Gazeta Transilvaniei, decembrie 1909 (Anul 72, nr. 259-283)

1909-12-15 / nr. 271

Pagina 2, a d-sale, ci şi a cercului, care alegându-l, l-a distins cu onorul de a fi membru. Nu mă îndoiesc de calităţile bune, de cinstea şi de caracterul comitelui suprem ca om, precum nici nu discut dreptul d-nului Dr. Şenchea de a putea expune părerile d-sale despre însuşirile, cari i-au inspirat devotament şi admiraţie faţă de d-nul comite suprem, însă dreptul acesta, din punct de vedere românesc — al cercului reprezentat— şi din punct de vedere al vieţii noastre politice din comitat — în împrejurările prezente — îi compete d-nului Dr. Şenchea numai ca advocat, ca „om privat", dar nicidecum ca membru ales al congregaţiei comitatului Făgăraş, în plenul şedinţei. Propunerea d-nului Dr. Şenchea nici ca satiră nu are loc, acolo unde a făcut-o. Dr. herea. Ioan Russu-Şirianu. Numărul jertfelor ce avea să aducă anul acesta neamul românesc în suflete mari şi eroice, pare a fi acuma complet. S-a dus dintre noi, şi al doilea gazetar de meserie — acei puţini gazetari, cari trâesc şi mor cu ziarul lor, greu loviţi întâiu de suferinţe trupeşti pe urma muncei lor istovitoare, Ioan Rusu-Şirianu, publicistul neastâmpărat şi totdeauna pregătit, directorul „Tribunei“ din Arad, până bine de curând, a răposat zilele trecute în Bucureşti nădăjduind zadarnic de a-şi dobândi iarăşi vechea sănătate şi energie, căutată întâiu prin băile străinătăţii, şi pe urmă pe la somităţile medicale din Bucureşti, unde se retrase de câteva luni. Anul acesta moartea e un cezar mai nemilos şi mai nesăţios decât aşi şi când îşi ia tributul de la noi, parc-ar voi să ne lase zdrobiţi şi lipiţi pământului, un veac întreg. Perderile ce îndurăm una după alta ne ucid în suflet şi durerea. Nu ne mai ştim plânge, nu ne mai ştim poate nici gândi, cât de mult am pierdut. La vestea morţii lui I. Russu- Şirianu stăm numai trişti şi-nduioşaţi. Abia ne dăm seama că de astădată-l avem pe mort în casă. Pierderrea e întâiaşdată a noastră, a pressei române, al cărei prestigiu I. Rusu Şirianu a ştiut într-una să-l ridice, chiar şi în declinul vieţii sale. Am trimis confraţilor noştri din Arad aceste cuvinte de jale : „Numai noi ştim ce înseamnă o pierdere ca şi asta.“ * Sindicatul pressei române, a trimis o cunună pe catafalc şi aceasta depeşă . Sindicatul pressei române din Ungaria şi Transilvania vă roagă să primiţi cele mai sincere condolenţe la moartea neuitatului D-voastră soţ. Cauza românească pierde în el un luptător neobosit, publicistica un condeiu maestru, iar noi toţi un coleg sincer şi credincios. Neuitată să-i fie amintirea, „Tribuna“ dă următoarele date biografice : loan Russu-Şirianu s-a născut la I 1864 în Şiria, comitatul Aradului. După ■ terminarea studiilor pedagogice in peda- gogiul de stat din Deva, a trecut în România, unde dela 1884—1891 a fost profesor de istorie la şcoala pedagogică şi la liceul de fete din Bucureşti. In acelaş timp a muncit în calitate de redactor la »Lumina pentru toţi« (1885), »Românul« lui Rosetti (1886—1891) şi »Voinţa Naţională«. In anul 1891 se întoarce acasă pentru a intra în redacţia ziarului »Tribuna« din Sibiiu (1891—1896). In acest timp a îndurat în repeţite rânduri pedepse aspre de închisoare şi amenzi în bani pentru articolele sale energice. La 1893 întemeiază în Sibiiu cu d-nii Eugen Brote şi Septimiu Albini »Foaia Poporului«, cea dintâi foaie românească scrisă pentru popor şi multă vreme şi cea mai bună. In urma neînţelegerilor ivite în sânul partidului naţional (1886) e nevoit sa părăsească »Tribuna« şi vine la Arad, unde în 1897 întemeiază, cu sprijinul moral şi material al fruntaşilor români din Arad, »Tribuna Poporului« — »Tribuna« noastră de astăzi, muncind la ea vreme de 11 ani, până în vara anului 1908 când trece din nou în România. A fost ales, în repetite rânduri, deputat sinodal şi congresual şi membru în congregaţia coasratensă a Aradului. La 1905 a fost ales, după o luptă grea, deputat al cercului electoral Chişineu, pe care l-a reprezintat până la alegerile din 1906, când a rămas în minoritate. Russu-Sirianul, în afară de numeroase articole de gazetă, s-a îndeletnicit şi cu literatura frumoasă publicând un volum de nuvele »Moara din vale« (1893), şi impresii din călătoria sa în Italia »La I Roma« (1903). Una dintre lucrările sale mai însemnate »Românii din statul ungar« (1905), a fost premiată de Academia română. Pentru studiul său istoric »,Iobăgia« (1908) i s-a făcut proces de »agitaţie«. In anii din urmă a fost chinuit de o boală grea de nervi ce i-a hărăzit-o munca istovitoare în ogorul gazetăriei române, ceea ce putem încredinţa bietelor noastre vorbe. Nu e ceva din sufletul, din tainica putere a omului acestuia în toţi cari ne-am apropiat de el? Templu al gândirii româneşti a fost casa d-lui Maiorescu. Acolo s-au întâlnit bătrânii cu tinerii — generaţia care se ducea cântând, cu cea care venea discutând. Acolo şi au cetit ramura lor de gânduri Vasile Alexandri şi Haşdeu, Creangă şi Eminescu — şi Caragiale şi Delavrancea, şi Coşbuc şi cea mai mare bucurie a noastră — mândra pleiadă a celor de curând sosiţi Aproape toţi scriitorii acestor din urmă cincizeci de ani, în care s a plămădit viaţa cea nouă a limbii şi a literaturei nostre, au primit recunoaşterea, îndemnul şi povaţa acestui mare maestru al cugetării şi al cuvântului. Cuvântul domnului Maiorescu — aşa de cumpănit, aşa de sculptural şi de strălucitor! Cea mai corectă linie, în cea mai curată marmură. Un om puternic a fost şi este acest învăţător al nostru. Puternic prin liniştea lui, prin marea lui înţelepciune şi bunătate, prin stăpânirea deplină a tuturor mişcărilor şi mijloacelor lui sufleteşti, prin siguranţa privirii, a gândului şi a vorbei totdeauna plină de înţeles, totdeauna plină de tact. Ce va fi clocotind în adâncul nevăzut al acestei vieţi înţelepte, de o linişte olimpiană, e un lucru care nu ne priveşte. E! ne-a dat nouă floarea vieţii lui — floarea cea luminoasă, care e şi podoabă şi rod, — partea cea mai bună, care nu se va mai lua de la noi. E o rară fericire pentr-un neam când are oameni de aceştia, dar e o fericire şi mai aleasă când ştie să-i preţuiască. In sărbătoarea solemnă şi înălţătoare cu care au cinstit cele doua universităţi pe învăţătorul Maiorescu, noi am văzut aevea, ca şi cum ar fi răsărit deodată, tot ce-a semănat el, zi cu zi în cincizeci de ani, şi am simţit atunci trecând prin sufletele noastre fiorul unui moment istoric. A fost sărbătoarea unui neam aceea, — sfânta bucurie a unui neam, care-şi deschide inima în faţa adevărului. Toate au fost uitate pentru o clipă. Numai învăţătorul nostru strălucea acolo într-o lumină ca din altă lume. Bătrâni şi tineri s-au privit cu dragi şi ochii lor umeziţi de lacrimi, de lacrimile fericirii, îşi trimiteau, pe deasupra grijilor pământeşti lăsate pământului, aceleaşi gânduri frumoase, înalte, divine, fânduri de actea cari nu se rostesc prin cuvinte. Ce va rămânea? Se ’ntreabă totdeauna toţi cei deja cari niciodată n-are să rămâe nimic. Un lan frumos de grâu îşi culcă spicele de aur sub mângâierea vântului. Priveşte-i sămânătorule, şi bucură-te din toată inima, că-i rodul muncii şi răsplata grijilor tale acolo. — Ce va rămânea?... Fiecare bob de grâu îşi are soarta lui. In fiecare bob de grâu dorm lanurile nesfârşite ale viitorului. GAZETA TRANSILVANIEI. Nr. 271.—1909 LukáCS a dat o declaraţie în ziarul care-i stă totdeauna la îndemână »Bud. Napló«, în care spune, că nu-i optimist şi nu-şi face iluzii. Ştie bine ce mari sunt divergenţele în sânul parlamentului şi al societăţii. Trebue insă o schimbare radicală... (Bate toba pentru votul universal?) Acum viaţa economică e zdruncinată. Nime nu riscă să intre în întreprinderi, de teamă că prin o schimbare politică poate să piardă tot. Reputaţia politică a ţării este nulă în faţa străinătăţii. Alături de cealaltă parte a Monarchiei ne am arătat totdeauna slăbănogi. Cât p aci să nu ne mai poată lua nime în serios... D-l N. Iorga despre vorbirea d-lui P. Carp. D. P. P. Carp a ţinut o cuvântare pe care camera a primit-o cu o respectuoasă atenţie şi pe care partizanii săi n-o pot lăuda îndeajuns. Desigur, că dacă bătrânii de vrâsta d-lui Carp pot vorbi singuri cu o aşa de netăgăduită autoritate, dacă numai un om cu atâtea merite poate respinge cu atâta hotărâre scurtă învinuirile ce i se aduc din partea unui tineret, oricât de bine înzestrat, dar cam nerăbdător în ambiţia sa, puţini oameni, chiar puţini oameni în adevăr superiori, pot să aibă la 70 de ani claritatea de gândire, siguranţa de logică, energia de afirmare şi strălucirea de formă — de formă şi de formule — care deosebesc şi această cuvântare a d-lui Carp. Apărarea de sine pe care a făcut-o, se poate pune, prin demnitatea-i desăvârşită, prin idealismul curat şi superioara ei moralitate, între cele mai strălucite pagini, lângă care nu se vor aşeza desigur composiţiile cele mai muncite şi floricelele retorice cele mai aplaudate. Ce a spus d. Carp? Multe. Partidul său nu se aştepta poate la unele. Spiritul d-lui Carp e insă un spirit de surprinderi plăcute şi neplăcute. Atâtea observaţii pătrunzătoare şi atâtea paradoxe ciudate, atâtea atitudini de zadarnică tăgăduire. Să culegem o singură probă : care trebuie să fie politica externă a României? D. Carp nu putea răspunde altfel decât: politica de alipire la alianţa întreită, — întrucât o asemenea alianţă mai există şi se mai poate manifesta ca un factor efectiv. Dacă ar fi zis altfel, d. Carp s-ar fi îndepărtat de guvern şi pe altă cale decât a lipsei de simpatie, pe care i-o arată, pentru greşelile d-sale şi pentru păcatele lor, alegătorii. Dacă şi-ar fi schimbat punctul de vedere, icoana omului fără şovăire şi fără căinţă s-ar fi ştirbit în sufletele noastre, şi la această icoană de erou al imutabilităţii sigure de sine d-l Carp ţine mai mult poate decât la orice. Dacă d-sa ar fi ţinut seamă de ce se mişcă în sufletul unui popor, ar fi recunoscut acestui minor, căruia-i oferă despreţuitor, dar şi fără mult folos, epitropia sa, dreptul de a-şi avea şi el o voinţă, ba chiar de a căuta s-o impuie unui om aşa de sigur de geniul său politic, ca d. P. P. Carp. Deci, cu tripla alianţă! De ce? — E de mirare că d. Carp a binevoit să ne spue de ce, fie şi în cea mai categorică din formele imperative. — Findcă suntem înconjuraţi de slavi. Aceasta are însă însemnătate numai dacă ei sunt stăpâniţi de idealul uniunii slave, ai panslavismului, care ar tinde să treacă peste micimea şi slăbiciunea noastră. Panslavismul însă — a fost. Vor mai fi trăind oare în Rusia mulţi dintre adepţii romantici ai lui Acşacov ? Mulţi sârbi vo fi nădăjduind să poată trăi frăţeşte c bâlgarii ? S-au îndulcit duşmăniile înverşunate dintre sârbi şi croaţi? Cer muntenegrenii să între în gospodăria de stat a craiului Petru? Au găsit vr-un teren comun în Austro-Ungaria, rutenii, polonii — cari se urăsc de moarte, cehii — cari fac politica lor deosebită, sârbii—cari votează cu guvernul, croaţii desbinaţi şi între sine, slovacii, slovenii? Şi dacă nu, atunci panslavismul, odată un ideal primejdios la Moscova, să fie oare azi mult mai mult decât o sperietoare mincinoasă la Viena? D. Carp nu vede lumea şi nu ceteşte; aşa fiind, nici uriaşa sa putere de intuiţie politică nu-i poate servi prea mult. Aducând un argument, în această lipsă de informaţie a sa, şeful conservatorilor s-a expus la o discuţie, din care afirmaţiile sale nu pot ieşi întregi. Deci cu Austro-Ungaria. Şi dacă românii din Austro-Ungaria sufer? D. Carp are răspunsul că nu pot peri, şi aceasta pentru că — aici stă o mângâiere şi un discret îndemn — atacurile împotriva sufletului popoarelor nu izbutesc, ele ştiind să-şi apere totdeauna legea şi limba. Cunoaştem această atitudine eroică a dlui Carp de când se discuta legea drepturilor pentru Dobrogeni. Şi atunci d-sa a declarat că e mai mândru decât naţionaliştii, fiindcă e încredinţat că nimeni, pe acel pământ dobrogean, nu poate primejdui situaţia noastră politică sau naţională. Şi atunci s-a aplaudat. Oricui îi place să se afirme înaintea lui vitalitatea rasei sale: un fior de mândrie îi străbate sufletul. A zice că românul e menit să învingă oricând, oriunde şi oricum, e o concesie pe care dl Carp o face, la bătrâneţă, sententalismului naţional optimist, de care şi bătea joc în tinereţă. O fi având românul cele »şepte vieţi în pieptul de aramă«, decât va fi zimbit tânărul bismarkian Carp, care nu voia să ştie, în concepţia sa realistă, decât de forţe, de asemenea Huşii ! —, dar nu e mai puţin adevărat că numai munca, organizarea, solidaritatea pot mântui astăzi o naţie din primejdiile ce o pândesc. Statele moderne ca şi naţiile moderne au straşnice mijloace de luptă, la care numai prin mijloace de luptă asemănătoare se poate răspunde cu izbândă. Şi astfel, între o atitudine supremă, între o ultimă desfiiere în ceasul morţii şi între silinţi conştiente, fără atitudini şi desfideri, din partea unor modeşti realişti, cari pot găsi în judecata lor pesimistă un îmbold pentru ei şi pentru ceilalţi, istoria va judeca fără îndoială că ultima linie de purtare a fost mai rodnică şi că aceia cari au urmat-o şi-au făcut mai bine datoria. Românii de dincolo să fie »buni cetăţeni austro-ungari«. Să-i învăţăm aceasta, a cerut d-l Carp în Camera României. Poate că devăţarea ar fi mai indicată. Că supuşi buni, robi credincioşi, creştini iertători, cu Chesarul în inimă au fost românii cu prisos! Şi credinţele prea bine chizeşluite nu capătă niciodată vre-o răsplată, când, de altă parte, se îmbulzesc nesăţioşii praznici! Dar d-l Carp, care e din vremi vechi, a uitat că nu mai există un singur fel de cetăţeni peste munţi, ci numai cetăţeni austriaci şi cetăţeni unguri. De cei d’intâiu nu poate fi vorbă in ce priveşte alipirea la dinastie, d-l Carp poate fi mulţumit de ei. Cei mulţi, pe cari-i priveşte sfatul d-sale, sunt cetăţenii unguri. Ei trebuie să fie mai credincioşi. Aceasta ar fi soluţia orehestrei româneşti în Ardeal şi Ungaria. Dacă e aşa, de ce nici un Guvern român, înţeles mai înainte cu fraţii noştri de supt Coroana St. Ştefan, n-a stat de vorbă soros cu ungurii? Eu n-aş face-o, dar pedagogii sentimentelor loialiste ale românilor subjugaţi sunt datori să fie consecvenţi. Decât să scoatem limba la unguri şi să ne strâmbăm la dânşii, decât să le punem piedecă, la orice prilej, ca să facă haz Viena, de ce nu li-au dat d-lor, cei cu această soluţie, ungurilor, cari, supt trufia lor, mimai ei ştiu cât sunt de strâmtoraţi, de ce nu li-au dat garanţii că nici România ca Stat, nici românii ca naţie nu vor căuta să împiedice o deslipire fatală şi îndreptăţită din punct de vedere modern şi naţional? Cum a spus-o neted un Ardelean chiar în această foaie, cu Ungaria independentă ne-am şti noi răfui repede. Aşa încât nici această ultimă consecinţă a unei nouă atitudini n-ar avea de ce să ne sperie. După d-l Carp, d-l ministru Stelian a vorbit corect, cadenţat, rece, ca de pe catedra Facultăţii de drept. Ca şi d-l Banu şi d-sa are un rol, pe care-l îndeplineşte cu talent, în marginile chemării sale. D-l I. Brătianu s-a învăţat orator solemn. Frasele sale sunt ca dintr-o proclamaţie, formulele sale par desfăcute ui-'trun manifest, rolul şefului de partid îl înţelege d-sa ca pe al trimbaşului de la Austerlitz, pe care-l invoca la începutul carieri sale politice. Gluma de societate, cu care smălţează declaraţiile sale răsunătoare, spuse apăsat, cu gesturi de comandă, nu strică maiestatea, pe care se crede dator a o da manifestaţiilor sale publice. Ca fond, d-sa se inspiră de la cele mai nobile idei şi de la cele mai frumoase sentimente pentru a îndreptăţi totdeauna greşelile şi scăderile unui partid oportunist, care tremură din tot trupul de câte ori opinia pubică-i siieşte a îndrăzni un pas înainte. Intre d-sa şi d-nii Duca ş’