Gazeta literară, ianuarie-iunie 1968 (Anul 15, nr. 1-26)

1968-06-06 / nr. 23

In prima parte a articolului de faţă propuneam o altfel de lectură a nuvelei Moara cu noroc, în raport cu cele obiş­nuite pină acum, şi-mi ilustram punctul de vedere — cît se putea intr-un spaţiu limitat — îndeosebi prin motivele obscure care fac din Ana o natură a opţiunii ireductibile. Ceilalţi eroi, asupra cărora nu mai insist, sunt de aseme­nea naturi ale opţiunii ireduc­tibile. Lică Sămădăul, perso­naj romantic de excepţie, însă înfăţişat cu sobră detaşare realistă, e un om al opţiunii scelerate, adevărat geniu al răului,­­ aşa cum o arată măr­turisirea pe care i-o face la un moment dat lui Ghiţă ! „Sîngele cald e un fel de boa­lă, care mă apucă din cînd în cînd, pentru că tu nu ştii încă, urmă el mai cu avînt, cum îţi fierbe şi clocoteşte tot sîn­gele, cînd te hotărăşti odată să pui un lucru la cale, şi ce grozavă e plăcerea de a-l lovi pe omul care te supără, de a-l lovi tare, ca să-l sfărimi...“ In sfîrşit, Pintea, ins cu un trecut încărcat, a suferit o refulare în sens invers, ca Jean Val­­jean al lui Hugo, devenind o­­mul definitivei opţiuni justi­ţiare. Pereche contrastantă, Lică şi Pintea sînt zugrăviţi după cum se vede în culori nete, alb-negru. Moara cu noroc e, astfel, prima nuvelă memorabi­lă construită la noi cu ele­mente ale psihologiei abisale. Iar reuşita ei paradoxală de­curge poate din faptul că au­torul, — conştiinţă etică pînă la rigiditate, — a fost de altă dată el însuşi dominat de un inconformist demon al liber­tăţii din adîncuri, eliberîndu­­se prin scrierea nuvelei de propriile obsesii şi refulări din substructura lui sufleteas­că, proiectîndu-le în afară sub forma sublimată a artei. In sfîrşit, nuvela aceasta arată că psihanaliza, bine înţeleasă, nu duce la o interpretare amo­rală a faptului artistic — cum mai pot crede unii, — ci la evidenţierea unei lecţii şi terapeutici morale mai pro­funde decit aceea pe care o poate avea în vedere uneori autorul, oricît de bine inten­ţionat ar fi. Catastrofele din Moara cu noroc demonstrează că, exceptîndu-l pe Pintea, protagoniştii se pierd pentru că nu ajung să dea o întrebu­inţare fecundă tendinţelor de refulare, nu ajung să-şi pună în acord şinele cu supra­­eul, — cum se zice în termeni psihanalitici. Şi nu ajung la aceasta pentru că se cunosc precar pe sine , de şi-ar fi cu­noscut mai temeinic „demo­nul“ din adîncuri, nici n-ar fi trebuit să recurgă la lunecoa­sele tehnici ale refulării. (A­­mintiţi-vă, între altele, de fon­dul sufletesc profund supersti­ţios al lui Lică Sămădău). Lec­ţia nuvelei se concretizează astfel, pînă la urmă, printr-un îndemn care nu e decît vechiul adăgîa socratic „cunoaşte-te pe tine însuţi“ (la care se a­­sociază firesc un precept difuz al epocii Luminilor, potrivit căruia nimic nu e mai imoral decit ignoranţa). ★ Şi în Mara revine preocu­parea pentru zonele psihologiei abisale, finalizîndu-se de data aceasta din perspectiva parcă a unui scriitor naturalist sau a unui medic clinician — şi urmărind, după o viziune pro­prie lui Slavici, perfect inde­pendentă de a lui Freud, toc­mai faimosul „complex al lui Oedip“, căruia întemeietorul psihanalizei i-a acordat atîta semnificaţie. Lucrul, neobservat pînă acum de comentatori, se rea­lizează prin urmărirea desti­nului lui Bandi şi al lui Hu­­băr, îndeosebi în partea fi­nală a romanului. Bandi, în­ţelegem din ultimele capitole, este fiul natural al măcelaru­lui Hubăr şi al Reghinei, o unguroaică de condiţie mo­destă. Crescut la întîmplare, deoarece mama sa murise după ce a fost părăsită de Hubăr, Bandi e un psihozat, nu un nebun din naştere, cum s-ar părea la prima vedere şi cum au susţinut unii critici. Psihoza lui e urmarea traumei psihice survenite în copilărie, — lucruri notate cu mare pre­cizie de Slavici. De aici idea­lizarea Persidei de către Ban­di, în care el se iluzionează a o vedea reîntrupată pe mama sa. Aşa se explică devota­mentul de cîine faţă de ea, precum şi ura latentă faţă de Hubăr. Cînd tatăl său natural, într-un tîrziu, o recunoaşte pe Persida de noră şi vine să-i vadă copilul, Bandi retrăieşte integral şocul psihic de odi­nioară. Dacă în Persida trans­­pusese chipul mamei sale, în copilul ei se recunoaşte in­tr-un fel pe sine — şi de a­­ceea 11 înfioară gîndul că Hu­băr va veni să-şi vadă nepo­tul; i se năzare că se va repe­ta drama de odinioară. Iată pasajul: „Bandi [...] se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. In mintea lui nu putea să Intre gîndul că Hubăr va atinge copilul a­­cesta. Nu era în lumea acea­sta, pentru dînsul, om mai urgisit decit acel Hubăr, de care răposata lui mamă fugea tnspăimîntată, care-şi alunga­se feciorul şi-i făcuse Persi­dei atît de multe zile amare...“ De aceea, pe cînd familia re­unită „petrecea în casă, Bandi se plimba neastâmpărat prin circiumă. Ii era parcă s-a sfîr­şit cu viaţa lui şi-i venea să sară, să-l apuce de gît, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el şi singurii oameni pe care-i avea în lumea acea­sta*. Care-i înţelesul de pînă a­­cum al personajului? Că în raport cu „adaptabilii* Hubăr, Persida, Naţl, Mara, precum şi în comparaţie cu relativ inadaptabilul Trică, Bandi este inadaptabilul absolut, el nu vrea să se „împace“ cu Hubăr — şi cu nimeni din cei ce i-au putut face rău cîndva. Din acest punct de vedere, Bandi e cel mai „romantic“ erou al romanului (Şi nu în­­tîmplător, psihanaliştii au identificat temperamentul ro­mantic, prin definiţie inadap­tabil, cu temperamentul schi­zoid, asemănător cu al acestui Bandi, atit de exact descris de Slavici. Schizoidia este in­­adaptarea împinsă in anumite condiţii pînă la o stare pato­logică­. Or, în virtutea acestui înţeles, cartea se încheie cu o crimă de resorturi curat psihanalitice. Hubăr, ca să-şi corecteze toate vechile greşeli, după ce-şi recunoscuse nora, vrea să-l ia pe Bandi cu el la Viena şi să-i facă un rost a­­colo, îndemnat de Persida, Bandi aparent acceptă, însă minţile lui, numai cu inter­mitenţe aşezate, se tulbură iar la gîndul că se va despărţi de Persida, — acest „substi­tut“ tîrziu al mamei sale. Iată pasajul final al romanului: la întrebarea asupra motivelor pentru care Hubăr vrea din senin să-i poarte de gri­jă, acesta răspunde că o să-i spună mai tîrziu şi că e destul să ştie deocamdată că n-are pe nimeni în lume mai aproa­pe decit el: „Bandi se dete îndărăt și începu să rîdă pe rînjite. — Ai cunoscut-o tu pe ma­ma !? întrebă el, ridicînd mina. O știi!? Iţi aduci aminte de ea?! — Da! răspunde Hubăr, cu capul plecat. — Nu-mi mai spune, că știu! grăi Bandi cu glasul înăbușit. Mi-ești tată, nu-i așa?! — Da! îi zise Hubăr apropi­­indu-se de el. Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă de gîtlej, încît căzură amîndoi unul peste al­tul în mijlocul casei, Hubăr cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar Bandi cu ge­nunchii pe pieptul tatălui său, rîzînd și apăsînd mereu, cită vrem© mai simţea răsuflarea in el. Cînd Persida a deschis în cele din urmă uşa, ca să vadă ce fac, în casă era linişte şi Bandi rîdea înainte“. Pasajul e de o ţinută tipic psihanalitică şi e surprinzător că pînă acum nu s-a observat acest lucru. Sfîrşitul năprasnic al lui Hubăr, într-un moment cînd toate apele păreau aşe­zate în familia Marei, a lui Hubăr şi a Persidei, arată că „liniştea“ (capitolul final se intitulează Pace fi linişte) e un eufemism tragic privind sensul general al cursului e­­xistenţei, unde niciodată nu se ştie ce surprize poate aduce destinul din afară şi din noi. Logica tenace a Persidei po­trivise totul într-un chip cum nu se poate mai raţional pen­tru toţi eroii angrenaţi pînă atunci în conflict. Bandi însă aduce o nouă erupţie a iraţio­nalului, care reprezintă — în roman, dar şi în planul vieţii de aievea — faţa de umbră a existenţei Infinite şi, impli­cit, o condiţie a devenirii ei fără sfîrşit. Evident că, prin crearea lui Bandi şi prin rolul său în ac­ţiunea romanului, Slavici ur­mărea scopuri curat etice, pri­vitoare la bunele şi relele ra­porturi dintre părinţi şi copii. Ciudăţenia însă — aici ca şi în Moara cu noroc, — « că urmărindu-şi gîndul etic pre­stabilit, Slavici l-a documen­tat uimitor cu un caz de alie­nare văzut foarte modern, prin prisma psihanalizei. Şi aici marele său talent epic a co­rectat fericit ceea ce Slavici­­teoreticienul şi moralistul gîn­­dise precar. Cu alte cuvinte, sîntem în faţa aceleiaşi po­lemici paradoxale între înzes­trarea creatoare pură şi imix­tiunile moralistului — polemi­că ce dă un relief atît de sin­gular operei slaviciene. Incit, dacă G. Călinescu — trecind peste reţinerile altora — a recunoscut în Mara „un pas mare în istoria genului* romanesc, iar în Moara cu no­roc — „o nuvelă solidă, cu su­biect de roman“, timpul a lucrat necontenit în favoarea lor şi astăzi putem socoti în linişte aceste scrieri drept capodopere, pentru a spune adevărul curat; e ceea ce a înfăptuit de altfel, cu argu­mente proprii, Pompiliu Mar­eea, recent, într-o excelentă monografie. Habitudinile gîn­­dirii îi fac pe mulţi să con­ceapă capodoperele doar în straiele acelui stil sclipitor pe care, evident, Moara cu noroc sau Mara nu-1 au. Şi dacă nu-1 au. Aceasta poate însem­na doar că operele în discuţie sînt nişte capodopere în straie de cenuşărească, aşa cum — ca personalitate — a fost şi autorul lor, derutîndu-i pe mulţi cu încetineala lui în gîndire şi în toate. Încetineala aceasta era totuşi, s-ar zice, semnul poverii unui talent neobişnuit, pe care ursitoare­le 1-1 vor fi dat cam pe ne­­gîndite lui Slavici. Important e însă că i l-au dat ! George MUNTEANU / SLAVICI necunoscutul (II) GAZETA LITERARA • NOUTATE ŞI MIMETISM Discuţiile purtate în jurul metamorfozării, naşterii sau decesului romanului se pare că şi-au pierdut intensitatea şi violenţa datorită unor clari­ficări pe care timpul le-a im­pus. Astăzi ele ar părea uşor desuete şi inutile. Prozatorii, transformaţi nu demult ad-hoc în comentatorii propriei lor opere, din motive de apărare şi securitate, înţelegînd pro­babil că timpul înseamnă pen­tru ei în primul rînd cărţi, au început să prefere să le scrie şi să le explice mai puţin. Aşa se pare că stau lucrurile, şi aflaţi deodată în faţa unui proces aproape încheiat, unii susţin că au fost martorii unei victorii, alţii sînt de pă­rere că au asistat la o înfrîn­­gere. Dar chiar bătăliile vă­zute nu pot fi uitate prea re­pede, cerînd în felul lor, şi ele, o anumită opţiune. Or, eu nu cred că se poate vorbi de­ o indiferenţă a scriitoru­lui român faţă de tot ce s-a întîmplat în ultimii ani în proza europeană. Şi chiar dacă lupta pentru noul roman e aproape terminată, acolo unde ea a avut loc, nu-l poate lăsa indiferent pe prozatorul receptiv, fie că optează pen­tru el sau că îl respinge. Nu trebuie să uităm că, cel pu­ţin în literatură bîntuie une­ori boli superbe, şi că, aci în literatură, imunitatea poate fi mai periculoasă decît recep­tivitatea la boală. Ca să ar­gumentăm cele spuse, să în­cercăm să ne închipuim un Eminescu imun la romantism, să încercăm să-i imputăm a­­deziunea la marele vînt ro­mantic care a bîntuit în Eu­ropa şi am proceda tot atît de absurd ca judecătorii din Erevan, ţara cu picioarele în sus. Prin urmare, ideea că poate fi ignorat un anumit sincronism al literaturii mi se pare dăunătoare. Asta nu înseamnă că toată lumea tre­buie să fie de acord cu „noul roman“ şi se pare că în lite­ratura română au apărut în ultimul timp cărţi valoroase care l-au contrazis. E destul să exemplificăm cu romanele lui Ivasiuc sau Nicolae Bre­­ban, ca şi cu proza lui Paul Georgescu, remarcabile reali­zări ale anilor trecuţi. De alt­fel, într-un articol, publicat nu cu mult timp în urmă, Al. Ivasiuc îşi manifesta deplina încredere în roman văzut ca un gen proteic, valoros toc­mai prin multiplele sale va­lenţe : anchetă şi frescă so­cială, dezbatere filozofică, sondaj psihologic etc.. Cît de departe sîntem de adepţii noului roman, care, susţinînd că întotdeauna bătăliile n-au fost cîştigate cu arme de îm­prumut, sînt partizanii unei maxime specificităţi, văzînd în orice contingenţă cu filozofia, psihologia sau sociologia, ba­lasturi inutile pentru roman. Reluînd legătura cu romanul românesc dintre cele două războaie, în urma unei aban­donări căreia i-am fost toţi martori, atît Breban cît şi Ivasiuc mi se par a prefera certitudinile în locul unor a­­venturi periculoase. Tempe­ramental, ei mi se par că a­­parţin familiei lui Liviu Re­­breanu, cu toate că sînt atît de diferiţi ca scriitură. Dar se spune că în ariergardă sînt trimişi pionieri şi nu artile­ria grea. Să fie oare reflecţia adevărată şi în ceea ce pri­veşte literatura ? Pînă la urmă nu se ştie însă cine cîştigă bătălia, fiecare avîn­­du-şi partea sa de­ merit in­discutabil la victoriile cuce­rite de proza românească în ultimii ani. Cine sunt însă a­­ceşti pionieri, împotriva că­rora unii îşi îndreaptă profe­soralele lor arme, iar alţii pe cele juvenile ? înseamnă oare neapărat mimetism orice în­cercare de abandonare a rea­lismului de factură tradiţio­nală? Nu înţeleg de ce se uită că se poate mima tot atît de bine realismul, cît se poate mima suprarealismul sau ex­presionismul. Am impresia că nu există o singură matcă pe care poate avansa proza ro­mânească şi chiar tradiţia ne oferă suficiente puncte de re­per, fără să mai amintim că literatura poate evolua con­­trazicînd-o, aşa cum a făcut-o de multe ori. Revenind la tra­diţie, putem oare uita că­­li­teratura unui Caragiale sau Creangă ne-a oferit impre­sionante exemple de ceea ce înseamnă aventura limbajului în proză, esenţial punct de plecare pentru orice prozator modern ? Căci, redus numai —T­_______ . ---­discuţii despre proză la satiră, Caragiale n-ar fi mai­ burt decit Bassarabescu Şi Bacalbaşa, iar Creangă un fel de Ionel Teodoreanu avant la lettre. Dintr-un punct de vedere_ pur cor­­ţinutist Amin­tirile lui Creangă n-ar fi de­cît filmul hîrjoanelor unui copil, cu mătuşa Mărioara şi cu pupăză din tei. Şi, discuţ­­­ind tot despre tradiţie, care este de cele mai multe ori invocată ca argumentaţie con­tra, nu putem fără îndoială ignora drumurile deschise prozei româneşti de către un Matei Caragiale sau Urmuz, superbe exemple de artă mare şi nemuritoare. Reve­nind la scriitorii tineri, un Iulian Neacşu, Dumitru Ţe­­peneag, Mihai Pelin, Horia Pătraşcu şi alţii, nu cred că pot fi desfiinţaţi atit de uşor în cronici mînioase pe simplul motiv că nu satisfac apetitul de un anumit fel de proză realistă al cutărui critic... A­­similarea experienţei unui Kafka, Proust sau Musil nu poate fi periculoasă pentru scriitorul român de astăzi, aşa cim lectura unor mari scrii­tori europeni n-a fost dăună­toare­ pentru lin­­ Eminescu, Camil Petrescu, Arghezi sau Blaga. Nu cred, de asemenea, că valoarea, unui prozator este independentă’ ’ de modalitatea pentru care optează. Nu se poate scrie un mare roman românesc ?recurgînd la o mo­dalitate­ vetustă. Nu se poate prin urmare reedita Liviu Rebreanu la acelaşi nivel de­cît negîndu-l pe un anumit plan (bineînţeles nu pe cel valoric), aşa cum strălucitul exemplu al „Moromeţilor“ ne-a demonstrat. Bineînţeles, toate astea pot fi spuse doar atunci cînd nu încercăm să punem false semne de egali­tate între inovaţie, noutate şi mimetism. Căci dacă acest lucru s-ar fi făcut in litera­tura română de-a lungul tim­pului, ea ar fi rămas proba­bil şi astăzi acolo unde au fost gata de atîtea ori s-o ducă toţi cei pentru care cu­vântul „nou“ a avut o rezo­nanţă supărătoare. Sorin TITEL CORNELIU MEDREA Proclamaţia de la Izlaz „Adevărul, aşa cum este (Urmare din pag. a 3-a) întîmpla în .ţara sa. (Să ne amintim de cele ce spunea Sartre — pe drept cuvînt considerat unul dintre cele mai agitate spirite ale epocii : „Je tiens Flaubert et Goncourt pour res­ponsable de la répression qui suivit la Commune parce qu'ils n’ont pas écrit une ligne pour l'empêcher“). Avem în vedere conştiinţa comunistă a creatorului care suferă şi sîngerează ori de cîte ori sunt încălcate normele umanismului socialist, ori de cite ori este maculat idealul revoluţionar ; el devine, de fiecare dată, crainic al forţelor sociale înaintate care asi­gură în viaţa de toate zilele triumful dreptăţii şi adevărului. Scriitorul nostru nu este numai un inspirat plastician, mae­stru al imaginii, ci şi un luptător, chemat, ca orice creator, „să participe activ la întreaga viaţă socială, la elaborarea şi înfăptuirea politicii interne şi externe a ţârii“ (cuvîntarea secretarului general al P.C.R. la conferinţa pe ţară a Uniunii Artiştilor Plastici). Merită a fi consemnat faptul că, sub înrîurirea spiritului nou, instaurat în viaţa noastră socială şi politică după Con­gresul al IX-lea al P.C.R., acum, cînd cele mai importante probleme ale statului sînt puse in dezbaterea largă, obştească, a „cetăţii“, s-a intensificat in rîndul scriitorilor interesul pen­tru relevarea cu intransigenţă şi responsabilitate morală a ade­vărului zilelor noastre. Din păcate, asemenea eforturi au trezit un prea slab ecou, n-au atras — în măsura aşteptată — spri­jinul prompt şi competent al criticii. Poate că exemplul cel mai grăitor îl oferă „Eclipsa de soare“, zguduitoarea nuvelă a lui Ion Lib­erănjan,­ a cărei apariţie a fost imediat salutată de cîţiva scriitori, în coloanele „Scînteii“, dar care în publica­ţiile de specialitate n-a avut parte decît de incidentale şi total neconcludente comentarii Dar este singurul exemplu ? Nu de mult am citit o recenzie în „România liberă“, la volumul lui Constantin Ţoiu : „Du­minica muţilor“ — o culegere de nuvele în care prin con­fruntarea cîtorva biografii contemporane se încearcă disocie­rea a ceea ce e fals, închipuit, insolit de ceea ce conferă au­tenticitate şi valoare existenţei. Rareori mi-a fost însă dat să întîlnesc un asemenea grad „talentul“ de a nu discuta car­tea sub unghiul ei caracteristic, recenzenta înfierînd imaginare trivialităţi, „naturalisme sinistre“ — unde le-o fi zărit ? — mergînd pînă la amendarea titlului într-o manieră care, ea singură, ne spune totul despre recenzie : „Duminica orbului“, titlul romanului lui Cezar Petrescu, merge deoarece a căpătat de la Homer „o anumită aură de martiraj“, în vreme ce „mu­țenia, bîiguiala, tot de un antic, prea celebrul Demostene, a fost considerată ca neavenită“ (? !) Vai !, cîte domnişoare — nu am în vedere, desigur, sexul — mai există în critica noas­tră, incapabile să vadă dincolo de horbota cuvintelor pro­blemele grave ale literaturii şi ale existenţei. Pledînd în favoarea literaturii de mărturisire directă a ade­vărului realităţii, nu pledez — fireşte — pentru întoarcerea la formule din trecut care simplificau relaţiile omului cu lumea, reţinînd doar anumite laturi şi ignorînd cu obstinaţie, între altele, problemele cu caracter existenţial (definitorii prin excelenţă, ale condiţiei umane moderne). Această literatură trebuie, intr-adevăr, să se debaraseze mai energic de un şir de habitudini artistice consumate. Nu se mai poate scrie as­tăzi desconsiderîndu-se explozia căutărilor formale survenite, în ultimii ani, în cîmpul prozei şi, în general, nesocotindu-se lărgirea operată în conştiinţa estetică contemporană. Fireşte, iese din aria literaturii simpla aglomerare amorfă de „fapte“, investigaţiile de documente omeneşti prezintă o valoare doar în măsura în care deschid perspective originale asupra desti­nelor umane. Fireşte, fireşte... dar tot atît de adevărat este şi reversul problemei. Să mai repetăm faptul că explorarea irealului va constitui întotdeauna sursa unor opere originale? Cu o con­diţie : să ateste vocaţii adevărate pentru asemenea preocu­pări şi, mai ales, mai ales să nu reprezinte — cum se întîm­­plă atît de des — simple şi comode mijloace de refugiu, de ocolire a greutăţilor pe care le incumbă abordarea directă a problematicii realităţii. Să se observe că lumea începe să fie obosită de atîtea pîlpîiri de fum dintr-un şir de scrieri în care nu se descoperă adevăruri mai consistente, plenare ; în­cep să ne agaseze nesfîrşitele exerciţii de tehnică literară care, in loc să ajute — pînă la urmă — creaţiei să capteze mai direct, cu o mai pregnantă autenticitate, pulsaţia vieţii, o îndepărtează de aceasta în chip artificios, împingînd-o că­tre un vlăguit manierism. Ne aflăm, s-ar spune, în pragul unei noi etape în care, asimilînd experienţele trecute şi prezente, sînt resuscitate ambiţiile prozei de a constitui expresia directă a vieţii, nu copiind fapte brute, dar descoperind în fapte gîndirea şi inte­rogaţiile sufleteşti ale oamenilor, nu devenind sclava aspectu­lui diurn, dar proiectînd ziua în eternitate, nu „ilustrînd“ adevăruri abstracte, ci descoperind adevărurile profunde ale existenţei şi ajutîndu-i astfel pe contemporani să-şi înţeleagă mai bine propriul lor destin şi destinul epocii... Se discută mult, în ultima vreme (şi cu deplin temei) despre efortul spre sinteză, ca fiind semnul sub care se aşează lite­rele şi artele contemporane. Uneori însă noţiunea este luată prea stricto sensu, ca şi cum ar fi vorba de simple combinaţii de procedee. Sinteza presupune însă arcuirea pe volute supe­rioare ale gîndirii, apetenţa spre fundamental, zborul la alti­tudinea spirituală a veacului. Dar oare ţelul de totdeauna al marii literaturi nu este să devină expresia fidelă şi lucidă a conştiinţei timpului ? „Adevărul, aşa cum este el“ — iată o chemare care măsoară întreaga grandoare şi în acelaşi timp responsabilitatea faptu­lui de creație contemporan. NICOLAE BĂLCESCU: File de viaţă (Urmare din pagina 1 O­biecte de îmbrăcăminte şi multe cărţi şi manuscripte, o oră pe urmă a murit in mîi­­nile preotului. Apoi în pre­zenţa d-lui consul, s-a pus toate obiectele într-o cămă­ruţă şi d-l consul le are pe­cetluite, dînd cei 30 franci pentru spesele de înmormîn­­tare şi corpul a fost dus a doua zi în groapa comună de la monastirea Capucini“. Să întrerupem­i aici relatarea birtaşului de la Trinacria, pen­tru a o întregi cu mărturia zguduitoare pe care o oferă „Testamentul“ lăsat cu o oră înaintea morţii, scris de o mină străină în limba italia­nă, dar semnat de Bălcescu însuşi, precum observă G. Zâne care-l republică după manu­scrisele Academiei R.S.R. (N. Bălcescu I Opere IV — Cores­pondenţă, Buc., 1904, p. 419— 420). Acest „Testament“, ob­ţinut de N. Ionescu de la con­sulul turc, împreună cu paşa­portul şi un număr de 12 scri­sori adresate lui Bălcescu, cu­prinde un inventar al obiec­telor pe care le poseda exila­tul în clipa sfîrşitului, între care „una cutie căptuşită cu catifea cu joc de şah de fildeş de la China, — diferite cărţi de studiu, pentru istorie, di­ferite cărţi în două lădiţe cu catalogul cărţilor*. „Aceste o­­biecte vor fi predate — spunea Bălcescu cu limbă de moarte, la d. Iancu Ghica sau cui se va prezenta pentru dînsul“. „Declar încă, — preciza tes­tamentul — a fi dator la d-l Salvatore Ragusa locandierul de la Trinacria, o lună de lo­cuinţă şi nutrimentul învoit cu suma de 2 piaştri pe zi, ose­bit de alte lucruri extraordi­­nare, mai declar şi voi, ca prezisul d. Ragusa să fie răs­plătit cu alţi patruzeci de piaş­tri, peste tot 100, pentru în­­demnisarea de obiecte prăpă­dite şi arse sau pentru alte cauze ale maladiei mele. Un orologiu de argint fără lanţ, şi piaştri douăzeci şi cinci, declar a fi dator la d-l doctor Bat­taglia, cincisprezece piaştri pentru vizitele făcute la mine, precum şi la Tomaso Molone sluga, trei piaştri şi jumătate şi în fine alte şase piastre de bacşiş la servitorii de la oţel. N. Bălcescu, Palermo, la 29 noentv, anul. 1852“,­­ în aceeaşi zi, preotul An­drea Cuccia, în faţa căruia îşi dăduse sfîrşitul Bălcescu, nota în limba latină, într-o condi­că a Mînăstirii Capucinilor : „Die vigesima nona Novem­­bris 1852. Nicolaus Balcesco, ex Vala­­chia sacramento tantum pe­­nitentia munitus, anno trige­­simo primo etatis suae obiit diem supremum, benedixit iu­­nus sacerdos Joseph Collida cappelanus adjutor“. (In ziua de 29 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu, din Valahia, a înce­tat din viaţă, în etate de 31 ani, spovedit numai şi prohodit de preotul Ioseph Collida, preo­tul ajutor“). ‘) In aceeași zn, către seară, probabil, gardianul cimitirului primea suma de bani, destina­tă celei mai umile înmormîn­­tări. Faptul se consemna în registrul mînăstirii, de unde Nicolae Ionescu ne-o redă în coloanele „Românului“ : „Palermo, 29 octombrie 1852. Subscrisul, gardian al vene­rabilului monaaterit al, reve­renzilor Capucini, afară din cetatea acestei capitale Paler­mo, primesc prin mîinile lui Massaro mila de 12 tari (go­logani), care sînt pentru în­­mormîntarea fostului D.N. Bălcescu. Gardianul Capuci­nilor, fratele Gheorghio Ca­­talenio“. A doua zi, 30 no­iembrie 1852, după cum ne informează „Extractul după actul de moarte“ publicat pen­tru prima oară de G. Ada­­mescu („Hirtii vechi“, în Vo­inţa Naţională, nr. 6381/1906), la hotelul Trinacria se pre­zentau doi hamali, Tomaso Fe­derico de 35 ani, şi Vitrano Vincenzo de 35 de ani, îm­preună cu ofiţerul stării civile a comunei Palermo, Fabbrizio Pietratagliata. După ce acesta din urmă a alcătuit actul de deces al „domnului Nicolae Bălcescu, de treizeci şi unu de ani, născut în Valahia, de pro­­fesione proprietar* şi l-a citit în faţa declaranţilor, „deoarece declaranţii ne-au spus că nu ştiu carte“, trupul neînsufleţit era luat de cei doi hamali, dus la cimitir şi aruncat în groapa comună, unde,­­după cum a­­testă raportul alcătuit de mu­nicipalitatea Palermo, la 6 oc­tombrie 1863, cînd cu inima răvăşită, Nicolae Ionescu strân­gea aceste documente), „de la acea epocă pînă astăzi câtimi de mii de cadavre au fost în­gropate“. Dacă extractul după actul de moarte consemnează faptul a­­cesta la 29 noiembrie, orele nouăsprezece şi jumătate, iar legea prevedea ca înmormânta­rea să se facă numai după 24 de ore de la constatarea de­cesului, înseamnă că trupul neînsufleţit încredinţat hama­lilor ajungea la locul său de veci, spre a se contopi cu mul­ţimea de anonimi pentru care luptase, a doua zi, la 30 no­iembrie 1852, către seară. O mulţime de întrebări se nasc în faţa contemplatorului acestor documente, de o ex­cepţională putere evocatoare, în nuditatea lor exasperantă. Dar una, mai presus de toate, ne stăruie în minte ! cum va fi fost cerul Siciliai, altfel ar­zător şi de culoarea ametistu­­lui, în acea înserare de sfîrşit de noiembrie ? Imaginaţia pu­ne acolo nouri înalţi, de o pa­liditate lunară, care refac în mii de forme fruntea marelui gînditor, plutind etern pe că­ile Septentrionului. 1) Reprodus din „Bălcescu, Ope­­re, vol. IV, ed. critică îngrijită de G. Zâne, pag. 420. XXI DECLARAŢIA PREOTULUI ANDREAS CUCCIA J. M. I Nos papa Andreas Cuccia Parochus Ecclesiae divi Nicolai Graecorum Panormi adem facimus atque testamur in uno librorum, in quo nomina et­­ cognomina defunctorum adnotantur notam tenoris sequentis inveniri. Die cigesima nona Novembris 1852. Nicolaus Balcisco, ex Valachia sacramento tantum penitentia munitus, anno trigesimo primo etatis suae obiit diem supremum, feenedixit funus sacerdos Joseph Coliida cappellanus adjutor, < j In quorum üdém hos praesentea nostra subscription« ac parochiae sigillo munivimus. Datas Panormi die tertio Octobris 1863. Cappellanus sacramentalis Joseph Marl iUrmare din pagina 1) Bălcescu pe care, comparîn­­du-l apoi cu contemporanii, poetul ajunge la concluzia e­­xactă că aceştia nu mai sînt pătrunşi de ideile nobile ale gînditorului patriot, ci „se slu­jesc numai de dînsele ca de o pirghie pentru ajungerea unor interese mici“. Pentru Andrei Mureşanu, „preotul deşteptării noastre“, „profetul semnelor­­ vremii“, Eminescu a nutrit sentimen­tele de evlavie critică pe care le-a manifestat şi faţă de alţi reprezentanţi ai vechii gene­raţii poetice. In perspectiva eminesciană, poetul din Ar­deal, autorul ,,Răsunetului* revoluţionar de la 1848 „scu­tură lanţul cu-a lui voce ru­ginită“, „smulge munţilor du­rerea, brazilor destinul spune“ şi in „Tabloul dramatic in­tr-un act" din 1871, Eminescu pune în gura sa metafora profetică următoare: „In sim­­burul de ghindă / E un ste­jar. / Cum dînsul din pro­prii rădăcine, / Din planul vieţii sale ascuns un colţu­­obscur / îşi creşte trunchiul aspru / Aşa, poporul meu / In tine e puterea-ţi, nălţime-ţi şi pieirea-ţi (...) Mai tare e­­acea stincă, ce a trecut mar­tiră / Prin vijelii mai multe (...) Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vin­­turi / întunecata,f frunte şi proaspăta lui frunză“. Preţuirea şi stima pentru valorile morale ale poporului român, pentru fiinţa naţiunii sale, valori afirmate cu deose­bită precădere in focul revolu­­ţiei de la 1848, au constituit întotdeauna prilejuri de me­ditaţie profundă pentru Mi­hail Eminescu. In „Geniu pus­tiu“ poetul vorbeşte cu sacră admiraţie despre Avram Ian­cu: „împăratul codrilor bă­­trîni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din vizuinele lor trincoase împre­jurul flamurei româneşti. In creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei“. „Românii şe­deau culcaţi pe foaie, in virful carelor, sau, mergînd alături, şuierau doine bătrine şi triste ca suvenirile trecutului (...) din fundul codrilor ce-ncon­­jurau ca o manta neagră-ver­­de umerii munţilor, vuia ci­­te-un bucium durerea lui de aramă...“ Din crestele munţi­lor, românii slobozeau roţi in­­făşurate-n paie şi aprinse,­cari se rostogoleau cu o repeziciu­ne demonică pînă se pierdeau hăulind in prăpăstiile adinei, în inima pămintului (...) Revo­­luţiunea pătrunsese în munţi“. Aspiraţia spre totalitate şi credinţa vizionară intr-un ideal moral şi social îl si­tuează pe Eminescu in con­tinuitatea tradiţiei profetis­­mului romantic al paşoptişti­lor. Poetul dezvoltă un puter­nic sentiment al istoriei şi de­­vine descoperitorul unei largi categorii de sensibilitate mo­dernă. Luminind subiectiv eveni­mentele, incorporindu-se viu in ele, inspiraţia sa se ră­peşte de către obiectul ei de­venind entuziasm care tinde să dea forma sentimentului unor stări de spirit aproape inexprimabile. Impulsul efu­­ziunilor sale este o lume in care pasiunile propriei inimi şi ale propriului spirit prinde raporturile exterioare potrivit individualităţii poetice, încor­­porînd cu totul in sine conţi­­nutul real şi făcind din el propriul său conţinut. Emi­nescu se afirmă pe sine în contemplarea evenimentelor istoriei valorificindu-și inte­gral resursele interioare, por­nind de la propriile sale re­prezentări, văzînd in istorie evenimentul individual al pro­priei sale conștiințe. * „SINTE HUI VII“ • PAGINA 7

Next