Iaşul Literar, 1964 (Anul 15, nr. 1-12)

1964-11-01 / nr. 11

38­0 N. BARBU ferea cosmopolitismului şi afirmarea valorilor culturii naţionale. Prin creaţia lor literară, Eminescu, Creangă, Caragiale au contribuit în cel mai înalt grad la per­petuarea renumelui grupării de la Iaşi, alături de Maiorescu şi de alţii, în timp ce mentorul politic de primă mărime care era Petre Carp sau ceilalţi membri im­portanţi ai Junimii, ca V. Pogor şi chiar I. Negruzzi, ca să nu-i cităm şi pe cei mai mărunţi, au rămas, dacă nu uitaţi, în orice caz, trecuţi pe un plan secundar, pe măsura importanţei lor mult mai modeste. La fel, numele „doctrinarilor" popora­­nişti au rămas, în cazul Vieţii româneşti, în urma faimei pe care revista şi-a do­­bîndit-o datorită literaturii lui Sadoveanu, Hogaş, Brătescu-Voineşti, Gala Galaction,­­ Arghezi, G. Topîrceanu ş.c., iar scrierile în spirit poporanist, de pildă, ale lui Spiridon Popescu, dar şi ale altor colaboratori care nu au depăşit un anume orizont limitat la aspecte critice ilustrative, cu o subliniată ţinută moralizatoare, rămîn in bagajul documentelor literare de interes artistic minor. G. Ibrăileanu a ştiut să re­unească scriitori din generaţii şi provincii diferite, sub acelaşi steag, care face onoare publicaţiei, al tendinţei general democratice, atentă la realităţile naţionale, promo­­vind deci o artă realistă, cu rădăcini populare, şi impotrivindu-se idilismului reac­ţionar al sămănătorismului. Personalităţi marcante ale Vieţii româneşti. Ibrăileanu şi Sadoveanu, Mihai Ralea, Gala Galaction, G. Topîrceanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir şi atîţia alţii — nu pot fi însă priviţi şi opera lor explicată exclusiv prin apartenenţa lor la gruparea din jurul revistei ieşene. Din cele arătate vom reţine, că participarea personalităţilor de mare dotaţie la activitatea unei grupări literare sau artistice este departe de a absorbi ansamblul virtualităţilor creatoare ale acelora şi, mai ales, de a nivela particularităţile specifice structurii psihologice şi talentului fiecăruia. A afirma că Ion Creangă nu a împărtăşit vederile de ansamblu, pozitive, ale Junimii — ar fi o inexactitate. In acelaşi timp, a-1 vedea exclusiv ca junimist, mai ales atribuindu-i idei politice retrograde sau vederi literare limitate la gradul de sensibilitate şi de receptivitate artistică al „caracudei" — înseamnă a săvîrşi o eroare în sens con­trar, neţinînd seama de particularităţile spiritului său, de originalitatea sa ca ar­tist. Intre cele două praguri, relaţiile povestitorului cu cercul condus de Maiorescu pot fi înţelese mai exact, cu reliefurile şi cu umbrele caracteristice, arătîndu-se im­portanţa lor — care, orice s-ar spune, covîrşeşte neajunsurile explicabile într-o societate frecventată de atîţia oameni deosebiţi ca temperament, preocupări, ati­tudini etice şi formaţie intelectuală. De cine datează legăturile lui Creangă cu Junimea ? In general se admite că povestitorul a fost adus să citească în salonul lui Iacob Negruzzi (Maiorescu fiind la Bucureşti, ministru al cultelor şi instrucţiunii) de către Eminescu. Era în 1875 spre toamnă, şi e sigur că Creangă a citit atunci Soacra cu trei nurori, nuvelă ti­părită îndată de Convorbiri literare, în numărul cu data de 1 octombrie6). In acest sens concordă amintirile lui I. Negruzzi, G. Panu şi ale altor contemporani. Totuşi, după părerea noastră, se trece prea uşor peste afirmaţia precisă a lui Maiorescu, în unul din volumele care se remarcă mai mult decît oricare prin exac­titatea meticuloasă a datelor7): „Cei ce pe atunci (adică în 1871 —­ n.n.) veneau regulat la adunările literare, erau — în afară de dl. B Pogor şi de autorul acestei scrieri, la care se ţineau alternativ întrunirile — Iacob şi Leon Negruzzi, Nicu Gane. . ." şi urmează lista principalilor membri, între care, în grupa profesorilor, este trecut şi Creangă, după Naum şi A. D. Xenopol. Că afirmaţia şefului literar al Junimii nu este făcută la întîmplare, din memorie, ne-o dovedesc cele două precizări pe care acelaşi martor le face imediat. Din prima, aflăm că mai erau şi alţi participanţi, dar aceştia frecventau adunările mai rar („din cînd in cînd“ —, spune Maiorescu) şi lista lor începe cu V. Alecsandri. Deci, Creangă nu venea numai din cînd in cînd. O a doua precizare pe care o face autorul Istoriei con­temporane a Romîniei (1866—1900) este conţinută în subsolul aceleiaşi pagini, unde sînt enumeraţi cîţiva membri mai puţin marcanţi („membri mai erau : căpit. T. Şer­­bănescu, N. Burghele" ş.a.), precum şi cei care, după spusa lui Maiorescu, au . r . . .. 6) Cf. G. Călinescu : Op. cit., p. 186­—187. 7) Titu Maiorescu: Op. cit., p 39, în text și în nota de la aceeași pagină.

Next