Iaşul Literar, 1964 (Anul 15, nr. 1-12)

1964-05-01 / nr. 5

* Articol postum OBSERVAŢII PSIHOLOGICE ALE LUI I. L. CARAGIALE ASUPRA LUI EMINESCU, de AL. CLAUDIAN Caragiale cunoştea foarte bine pe Eminescu, colegul lui de redacţie de la zia­rul Timpul. Deosebiţi din multe puncte de vedere (Caragiale fiind mai sociabil, mai apropiat de oameni, mai puţin gînditor asupra lumii, ce­l mai atent observator de oameni), cei doi prieteni, diferiţi ca gen, ca tip psihologic, erau foarte apropiaţi ca nivel intelectual, ridicîndu-se mult prin cultura lor deasupra intelectualilor romîni ai generaţiei lor. Separaţi prin numai doi ani de vîrstă, ei făceau parte din exact aceeaşi generaţie. Iar viaţa zbuciumată a gazetării de pe atunci, ca şi viaţa ,,boemei" timpului — viaţă făcută din visuri, decepţii şi dispreţ estetic pentru o burghezie de parveniţi, lipsită de orizont cultural — această viaţă i-a apropiat și ea foarte mult. Tocmai de aceea, recitind ceea ce s-a scris mai important despre Emin­scu, ne-am oprit la acele contraste afective pe care cu multă pătrundere ni le dez­văluie dramaturgul în articolele consacrate amintirii poetului. Articolele lui Caragiale la care ne referim au fost scrise după moartea lui Eminescu. Cel dinţii, articol — In Nirvana — apare imediat după decesul poetului prieten. La 15 iunie 1889 Eminescu moare. La 18 iunie 1889 apare primul articol al lui Caragiale. Al doilea articol — Ironie — poartă data: 1890 iulie. Aşa cum se vedea, Caragiale polemizează, în acest articol, între alţii şi în primul rînd cu Titu Maiorescu, precizînd că Eminescu a suferit mult din cauza sărăciei. Al treilea articol — Două Note — este scris puţin mai tîrziu , la trei ani de la moartea poetului. Toate aceste articole sînt scrise cu căldura unei simpatii incontestabile. Agonia morală — aşa cum îi spune critica de astăzi — a celor şase ani de boală şi de remisiuni (remisiuni uneori foarte lungi, de cîte doi ani chiar), dar ani în care — între vîrsta de 33 de ani şi 39 de ani — Eminescu n-a mai scris nimic nou ca poet — această „agonie morală" impresionase mult pe Caragiale. In arti­colele lui, Caragiale nu face critică literară. Ceea ce îl interesează pe el este să pună în relief unele aspecte neglijate: omenescul din Mihai Eminescu; caracterul lui adevărat; zbuciumul lui afectiv ; necazurile lui de ordin material — ca şi acele suferinţe intime despre care Caragiale ne spune că Eminescu ,,şi le făcea el singur". Pentru că, aşa cum vom vedea, Caragiale nu lasă deoparte nici acele suferinţe ale poetului care provin, după el, din nepăsarea contemporanilor, din indiferenţa unui mediu social lipsit de generozitate şi lipsit de cultură, — dar el nu uită nici acele suferinţe care îşi au cauza în caracterul individual al lui Mihai Eminescu. In faţa lui C. Dobrogeanu-Gherea, critic şi sociolog cu larg orizont, care se ocupă, între altele, de atmosfera socială a ideilor lui Eminescu , alături de Titu Maiorescu estetician și critic care se ocupă de opera poetului — I. L. Caragiale ne apare ca psihologul care, cel dinții, pătrunde adine în afectivitatea omului — Eminescu. *

Next