Împreună, 1998 (Anul 8, nr. 72-76)

1998-06-01 / nr. 75-76

Scrisoare deschisă Către elita politică românească Mai precis spus, către senatorii şi deputaţii români ai Parlamentului „... Nu există glorie, merit mai mare decât cele izvorâte din demnitatea de a fi contribuit la cultura şi fericirea altora.” Bolyai János Imaginea scanat sălii Atelier a Teatrului „ Naţional din Bucureşt cu prilejul manifestării cultural-artistice organizată de Asociaţia Culturală şi de Prietenie mEgyOtt - împreună" la 9 martie 1998 Stimaţi domni senatori şi deputaţi, frăţior. Am ales ca motto la scrisoarea mea ideea matematicianului de consacrare mondială, creatorul geometriei neeuclidiene, care a trăit la Timişoara şi Târgu Mureş, el fiind alături de Petőfi Sándor, poetul libertăţii lumii, cea mai strălucită minte maghiară a secolului trecut. El este omul care, revoluţionând teoria spaţiului, a urcat pe asemena culmi, încât, drept recunoaştere, americanii au dat numele lui Bolyai János unui crater lunar. Despre el, academicianul Simion Stoilov scria în 1960: „Bolyai János a devenit unul dintre clasicii ştiinţei, unul dintre marii deschizători de drumuri noi în ştiinţa matematică a vremurilor noastre”. Am ales cuvintele simbol ale scrisorii mele din gândirea acelui savant genial maghiar care, socotindu-se un „Napoleon al păcii”, a scris următoarea confesiune despre poporul român, confesiune ale cărei fraze fierbinţi răzbat pilduitor, până în zilele noastre: „Nimeni nu iubeşte, nu preţuieşte, nu ocroteşte mai mult naţiunea română decât mine, îi iubesc pe români la fel ca pe maghiari, recunoscând în ei, cu mare satis­facţie, urmaşii nepieritori, urmaşii autentici şi cei mai puri, subjugaţi atâta vreme, ai poporului roman de altă dată, în români recunoşti, regăseşti urmaşii romanilor care nu şi-au pierdut vitalitatea, isteţimea, firea veselă; parcă aş vedea în ei faptele demne şi ferme şi ocrotite de vechile scuturi romane..." Crezul fundamental al lui Bolyai János şi Petőfi Sándor despre înfrăţirea popoarelor, la fel ca şi programul uman-artistic de a grăbi solidaritatea, prietenia română-maghiară, întâlnirea frăţească pe baricadele ideilor poetului revoluţionar Ady Endre şi muzicianului modern Bartók Béla, mi s-au dăltuit adânc în memorie drept cea de-a unsprezecea poruncă. Şi acest lucru de când mă ştiu, de când redactez revista literar­­culturală, ceea ce se întâmplă de aproape cincizeci de ani. Cred cu tărie, urmând cu fide­litate aceste sfinte idei călăuzi­toare, depăşind toate greutăţile şi piedicile, că revista noastră culturală bilingvă „Együtt -­­ împreună” slujeşte viitorul. Cu aceeaşi sfinţenie, cred că acele manifestări literar­­artistice pe care revista noastră bilingvă şi Asociaţia Culturală şi de Prietenie „Együ­tt - împreuna” care o editează le-au organizat, în ultimii şapte ani, la Casa Uni­versitarilor, la Casa oamenilor de ş­tiinţă şi la Teatrul Naţional din apitala cu participarea unor re­prezentanţi de frunte ai vieţii spi­rituale din ţară şi din Ungaria - scriitori, artişti, savanţi, profesori universitari, slujesc apropierea, reconcilierea popoarelor noastre, slujesc armonia dintre poporul român şi minorităţile naţionale din patria noastră. Ideea aleasă de mine ca motto din scrierile lui Bolyai János şi anume „Nu există glorie, merit mai mare decât cele izvorâte din demnitatea..." m-a îndemnat să mă adresez dumneavoastră cu această scrisoarea deschisă, stimați domni senatori şi deputați, înfruntând soarta, măcinat de necazurile cotidiene determinate de lipsa banilor, fără să fiu recompensat vreodată, am rămas fidel adevărului, ideii călăuzitoare înscrisă pe frontispiciul Asociaţiei Culturale şi de Priete­nie şi al revistei noastre culturale bilingve „Együtt - împreună”, şi, anume, am rămas fidel idealului nobil al înfrăţirii minorităţii na­ţionale maghiare cu naţiunea română, fidel solidarităţii dintre poporul român şi poporul maghiar - ceea ce socot că nu este posibil fără demnitate şi conştiinţă. Aceste rânduri însă nu sunt dictate nici de demnitatea rănită şi nici de conştiinţa rănită ci de încordarea născută din aşa zisa „dragoste unilaterală” atât de des evocată în viaţa publică a mino­rităţii noastre naţionale. Şi ca să citez din nou cuvintele lui Bolyai János, „adevărul pur este acelaşi în Ramcean­ca şi peste tot în lume, inclusiv la Târgu Mureş...". Cu voia dvs., vă adresez întrebarea: „La 9 mai, a.c., de ce nimeni dintre dumneavoastră nu a onorat cu prezenţa sa programul nostru cultural artistic de la Teatrul Naţional din Bucureşti, program organizat împreună cu Inspectoratul Cultural al Capitalei?” Reamintesc că acest program a fost închinat aniversării revoluţiei maghiare declanşată în urmă cu 150 de ani, la 15 martie, şi revoluţiei paşoptiste române. La acest program au participat împreună cu noi scriitori şi artişti români, precum şi scriitori maghiari de la noi. De altfel, Sala Atelier a Teatrului Naţional a fost arhiplină cu prietenii Asociaţiei noastre Culturale şi ai revistei „Együtt - împreună”. Mai reamintim că am trimis din timp un mare număr de invitaţii nominale atât la Senat cât şi la Camera Deputaţilor. De ase­menea, printr-o scrisoare specială, am infor­mat pe preşedinţii comisiilor culturale ale celor două camere despre acţiunea noastră invitând, se înţelege, pe membrii comisiilor, la manifestarea noastră culturală cu sem­nificaţie istorică, program care, suntem convinşi merita atenţie. Pornind de la ideea atât de inspirată emisă de maestrul lui Bolyai János, anume de tatăl său, legendarul savant-profesor, ma­tematicianul Bolyai Parkas, că „ar trebui im­pozitat timpul cheltuit pentru vorbăria fără sens şi pentru a săpa pe cel de alături...”, nu mai lungesc vorba. Probabil, printre domniile voastre se află mulţi stimaţi domni senatori şi deputaţi care vor fi de acord să amin­tească acea aşa numită „dragoste unilate­rală” şi nu caută să găsească scuze „justifi­cate” pentru absentarea de la manifestarea noastră culturală, apelând la mult prea des evocatul program parlamentar supraîncăr­cat. (Să nu fie cu supărare dacă îndrăznesc să evoc aici cuvinte precum „dezinteres”, „indiferenţă” etc.) în loc de acuze, ar fi poate mai potrivit să încerc, fie şi pentru o clipă, să vă îndrept atenţia asupra unui fapt din care se naşte întrebarea: Oare, cu prilejul acelor manifes­tări artistice închinate lui 15 martie, ziua de început a revoluţiei maghiare, care au avut loc în multe localităţi din Ardeal, manifestări ce se adresau şi maghiarimii de la noi, au fost omagiaţi aşa cum se cuvine - în consens cu adevărul istoric! - şi Nicolae Bălcescu şi Avram Iancu alături şi împreună cu 8 martie maghiară? în clipele unei asemenea meditaţii comune, propusă de mine, s-ar putea să se arunce lumină şi asupra faptului că, evocând 15 martie, în unele ziare maghiare de la noi - şi în revista editată de U.D.M.R. - şi în acest an, din păcate, în locul unei sărbătoriri şi evocări comune, nu rareori au avut loc manifestări maghiare tarde primitive, fiind difuzat, la un diapazon ridicat, „vechiul cântec”, despre Avram Iancu, potrivit căruia conducătorul revoluţionar al moţilor ar fi fost „duşmanul de moarte al maghiarilor”. Privind lucrurile în aces context, stimaţi domni senatori şi deputaţi, puteţi aprecia uşor importanţa, semnificaţia şi actualitatea manifestărilor organizate de noi la Teatrul Naţional din Bucureşti când i-am evocat împreună pe Bălcescu, Petőfi, Táncsics şi Avram Iancu. Şi, dacă am adus vorba despre toate acestea, nu pot trece cu vederea faptul că dumneavoastră, cu excepţia a doi colegi senatori care au făcut interpelări în Parla­ment, în sprijinul revistei noastre, punându-vă întrebarea cum de admiteţi, fără nici un reproş, ca Ministerul Culturii, sub presiunea unor extremiști lideri U.D.M.R., pe baza unei decizii total nedrepte, înjositoare, discrimina­torie, să retragă în urmă cu mai bine de un an, sprijinul financiar prentru revista Együtt­­împreună, în timp ce susţine material apariţia a aproape 50 de publicaţii culturale române şi maghiare. Şi faceţi acest lucru, stimaţi domni senatori şi deputaţi, deşi la Comisiile culturale de la Senat şi Camera Deputaţilor am înaintat, spre informarea Dvs., cereri şi memorii, am expus argumen­tele redacţiei, temeinic motivate în această privinţă. Cui să adresăm solicitarea, plân­gerea noastră îndreptăţită şi protestul nostru dacă nu dumneavoastră? Nu de alta, dar domnul ministru al culturii nu a catadicsit să răspundă, pe tot parcursul anului trecut, la nici unul din multele memorii şi la scrisorile noastre. Potrivit secretarului de stat ude­­merist de la Ministerul Culturii, susţinerea financiară a revistei noastre bilingve „Együtt - împreună” s-a retras deoarece aceasta „a apărut cu sprijinul fostei puteri” (Timpul 22- 28 iulie 1997), deci pentru că a fost sprijinită de guvernarea Văcăroiu. După această motivare stupidă, strigătoare la cer ar trebui anulat sprijinul material pentru toate publi­caţiile cultural artistice şi pentru întregul sistem de învăţământ din patria noastră, ca să nu mai vorbim de altele care şi-au asigurat activitatea cu sprijinul guvernului anterior. Din partea Direcţiei Culturii Scrise am primit în scris, de asemenea, un răspuns absurd, care afirmă că problemele evocate în memoriile noastre, şi referirile la ceea ce a făcut revista pentru cunoaşterea reciprocă a valorilor spirituale române şi maghiare şi, prin aceasta, pentru buna înţelegere dintre popoarele noastre, ce a făcut pentru armonia poporului român şi a minorităţilor naţionale, toate acestea „nu aparţin sferei de activitate nici a Direcţiei Culturii Scrise şi nici a Ministerului Culturii". După toate acestea, cu voia Dvs., nu pot decât să repet ceea ce am scris în protestul apărut în revista „Együtt - împreună” cu titlul „Surzenia şi orbirea răzbunării politice”. „Există oare undeva în lumea largă o asemenea ţară democratică, un asemenea stat de drept în care scriitorii, ziariştii, redactorii loiali, care aparţin vreunei minorităţi naţionale, să slujească interesele fundamentale ale ţării respective, dar în acelaşi timp, elementele extremiste, cu apti­tudini anticonstituţionale, care aparţin aceleiaşi minorităţi naţionale, să le poată astupa gura cu măsuri dictatoriale adminis­trative, împiedicând cu cinism activitatea lor? Un asemenea stat de drept nu există nicăieri în lume şi nici nu ar putea exista.” Stimaţi domni senatori şi deputaţi, încredinţat de înţelegerea şi sprijinul Dvs. eficient, cred totuşi că şi atunci când nu există altă „glorie mai mare decât demnita­tea", merită să trăieşti şi să arzi pentru satis­facţia dăruită de slujirea răspândirii culturii altora şi de slujirea cauzei bunei înţelegeri şi reconcilierii dintre popoarele noastre. Cu sincer respect, Hajdú Győző TiffifliPGaacyjKiA­ Anul VIII Numărat 6-7 Scrisoare deschisă domnului Hajdú Győző (Urmare din pag. 1-a) V-am admirat în amintitul articol înţelepciunea, sfatul la bună colaborare şi prietenie între popoarele noastre. Aveţi dreptate afirmând - cu părere de rău - că U.D.M.R., cu prilejul sărbătoririi Revoluţiei din 1848, deturnează semnificaţiile reale ale evenimentelor respective, că se intonează exclusiv imnul maghiar şi cel secuiesc cu neglijarea „totală a însemnelor naţionale româneşti, arborându-se numai steagul maghiar”. Şi dacă ar fi numai atât! Am acordat prin Constituţie drepturi egale tuturor minorităţilor naţionale ca şi românilor, însă lună de lună U.D.M.R. formulează tot mai mari p­retenţii care au depăşit sfera drepturilor, devenind privilegii... în 1848 românii, ca şi ungurii, au luptat pentru libertate şi independenţă. S-a votat o rezoluţie prin care naţiunea română „se declară şi se proclamă de sine stătătoare şi parte­a întregitoare a Transilvaniei pe temeiul libertăţii egale.” Se cerea, de asemenea, reprezentarea proporţională în toate ramurile de conducere şi în administraţia ţării, libertatea presei şi a întrunirilor, şcoli de toate gradele, inclusiv o universitate. ’ Bănăţenii, sub conducerea lui Eftimie Murgu, au votat şi ei o rezoluţie asemănătoare. Din pacate, românii aşteptau libertatea şi independenţa de la „drăguţul de împărat” din al cărui ordin a fost arestat tribunul Avram Iancu şi azvârlit în aceeaşi închisoare unde zăcuseră Horia şi Cloşca, căpeteniile răscoalei de la 1784, până când au fost asasinaţi. Ungurii au luptat cu avânt în 1848 împotriva armatei împărăteşti pe care au învins-o de mul­te ori. împăratul Austriei, speriat de insuccesele oştirii sale, a chemat în ajutor forţele ruseşti, cu al căror sprijin a înfrânt armata maghiară, mai puţin numeroasă, la Siria. Kossuth Lajos, comandantul revoluţionarilor maghiari, însoţit de unii din căpitanii săi, s-a refugiat în Turcia. Domnule Haydu Győző, dvs. mergeţi pe urmele lui Ludwing Roth, care spunea în 1848: „A decreta o limbă ca limbă a ţării, nu e nevoie. Căci o asemenea limbă există. Ea nu e nici limba germană, nici cea maghiară, ci limba română”. Ludwig Roth este în Panteonul românesc la loc de cinste printre fruntaşii patrioţi. Nu vă doresc destinul lui, dar mergând pe acest drum al luptei de înfrăţire, nu de învrăjbire a naţiunilor noastre, veţi avea un loc de frunte în istoria politică a României. (Apărut în „Ultima oră" din 18 martie 1998 şi în „Ordinea” numărul 10 a.c.) Mi­hai Eminescu „Facă-se această scriere evanghelia , fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câștigă prin muncă.” (Denn ooan Jtomtnl tub Mlhal-Vohrod Vltetaur

Next