Împreună, 1992 (Anul 2, nr. 7-13)

1992-06-01 / nr. 7

Anul II. 1992. Numărul 5(7) tilMICPC^C^QiJCKlA MOHY SÁNDOR LA 90 DE ANI Draga maestre, draga Sándor bácsi! Citez din scrisoarea, cu care ne­­ai onorat redacţia şi care ne Informează că, la recenta D-tale expoziţie clujeană, ai expus peste 40 de compoziţii mari­ .Timpul aleargă vertiginos de iute, lată, am împlinit şi am depăşit vîrsta de 90 (NOUĂZECIII) de ani. Este enorm de mult, chiar şi numai s-o spun, dar mi-te s-o şi parcurg, ttrîş­­grăpi­ş - şi eu, totuşi, mai sunt in termite-mi, te rog, ca, în numele colectivului redacţional şi al tuturor colaboratorilor revistei EGYÜTT-ÎMPREUNA, ca şi în numele meu personal, să-ţi prezint cele mai sincere şi respectuoase felicitări şi urări de bine. Aceste urări pline de dragoste şi respect sunt adresate D-tate, celui ce este cotat de către breaslă ca unul din cei mai­­europeni­ artişti-pictori ai noştri, marelui clasic în viaţă ai picturii transilvane, celui cu Inima veşnic tînără, mîndria artelor noastre plastice. La a nouăzecea aniversare a zilei de naştere, am fi dorit să-ţi oferim personal, ca semn al afecţiunii şi preţuirii, buchetul festiv cu cele 91 de garoafe. Dar, tot pregăti­ndu-ne de drum, au intervenit probleme neprevăzute în activitatea redacţiei şi am fost nevoiţi să renunţăm la vizita clujeană. In speranţa că nu vei fi supărat pe noi din cauza întîrzierii cu care îţi trimitem, iată, pe această cale, bunele noastre urări, Iţi dorim de toată inima mul­tă sănătate şi putere de creaţie, ca de acum înainte încă mulţi ani să poţi susţine şi realiza, ceea ce ai exprimat, ca pionier al picturii* şi ca ,îndrăgostit de culori*, în minunatele cuvinte­ .Ar trebui lumină, o lumina nouă, multă, multă lumină. Maeştrii Renaşterii credeau în madone. Pictau cu infinită dragoste idealul, pictau cu răbdare şi dăruire. Azi nu mai a­­vem răbdare - dar de idealuri a­­vem nevoie neapăraţi Trebuie să credem în triumful omeniei...* Dragă Sándor bácsi, îţi urez, pentru consolidarea acestei cre­dinţe, bună dispoziţie şi perseve­renţă, putere de muncă, şi mulţi, foarte mulţi ani de creaţie senină, netulburaţi. Dorim din toată inima să fii şi pe mai departe binecuvîn­­tat de soartă. Ca să poţi dărui oamenilor alte noi şi admirabile picturi. Cu respect şi afecţiune Hajdú Győző Bucureşti, mai 1992 MOHY SÁNDOR: Autoportret MOHY SÁNDOR: SĂRUTUL .Sărutul* lucrare de excepţie a marelui sculptor francez RODIN este una din cele mai preţioase creaţii artistice ale epocii mo­derne. Fără îndoiala că această operă reprezintă continuarea şi, în acelaş timp, corolarul unei întregi epoci de creaţie artistică, ce abundă de capodopere. Pri­vind această statuie ne simţim copleşiţi mereu de armonia ei fără cusur, de bogăţia şi unitatea detaliilor, de nobleţea şi forţa ideii, ce domină lucrarea. Privitorul ştie: stă în faţa unei creaţii de geniul B simte: această ştiinţă, această perfecţiune nu poate fi depăşită. Viaţa însă nu stă pe loc. Brân­­cuşi, tînărul şi talentatul elev al lui Rodin, admira arta şi ştiinţa maestrului său, nepregetînd însă să îşi exprime vestita sa opinie­ .In umbra marelui copac nici iarbă nu creşte.“ Meditînd profund asupra aces­tei idei, a înţeles că nu are rost să încerce doar să se apropie de arta lui Rodin... sau să-l urmeze pe drumuri deja bătătorite. Dar tema maestrului - Sărutul - era imaginea eternă a iubirii, a apropierii întru dragoste dintre oameni. Această tematică fusese pentru Brâncuşi un excelent imbold, o sursă de inspiraţie. Ea va trebui exprimată, dar nu aşa cum au făcut-o înaintaşii. Dar cum altfel? Altfel. Intr-o viziune dametral opu­să, în manieră primitivă, cu o mare simpitate, cu o severă austeritate a mijloacelor şi modalităţilor expresi­ve... Să predomine simţirea, senti­mentul. RODIN SI BRANCUSI­UL Şi într-adevăr, masivul bloc de piatră, în care Brâncuşi a sculptat celebrul său SARUT, pare să fi întruchipat forma definitivă şi de o desăvîrşită simplitate a ideii primordiale. Liniile ce compun şi definesc masivul Sărut de piatră brâncuşian, poartă pecetea unei caligrafii a începuturilor, a Izvoa­relor eterne de gînd şi simţire omeneşti. Imaginaţia abia atinge, ca o boare, ideea. Şi totuşi, opera brâncuşiană debordează de o imensă forţă creatoare. Poate mai mare chiar decît a lui Rodini Cel care o priveşte sesizează, uimit şi adînc impresionat, impu­nătoarea energie degajată prin economia severă a mijloacelor de expresie; el va rămîne copleşit de triumful spiritului asupra materiei. Ca şi munţii, ca şi marea, EMINESCU (Continuare din pagina 1) • Iubirea lui Eminescu faţă de Veronica Mare este la originea coin­­cidenţei, eft Veronica Mie a murit în acelaşi an cu Mihai Eminescu. • România Mare este capodopera absolută a lui Eminescu.­­ Deşi moartea e un simplu acci­dent rutier al genilor, pe drumul eter­nităţii, stingerea lui Eminescu, la nu­mai 30 de ani, rămîne tragică la fiecare 15 iunie. Tragică şi inaccep­tabilă. • Dacă Eminescu este protolegio­­nar, cum a susţinut domnul Ion Negoiţescu, înseamnă că domnul Ion Negoiţescu este o protuberanţă protoplasmatică. • A le pretinde ungurilor, spre exemplu, să fie eminescieni, ar fi o aberaţie şi o silnicie. Românii şi ungurii au datoria spirituală reciprocă de a se privi fratern în ochi, de pe înălţimile Eminescu şi Petőfi, ale accidentului că ambele popoare au rezistat geologiei, cardiologiei, ideo­logiei, etnologiei. • Eminescu este evenimentul unic al spiritualităţii româneşti, în care lmba naponală se confundă cu literatura naponală, ca într-o proiecţie ideală a voinţei unui cronicar divin. După Eminescu, poeţii au fost ori artişti, ori creatori, ori purtători de limbaj, ori purtători de mesaj. Sinteza emines­ciană rămîne singulară.­­ Eminescu se înșeală atunci cînd crede că e muritor .Nu credeam să­­nvăț a muri vreodat­ă. Morţile clinice nu se numără, nu se pun la soco­teală. Inima poeziei eminesciene continuă să bată. • De la Eminescu încoace, nici un bucium nu sună altfel decît cu jale, sara pe deal. vi MIHAI EMINESCU CE TE LEGENI. - Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vînt, Cu crengile la pămînt? -De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea meal Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte. Bate vîntul frunza-n dungă - Cîntăreţii mi-i alungă; Bate vîntul dintr-o parte - lama-i ici, vara-i departe. Şi de ce să nu mă plec, Dacă păsările treci Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele, Ducînd gîndurile mele Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd, Şi se duc ca clipele, Scuturînd aripele, Şi mă lasă pustiit, Vestejit şi amorţit Şi cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el. 1883 MIHAI EMINESCU ŞI DACĂ Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să te apropii. • Şi dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. Şi dacă norii deşi se duc De iese-n luau luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. 1883 ivAvW IxWXv! ¥SÍS¥ft ftvIvX* I ANTOLOGIE LIBERTATE, IUBIRE Libertate, iubire! Aceste două le doresc. Pentru iubire-mi sacrific viaţa Pentru libertate-mi­­ sacrific iubirea. (PETŐFI SÁNDOR) :î:w¥â mm mm mm AVmt mm toÄdQJÄ î mm mm mm mm

Next