorii, cari erau porniţi pe exterminarea proprietarilor şi arendaşilor, tot în ziua de 15 Martie, au luat drumul către comuna Lapoş, care aparţine de judeţul Buzeu. Proprietarul moşii de aci, anume Mihale Georgescu, care se temea de răscoală şi în Lapoş a plecat cu trăsura la comuna Salcia din Prahova, unde avea o moşie în arendă, şi unde se credea mai la adăpost, dar fiind întîlnit în drum, de devastatori, este bătut, jefuit de suma de 25.900 lei, distrugîndu-l şi nişte condici de moşii , apoi l-a întors în comuna Lapoş, unde primarul I. Ştefănescu eşindu-le înainte a fost bătut. Aci, mulţimea răsculată, a pus de s-a tras clopotele la biserică, ca să se adune oamenii din sat după care s-au dedat la devastări şi jăfuiri asemănătoare celor din Sângeru şi Tisa , au distrus casele proprietarului Mihale Georgescu, precum şi tot ce au găsit înăuntru, au dat drumul la zăcătorile cu ţuică şi le-au distrus, au bătut din nou pe Mihale Georgescu, pe care l-a găsit ascuns în biserică, au mai făcut distrugeri la casa primarului Ştefănescu şi a femeii Ţinea Temistocle, după care devastatorii din Sângeru s-au înapoiat pe seară în comuna lor, cu lucrurile provenite din jaf ce au putut lua cu dînșii. — A doua zi, 16 qiartie, acuzatul Dumitru Ion Iana, a plecat prin sat să adune oameni, spre a porni la noui devastări în alte comune, dar sosind armata, mișcarea s-a oprit, ascunzîndu-se cei mai mulţi devastatori prin pădurile din apropiere. „Din aceia, care au participat la faptele descrise mai sus şi a căror vinovăţie s-a putut stabili sunt acuzaţii : Ion Velcea, Gheorghe Tomescu, Nicolae Vasile Stan, Ion Gheorghe Zoica, Niţu Ion Alesu, Gheorghe I. Băjenaru, Vintilă Cucu, Dumitru Tache, Ioniţă, Filip Grancea, Niculae Mihaiu Banu, Dumitru Ion Iana, Manta Călin, Gheorghe Vasile Cazan, Mihaiu Costache Drăgan, Nicolae Oprea Palas, Tase Gheorghe Oprea, Ion Munteanu, cari mărturisesc : Gavrilă Munteanu, care tăgăduieşte, dar este aratat de coacuzaţii Gh. I. Băjenaru, Vintilă Cucu, Filip Grancea, Nicolae Mihaiu Banu , Mareş Ion Iana, care mărturiseşte şi este arătat şi de coacuzaţi Gh. Tomescu şi Gavrilă Munteanu. Mihaiu Banu, care tăgăduieşte, dar este arătat de coacuzaţi Gh. Tomescu şi Nicolae Oprea Palas , Grigore Ioniţă Smărăndoiu, care de asemenea tăgăduieşte, fără a fi arătat de vreun coacuzat. „Independent de ceea ce arată fiecare acuzat, pentru cei ce mărturisesc, faptele se confirmă, iar pentru cei ce tăgăduiesc, ele se stabilesc, cu arătările părţilor civile şi ale martorilor notaţi la sfîrşitul acestui act pentru fiecare acuzat în parte, cu arătările acuzaţilor unii contra altora, cu procesele verbale dresate cu ocaziunea primelor cercetări şi a diferitelor acte de corespondenţă aflate la dosar, precum şi cu găsirea la acuzaţi a lucrurilor provenite din jafuri şi o parte din bani, la unii“. „Deşi la devastările vorbite mai sus, se constată, că a luat parte un număr mult mai mare de ţărani, dar pentru unii nu s-a putut aduna dovezi, iar alţii au participat fiind constrînşi de mulţime, aşa că nu pot fi responsabili“. „Prin urmare sunt acuzaţi : Ion Velcea, Gheorghe Tomescu, Niculae Vasile Stan, Ion Gh. Zoica, Gavrilă Munteanu, Mareş Ion Iana, Niţu Ion Alesu, Gheorghe I. Băjenaru, Vintilă Cucu, Dumitru Tache, Ioniţă, Filip Grancea, Niculae Mihaiu Banu, Dumitru Ion Iana, Manea Călin, Niculae Oprea Palas, Mihaiu Banu, Tase Gheorghe Oprea, Ion Munteanu, Grigore Ioniţă Smărăndoiu, majori, Gheorghe Vasile Cazan şi Mihaiu C. Drăgan, minori, precum că în ziua de 15 martie 1907, au comis un atentat în contra liniştei Statului în scopul de a săvîrşi jafuri şi omoruri, într-unul sau mai multe sate sau oraşe, — fapt prevăzut şi pedepsit de art. 81 c.p. iar în ce priveşte pe Gh. V. Cazan şi Mihaiu C. Drăgan, combinat acest text şi cu art. 63 c.p. fiind minori“. „Făcut azi, 12 iunie 1907, la cabinetul nostru p. Procuror General, Al. Dem Oprescu“ Urmează citarea părţilor civile şi a martorilor. Printre ei moşierii ultragiaţi, arendaşii bătuţi, primarii, jandarmii, ţiitoarele lor şi cîrciumarii satelor peste care se rostogolise valul mîniei ţărăneşti. Rechizitoriul — scris de aceiaşi mînă — menţionează arestarea inculpaţilor şi trimiterea lor în faţa tribunalului. Decizia Camerei de Punere sub Acuzaţiune declară actul răzvrătiţilor drept crimă împotriva Statului şi consideră că „din instrucţia urmată în cauză, rezultă contra lor sarcini şi indicii suficiente de culpabilitate (...) şi menţine arestarea acuzaţilor transferîndu -se arestaţii de la casa de opreală a Trib. la casa de opreală a Curţii Juraţilor din Jud. Prahova, înscriindu-se în registrul acelei case ca acuzaţi de faptul prevăzut în dispozitivul deciziei de faţă“. Transcriu cuvînt cu cuvînt polologhia avocăţească a unei lumi strîmbe, şi-mi simt inima grea, degetele crispate pe toc, peniţa zgîriind dureros hîrtia. Sînt şaizeci de ani de cînd cuvintele de mai sus au fost pentru prima dată încredinţate coalei albe, indiferente. Cuvintele au fost colbuite de vreme, dar tîlcul lor arde şi acum ca un bici cu codirişcă de sînger, ca o schijă fierbinte de obuz, ca şuierul unui glonte, ca împunsătura unei baionete înfiptă pe la spate, ca zgîrbaciul temnicerului obtuz prăvălit cu sete. Procesul răsculaţilor din Sângeru — ca toate sutele de procese cu aceiaşi acuzaţi de către acelaşi acuzator pentru o „crimă“ comună — intentate de stăpînire celor care, nemaiputînd răbda, se ridicaseră împotriva înrobirii, a strîmbătăţii, şi a împilării, au fost procesele ruşinii nu numai pentru anul „O mie nouă sute şapte din primăvară pînă în toamnă“, ci pentru tot restul unei ocîrmuiri condamnate. Reduşi la tăcere prin gloanţele sau prin grosimea zidurilor de puşcărie, morţii şi întemniţaţii sîngerosului an 1907 n-au putut fi şterşi din memoria pămîntului românesc. Fapta lor a înscris o pagină de foc şi de aur în fiinţa nemuritoare a acestei ţări. „Opreala“ celor din Sângeru — pentru care marele gropar cu coroană găsise îndeajuns „loc spre a fi puşi sub acuzare de înaltă crimă contra statului“, — s-a prelungit ani după ani. Este greu de spus dacă soarta le-a fost mai grea ori mai uşoară decît a fraţilor lor după a căror năpraznică trecere din viaţă, primarii satelor primiseră ordin să întocmească tabele : „de numele locuitorilor morţi în ciocnirile cu trupele ale căror familii au rămas în mizerie, neavînd absolut nici o avere , Nicolae Tănase Pieleanu din satul Arsache, o soţie şi trei copii minori (avea 29 de ani omul cu răbdarea isprăvită) ; Matei T Nicolae din Cacaleţi, o soţie, un frate damblagiu, trei copii minori şi două fete măritate ; Ion Ignat din Gogoşari, o soţie şi trei copii minori ; Ion Lungu din Toporu, o soţie şi cinci copii minori ; Radu Ismană din Răsuceni, doi copii minori (şi mortul abia împlinise 30 de ani) ; Constantin R. Gîdea din Hodivoaia, o soţie şi trei copii minori (acesta era şi mai tînăr — 27 de ani) ; Stanciu Petrescu din Pîngăleşti, o soţie şi cinci copii...“. Pomelnicele celor unsprezece mii de nevinovaţi, ale nevestelor vădane şi ale zecilor de mii de orfani n-au fost scrise să fie date uitării, ci au dăinuit săpînd în sufletul celor rămaşi ura sfîntă şi setea răsplăţii. Contabilii morţii, aveau să umple în satele „pacificate“ coli după coli acoperind cu linţoliul dezonoarei fapta ce, scrisă ori nescrisă, nu s-ar fi dus nicicum în uitare. Mă întorc la Sângeru, satul de sub poalele unor dealuri cenuşii despicate de valea Cricovului. E sfîrşit de februarie 1917. Exact cu treizeci de ani în urmă, un unchi de al meu, şofer la schela Morenilor, m-a luat cu el la un drum pre Buştenari. Am trecut prin Cîmpina, apoi prin Doftana şi Telega, spre a urca în lumea, uluitoare pentru ochii mei de copil, din peisajul lunar al Buştenarilor. Dincolo de podul peste rîul Doftana, la urcuşul pe măgura temniţei, am văzut doisprezece bătrîni în zeghe vărgată, înhămaţi la o saca cu apă de rîu, pe care o tîrau din greu spre închisoare. Aveau nişte feţe pe care n-am să le uit cîte zile voi trăi. Nu mai ştiu bine dacă era soare sau ploua, dacă era toamnă ori primăvară. Nu mai ştiu nici dacă sacaua era pusă pe roţi sau era trasă pe nişte tălpoaie de sanie. Dar n-am să uit niciodată privirile oamenilor înhămaţi la ea, chipurile lor livide de stafii cu lanţuri la picioare şi strălucirea febrilă a ochilor lor încă tineri, singurele semne de viaţă de pe feţele împietrite. Trecuseră treizeci de ani de la răscoală, iar de cînd i-am văzut eu au mai trecut alţi treizeci. Nu mai ştiu dacă tăceau ori vorbeau, dar aud şi acum pietrele scrîşnind sub tălpile lor goale şi apa pleoscăind afară din sacaua smucită la deal. Unchiul şi-a oprit maşina în marginea drumului şi s-a prefăcut că are ceva de cercetat la motorul camionului. A deschis uşa cabinei, şi trăgîndu-mă afară mi-a zis încet : „Uite că ăştia-s puşcăriaşi de la nouă sute şapte“. N-am înţeles atunci mare lucru, deşi omul de la volan era fiu de împuşcat de la Flămînzi. Acum, cînd mă gîndesc la această atroce imagine a copilăriei, mi se pare că recunosc chipurile celor neştiuţi decit din poveşti fioroase şi din file îngălbenite, chipurile ţăranilor mei din Sîngeru. Şi lacrima ce-mi tremură în geană ar trebui să fie roşie. GAZETA LITERARĂ CONVORBIRI LITERARE 100 de ani de la apariţie Acum un veac, la 1 martie 1867, apărea primul număr al Convorbirilor literare, revista ce avea să orienteze cursul literaturii române în una din epocile ei cele mai fecunde. Apariţia publicaţiei marchează momentul diferenţierii explicite a fenomenului literar de celelalte manifestări spirituale şi astfel ea inaugurează în literatura noastră o nouă epocă. Perioada ieşană (1867—1885) a revistei e definită valoric de colaborarea lui Eminescu, Alecsandri, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu, de articolele lui Titu Maiorescu, ce au exercitat asupra întregii dezvoltări a culturii o influenţă atît de covîrşitoare. Continuîndu-şi apariţia la Bucureşti, Convorbirile au mai reunit o vreme semnăturile multor scriitori de frunte : Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, Vlahuţă, singur Macedonski dintre literaţii de marcă lipsind consecvent din sumarele ei. Sfîrşitul veacului trecut aduce declinul revistei, care, deşi prelungindu-şi durata pînă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, nu va mai izbuti se-şi redobîndească ţinuta din primele decenii. Prin format, Convorbiri literare reedita, mărturisit, România literară (paginile ei aveau să întreţină, nealterat, cultul lui Alecsandri) , prin sobrietatea elegantă a stilului articolelor de doctrină, ca şi prin exigenţă, prin gust, prin întreg felul ei de a fi, era în tradiţia bunelor reviste moldovene şi a Revistei române din 1861 a lui Odobescu. Articolul-program, concis, fără a fi laconic, exprimă ţelurile publicaţiei lapidar, în acel stil maiorescian (cu toate că e semnat de Iacob Negruzzi, autorul articolului e Maiorescu), care face din fiecare frază o inscripţie în piatră: „În mijlocul agitaţiilor politice de care fură cuprinse toate spiritele în România, mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes de foile literare atît de cunoscute şi preţuite de toată societatea, a încetat cu totul". Peisajul revuistic al anilor 1864-1867 adevereşte afirmaţia. După dispariţia Revistei române, în 1863, nici o altă publicaţie dintre cele ivite în decurs de vreo două decenii după aceea n-avea să se ridice, în afară de Convorbiri, măcar in parte la nivelul ei. Explicaţia dată acestei situaţii în articolul-program nu poate fi, desigur, acceptată fără precizări. „Cînd vorbesc pasiunile politice arta şi ştiinţa îşi ascund producţiile lor liniştite". Totul atîrnă de natura acestor pasiuni, întrucît are în vedere pasiuni efemere, mărunte, de grupare,* Ji ni iia avantaje de moment, judecata redactorului Convorbirilor este, indiscutabil, întemeiată. Mergînd în întimpinarea spiritelor care sperau „într-un viitor mai regulat", noua publicaţie ÎŞI propunea, ca altădată Revista română, „a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiilor literare şi ştiinţifice" ; în spiritul Daciei literare, ea anunţa că va „supune unei critici serioase operele ce apar în orice ramură a ştiinţei", că va „da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi" şi că va căuta să fie un „punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali". Departe de a se fi circumscris în domeniul literaturii, acţiunea Junimii s-a exercitat şi pe tărîmul limbii, al învăţămîntului, al organizării de stat, în toate sectoarele vieţii publice Convorbirile asumîndu-şi rolul de a modifica însăşi direcţia culturii naţionale. Demersurile acestei societăţi în politică şi cultură trebuiesc judecate, desigur, diferenţiat. Se cunoaşte rolul jucat de junimişti în politică (deşi nu s-ar putea spune că toate judecăţile ce s-au rostit asupra junimismului politic merită a fi socotite definitive). Pe plan cultural, activitatea lor, mai precis activitatea lui Tihi. Maiorescu, care îi reprezintă aici cu deosebit prestigiu se rezumă la ceea ce el numeşte „lupta împotriva neadevărului". Toată cultura noastră de pînă atunci avusese drept principiu călăuzitor afirmarea naţională. Deviza lui Maiorescu este : „naţionalitatea în marginile adevărului". Nu altul fusese, deşi neformulat aşa, crezul marilor directori de conştiinţe din perioadele anterioare, al lui Heliade, Kogălniceanu, Alecsandri, Odobescu. Deosebirea (cu sensibile consecinţe) e de accent. La doctrinarii anteriori, accentul cădea pe ideea de naţionalitate, la Maiorescu, el se deplasează pe ideea de adevăr, iar adevărul este fixat,în marginile" concepţiei junimiste. Concepţie ce nu excelează prin largheţe şi spirit înaintat, exercitîndu-se în sfera politicului cu destule urmări negative, însă nu lipsită de aspecte întru totul valide în aplicările ei la cultură. Teoria lui Maiorescu asupra „formelor fără fond" este precară nu însuşi fundamentul ei, învederînd o apreciere eronată a structurii societăţii româneşti. Modul de organizare, burghez, concretizat în instituţii caracteristice, concorda în mare cu stadiul de dezvoltare a societăţii, definit prin creşterea continuă a ponderea relaţiilor capitaliste. Insă în diversele compartimente ale suprastructurii, decalajul între aparenţă şi realitate, formă şi conţinut, era izbitor. Maiorescu denunţa anomalii reale cînd, în studiul „In contra direcţiei de astăzi a culturii române", din 1868, scria : „Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli prin sate, şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am falsificat instrucţiunea publică. Înainte de aavea o cultură abundentă peste confinele şcoalelor, am făcut Atenee române şi Asociaţiuni de cultură, şi am depreciat spiritul de societăţi literare. Înainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea Academică Română..." şi aşa mai departe. O doză de exagerare, explicabilă în parte şi prin tinereţea autorului, există în asemenea judecăţi, pornite să nege totul, dar constatarea preeminenţei formelor în multe compartimente ale organizării culturale este, indiscutabil, exactă. Trăgînd semnalul de alarmă împotriva unor asemenea „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr" care adînceau tot mai mult „abisul ce ne desparte de poporul de jos", Maiorescu declanşa o acțiune salutară. Progresul nu era posibil fără spargerea formelor parazita-*' re, fără discreditarea imposturii, a incompetenței. Intr-o vreme cînd „cea mai rea poezie, proza cea mai lipsită de idei, discursul cel mai superficial" erau „primite cu laudă sau cel puţin cu indulgenţă", Titu Maiorescu acţiona în concordanţă cu interesele vitale ale culturii noastre proclamînd principiul că „mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor și cu cît poporul este mai incult, cu atît mai mult, fiindcă tocmai atunci sînt mai primejdioase". El nu avea de loc dreptate (au recunoscut-o chiar proprii săi continuatori) atunci cînd_sus.--ținea că „forma Tară fond", în'omîc Wrtdîtri, „nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă" şi cînd, mai ales, plecînd de la această premiză, conchidea : „este mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea ; mai bine să nu facem o pinacotecă de loc decît să o facem lipsită de arta frumoasă ; mai bine să nu facem de loc statutele, organizarea, membrii onorari şi neonorari ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun". Cum demonstrează E. Lovinescu, în Istoria civilizaţiei române moderne, evoluţia poate urma, şi la noi a urmat-o, legea înaintării de la formă la fond, a simulării-stimulării, formele reclamînd conţinuturi care să le corespundă. De altfel, nici Maiorescu însuşi nu s-a gindit vreodată să propună desfiinţarea institutelor create, închiderea şcolilor şi a pinacotecilor şi suspendarea publicaţiilor. „A da înapoi - serici el în Direcţia nouă - e cu neputinţă." Ce rămînea de făcut era de a duce luptă „în contra ignoranţei şi neadevărului", a îndrepta în toate direcţiile o critică „fie şi amară, numai să fie dreaptă", în scopul de a armoniza formele şi fondul, curmînd situaţia paradoxală în care manifestări de faţadă seducătoare ascundeau „apucăturile barbariei". In toate domeniile în care s-au produs, campaniile maioresciene au determinat mari prefaceri pozitive. Opiniile lui Titu Maiorescu au cîntărit greu în dezbaterile din deceniul al şaptelea asupra limbii literare, cele referitoare la neologisme şi la ortografie, de mai tîrziu, au înscris contribuţii decisive în aceste chestiuni, iar denunţarea „beţiei de cuvinte" a discreditat nu numai pe cei direct vizaţi, ci fenomenul însuşi. In literatură, intervenţiile lui Maiorescu, ori cît de discutabile în unele puncte teoretice, au adus clarificări de pe urma cărora avea să se resimtă întreaga evoluţie ulterioară. Prin aceste intervenţii a fost introdus drept criteriu suprem al judecăţilor de valoare, esteticul, refuzîndu-se orice concesii pe considerente străine realizării literare. Aşa s-atras un hotar despărţitor net între ceea ce este şi ceea ce nu este literatură autentică, creaţie. Multe veleităţi la o glorie nemeritată au fost în acest chip retezate, confuziile de valori au fost considerabil reduse şi talentele mari au fost recomandate ca atare. Calitatea unei reviste depinde nu numai de iscusinţa redactorilor ei de a strînge colaboratori, ci şi de fermitatea cu care aceştia refuză colaborările ce nu răspund exigenţelor. Poate, mai ales de aceasta, Convorbiri literare a fost, în faza ieşană, o publicaţie în care n-au putut pătrunde în genere decît scrieri de un anumit nivel. A fost o revistă de consacrare. Urmînd imperativul calităţii, combătînd inclement mediocritatea, Convorbirile şi cercul Junimii au dat literaturii bune un impuls fără precedent, vădit în apariţia de opere prin care creaţia românească ajunge, pentru prima oară, să poată fi considerată din perspectiva şi după criteriile marii arte universale. De-a lungul deceniilor ce au urmat, Convorbirile literare de n-au mai avut ţinuta din timpul cînd Maiorescu le a călăuzit îndeaproape, au rămas locul de întîlnire al unor scriitori şi învăţaţi cărora cultura noastră le datorează nu puţine dintre biruinţele ei. Timp de mai mulţi ani, între 1900 şi 1907, colaborează frecvent N. Iorga, prezent de altfel în revistă şi în urmă cu peste un lustru, cînd îşi publica aici unele din cele dintîi ample studii de istorie literară. Alţi istorici de mare clasă pe care îi citim în Convorbirile bucureştene sînt Vasile Pârvan, A. D. Xenopol, D. Oneiul, Ion Bogdan. Se reproduc inedite de N. Bălcescu (Drepturile românilor către înalta Poartă, Reforma socială la români). Slavici dă la iveală ştiri noi despre fanarioţi, culese din documentele Hurmuzachi. Numeroase sunt, pe tot parcursul revistei, semnăturile lingviştilor şi filologilor, ale folcloriştilor, precum, între alţii, Cihac, V. Burlă, Alexandru Lambrior, Sextil Puşcariu, Lazăr Şăineanu, G. Weigand, Mózes Gaster, Ion Bianu, I. Caragiani, G. Dem. Teodorescu. Aproape în aceeaşi proporţie e prezentă filozofia prin V. Conta, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, Mircea Florian. Incidental colaborează L. Blaga. Nu lipsesc exponenţi ai ştiinţelor exacte, de la antropologie la matematică şi de la biologie la meteorologie. Publicaţia devine, de fapt, un foarte _ bogat (dar îmbîcsit) magazin_ literar şi ştiinţific. Compartimentul criticii şi istoriei literare îl susţin, în afară de^ T. Maiorescu, pe care îl întîlnim, de fapt, în mai toate rubricile, Mihai Dragomirescu, I. Bogdan, S. Alchedînfi, G. Bogdan-Dulic, E. Lovinescu, D. Caracostea, Al. Tzigera- Şar,uJ'5aS — şi alţii, diverşi. Mai firavă, beletristica viază în Convorbiri, după plecarea celor mari, din secolul trecut, prin Brătescu-Voineşti, Goia, Sadoveanu, Rebreanu, Galacţiei, Sf. O. Iosif, Emil Isac, I. Minulescu, Ion Pillat, V. Voiculescu, N. Davidescu, V. Eftimiu, iar din generaţiile mai recente, Eugen Jebeleanu, Andrei Tudor, Cicerone Theodorescu, Mircea Eliade, Şt. I. Neniţescu, Emil Gulian etc. Imensitatea materialului depozitat timp de aproape optzeci de ani în Convorbiri literare impune cu toată evidenţa cercetări mult mai insistente şi mai atente decît cele întreprinse pînă acum. Nu putem să nu ne unim cu Pompiliu Mareea (v. Ramuri, nr. 2) în opinia că una sau mai multe monografii sînt imperios necesare. Iar sugestia sa de a relua „glorioasa tradiţie a Convorbirilor lui Maiorescu şi Iacob Negruzzi printr-o revistă cu acelaşi nume, cu aceleași preocupări", o iscălim cu amîndouă mîinile. Dumitru MICU TITU MAIORESCU LIGIA MACOVEI FATA CU MARGELI PAGINA 3