Iaşul Literar, 1966 (Anul 17, nr. 1-12)
1966-09-01 / nr. 9
CENTENARUL COŞBUC . — Nu semănau deloc la fire, la scris, la gesturi, dar amîndoi profesau un adevărat cult pentru perfecţiunea artistică. Coşbuc, aidoma lui Caragiale, îşi lucra versurile cu o conştiinciozitate rară. Cu prilejul altei vizite, — continuă I. Peltz — l-am auzit pe George Coşbuc expunînd cîtorva prieteni ai săi o teorie asupra limbii... Unul dintre oaspeţi observă : — Şi Caragiale punea mare preţ pe literatura poporană. — Da, recunoscu poetul, pentru că era un mare meşter al limbii( 18). Desigur că s-ar putea face consideraţii şi apropieri între opera acestor doi scriitori. Relaţiile de prietenie, discuţiile dintre dînşii, împărtăşirea aceloraşi idei şi sentimente, comune la amîndoi, cînd era vorba de dragostea faţă de popor, compasiunea faţă de cei obidiţi şi năpăstuiţi, ca şi ura împotriva asupririi şi exploatării. Cam în acelaşi timp elaborează ei şi publică: Arendaşul român. Noi vrem pămînt, ca şi Socoteala lui Vlahuţă. Opera lor slujeşte ca puternic mijloc de educaţie cetăţenească. Prietenia lui Coşbuc cu Caragiale se încadrează în rîndul marilor prietenii pe care scriitorii noştri clasici le-au întreţinut în veacul trecut şi în veacul nostru: Alecsandri cu Ion Ghica, Bălcescu cu Negri; Eminescu cu Creangă, Caragiale şi Slavici , Vlahuţă cu Caragiale, Delavrancea şi Grigorescu; Sadoveanu cu Iosif, Topîrceanu etc. Cunoaşterea acestor prietenii contribuie la luminarea personalității lor. 18) Pelz I., Intilniri cu Coşbuc, în vol. Cum i-am cunoscut, Amintiri, E.P.L., 1064, p. 16—18, 55