Gazeta literară, iulie-decembrie 1967 (Anul 14, nr. 27-52)

1967-07-13 / nr. 28

(Urmare din pagina 5) Pornind de la originea şi definirea clară a noţiunii, CONST. CIOPRAGA a schiţat o scurtă istorie a polemicii li­terare la noi, arătînd că repre­zentanţii cei mai de seamă ai criticii româneşti — un Alecu Russo, un Titu Maiorescu, un C. Dobrogeanu-Gherea sau un Ibrăileanu — au intrat în dis­pută numai pe marginea unor chestiuni de reală importanţă şi numai in marginea tonului urban şi civilizat. „Criticii li­terari polemizează şi astăzi — a spus în continuare Const. Ciopraga — dar cauzele pen­tru care se războiesc nu sunt totdeauna fundamentale. S-a reluat în ultimii ani o dezba­tere mai veche despre struc­tura specifică a criticii, despre gust, talent, metodă, cu opinii din cele mai variate, între care e dificil să se găsească puncte de contact. Cel mult se delimitează partizani ai unor idei : unii contestă rela­ţiile criticului cu ştiinţa, cri­tica ar fi exclusiv artă, crea­ţie ; alţii se ridică împotriva subiectivismului, preconizînd respectarea unor criterii ştiin­ţifice. Pentru unii nu contează decit opera, dincolo de orice condiţionare istorică­­, alţii re­clamă încadrarea fenomenului literar într-un sistem. Două atitudini s-au delimitat în ultima vreme în legătură cu moştenirea critică a lui G. Călinescu. De o parte căli­­nescienii fervenţi, de alta anti­­călinescienii, dintre care unii Ii neagă contribuţia la îmbo­găţirea teoretică a conceptului de critică, văzînd în el numai un critic de mare talent. Unii tind să facă din G. Călinescu un mit, alţii îl depreciază în mod cu totul exagerat. In fe­lul acesta discuţia a deviat de la obiectul ei, care era pre­luarea critică a moştenirii lui G. Călinescu. Din exces de zel, admiratorii marelui critic sunt tentaţi să considere drept autoritate uni­că pe G. Călinescu, străduin­­du-se să-l justifice opiniile dis­cutabile sau eronate. In acest timp, numele lui Gherea şi Ibrăileanu sunt pro­nunţate cu superioritate, dacă nu cu un fel de jenă. Se vor­beşte cu oarecare condescen­denţă de H. Lovinescu şi in­tră într-o nedreaptă uitare o personalitate de prim rang ca Tudor Vianu. Dar polemica nu trebuie să ducă la limitarea sferei criti­cii. Cui ar folosi să fie în­lăturaţi din cîmpul atenţiei Gherea, Ibrăileanu, Vianu şi ceilalţi ? Nici un critic, oricît de genial, nu poate acoperi singur întreaga suprafață a domeniului". In încheiere, vorbitorul a spus : „Amintindu-ne de pole­­micile mai vechi, o idee clară se conturează în legătură cu finalitatea celor de astăzi. Scopul polemicii trebuie să rămînă respectul adevărului. Pasiunea nu trebuie să întu­nece luciditatea criticii". E un fenomen caracteristic In viata noastră literară — a spus GALFALVI ZSOLT — că proble­mele criticii devin obiectul aten­ţiei generale. Acest lucru nu e intimplător: critica reprezintă una din formele creaţiei literare It care tendinţele fazei de dezvol­tare, la scara întregii literaturi, se manifestă in chipul cel mai palpabil. In momentul de faţă discuţiile despre, critică reflectă un proces mai amplu, caracteri­zat prin îmbogăţirea în profunzi­me a literaturii noastre, prin va­rietatea de stiluri si culori, prin afirmarea mai completă a perso­nalităţii scriitorilor şi înţelegerea mai temeinică a specificului es­tetic în activitatea de­ creaţie. Li­teratura devenind mai bogată, mai nuanţată şi complexă, pretinde din partea criticii să-i pătrundă cu sporită mobilitate sensurile, să fie ea însăşi mai nuanţată în metodele şi mijloacele sale de expresie, iar In orientarea ei, in stabilirea judecăţilor de valoare, să îmbine mai fericit sensibilitatea artistică şi exigenţa consecventă în privinţa conţinutului de idei şi a formei, formulind totodată şi din punct de vedere teoretic, me­todologic, complexul de­­proble­me ce decurge din aceasta. Ast­fel incit să depăşească faza sim­plei consemnări şi să poată in­fluenţa, valorifica şi interpreta evoluţia literaturii. „Aparatul de precizie“ cu care un critic poate constata eficacitatea operei este, înainte de toate, propriul său gust, —propria sa sensibilitate. Ar fi greşit totuşi să tragem de aici concluzia eronată după care cri­tica ar fi genul judecăţilor de va­loare emise în funcţie de capri­ciile gustului subiectiv. „Jude­cata de valoare subiectivă — a subliniat vorbitorul — se afirmă în funcţie de concepţia despre lume şi realitate a criticului, de filozofia, estetica şi teoria lite­rară care-i conturează profilul, ridicindu-se în procesul analizei conştiente pînă la nivelul jude­căţii de valoare obiective“. Se cer o analiză şi o evaluare care să se sprijine pe principiile fun­damentale ale esteticii marxiste. Fără lămurirea raportului dintre operă şi realitate analiza struc­turii estetice a operei este inima­ginabilă. „Consider foarte necesară sublinierea acestui adevăr, pentru că în activitatea unor critici se poate observa de la o vreme în­coace un anumit relativism, un eclectism şi o anumită indiferenţă ideologică, sub pretextul afirmării criteriilor specific artistice“. La începutul intervenţiei sale, ROMUL MUNTEANU a vorbit despre receptivitatea la cultură a tinerilor scriitori. „Mulţi tineri — a spus el — cred că scriitorul este ceva asemănător cu un fol­clorist, care în mod spontan poate realiza o operă fundamentală“. Or, cine cercetează cu atenţie dezvoltarea multilaterală şi di­versă a literaturii contemporane, îşi dă seama că scriitorul de as­tăzi trebuie să fie un intelectual prin excelenţă, un om­­ de idei. Altfel se ajunge la un r­imetism steril, la o falsă „sincronizare“ inutilă şi păgubitoare. In conti­nuare, vorbitorul a scos in evi­denţă necesitatea conturării mai pregnante a „climatului“ specific epocii, fazei actuale de dezvol­tare a poporului nostru. „Or, la noi, unii scriu un fel de proză cosmică, într-un stil aşa-zis filo­zofic, sau o falsă poezie de idei care nu comunică nimic şi al cărei sistem metaforic l-am putea găsi la poeţii de mina a doua sau a treia dintre cele două războaie“. Altă problemă ridicată de vorbi­tor a fost aceea a „autonomiei criticului faţă de scriitori şi faţă de redactorii şefi ai revistelor. în­ţeleg prin aceasta autoritatea mo­rală, prestigiul criticului, demni­tatea lui de a susţine anumite convingeri, fără nici un fel de referinţe conjuncturale“. In ulti­ma parte a intervenţiei sale, Ro­mul Munteanu s-a referit la di­versificarea criticii (cu aplicaţie specială la unele aspecte ale cri­ticii „stilistice“), precum şi la datoria criticii de a susţine în­tr-un mod mai convingător şi printr-o erudiţie autentică valo­rile româneşti ca valori univer­sale.­ „Avem prea puţine studii prin care să se încerce în mod firesc integrarea fenomenului ro­mânesc în contextul universal. Cînd se fac asemenea încercări, ele sunt adesea sortite eşecului, din pricina lipsei de experienţă a celor ce le întreprind.“ Aprecieri pozitive asupra modului în care au fost cu­prinse problemele în referat a exprimat AL­ DIMA. Vorbitorul a operat apoi u­­nele disociaţii necesare. Cri­tica nu este un gen de creaţie beletristică, ci tinde să devină un fel de „creaţie ştiinţifică" şi acest lucru se uită deseori. Discuţiile despre critică sunt mult prea stufoase, durează de prea multă vreme, fără concluzii precise. Este timpul să se teoretizeze mai puţin, dar să se facă practic mai mult. Al. Dima abordează, în con­tinuare, problema pregătirii criticului. Critica cere o pregă­tire specială, iar cel care o practică trebuie să dispună de o foarte serioasă pregătire de cultură generală, de cul­tură filozofică și de aceea propunerea făcută în referat ca tinerii critici să fie tri­miși în străinătate pentru stu­dii aprofundate este sprijinită cu căldură. Vorbitorul ple­dează pentru o critică de un larg orizont, capabilă să facă distincţii sigure şi comparaţii revelatoare. Sesizînd o notă apologetică în cronicile literare din ultima vreme, Al. Dima se pronunţă pentru cronici exigente, clare, de îndrumare a marelui pu­blic. Tot în legătură cu metodele criticii literare, vorbitorul a accentuat asupra necesităţii abordării operei artistice după criteriul valoric. Critica tre­buie să spună adevărul. Ea trebuie să descopere valoarea acolo unde este şi să atace nonvaloarea acolo unde se ascunde. Metoda tratării prin omisiune a cărţilor sau a­­tacurile sistematice şi neargu­mentate în mod serios, tră­dează, pe alocuri, practici re­dacţionale anacronice, avînd la bază criterii personale, ne­obiective. In încheiere, Al. Dima a făcut unele consideraţii asu­pra stilului critic, combătlnd anumite tendinţe de preţiozita­te, afectare şi pedantism. In intervenţia sa, dramaturgul M. DAVIDOGLU a luat In dis­cuţie clteva aspecte legate de re­flectarea insuficientă a literaturii noastre contemporane, a proble­melor ei de prim ordin, in presa de specialitate. Referindu-­se la luările de cuvint ale unor ante­vorbitori, el a spus : „bine ar fi ca asemenea frumoase luări de cuvint să se reflecte In revistele noastre, să se arate in aceste re­viste ale noastre că există o li­­teratură bogată in talente, capa­bilă de a încerca toate formele pe temelia unui conţinut specific românesc de viaţă“. G. C. NICOLESCU, relevînd laturile pozitive ale referatului, a subliniat că, printr-o mai mare concreteţe, sporul exemplelor ar fi dat totuşi un sens mai eficace consideraţiilor respective. Esenţial este — a relevat vorbitorul — ca discuţiile des­pre rolul şi autoritatea criticii să fie purtate cu curaj. „Poate uneori greşim cînd credem a­­numite lucruri, dar unii şi al­ţii laolaltă vom izbuti, cred, să ajungem la o linie comună a bunului simţ şi a orientării noastre, care să fie eficace în practica îndeletnicirii noas­tre". Vorbind despre unele lipsuri ale activităţii critice, G. C. Ni­­colescu a arătat că persona­lismul (critica care porneşte de la persoană şi nu de la problematica cărţii), excesul de estetism care se face sim­ţit în ultima vreme sunt scă­deri ce nu pot să nu înrîu­­rească exerciţiul profesiunii critice. „Fireşte că mijloacele moderne ale criticii trebuie încercate, — a spus vorbitorul — dar dacă oamenii sunt cin­stiţi şi caută cu sinceritate să găsească modalităţi noi de a cerceta şi explica, pot găsi în diferite puncte ale unor metode foarte moderne, mij­locul de a intra mai în adînc, cu condiţia să nu facă aceasta numai ca să fie la modă, cu condiţia ca lucrul să fie fă­cut cu multă seriozitate şi cu multă pregătire". O altă scă­dere a activităţii critice ar fi — după G. C. Nicolescu — diletantismul, superficialitatea pregătirii ştiinţifice a unora dintre cei care exercită me­seria de critic. Un mare critic este totdeauna dublat şi de un serios istoric literar, a spus vorbitorul. In continuare G. C. Nico­lescu s-a referit la simţul de răspundere al criticii faţă de funcţia pe care o îndeplineşte. Exemplară este în acest sens pilda lui Maiorescu care „a făcut o educaţie estetică a publicului, educaţie pe care trebuie să o facem şi noi ne­contenit şi care este o obli­gaţie a criticului literar". Sen­timentul de răspundere faţă de funcţia pe care trebuie să o aibă criticul ca educator, ca formator al conştiinţei şi re­ceptivităţii cititorilor, trebuie să acţioneze intr-o mai mare măsură," a încheiat vorbitorul. Reluînd unele teme discu­tate şi de alţi vorbitori, VLAD SORIANU s-a ocupat îndeosebi de raporturile dintre critică şi estetică, dintre critică şi filo­zofie. El a pledat pentru lăr­girea orizontului de cuprindere teoretică şi problematică a cri­ticii literare. A subliniat tot­odată necesitatea consolidării funcţiei active a criticii, a ro­lului acesteia in orientarea şi îndrumarea mai eficientă a activităţii de creaţie. G. DIMISIANU a arătat că un element pozitiv al refe­ratului este faptul că se accentuează asupra necesi­tăţii de a se acorda — în aplicarea criticii curente — a­­tenţia cuvenită conţinutului, mesajului filozofic şi ideologic, concepţiei operei. „Cred — a spus G. Dimisianu — că refe­ratul trebuia să împingă ideea mai departe pentru a afirma cu toată puterea că activitatea critică tinde să stabilească valoarea operei, îmbinînd in criteriile ei conţinutul, stilul şi pronunţîndu-se asupra ca­lităţii estetice şi, în ultimă instanţă, spunînd da sau nu operei, fără să uite să producă argumente în favoarea acestui da sau nu, să argumenteze a­­ceste afirmaţii. Critica îşi a­­tinge obiectivele atunci cînd îşi îndeplineşte funcţia de a emite judecăţi de valoare. U­­nele anomalii ale vieţii lite­rare (scriitori care impietează asupra libertăţii criticului por­­tîndu-i opiniile) împiedică u­­neori critica noastră să-şi e­­xercite funcţiile". In continuare vorbitorul s-a referit la subiectivismul exa­gerat manifestat de unele re­viste (de ex. Luceafărul), ale căror rubrici de note sunt transformate „foarte des în pîrghii de declanşare" a unor critici neprincipiale, sau a­­tacuri la persoană, fenomen profund păgubitor pentru lite­ratură. Vorbind despre pole­mica literară, — a spus criti­cul — trebuie să arătăm că de multe ori această noţiune nu este înţeleasă în adevăra­tul ei sens. Pornind de la distincţia făcută de Eugen Lo­vinescu între pamfletul de cu­vinte şi pamfletul de idei, G. Dimisianu a semnalat recru­descenţa în ultima vreme a pamfletului de cuvinte : „Sînt pamfletari care practicînd vio­lenţa limbajului, invocînd nu­mele lui Tudor Arghezi, lovesc în dreapta și în stînga. Este o atitudine plină de riscuri : rea­litatea nu confirmă aceste pă­reri". In încheiere vorbitorul a ară­tat că asemenea polemici ne­principiale trebuiesc excluse din viata literară. „In schimb, să încurajăm polemica de idei, să reîntărim in drepturile sale spiritul critic". In vederea unei discuţii mai a­­mănunfite si mai temeinice, ION IU­BERI şi-a început intervenţia propunînd ca in viitor referatele prezentate să fie în prealabil pu­blicate. Subliniind importanta rolului funcţional al criticului, vorbitorul a arătat că acesta este multiplu: in acelaşi timp axiologic, acela de a stabili o scară de valori, a deosebi valorile de non-valori, şi de a face judecaţi imparţiala, senine, echilibrate; pe de altă parte, el este expresia afirmării unei personalităţi puternice, pe deplin formate. In legătură cu aceasta, vorbitorul a insistat a­­supra necesităţii de informare a criticului atît în ceea ce priveşte fenomenul cultural naţional cit şi asupra vieţii culturale interna­ţionale. Vigilenţa normativă a criticii care stabileşte o ierarhie a valo­rilor şi le încadrează In contextul naţional şi universal trebuie s ii ştie in acelaşi timp să încura­jeze şi să îndrume talentele ti­nere şi să descurajeze non-valo­­rile I.uînd cuvîntul, D. ŢEPF.NEAG începe prin a spune ci referatul, deşi a fost laborios întocmit, i-a suscitat şi unele rezerve. Refe­­rindu-se la una din temele pro­puse discuţiei, el a apreciat câ pe­ricolul în critica actuală vine, după părerea lui, din ştirbirea autorităţii criticilor noştri. Lipsa de obiectivitate a dus implicit la inconsecvenţă, iar aceasta a putut fi uşor demonstrată prin simpla alăturare a unor texte publicate acum zece ani şi mai bine şi a altora scrise acum. Dezvoltând o idee a lui A­. Dima, vorbitorul a arătat că, din moment ce uina din principalele meniri ale criti­cului in stabilirea judecăţii de valoare este detectarea noului cu­prins intr-o operă de artă, e de neînţeles să se manifeste surprin­dere cind se constată că lucră­rile tinerilor, chiar dacă sunt mai puţin valoroase, sunt amplu dis­cutate de critici. Tocmai această „noutate“ sau măcar prospeţime din scrierile unor tineri atrage discuţia critică, chiar dacă unii le intîmpină cu oarecare suspi­ciune, la fel cum s-a întîmplat, la vremea respectivă, şi cu nu­velele lui Marin Preda, şi cu „Groapa“ lui Eugen Barbu, şi cu scrierile pline de personaje „ciu­date“ ale lui N. Velea, Fănuş Neagu şi D. R. Popescu. Vorbi­torul a mai atras atenţia că se pripesc aceia care vorbesc de mi­metism în legătură cu unele scrieri care se vor moderne. No­ţiunea de mimetism trebuie le­gată simetric de alte două no­ţiuni, şi anume : de modernism şi de tradiţionalism. De ce numai „modernul“ e socotit epigon ? se întreabă D. Ţepeneag continuînd : „dar atâţia scriitori naturalişti sau balzacieni, nu sînt şi ei nişte epigoni, nişte mimetici ?* Discuţia literară trebuie si ai­bă un caracter de opinie deschisă şi curajoasă, aşa cum se mani­festă ea in toate sectoarele vie­ţii noastre sociale — a spus ADRIAN PAUNESCU in interven­ţia sa. Primul rol al criticului, după cum îl sublinia Eugen Lovinescu, este acela de a descoperi noul. O dogmă sau alta pot avea reper­cusiuni negative asupra apre­cierii operei unui scriitor. Po­lemica literară işi găseşte ros­tul atunci cind se poartă Intre valoare şi non-valoare şi nu a­­tunci cind se desfăşoară intre valoare şi valoare sau intre valoare şi promisiunea de valoare. Discuţia literară principială, in care si scriitorul poate aduce despre sine puncte de vedere lămu­ritoare, permite criticii ca,, in de­plină răspundere faţă de mij­loacele ei, să discearnă ce este valoros şi cu adevărat nou în cîmpul literar actual. EUGEN SIMION : „încep prin a spune, detaşîndu-mă de poetul Adrian Păunescu, că cineva nu trebuie a fi, cu necesitate, criticul unei sin­gure generaţii, în speţă , cri­ticul a cinci-şase scriitori. El începe prin a fi comentatorul generaţiei sale şi sfîrşeşte prin a fi, dacă e omul unei vocaţii adevărate, criticul unei literaturi. Faptul trebuie reţinut, pentru că, în practica literară, criticul unui grup­ de scriitori înseamnă, în fapt, funcţionarul acestor scriitori, condiţie cum nu se poate mai deplorabilă , cea din ur­mă şi cea mai regretabilă la care poate ajunge o conştiinţă critică, zicea, odată, G. Căli­nescu. Discuţia despre critică (dusă mai întîi în presă, cu rezultate de mai multe feluri) reexaminează cîteva noţiuni sau, dacă vreţi, imperative ale criticii (autoritate, gust, metodă etc.) şi în legătură cu toate acestea e greu să nu fii de acord cu recomandările făcute de referenţi, deşi asu­pra modului cum se aplică ele în viaţa literară sunt încă multe de spus. Mi se pare însă că nu trebuie să exage­răm pericolul unei tendinţe critice estetizante. Unde, cînd se ilustrează aceasta? Se dis­cută, apoi, despre sociologie şi mulţi deplîng ignorarea ei. Să ne înţelegem : sociolo­gia intră în conceptul criticii mai noi, sociologismul o des­figurează. Criteriul sociologic e util, uneori indispensabil (în analiza, să zicem, a prozei de observaţie !), alteori inoperant (cînd e vorba de poezia de idei sau, cazul lui Barbu, de concepte ale simbolurilor). Sociologismul însă, aplicat cu osîrdie, a dus la rezultate pe care nu e cazul să le mai discutăm“. In continuare, E.S. a vorbit despre raporturile criticii cu ideologia, despre vocaţia cri­ticului şi înfăţişarea lui mo­rală, de relaţiile dintre criti­că şi literatură, despre cole­gialitatea literară, zicînd în încheiere : „E inutil a duce lupte mărunte pentru recu­noaşterea întîietăţii într-un domeniu în care nu abilita­tea, graţia, manifestate la zile mari, contează, ci vocaţia ade­vărată, gustul, spiritul de jus­tiţie, informaţia bogată. Ele asigură autoritatea critică, fără de care orice acţiune e zadarnică“. In cuvîntul său, ALEXAN­DRU BĂLĂCI a subliniat că este necesar să desprindem din aceste discuţii despre funcţia criticii citeva concluzii clare. Din acest punct de vedere, referatul are meritul de a fi intr-adevăr o sinteză a unor îndelungi dezbateri, o sinteză prezentată „într-un vestmînt, după părerea mea, strălucitor, de înaltă ţinută“. Nu trebuie să fim deloc pe­simişti în ceea ce priveşte soarta publicisticii literare. Din cele aproximativ 9000 de titluri cu care se mîndreşte ţara noas­tră şi care apar în 90 mi­lioane exemplare, anual, şi din cele 3000 volume publicate a­­nul trecut (în domeniul ştiin­ţei, tehnicii, artei şi litera­turii), s-au tipărit aproxima­tiv 45 de volume de istorie literară şi critică, ceea ce can­titativ cel puţin este un lucru impresionant, înseamnă că fiecare din cei de faţă a scris o carte. Lucrul acesta este îmbucurător. In continuare Alexandru Bălăci s-a referit la situaţia tratatului de isto­rie a literaturii române: „In sfîrşit, acest tratat «se miş­că», volumul al doilea este gata în monumentala lui pre­zenţă de 1500 pagini dactilo­grafiate ; volumul al treilea a ajuns şi el la un punct foar­te înaintat ; în prezent se fac eforturi ca şi volumul al cin­cilea, care se ocupă de soarta literaturii contemporane, să a­­tingă o treaptă tot atît de a­­vansată. Din discuţiile purtate aici s-au putut desprinde unele componente ale „criti­cului ideal" ; el trebuie să fie cititorul cel mai atent, cel mai învăţat, un participant şi nu un izolat , întotdeauna în mijlocul creaţiei. S-a afirmat că „criticul trebuie să aibă deplină conştiinţă de sine“. Formularea se raportează la o însuşire primordială, ele­mentară, a criticului, aceea de a fi un cunoscător ; cum îţi permiţi să fii judecător cînd tu nu eşti capabil să emiţi judecăţi de valoare bazate pe cunoaştere? Cum îţi per­miţi să faci aprecieri şi apropieri intre Dante Ali­ghieri şi Montale, cînd tu nici nu i-ai citit ? Lucrurile spuse aci într-adevăr formează un statut al criticului, o definire ideală a lui ; el trebuie să fie un educator, un formator. In legătură cu situaţia actuală a preocupărilor criticii, vorbito­rul a relevat existenţa unui a­­numit dezechilibru în ce pri­veşte concordanţa între formă şi fond, în sensul că se acordă mult mai multă importanţă discuţiilor în legătură cu as­pectele formale, de tehnică li­terară, şi mai puţin celor privi­toare la conţinutul complex al operei literare. In încheierea intervenţiei sale, Al. Bălăci a remarcat „neobişnuita efervescenţă“ care se manifestă in rîn­­dul criticilor literari dornici să obţină doctoratul, un fe­nomen pozitiv, expresie a do­rinţei lor de a-şi adinei şi consolida o cunoaştere mai specializată a literaturii. In aceste condiţii, se pune problema dacă n-ar fi utilă apariţia unei reviste de criti­că şi istorie literară, care să concentreze preocupările in­tr-un domeniu al literaturii atît de bine reprezentat. In numărul viitor, Gazeta li­terară va publica concluziile discuţiilor din cadrul plenarei Comitetului Uniunii Scriitori­lor, sub semnătura preşedinte­lui uniunii, acad. Zaharia Stancu. P^fVw» (Urmare d­­i­n pagina 4) case din Iaşi şi de ce era la noi şi am rîs cînd ea mi-a spus: „Sînt soţia dumneavoastră". „A mea? Cum asta?" „As­­cultaţi-mă încă puţin şi pe urmă o să plec... Părinţii dum­neavoastră sînt în sat şi pot să se întoarcă...". „Dacă eşti soţia mea, pleci cînd vreau eu", am zis. „Bine, o să plec cînd ziceţi, cînd credeţi că trebuie să plec. Dar acum trebuie să vă vorbesc, să vă spun...". — Ce să spună ? întrebă Tulgheş. Nu mai ocoli, nu mai tăvăli vorbele. — Să-mi spună că fusese secetă şi că murea de foame... „Muream, dumneavoastră trebuie să ştiţi ce e foamea, lipsa cumplită — şi într-o noapte, nu mai ştiu cum, mi-am adus aminte că mi-aţi spus cît de bogat e satul părinţilor, mi-am adus aminte şi cum îi spune, şi mi-am adus aminte că frate­­miu vă citise numele pe lista ofiţerilor daţi dispăruţi pe front, şi am plecat încoace, şapte zile pe tren, şi le-am spus bă­­trinilor că­­ sînt soţia lui Eugen...". — Dar în 1948 trecuse seceta. Ar fi putut să plece, ar fi putut să dispară. — Oh, la fel l-am spus şi eu : „Puteai să pleci, trebuia să pleci’. „Nu, mi-a răspuns ea, trebuia să rămîn şi să plătesc*. — E o prostie. Războaie şi foamete... Nimeni nu s-a gîndit vreodată să plătească pentru chestiile astea. Nu întră în nici o socoteală. — Era altceva, Tulgheș. Erau bătrlnii. Ei o primiseră ca pe o noră și așteptarea Evei le dădea nădejdi. Bătrînii știu să aștepte, de la un timp încolo, viata omului nu e decit o așteptare lungă, dar cînd e lingă tine şi cineva care are două­zeci şi unu de ani şi aşteaptă, şi pe urmă are douăzeci şi doi şi aşteaptă şi împlineşte douăzeci şi trei şi se închistează în aşteptare, aşteptarea nu ţi se mai pare neagră şi lipsită de speranţe, începi să crezi că moartea n-a avut atîta putere ca să-l răpună şi pe fiul tău.­­— Eva credea în întoarcerea ta . — Nu prea, nu credea. Dar important e că aştepta. Ea avea timpul înainte, putea să se joace cu el, încă puţin — şi bătrînii aveau să-i spună singuri : „Eva, ai aşteptat destul, du-te şi aranjează-ţi viaţa cît mai eşti tlnără*. Mama mi-a spus c-ar fi trimis-o. E firesc. — Pînă aici, acceptă Tulghes. Dar, mai departe? — Seara, mama mi-a aşternut patul in odaia mare și am făcut-o pe Eva nevasta mea. — Aha ! făcu Tulgheş și reluă jocul cu mărgelele. — Te gîndești c-am silit-o, zise Fulga și se enervă, ochii albaştri spălăciţi avură o uitătură piezişă. Amîndoi am vrut-o.­­N-am considerat că e ultimul preţ pe care trebuia să-l dea pentru anii ăia nenorociţi. S-a dezbrăcat şi s-a suit lingă mine şi mi-a pus mina pa frunte. Şi eu i-am sărutat mina — şi dincolo de perete, mama plîngea, tata bea vin cu vecinii, pe drum cineva lălăia un cintec — şi Eva mi-a spus : dac-o să vrei, rămîn aici. Peste o lună, ne-am dus la oraş, singuri, am ales o biserică unde nu vine lume şi ne-am cununat. Am stat amîndoi in genunchi, cu cite-o luminare în pumn, şi preotul ne-a slujit. Asta a fost nunta noastră — o nuntă ascunsă, aşa cum spusese Eva şi cum credeau ai mei că făcusem, de mult, la Iaşi. Ne-am sărutat şi i-am plătit părin­telui şi am ieşit în stradă. Se făcuse noapte, bătea vînt rece, lumina nu ardea, am pătruns într-un gang mucegăit, ca să tăiem spre strada mare. Eva s-a Împiedicat de­­ ladă — pe semne că era un depozit de lăzi acolo, căci lada, izbită de Eva, dărîmîndu-se, a tras după ea alte vreo douăzeci de cutii de lemn care s-au prăvălit pe ciment, hodorogind, și-n clipa aia, de sus, de la un balcon, cineva a strigat: „Poliția!* La strigătul ăsta s-au deschis toate geamurile şi de sus au în­ceput să cadă peste noi coji de cartofi, gunoaie şi ligheane de lături. Javre nemernice ! Pe întuneric se simţeau tari, erau în stare să se bată şi să lovească. Exact ca şi porcarii pe care-i comanzi , noaptea iscodesc şi miruie, iar ziua dau in brînci să-ţi execute poruncile. Eva îi ura — şi cred că de scîrba lor a plecat şi nu se mai întoarce. — Iţi fierbe sîngele după Eva, zise Tulgheş, şi de-ala li înjuri. — Grozav, gr­o­zav eşti tu Eugen Fulga. Da eşti măgar, să ştii, mestecă Tulgheş intre dinţi. Colturile gurii lungi, umede de salivă, li tremurau şi pe frunte i se ingroşară vinele. Pe om n-ai dreptul să-l batjocoreşti. — Vezi Tulgheş, zise Fulga, ei îşi fac singuri viaţa imposi­bilă. Pe-a lor şi pe-a celor din jurul lor. Dac-aş fi vorbit numai despre păsări, aş fi stat şi aş fi băut cu ei. Fiecare ştim cîte o poveste cu păsări, eu am stat o zi întreagă sub un salcim, cu douăzeci de inşi, şi-am ascultat cum fluierau două mierle. Şi jos, în vale, ne aştepta vaporul — şi altă cursă nu mai aveam decît seara şi, oricum, vroiam să fim cit mai departe de locurile alea. — Te pricepi să acuzi, răspunde Tulgheş, dar şi eu aş putea, dacă n-aş şti că veniseşi de unde veniseşi şi că nu mai cunoscuseşi o femeie de şase ani, să te acuz că ai tăvă­lit-o pe Eva în pat ca pe o trifă. Şi-aş mai putea să-ţi spun că, după ce ţi-ai făcut-o nevastă, te-ai dat peste cap să mai dispari un an. — Dar m-au arestat pe nedrept, se revoltă Fulga. Il duș­­măneau pe tata și l-au lovit lovind în mine. — Te cred, zise Tulghes. Se fac şi abuzuri. Dar trebuie să-i crezi şi tu pe alţii. Și în primul rînd pe Eva. Dacă bă­nuiai ceva, nu trebuia s-o laşi să se ducă. — Am vrut s-o aștept și eu o dată Ea m-a aşteptat trei ani, cînd eram şi nu eram, mai mult nu eram, şi pe urmă m-a aşteptat iar un an. Ziceam s-o aştept şi eu cinci zile şi să-i spun: Te-am aşteptat şi m-am gîndit numai la tine. — Şi-acum n-o mai aştepţi ? — Ba da, Tulgheş, dar n-o să mai vină. După ce a stat la Mare, nu poate să se mai întoarcă în duhoarea asta. Şi ştiu că-i e frică. — De cine ? De tot ce-a lăsat îndărăt. Lucrul ăsta l-am descoperit în serile goale de cînd stau singur. Ştii vederea pe care mi-a trimis-o de la Mare. Scrie, ţii minte­­ „şi-am blestemat lacul Capernaum*. E un lac intre Urziceni şi Slobozia, îi zice Fun­data, eu l-am­­ botezat Capernaum. După ieşirea din închisoare, m-am dus cu Eva acolo. Bâtrînii, intraţi în datorii pînă un gît din pricina mea — pe tata îl destituiră între timp — n-au avut să-mi dea bani ca să plecăm în altă parte. E un lac de cîmpie, sărat, plin de nămol şi brădiş, pe margine cu cer­turi făcute de ţărani, din preşuri şi zdrenţe. Ce lume vine acolo, poţi să-ţi închipui : bătrîni reumatici, cu izmenele sufle­cate pînă la genunchi, care se prăjesc la soare, la distanţă unul de altul, fiindcă le e ruşine să se cunoască. Şi săraci din oraşe. In mal, pe plite îngropate în pămînt, fumegă oale şi crătiţi, ţigănci vînd pepeni şi porumb fiert şi cîţiva liceeni de prin satele din împrejurimi agaţă fete. Eu şi Eva dormeam sub un umbrar de foaie de cort, avînd ca vecini două fete, surori gemene. Intr-o seară s-au certat cu băieţii şi, peste noapte, băieţii au pus bolovani de drojdie de bere în clo­setele săpate de noi, murdăria s-a umflat şi s-a scurs în ele, şi n-am mai putut să stăm acolo. înţelegi de ce-i e frică . Seara, vîntul, care peste zi foşnise numai în buruieni, se ridică, şi ieşi şi luna. Eugen Fulga, in mantaua lui cenuşie, cu gulerul ridicat, în­chise uşa casei, vîrî cheia în buzunar şi plecă spre baraca lui Arizona. Cînd să ajungă la şosea, între plopii zbuciumaţi, gonind în două şiruri spre adîncul nopţii, îi apăru în faţă Destelnicu. Purta o scurtă de ploaie și căciulă. Sub braț, un ciomag. Bărbia dură, bărbătească, îi tremura încet, vădind o încordare chinuită. — Vă duceți acolo, zise el, arătînd spre baracă. Feriți-vă de Arizona, domnule Fulga. — Ei, asta-i ! făcu Fulga, și se opri, apăsînd cu bocancul o mînă de frunziș mort. — Pare de necrezut dar ăsta i adevărul. Eu plec în noaptea asta, ies din cerc, continuă Destelnicu, cu același glas, lipsit de modulaţii. Astăzi Arizona mi a dat bani ca să trag cu urechea peste tot și să-i spun ce aud. De-aia plec. Aștept pînă s-or întoarce turmele de porci și o iau intr-acolo unde spunea Arizona că se văd dropii. Frumos vorbea aseară ! In clipa aceea, în zarea scăldată într-o lumină ceţoasă se văzură turmele. Veneau încet, răscolind pămîntul — şi mirosul lor dezgustător, vărsat prin mii de rîturi negre, se așeza între case, în ierburi şi In haine, şî Fulga avu dintr odată înțelegerea gestului lui Filip cînd implintase briceagul în spi­narea masculului. — Cu bine, domnule învățător, zise Destelnicu şi, fără să-l dea mina, se întoarse şi se depărtă încet trecînd prin pătra­tul de umbră al unei case. Eugen Fulga îl urmări cum dă colţul spre cărarea ce ocolea pe lingă singurul fag din aşezare. Intr-o casă ţipă un copil şi în baraca lui Arizona patefonul se pomi să cînte. „Şi acum unde să mă duc?* se întrebă el — şi-şi simt­ gura cleioasă, parc-ar fi înghiţit noroi. Rămăsese singur, şi jur-împrejur nu era decît noapte, vînt și cîmpie scitică — lut negru — iar sus, nori singuratici, des­prinşi parcă de pe biserici părăsite.­­— Fragment din romanul „îngerul a strigat“ —­ ­.............................................. ......................... PAGINA 6 ft f1 GAZETA LITERARĂ

Next