Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)
1968-06-06 / nr. 23
In prima parte a articolului de faţă propuneam o altfel de lectură a nuvelei Moara cu noroc, în raport cu cele obişnuite pină acum, şi-mi ilustram punctul de vedere — cît se putea intr-un spaţiu limitat — îndeosebi prin motivele obscure care fac din Ana o natură a opţiunii ireductibile. Ceilalţi eroi, asupra cărora nu mai insist, sunt de asemenea naturi ale opţiunii ireductibile. Lică Sămădăul, personaj romantic de excepţie, însă înfăţişat cu sobră detaşare realistă, e un om al opţiunii scelerate, adevărat geniu al răului, aşa cum o arată mărturisirea pe care i-o face la un moment dat lui Ghiţă ! „Sîngele cald e un fel de boală, care mă apucă din cînd în cînd, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avînt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sîngele, cînd te hotărăşti odată să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărimi...“ In sfîrşit, Pintea, ins cu un trecut încărcat, a suferit o refulare în sens invers, ca Jean Valjean al lui Hugo, devenind omul definitivei opţiuni justiţiare. Pereche contrastantă, Lică şi Pintea sînt zugrăviţi după cum se vede în culori nete, alb-negru. Moara cu noroc e, astfel, prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente ale psihologiei abisale. Iar reuşita ei paradoxală decurge poate din faptul că autorul, — conştiinţă etică pînă la rigiditate, — a fost de altă dată el însuşi dominat de un inconformist demon al libertăţii din adîncuri, eliberînduse prin scrierea nuvelei de propriile obsesii şi refulări din substructura lui sufletească, proiectîndu-le în afară sub forma sublimată a artei. In sfîrşit, nuvela aceasta arată că psihanaliza, bine înţeleasă, nu duce la o interpretare amorală a faptului artistic — cum mai pot crede unii, — ci la evidenţierea unei lecţii şi terapeutici morale mai profunde decit aceea pe care o poate avea în vedere uneori autorul, oricît de bine intenţionat ar fi. Catastrofele din Moara cu noroc demonstrează că, exceptîndu-l pe Pintea, protagoniştii se pierd pentru că nu ajung să dea o întrebuinţare fecundă tendinţelor de refulare, nu ajung să-şi pună în acord şinele cu supraeul, — cum se zice în termeni psihanalitici. Şi nu ajung la aceasta pentru că se cunosc precar pe sine , de şi-ar fi cunoscut mai temeinic „demonul“ din adîncuri, nici n-ar fi trebuit să recurgă la lunecoasele tehnici ale refulării. (Amintiţi-vă, între altele, de fondul sufletesc profund superstiţios al lui Lică Sămădău). Lecţia nuvelei se concretizează astfel, pînă la urmă, printr-un îndemn care nu e decît vechiul adăgîa socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi“ (la care se asociază firesc un precept difuz al epocii Luminilor, potrivit căruia nimic nu e mai imoral decit ignoranţa). ★ Şi în Mara revine preocuparea pentru zonele psihologiei abisale, finalizîndu-se de data aceasta din perspectiva parcă a unui scriitor naturalist sau a unui medic clinician — şi urmărind, după o viziune proprie lui Slavici, perfect independentă de a lui Freud, tocmai faimosul „complex al lui Oedip“, căruia întemeietorul psihanalizei i-a acordat atîta semnificaţie. Lucrul, neobservat pînă acum de comentatori, se realizează prin urmărirea destinului lui Bandi şi al lui Hubăr, îndeosebi în partea finală a romanului. Bandi, înţelegem din ultimele capitole, este fiul natural al măcelarului Hubăr şi al Reghinei, o unguroaică de condiţie modestă. Crescut la întîmplare, deoarece mama sa murise după ce a fost părăsită de Hubăr, Bandi e un psihozat, nu un nebun din naştere, cum s-ar părea la prima vedere şi cum au susţinut unii critici. Psihoza lui e urmarea traumei psihice survenite în copilărie, — lucruri notate cu mare precizie de Slavici. De aici idealizarea Persidei de către Bandi, în care el se iluzionează a o vedea reîntrupată pe mama sa. Aşa se explică devotamentul de cîine faţă de ea, precum şi ura latentă faţă de Hubăr. Cînd tatăl său natural, într-un tîrziu, o recunoaşte pe Persida de noră şi vine să-i vadă copilul, Bandi retrăieşte integral şocul psihic de odinioară. Dacă în Persida transpusese chipul mamei sale, în copilul ei se recunoaşte intr-un fel pe sine — şi de aceea 11 înfioară gîndul că Hubăr va veni să-şi vadă nepotul; i se năzare că se va repeta drama de odinioară. Iată pasajul: „Bandi [...] se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. In mintea lui nu putea să Intre gîndul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dînsul, om mai urgisit decit acel Hubăr, de care răposata lui mamă fugea tnspăimîntată, care-şi alungase feciorul şi-i făcuse Persidei atît de multe zile amare...“ De aceea, pe cînd familia reunită „petrecea în casă, Bandi se plimba neastâmpărat prin circiumă. Ii era parcă s-a sfîrşit cu viaţa lui şi-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el şi singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta*. Care-i înţelesul de pînă acum al personajului? Că în raport cu „adaptabilii* Hubăr, Persida, Naţl, Mara, precum şi în comparaţie cu relativ inadaptabilul Trică, Bandi este inadaptabilul absolut, el nu vrea să se „împace“ cu Hubăr — şi cu nimeni din cei ce i-au putut face rău cîndva. Din acest punct de vedere, Bandi e cel mai „romantic“ erou al romanului (Şi nu întîmplător, psihanaliştii au identificat temperamentul romantic, prin definiţie inadaptabil, cu temperamentul schizoid, asemănător cu al acestui Bandi, atit de exact descris de Slavici. Schizoidia este inadaptarea împinsă in anumite condiţii pînă la o stare patologică. Or, în virtutea acestui înţeles, cartea se încheie cu o crimă de resorturi curat psihanalitice. Hubăr, ca să-şi corecteze toate vechile greşeli, după ce-şi recunoscuse nora, vrea să-l ia pe Bandi cu el la Viena şi să-i facă un rost acolo, îndemnat de Persida, Bandi aparent acceptă, însă minţile lui, numai cu intermitenţe aşezate, se tulbură iar la gîndul că se va despărţi de Persida, — acest „substitut“ tîrziu al mamei sale. Iată pasajul final al romanului: la întrebarea asupra motivelor pentru care Hubăr vrea din senin să-i poarte de grijă, acesta răspunde că o să-i spună mai tîrziu şi că e destul să ştie deocamdată că n-are pe nimeni în lume mai aproape decit el: „Bandi se dete îndărăt și începu să rîdă pe rînjite. — Ai cunoscut-o tu pe mama !? întrebă el, ridicînd mina. O știi!? Iţi aduci aminte de ea?! — Da! răspunde Hubăr, cu capul plecat. — Nu-mi mai spune, că știu! grăi Bandi cu glasul înăbușit. Mi-ești tată, nu-i așa?! — Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el. Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă de gîtlej, încît căzură amîndoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar Bandi cu genunchii pe pieptul tatălui său, rîzînd și apăsînd mereu, cită vrem© mai simţea răsuflarea in el. Cînd Persida a deschis în cele din urmă uşa, ca să vadă ce fac, în casă era linişte şi Bandi rîdea înainte“. Pasajul e de o ţinută tipic psihanalitică şi e surprinzător că pînă acum nu s-a observat acest lucru. Sfîrşitul năprasnic al lui Hubăr, într-un moment cînd toate apele păreau aşezate în familia Marei, a lui Hubăr şi a Persidei, arată că „liniştea“ (capitolul final se intitulează Pace fi linişte) e un eufemism tragic privind sensul general al cursului existenţei, unde niciodată nu se ştie ce surprize poate aduce destinul din afară şi din noi. Logica tenace a Persidei potrivise totul într-un chip cum nu se poate mai raţional pentru toţi eroii angrenaţi pînă atunci în conflict. Bandi însă aduce o nouă erupţie a iraţionalului, care reprezintă — în roman, dar şi în planul vieţii de aievea — faţa de umbră a existenţei Infinite şi, implicit, o condiţie a devenirii ei fără sfîrşit. Evident că, prin crearea lui Bandi şi prin rolul său în acţiunea romanului, Slavici urmărea scopuri curat etice, privitoare la bunele şi relele raporturi dintre părinţi şi copii. Ciudăţenia însă — aici ca şi în Moara cu noroc, — « că urmărindu-şi gîndul etic prestabilit, Slavici l-a documentat uimitor cu un caz de alienare văzut foarte modern, prin prisma psihanalizei. Şi aici marele său talent epic a corectat fericit ceea ce Slaviciteoreticienul şi moralistul gîndise precar. Cu alte cuvinte, sîntem în faţa aceleiaşi polemici paradoxale între înzestrarea creatoare pură şi imixtiunile moralistului — polemică ce dă un relief atît de singular operei slaviciene. Incit, dacă G. Călinescu — trecind peste reţinerile altora — a recunoscut în Mara „un pas mare în istoria genului* romanesc, iar în Moara cu noroc — „o nuvelă solidă, cu subiect de roman“, timpul a lucrat necontenit în favoarea lor şi astăzi putem socoti în linişte aceste scrieri drept capodopere, pentru a spune adevărul curat; e ceea ce a înfăptuit de altfel, cu argumente proprii, Pompiliu Mareea, recent, într-o excelentă monografie. Habitudinile gîndirii îi fac pe mulţi să conceapă capodoperele doar în straiele acelui stil sclipitor pe care, evident, Moara cu noroc sau Mara nu-1 au. Şi dacă nu-1 au. Aceasta poate însemna doar că operele în discuţie sînt nişte capodopere în straie de cenuşărească, aşa cum — ca personalitate — a fost şi autorul lor, derutîndu-i pe mulţi cu încetineala lui în gîndire şi în toate. Încetineala aceasta era totuşi, s-ar zice, semnul poverii unui talent neobişnuit, pe care ursitoarele 1-1 vor fi dat cam pe negîndite lui Slavici. Important e însă că i l-au dat ! George MUNTEANU / SLAVICI necunoscutul (II) GAZETA LITERARA • NOUTATE ŞI MIMETISM Discuţiile purtate în jurul metamorfozării, naşterii sau decesului romanului se pare că şi-au pierdut intensitatea şi violenţa datorită unor clarificări pe care timpul le-a impus. Astăzi ele ar părea uşor desuete şi inutile. Prozatorii, transformaţi nu demult ad-hoc în comentatorii propriei lor opere, din motive de apărare şi securitate, înţelegînd probabil că timpul înseamnă pentru ei în primul rînd cărţi, au început să prefere să le scrie şi să le explice mai puţin. Aşa se pare că stau lucrurile, şi aflaţi deodată în faţa unui proces aproape încheiat, unii susţin că au fost martorii unei victorii, alţii sînt de părere că au asistat la o înfrîngere. Dar chiar bătăliile văzute nu pot fi uitate prea repede, cerînd în felul lor, şi ele, o anumită opţiune. Or, eu nu cred că se poate vorbi de o indiferenţă a scriitorului român faţă de tot ce s-a întîmplat în ultimii ani în proza europeană. Şi chiar dacă lupta pentru noul roman e aproape terminată, acolo unde ea a avut loc, nu-l poate lăsa indiferent pe prozatorul receptiv, fie că optează pentru el sau că îl respinge. Nu trebuie să uităm că, cel puţin în literatură bîntuie uneori boli superbe, şi că, aci în literatură, imunitatea poate fi mai periculoasă decît receptivitatea la boală. Ca să argumentăm cele spuse, să încercăm să ne închipuim un Eminescu imun la romantism, să încercăm să-i imputăm adeziunea la marele vînt romantic care a bîntuit în Europa şi am proceda tot atît de absurd ca judecătorii din Erevan, ţara cu picioarele în sus. Prin urmare, ideea că poate fi ignorat un anumit sincronism al literaturii mi se pare dăunătoare. Asta nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie de acord cu „noul roman“ şi se pare că în literatura română au apărut în ultimul timp cărţi valoroase care l-au contrazis. E destul să exemplificăm cu romanele lui Ivasiuc sau Nicolae Breban, ca şi cu proza lui Paul Georgescu, remarcabile realizări ale anilor trecuţi. De altfel, într-un articol, publicat nu cu mult timp în urmă, Al. Ivasiuc îşi manifesta deplina încredere în roman văzut ca un gen proteic, valoros tocmai prin multiplele sale valenţe : anchetă şi frescă socială, dezbatere filozofică, sondaj psihologic etc.. Cît de departe sîntem de adepţii noului roman, care, susţinînd că întotdeauna bătăliile n-au fost cîştigate cu arme de împrumut, sînt partizanii unei maxime specificităţi, văzînd în orice contingenţă cu filozofia, psihologia sau sociologia, balasturi inutile pentru roman. Reluînd legătura cu romanul românesc dintre cele două războaie, în urma unei abandonări căreia i-am fost toţi martori, atît Breban cît şi Ivasiuc mi se par a prefera certitudinile în locul unor aventuri periculoase. Temperamental, ei mi se par că aparţin familiei lui Liviu Rebreanu, cu toate că sînt atît de diferiţi ca scriitură. Dar se spune că în ariergardă sînt trimişi pionieri şi nu artileria grea. Să fie oare reflecţia adevărată şi în ceea ce priveşte literatura ? Pînă la urmă nu se ştie însă cine cîştigă bătălia, fiecare avîndu-şi partea sa de merit indiscutabil la victoriile cucerite de proza românească în ultimii ani. Cine sunt însă aceşti pionieri, împotriva cărora unii îşi îndreaptă profesoralele lor arme, iar alţii pe cele juvenile ? înseamnă oare neapărat mimetism orice încercare de abandonare a realismului de factură tradiţională? Nu înţeleg de ce se uită că se poate mima tot atît de bine realismul, cît se poate mima suprarealismul sau expresionismul. Am impresia că nu există o singură matcă pe care poate avansa proza românească şi chiar tradiţia ne oferă suficiente puncte de reper, fără să mai amintim că literatura poate evolua contrazicînd-o, aşa cum a făcut-o de multe ori. Revenind la tradiţie, putem oare uita căliteratura unui Caragiale sau Creangă ne-a oferit impresionante exemple de ceea ce înseamnă aventura limbajului în proză, esenţial punct de plecare pentru orice prozator modern ? Căci, redus numai —T_______ . ---discuţii despre proză la satiră, Caragiale n-ar fi mai burt decit Bassarabescu Şi Bacalbaşa, iar Creangă un fel de Ionel Teodoreanu avant la lettre. Dintr-un punct de vedere_ pur corţinutist Amintirile lui Creangă n-ar fi decît filmul hîrjoanelor unui copil, cu mătuşa Mărioara şi cu pupăză din tei. Şi, discuţind tot despre tradiţie, care este de cele mai multe ori invocată ca argumentaţie contra, nu putem fără îndoială ignora drumurile deschise prozei româneşti de către un Matei Caragiale sau Urmuz, superbe exemple de artă mare şi nemuritoare. Revenind la scriitorii tineri, un Iulian Neacşu, Dumitru Ţepeneag, Mihai Pelin, Horia Pătraşcu şi alţii, nu cred că pot fi desfiinţaţi atit de uşor în cronici mînioase pe simplul motiv că nu satisfac apetitul de un anumit fel de proză realistă al cutărui critic... Asimilarea experienţei unui Kafka, Proust sau Musil nu poate fi periculoasă pentru scriitorul român de astăzi, aşa cim lectura unor mari scriitori europeni n-a fost dăunătoare pentru lin Eminescu, Camil Petrescu, Arghezi sau Blaga. Nu cred, de asemenea, că valoarea, unui prozator este independentă’ ’ de modalitatea pentru care optează. Nu se poate scrie un mare roman românesc ?recurgînd la o modalitate vetustă. Nu se poate prin urmare reedita Liviu Rebreanu la acelaşi nivel decît negîndu-l pe un anumit plan (bineînţeles nu pe cel valoric), aşa cum strălucitul exemplu al „Moromeţilor“ ne-a demonstrat. Bineînţeles, toate astea pot fi spuse doar atunci cînd nu încercăm să punem false semne de egalitate între inovaţie, noutate şi mimetism. Căci dacă acest lucru s-ar fi făcut in literatura română de-a lungul timpului, ea ar fi rămas probabil şi astăzi acolo unde au fost gata de atîtea ori s-o ducă toţi cei pentru care cuvântul „nou“ a avut o rezonanţă supărătoare. Sorin TITEL CORNELIU MEDREA Proclamaţia de la Izlaz „Adevărul, aşa cum este (Urmare din pag. a 3-a) întîmpla în .ţara sa. (Să ne amintim de cele ce spunea Sartre — pe drept cuvînt considerat unul dintre cele mai agitate spirite ale epocii : „Je tiens Flaubert et Goncourt pour responsable de la répression qui suivit la Commune parce qu'ils n’ont pas écrit une ligne pour l'empêcher“). Avem în vedere conştiinţa comunistă a creatorului care suferă şi sîngerează ori de cîte ori sunt încălcate normele umanismului socialist, ori de cite ori este maculat idealul revoluţionar ; el devine, de fiecare dată, crainic al forţelor sociale înaintate care asigură în viaţa de toate zilele triumful dreptăţii şi adevărului. Scriitorul nostru nu este numai un inspirat plastician, maestru al imaginii, ci şi un luptător, chemat, ca orice creator, „să participe activ la întreaga viaţă socială, la elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe a ţârii“ (cuvîntarea secretarului general al P.C.R. la conferinţa pe ţară a Uniunii Artiştilor Plastici). Merită a fi consemnat faptul că, sub înrîurirea spiritului nou, instaurat în viaţa noastră socială şi politică după Congresul al IX-lea al P.C.R., acum, cînd cele mai importante probleme ale statului sînt puse in dezbaterea largă, obştească, a „cetăţii“, s-a intensificat in rîndul scriitorilor interesul pentru relevarea cu intransigenţă şi responsabilitate morală a adevărului zilelor noastre. Din păcate, asemenea eforturi au trezit un prea slab ecou, n-au atras — în măsura aşteptată — sprijinul prompt şi competent al criticii. Poate că exemplul cel mai grăitor îl oferă „Eclipsa de soare“, zguduitoarea nuvelă a lui Ion Liberănjan, a cărei apariţie a fost imediat salutată de cîţiva scriitori, în coloanele „Scînteii“, dar care în publicaţiile de specialitate n-a avut parte decît de incidentale şi total neconcludente comentarii Dar este singurul exemplu ? Nu de mult am citit o recenzie în „România liberă“, la volumul lui Constantin Ţoiu : „Duminica muţilor“ — o culegere de nuvele în care prin confruntarea cîtorva biografii contemporane se încearcă disocierea a ceea ce e fals, închipuit, insolit de ceea ce conferă autenticitate şi valoare existenţei. Rareori mi-a fost însă dat să întîlnesc un asemenea grad „talentul“ de a nu discuta cartea sub unghiul ei caracteristic, recenzenta înfierînd imaginare trivialităţi, „naturalisme sinistre“ — unde le-o fi zărit ? — mergînd pînă la amendarea titlului într-o manieră care, ea singură, ne spune totul despre recenzie : „Duminica orbului“, titlul romanului lui Cezar Petrescu, merge deoarece a căpătat de la Homer „o anumită aură de martiraj“, în vreme ce „muțenia, bîiguiala, tot de un antic, prea celebrul Demostene, a fost considerată ca neavenită“ (? !) Vai !, cîte domnişoare — nu am în vedere, desigur, sexul — mai există în critica noastră, incapabile să vadă dincolo de horbota cuvintelor problemele grave ale literaturii şi ale existenţei. Pledînd în favoarea literaturii de mărturisire directă a adevărului realităţii, nu pledez — fireşte — pentru întoarcerea la formule din trecut care simplificau relaţiile omului cu lumea, reţinînd doar anumite laturi şi ignorînd cu obstinaţie, între altele, problemele cu caracter existenţial (definitorii prin excelenţă, ale condiţiei umane moderne). Această literatură trebuie, intr-adevăr, să se debaraseze mai energic de un şir de habitudini artistice consumate. Nu se mai poate scrie astăzi desconsiderîndu-se explozia căutărilor formale survenite, în ultimii ani, în cîmpul prozei şi, în general, nesocotindu-se lărgirea operată în conştiinţa estetică contemporană. Fireşte, iese din aria literaturii simpla aglomerare amorfă de „fapte“, investigaţiile de documente omeneşti prezintă o valoare doar în măsura în care deschid perspective originale asupra destinelor umane. Fireşte, fireşte... dar tot atît de adevărat este şi reversul problemei. Să mai repetăm faptul că explorarea irealului va constitui întotdeauna sursa unor opere originale? Cu o condiţie : să ateste vocaţii adevărate pentru asemenea preocupări şi, mai ales, mai ales să nu reprezinte — cum se întîmplă atît de des — simple şi comode mijloace de refugiu, de ocolire a greutăţilor pe care le incumbă abordarea directă a problematicii realităţii. Să se observe că lumea începe să fie obosită de atîtea pîlpîiri de fum dintr-un şir de scrieri în care nu se descoperă adevăruri mai consistente, plenare ; încep să ne agaseze nesfîrşitele exerciţii de tehnică literară care, in loc să ajute — pînă la urmă — creaţiei să capteze mai direct, cu o mai pregnantă autenticitate, pulsaţia vieţii, o îndepărtează de aceasta în chip artificios, împingînd-o către un vlăguit manierism. Ne aflăm, s-ar spune, în pragul unei noi etape în care, asimilînd experienţele trecute şi prezente, sînt resuscitate ambiţiile prozei de a constitui expresia directă a vieţii, nu copiind fapte brute, dar descoperind în fapte gîndirea şi interogaţiile sufleteşti ale oamenilor, nu devenind sclava aspectului diurn, dar proiectînd ziua în eternitate, nu „ilustrînd“ adevăruri abstracte, ci descoperind adevărurile profunde ale existenţei şi ajutîndu-i astfel pe contemporani să-şi înţeleagă mai bine propriul lor destin şi destinul epocii... Se discută mult, în ultima vreme (şi cu deplin temei) despre efortul spre sinteză, ca fiind semnul sub care se aşează literele şi artele contemporane. Uneori însă noţiunea este luată prea stricto sensu, ca şi cum ar fi vorba de simple combinaţii de procedee. Sinteza presupune însă arcuirea pe volute superioare ale gîndirii, apetenţa spre fundamental, zborul la altitudinea spirituală a veacului. Dar oare ţelul de totdeauna al marii literaturi nu este să devină expresia fidelă şi lucidă a conştiinţei timpului ? „Adevărul, aşa cum este el“ — iată o chemare care măsoară întreaga grandoare şi în acelaşi timp responsabilitatea faptului de creație contemporan. NICOLAE BĂLCESCU: File de viaţă (Urmare din pagina 1 Obiecte de îmbrăcăminte şi multe cărţi şi manuscripte, o oră pe urmă a murit in mîinile preotului. Apoi în prezenţa d-lui consul, s-a pus toate obiectele într-o cămăruţă şi d-l consul le are pecetluite, dînd cei 30 franci pentru spesele de înmormîntare şi corpul a fost dus a doua zi în groapa comună de la monastirea Capucini“. Să întrerupemi aici relatarea birtaşului de la Trinacria, pentru a o întregi cu mărturia zguduitoare pe care o oferă „Testamentul“ lăsat cu o oră înaintea morţii, scris de o mină străină în limba italiană, dar semnat de Bălcescu însuşi, precum observă G. Zâne care-l republică după manuscrisele Academiei R.S.R. (N. Bălcescu I Opere IV — Corespondenţă, Buc., 1904, p. 419— 420). Acest „Testament“, obţinut de N. Ionescu de la consulul turc, împreună cu paşaportul şi un număr de 12 scrisori adresate lui Bălcescu, cuprinde un inventar al obiectelor pe care le poseda exilatul în clipa sfîrşitului, între care „una cutie căptuşită cu catifea cu joc de şah de fildeş de la China, — diferite cărţi de studiu, pentru istorie, diferite cărţi în două lădiţe cu catalogul cărţilor*. „Aceste obiecte vor fi predate — spunea Bălcescu cu limbă de moarte, la d. Iancu Ghica sau cui se va prezenta pentru dînsul“. „Declar încă, — preciza testamentul — a fi dator la d-l Salvatore Ragusa locandierul de la Trinacria, o lună de locuinţă şi nutrimentul învoit cu suma de 2 piaştri pe zi, osebit de alte lucruri extraordinare, mai declar şi voi, ca prezisul d. Ragusa să fie răsplătit cu alţi patruzeci de piaştri, peste tot 100, pentru îndemnisarea de obiecte prăpădite şi arse sau pentru alte cauze ale maladiei mele. Un orologiu de argint fără lanţ, şi piaştri douăzeci şi cinci, declar a fi dator la d-l doctor Battaglia, cincisprezece piaştri pentru vizitele făcute la mine, precum şi la Tomaso Molone sluga, trei piaştri şi jumătate şi în fine alte şase piastre de bacşiş la servitorii de la oţel. N. Bălcescu, Palermo, la 29 noentv, anul. 1852“, în aceeaşi zi, preotul Andrea Cuccia, în faţa căruia îşi dăduse sfîrşitul Bălcescu, nota în limba latină, într-o condică a Mînăstirii Capucinilor : „Die vigesima nona Novembris 1852. Nicolaus Balcesco, ex Valachia sacramento tantum penitentia munitus, anno trigesimo primo etatis suae obiit diem supremum, benedixit iunus sacerdos Joseph Collida cappelanus adjutor“. (In ziua de 29 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu, din Valahia, a încetat din viaţă, în etate de 31 ani, spovedit numai şi prohodit de preotul Ioseph Collida, preotul ajutor“). ‘) In aceeași zn, către seară, probabil, gardianul cimitirului primea suma de bani, destinată celei mai umile înmormîntări. Faptul se consemna în registrul mînăstirii, de unde Nicolae Ionescu ne-o redă în coloanele „Românului“ : „Palermo, 29 octombrie 1852. Subscrisul, gardian al venerabilului monaaterit al, reverenzilor Capucini, afară din cetatea acestei capitale Palermo, primesc prin mîinile lui Massaro mila de 12 tari (gologani), care sînt pentru înmormîntarea fostului D.N. Bălcescu. Gardianul Capucinilor, fratele Gheorghio Catalenio“. A doua zi, 30 noiembrie 1852, după cum ne informează „Extractul după actul de moarte“ publicat pentru prima oară de G. Adamescu („Hirtii vechi“, în Voinţa Naţională, nr. 6381/1906), la hotelul Trinacria se prezentau doi hamali, Tomaso Federico de 35 ani, şi Vitrano Vincenzo de 35 de ani, împreună cu ofiţerul stării civile a comunei Palermo, Fabbrizio Pietratagliata. După ce acesta din urmă a alcătuit actul de deces al „domnului Nicolae Bălcescu, de treizeci şi unu de ani, născut în Valahia, de profesione proprietar* şi l-a citit în faţa declaranţilor, „deoarece declaranţii ne-au spus că nu ştiu carte“, trupul neînsufleţit era luat de cei doi hamali, dus la cimitir şi aruncat în groapa comună, unde,după cum atestă raportul alcătuit de municipalitatea Palermo, la 6 octombrie 1863, cînd cu inima răvăşită, Nicolae Ionescu strângea aceste documente), „de la acea epocă pînă astăzi câtimi de mii de cadavre au fost îngropate“. Dacă extractul după actul de moarte consemnează faptul acesta la 29 noiembrie, orele nouăsprezece şi jumătate, iar legea prevedea ca înmormântarea să se facă numai după 24 de ore de la constatarea decesului, înseamnă că trupul neînsufleţit încredinţat hamalilor ajungea la locul său de veci, spre a se contopi cu mulţimea de anonimi pentru care luptase, a doua zi, la 30 noiembrie 1852, către seară. O mulţime de întrebări se nasc în faţa contemplatorului acestor documente, de o excepţională putere evocatoare, în nuditatea lor exasperantă. Dar una, mai presus de toate, ne stăruie în minte ! cum va fi fost cerul Siciliai, altfel arzător şi de culoarea ametistului, în acea înserare de sfîrşit de noiembrie ? Imaginaţia pune acolo nouri înalţi, de o paliditate lunară, care refac în mii de forme fruntea marelui gînditor, plutind etern pe căile Septentrionului. 1) Reprodus din „Bălcescu, Opere, vol. IV, ed. critică îngrijită de G. Zâne, pag. 420. XXI DECLARAŢIA PREOTULUI ANDREAS CUCCIA J. M. I Nos papa Andreas Cuccia Parochus Ecclesiae divi Nicolai Graecorum Panormi adem facimus atque testamur in uno librorum, in quo nomina et cognomina defunctorum adnotantur notam tenoris sequentis inveniri. Die cigesima nona Novembris 1852. Nicolaus Balcisco, ex Valachia sacramento tantum penitentia munitus, anno trigesimo primo etatis suae obiit diem supremum, feenedixit funus sacerdos Joseph Coliida cappellanus adjutor, < j In quorum üdém hos praesentea nostra subscription« ac parochiae sigillo munivimus. Datas Panormi die tertio Octobris 1863. Cappellanus sacramentalis Joseph Marl iUrmare din pagina 1) Bălcescu pe care, comparîndu-l apoi cu contemporanii, poetul ajunge la concluzia exactă că aceştia nu mai sînt pătrunşi de ideile nobile ale gînditorului patriot, ci „se slujesc numai de dînsele ca de o pirghie pentru ajungerea unor interese mici“. Pentru Andrei Mureşanu, „preotul deşteptării noastre“, „profetul semnelor vremii“, Eminescu a nutrit sentimentele de evlavie critică pe care le-a manifestat şi faţă de alţi reprezentanţi ai vechii generaţii poetice. In perspectiva eminesciană, poetul din Ardeal, autorul ,,Răsunetului* revoluţionar de la 1848 „scutură lanţul cu-a lui voce ruginită“, „smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune“ şi in „Tabloul dramatic intr-un act" din 1871, Eminescu pune în gura sa metafora profetică următoare: „In simburul de ghindă / E un stejar. / Cum dînsul din proprii rădăcine, / Din planul vieţii sale ascuns un colţuobscur / îşi creşte trunchiul aspru / Aşa, poporul meu / In tine e puterea-ţi, nălţime-ţi şi pieirea-ţi (...) Mai tare eacea stincă, ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe (...) Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vinturi / întunecata,f frunte şi proaspăta lui frunză“. Preţuirea şi stima pentru valorile morale ale poporului român, pentru fiinţa naţiunii sale, valori afirmate cu deosebită precădere in focul revoluţiei de la 1848, au constituit întotdeauna prilejuri de meditaţie profundă pentru Mihail Eminescu. In „Geniu pustiu“ poetul vorbeşte cu sacră admiraţie despre Avram Iancu: „împăratul codrilor bătrîni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinele lor trincoase împrejurul flamurei româneşti. In creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei“. „Românii şedeau culcaţi pe foaie, in virful carelor, sau, mergînd alături, şuierau doine bătrine şi triste ca suvenirile trecutului (...) din fundul codrilor ce-nconjurau ca o manta neagră-verde umerii munţilor, vuia cite-un bucium durerea lui de aramă...“ Din crestele munţilor, românii slobozeau roţi infăşurate-n paie şi aprinse,cari se rostogoleau cu o repeziciune demonică pînă se pierdeau hăulind in prăpăstiile adinei, în inima pămintului (...) Revoluţiunea pătrunsese în munţi“. Aspiraţia spre totalitate şi credinţa vizionară intr-un ideal moral şi social îl situează pe Eminescu in continuitatea tradiţiei profetismului romantic al paşoptiştilor. Poetul dezvoltă un puternic sentiment al istoriei şi devine descoperitorul unei largi categorii de sensibilitate modernă. Luminind subiectiv evenimentele, incorporindu-se viu in ele, inspiraţia sa se răpeşte de către obiectul ei devenind entuziasm care tinde să dea forma sentimentului unor stări de spirit aproape inexprimabile. Impulsul efuziunilor sale este o lume in care pasiunile propriei inimi şi ale propriului spirit prinde raporturile exterioare potrivit individualităţii poetice, încorporînd cu totul in sine conţinutul real şi făcind din el propriul său conţinut. Eminescu se afirmă pe sine în contemplarea evenimentelor istoriei valorificindu-și integral resursele interioare, pornind de la propriile sale reprezentări, văzînd in istorie evenimentul individual al propriei sale conștiințe. * „SINTE HUI VII“ • PAGINA 7