Informaţia Harghitei, ianuarie-martie 2018 (Anul 30, nr. 6298-6333)

2018-01-16 / nr. 6302

Eminescu, emblemă a spiritualităţii române urmare din pag. 1 Putem discuta pe marginea „colaborării” la „Junimea”... Eminescologii s-au întrebat de-a lungul anilor: Ce s-ar fi ales de această Societate dacă nu venea Eminescu? Maiorescu a fost întemeietorul acesteia, dar Eminescu a devenit constructorul ei. Aici îi vom întâlni pe Slavici şi Caragiale, apoi la insistenţele lui Eminescu vine şi prietenul poetului, Creangă. Astăzi ne-ar putea mira faptul că Titu Maiorescu, cel care avea să-l numească pe Eminescu „omul timpului modern”, n-a putut înţelege că forţa demiurgică a lui Eminescu era în faţa hârtiei albe şi nu la catedră cum şi-ar fi dorit-o acesta. Printre cei care l-au apreciat şi l-au omagiat se numără G. Călinescu, care l-a numit „poetul nepereche”, Petre Ţuţea îl vedea ca pe „românul absolut”, iar Constantin Noica - „omul deplin al culturii româneşti”. Să-l mai amintim pe Mircea Eliade, care în iunie 1949, în exil, spune: „Cât timp mai există undeva în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea noastră ca neam este salvată”. Nicolae Iorga afirma despre genialul poet că este „expresivitatea integrală a spiritualităţii româneşti”. Eminescologia românească timp de un secol a fost un fenomen de creştere, de coagulare, de cristalizare. Un eveniment măreţ a avut loc în ultimii ani: tipărirea „Caietelor” Eminescu, proiect al lui Constantin Noica, finalizat de Eugen Simion la Academia Română. Din anul 2016, cititorii din ţara noastră sunt în posesia unui amplu studiu dedicat poetului român „Eminescu sau despre absolut”, publicat iniţial în 1963, în limba italiană. Autoarea este Rosa Del Conte (1907- 2011), un nume cu rezonanţe aproape simbolice în eminescologie. Vestita profesoară universitară din Roma a fost unul dintre cercetătorii, traducătorii şi promotorii cei mai însemnaţi ai operei lui Eminescu în străinătate. Eminescu a fost un model în tot ceea ce îl înconjura, descifrând tainele naturii şi ale omului, acordând o însemnătate primordială vieţii spirituale, privind spre trecut ca temelie a înţelegerii, l-a interesat timpul trăit de el şi n-a uitat problemele viitorului. Ca poet, a fost şi este elogiat pentru nemuritoarele sale versuri, din păcate, activităţii sale de ziarist, comentator la „Timpul”, latură importantă a vieţii şi faptei sale, nu i s-a dat însemnătatea cuvenită. Trebuie să recunoaştem că şi în această privinţă a fost un etalon pentru vremea sa, şi va rămâne generaţiilor viitoare. Moştenirea lăsată de Eminescu este enormă. Frmuseţea limbii româneşti, profunzimea gândirii, dragostea de patrie, de trecutul şi de tradiţiile poporului român, toate se regăsesc în opera lui poetică, de proză şi de publicistică, tipărită şi în manuscrisele rămase, îmi permit în final un colaj de idei pe marginea unei recente documentaţii privind „omul” Eminescu. Din nişte surse botoşănene aveam să aflu că ceea ce impresiona cu adevărat la poet era vocea sa. Eminescu avea o voce blândă, calmă şi un zâmbet liniştitor, molipsitor, în ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, degajând multă căldură în jurul său. Cânta frumos, de multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte, spun cei care l-au cunoscut. Piesa-i favorită a fost „Barbu Lăutaru” şi o doină (nu se ştie însă care). Am reţinut că Eminescu era un personaj cu un umor fin. Era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Aşa ne explicăm că avea un salut personalizat. Cu oricine se întâlnea îl saluta cu „Trăiască naţia!”. Acest salut al său stârnea de obicei simpatie. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei „Trăiască naţia!”. El răspundea atunci răspicat „Sus cu dânsa!”. Din presa vremii, cercetătorii au reţinut mărturii ale contemporanilor poetului, aflând că Eminescu impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic plăcut. Din aceste agreabile şi luminoase „amintiri” reiese, dincolo de amabilitatea şi de glasul său plăcut se pare, că după vârsta de 25 de ani, poetul a „început să se confrunte cu proprii demoni”. Preiau din relatările unor medici psihiatri constatarea că focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv. „Era trist, era adâncit în tristeţe. Creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Când avea starea tristeţii atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură”. Se pare că avea şi perioade când se însingura, nu comunica. După acest pasaj îmi vine să mă întreb: Este poezia o mirare pe care o lăsăm să vină spre noi, ca o surpriză? Pictorul se uită la ceea ce a făcut şi zice: „trebuie ceva acolo!”. Poetul ce-ar putea spune? „Neînţeles rămâne gândul/Ce-ţi străbate cânturile/ Zboară vecinie, îngânându-l/Valurile, vânturile...” (Mihai Eminescu). Nichita Stănescu are aceste vorbe despre „plânsul” lui Eminescu: „El ne-a exprimat plânsul unei idei abstracte şi ne-a scris mersul pe ape”. Şi la acest ceas aniversar avem aceeaşi nobilă povaţă: să continuăm a-i citi cu dragoste şi râvnă „Măiastra-i Carte” plină de învăţătură, meditaţie, frumuseţe şi amor. Nicolae BUCUR Sub cupola tainică a cuvântului eminescian în anul Centenarului Marii Uniri se cuvine să aducem un pios omagiu nepreţuitelor valori umane ale neamului românesc. Ele s-au înscris în patrimoniul culturii şi civilizaţiei europene purtând pecetea nemuririi poporului român din care îşi trag obârşia aureolată, mărturie fiind monumentala lor operă. Ziua Naţională a Culturii constituie un minunat prilej de a evoca cu sfinţenie personalitatea poetului nostru Mihai Eminescu, creatorul „de limbă nouă, puternică, cu o armonie proprie” de o neasemuită originalitate care ne-a impus prin geniul ei şi corola valorilor culturale şi literare universale. Nu în van, în anul 1991, Petru Creţia solicita Academiei Române înfiinţarea Institutului Eminescu, argumentând că „Eminescu nu este numai un mare poet al nostru şi al lumii, ci şi o expresie absolută a conştiinţei noastre istorice şi naţionale”. Creionând imaginea poetului, Rosa Del Conte scria: „Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie”. Aceste frumoase gânduri ne trimit la faptul că poetul de mic a îndrăgit pământul natal cu frumuseţile naturale, cu oameni buni povestitori ce foloseau cu măiestrie tainele cuvântului strămoşesc trimiţându-l pe tânărul pământean într-o ţară de vis. Furat de muzicalitatea şi arta cuvântului, poetul avea să-l şlefuiască nu numai în creaţiile poetice, ci şi în proză, publicistică şi dramaturgie. Referitor la proza eminesciană, Tudor Vianu sublinia: „Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu şi nimeni după el n-a reuşit mai bine în acea pictură fantastică a realităţii, care aminteşte arta unui William Blake”. Şi poate de aici a ţâşnit şi acea frumoasă prietenie cu marele scriitor Ion Creangă, din ale căror condeie au apărut creaţii originale nemuritoare, în vara anului 1866, în timp ce se minuna de existenţa Blajului, pe care îl numea „Roma-mică”, lucra şi la romanul „Geniu pustiu” şi la drama „Mira”. Nu peste mult timp, publica în anul 1870, în revista „Convorbiri literare”, basmul „Făt-Frumos din lacrimă”, „născut din lacrima ce căzuse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”, creaţie ce se înscrie în proza ce cultivă fabulosul sub diferite înfăţişări romantice. în ediţii antume apar în anul 1876 şi prozele „La aniversară” şi „Cezara” cu elemente romantice armonizate cu aspiraţii spre clasicism. Mircea Eliade este puternic mişcat de viziunea paradisiacă a poetului: „Lumea mea este ovală, înconjurată din toate părţile de stânci nepătrunse, care stau ca un zid dinspre mare, astfel încât suflet de om nu poate şti acest rai pământesc, unde trăiesc eu... De jur împrejur stau stâncile urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei, adâncă şi desigur sub oglinda mării, e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi înalte şi mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată...”. Din creaţiile în proză mai amintim câteva titluri: „Geniu pustiu”, „Avatarii faraonului Tla”, „Aur, mărire şi amor”, „La curtea cuconului Vasile Creangă”, „Sărmanul Dionis”, „Umbra mea”, „Archaeus”, pagini nepieritoare ale prozei de factură sociologică, fantastică, filozofică, romantică şi reflexivă. în ceea ce priveşte arta dramatică, este cunoscut faptul că încă din tinereţe, poetul s-a apropiat de cele mai cunoscute trupe de teatru cu care a străbătut ţara în lung şi în lat. Pe când era angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, cu care leagă o frumoasă prietenie. Tot acum încearcă să traducă. Arta reprezentării dramatice” de Heinrich Theodor Rötscher pentru emanciparea actului artistic dramatic. „Mira” este prima încercare dramatică ce dăinuie din anii 1868- 1869. Dar cel mai important proiect îl constituie „Dodecameronul dramatic”, o suită de piese spusă în 12 zile (câte una pe zi), reluat cu modificări din istoria Moldovei, de la întemeiere până la Alexandru Lăpuşneanu, proiect din care a realizat numai câteva creaţii. în dramaturgia sa, Eminescu a fost preocupat să redea cele mai importante simboluri ale istoriei naţionale. Dar cea mai interesantă creaţie dramatică o constituie piesa„Decebal”, concepută în cinci părţi, în care poetul evocă cu multă căldură acest simbol al istoriei naţionale. în acest sens este concludentă şi afirmaţia lui Petru Creţia: , Acest Decebal este o fantasmă poetică de rangul Regelui Lear”. Creaţiile dramatice vin să încununeze dragostea poetului faţă de limba şi istoria poporului din care provine. Chiar dacă timpul este nemilos prin curgerea lui, niciodată, indiferent de ce furtuni se vor abate pe meleagurile româneşti, să nu ne uităm valorile ce neau înscris în universalitate. Prof. BORS Kinga, prof. Stelian BUSUIOC