Informatia Bucureştiului, noiembrie 1968 (Anul 16, nr. 4731-4756)
1968-11-27 / nr. 4753
E 30KZ 53 TOBS 5 ES'6 Două decenii de la înființarea ansamblului „Perinita“ ■nnr.iTniTy-.-'r- -: i uni 1 lim Ml i Hill il M'll'UIMII—IIHliHli»!'Wii i 11IIII« 'iwil — i n i 11 i mi i mi in - .,—. ^ FOLCLORUL ROMÂNESC - SURSĂ GENEROASĂ DE REALIZĂRI SCENICE Convorbire cu artistul emerit NICOLAE PATRICHI Printre numeroasele colective artistice din ţară care-şi dedică activitatea valorificării scenice a folclorului, „Periniţa”, ansamblu al municipiului Bucureşti, se înscrie ca o prezenţă remarcabilă, mai cu seamă în sensul strădaniei de a găsi modalităţi originale de spectacol. Adresîndu-se generoasei surse de artă pe care o constituie cîntecul şi dansul popular, investigînd creaţia folclorică în diversele regiuni ale ţării, ansamblul a realizat — de la concert pînă la forme complexe de spectacol — manifestări de ţinută, aplaudate atît la noi cît şi peste hotare. Cu prilejul aniversării a două decenii de existenţă a ansamblului „Periniţa“ am adresat cîteva întrebări directorului său, artistul emerit Nicolae Patriciu. „ Douăzeci de ani în viaţa unei instituţii artistice acumulează, desigur, evenimente semnificative, marcînd treptele unei evoluţii. Privind retrospectiv drumul parcurs de „Periniţa“, care consideraţi că sînt elementele ce-l caracterizează ? — Mi se pare că una dintre principalele preocupări ale colectivului nostru artistic a fost aceea de a-şi preciza un profil distinct, cu alte cuvinte, o personalitate. Numai talentul, temeinica pregătire profesională nu sînt calităţi suficiente pentru consolidarea unui ansamblu. Aş spune chiar că acestea reprezintă premisele necesare. Debutînd in 1948 cu o trupa restrînsă, „Perinţţa“ a intenţionat şi a reuşit într-o primă etapă să impună un repertoriu folcloric reprezentativ şi, mai ales, un mod de interpretare care să nu denatureze autenticitatea pieselor abordate. Cu timpul, ambiţiile, ca şi posibilităţile, au devenit mai mari. în ultimii ani, cei peste 200 de membri ai ansamblului ţintesc la realizări de anvergură, guvernate însă de acelaşi principiu al respectării autenticităţii creaţiei folclorice. — Am urmărit,de-a lungul anilor concertele susţinute de soliştii dumneavoastră acompaniaţi de orchestra de muzică populară, cele 6 capella prezentate de cor — la repertoriul căruia am remarcat în afara cîntecelor populare, prelucrări şi cîntece patriotice — precum şi spectacole reunind cîntece şi dansuri. Ce aduc nou manifestările spectaculare de azi ? — Am căutat să investigăm bogăţia datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor poporului nostru. In colaborare cu specialişti în etnografie şi folclor am purces la o muncă de cercetare pe teren. Rezultatele s-au concretizat în două spectacole : „De la străbunii mei pînă la tine“ şi „De prin veacuri adunate“. Ambele au adus la rampă, în formule scenice adecvate, tradiţii populare străvechi, unele dispărute din practica oamenilor, altele care se mai păstrează încă. Reconstituindu-le fidel, ne-am permis nu atît stilizări, ci adaptări la specificul scenei. Succesul acestui gen de spectacole ne-a hotărît să-l continuăm. — Un jubileu presupune bilanţuri. Am aflat, de pildă, că în douăzeci de ani, aproape 5 000 de reprezentaţii au fost vizionate de peste cinci milioane de spectatori. Ce ne mai puteţi spune în acest sens ? — Aş vrea sâ precizez că, pe lîngă publicul românesc din întreaga ţară, pe care am străbătut-o, în turnee, în fiecare an, spectacolele noastre au fost aplaudate în multe rînduri peste hotare. Cu programe alcătuite din cele mai valoroase piese muzicale şi coregrafice ale folclorului românesc am dus mesajul artei străvechi a poporului nostru în 19 ţări din Europa, Asia, Africa şi America. Artiştii noştri au fost răsplătiţi nu numai cu aplauze şi elogii în presă, dar şi cu multe premii la competiţii internaţionale desfăşurate în Turcia, Italia, Iugoslavia. Astă seară, se pare, veţi invita şi publicul bucureştean la aniversarea „Periniţei“... — întocmai. Sala Palatului va găzdui un concert al ansamblului nostru. Vor fi prezenţi la rampă toţi soliştii noştri vocali şi instrumentali. Alături de aceştia, dintre care citez pe Maria Pietraru, Ştefania Rareş, Ana Piuaru, Ştefania Stere, Eugenia Ticu, Aurel Ioniţă, Dumitru Irinescu, Tudor Horia, Radu Simion, Ion Lăceanu, vor cînta şi cîţiva invitaţi, colaboratori de-ai noştri : Gică Petrescu, Irina Loghin, Benone Sinulescu şi Margareta Pîslaru. E. Comarnescu Dans de fete din Oltenia in interpretarea ansamblului „Perinita“ Tinereţe sexagenară în ultimul timp, sexagenara revistă „VIAŢA ROMANEASCA“ a îmbrăcat o haină mult mai tinerească. Revirimentul este marcat atît de calitatea hîrtiei şi a tiparului, cît şi de varietatea tematică, de inventivitatea, soluţiilor grafice. Ideea unor „Caiete de poezie” ce însoţesc fiecare număr se dovedeşte mai mult decit o simplă soluţie de tehnoredactare. Ele sunt veritabile microantologii lirice, pe teme dintre cele mai variate, ilustrate prin versuri din creaţia originală, prin semnături de prestigiu din alte ţări. Parcurgînd sumarul ultimelor două numere din acest an (8 şi 9) se remarcă, între altele, două contribuţii de istorie literară : „Dilema lui Gelu Ruscanu“ de Al. Paleologu, poate tot ce s-a scris mai pătrunzător despre teatrul lui Camil Petrescu, şi medalionul „M. Bleche “ de Dinu Pillat, adevărată reconsiderare critică a creaţiei celui care „exemplifică la noi, cu o intensitate fără precedent, literatura autenticităţii subiective, în înţelesul cel mai evoluat modern“. Studiul „Marin Preda, prozator modern“ de Georgeta Horodincă (nr. 9), onorează judicioase disocieri privind viziunea artistică şi tehnica epicului la autorul „Moromeţilor“. Mai semnalăm povestirea „Moartea lui Iou“ de Titus Popovici (nr. 9) şi versurile lui Radu Boureanu, din ciclul „Antieregii“ (nr. 8). Ie zodia dramatizărilor Fără îndoială, seducţia unor romane celebre sau numai marea lor popularitate justifică transpunerea lor scenică. Cu toate că doar, rareori, spectacolul egalează valoarea sursei. Şi, totuşi, abordate cu măsură, dramatizările pot completa eficient tematica unui repertoriu teatral. Numai că în actuala stagiune bucureşteană romanul riscă să ia locul dramei. Naţionalul, de pildă, ne va oferi, în curînd, una după alta, două dramatizări : după „Enigma Otiliei“ de Călinescu, „Idiotul“ de Rostoievski. Teatrul „Barbu Delavrancea“ ne prezintă dramatizarea „Ion“ după romanul lui Liviu Rebreanu, iar Teatrul „C. I. Nottara“ o pregăteşte pe cea după „Don Quijote“. Deocamdată nimic prea îngrijorător, dar, în acest ritm, măsura riscă să fie întrecută. In orice caz ne permitem să exprimăm opinia — parafrazîndu-1 pe Kogălnniceanu care a scris că „tradacţiile nu fac o literatură“ — că nici dramatizările nu fac un repertoriu. Cu o floare... Consemnam în vară iniţiativa O.S.T.A. de a-şi lărgi sfera oficiilor artistice, incluzînd în preocupările sale şi organizarea unor spectacole de teatru. Din proiecte s-a realizat unul: o echipă de buni actori bucureşteni a montat o comedie sprinţară („Vrei să fii nevasta mea ?“ de Fiorin Vasiliu şi Rodica Gheorghiu) pe care, după un turneu prin ţară continuă să o reprezinte săptămînal, nu fără succes, în sala Teatrului Mic. Dar cu o floare nu se face primăvară. Să fi renunţat O.S.T.A. la acest fel de acţiuni din lipsă de oferte ? Să nu mai existe în Bucureşti şi în ţară actori — dintre cei nedistribuiţi perioade întregi — dispuşi să joace sub egida ei ? Credem că în peisajul nostru teatral ar mai fi loc şi pentru spectacolele organizate de O.S.T.A. de ce mmin DEPOZITELE C.S.CA? Anual se deschid în străinătate numeroase expoziţii cu lucrări româneşti şi foarte des pe „podiumul învingătorilor“ se găsesc tineri artişti plastici români. In depozitele C.S.C.A. se păstrează chiziţii (pictură, grafică, sculptură) care constituie obiectul unor expoziţii itinerante peste hotare. în afară de membrii comisiilor ce selectează lucrările, nici un muritor de rînd nu le poate vedea. In muzică, de pildă, după un Festival „George Enescu“ sau alte confruntări internaţionale se prezintă, cu mare succes de public, „concerte, ale laureaţilor“ Oare nu ar merita măcar o dată sau de două ori pe an şi arta plastică o expoziţie care să cuprindă lucrările distinse peste hotare ? Măgulitoarele elogii cu care sunt însoţite cele mai multe prezenţe plastice româneşti arată că selecţiile au fost făcute cu exigență. O garanție deci a nivelului artistic pe care l-ar avea asemenea gen de popularizare. iWWA\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\^ 17.30 Pentru elevi. Consultaţii la limba română (clasa a VIII-a). Tema : Gramatică — verbal. Prezintă prof. Gh. Şovu. 18.00 TELECRONICA ECONOMICA. 18.30 Curs de limba germană (lecţia a 32-a). Conul CLUB XX — emisiune pentru tineret. 19.30 TELEJURNALUL DE SEARA. 19.45 Buletinul meteorologic. Publicitate. 19.55 HANDBAL FEMININ . — România — U.R.S.S. (repriza a II-a). 20.20 Cîntec şi joc. îşi dau concursul : Ansamblul U.T.C., Ansamblul de cîntece şi jocuri din Tg. Mureş, orchestra de muzică populară a Radioteleviziunii, echipele de dansuri din Seceni şi Bencec din judeţul Timiş. Solişti: Irina Loghin, Ştefania Etegan, Aranka Bordi, Laura Lavric, Emil Gavriş, Ion Dolănescu, Dumitru Constantin, Dorin Cuibaru, Grigore Kiazim, Nicu Moldovan. Dirijor: Radu Voinescu şi Iuliu Szarvady. 21.00 LIRA: „Plaiul Mioriţei“, 21.10 AVANPREMIERA. TEI.ECTNEMATECA: Hirosima, dragostea mea“ — un film de Alain Resnais cu Emilanuelle Riva şi Eiji Okada. 23.05 TELEJURNALUL DE NOAPTE. 21.30 A APĂRUT „Probleme economice" nr. 77/79 68 DIN CUPRINS : Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România, pr. ILIE RADULESCU: Progresul economic şi dezvoltarea naţiunii; TOADEER IONESCU (Cluj): Ideea făuririi statului naţional unitar în gindirea social-economica românească ; IOAN TIBERIAN : Legăturile economice dintre ţările române în perioada 1867— 1875. Dr. VASILE M. POPESCU : Caracterizarea eficienţei economice a utilizării fondurilor fixe in industrie. DEZBATERI : Acţiunea legii valorii în economia socialistă. Dezbatere ştiinţifică organizată de catedrele de economie politică şi conducerea planificată a economiei naţionale din Academia de studii economice şi de revista „Probleme economice“. Particularităţi... Practica vorbirii scoate la iveală nenumărate construcţii ale căror particularităţi nefiind prevăzute de lucrările de specialitate şi, ca atare, rămînînd în afara oricăror indicaţii privitor la soluţionarea „hazurilor“, pun — din acest punct de vedere — pe mulţi în dificultate. Situaţii de acest fel provin, deseori, din mînuirea unui mic, dar extrem de important, instrument gramatical care asigură unele legături dintre cuvinte : este vorba de articolul posesiv (genitival) al, ai, a ale. Nu ne gîndim — fireşte — la acele obişnuite imperfecţiuni de exprimare cărora, adesea, manevrarea lui le dă naştere şi care ar putea fi ilustrate prin exemple de felul acestuia: „ (Arbitrul) a fluierat totul (exagenud este adevărat, uneori, cînd a ignorat, deliberat, legea avantajului), fragmentînd cursivitatea jocului, spre regretul spectatorilor, şi chiar a (în loc de al, n.n.) semnatarului acestor rînduri“. Aşadar, nu la atari — am zice — banale dezacorduri vrem să ne referim atunci cînd avem în vedere apariţia articolului posesiv (genitival), în anumite 3 contexte : alte feluri de construcţii avem în vedere. O primă categorie o ilustrăm prin următorul exemplu: „Simplificînd lucrurile s-ar putea spune că la unul dintre poli se găseşte varianta literară (limba literară) o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregii naţiuni, destinată în principal exprimării în scris...“. Grupul sintactic pe care l-am subliniat prezintă două construcţii genitivale în succesiune directă. Autorul pasajului nu a efectuat însă în mod corect respectivele acorduri gramaticale, deoarece el raportează ambele substantive cu formă genitivală la acelaşi element : o sintetizare. Logica ideilor arată însă că numai posibilităţile de exprimare determină substantivul o sintetizare, cel de-al doilea atribut în cazul genitiv (limba) stînd în relaţie cu posibilităţile de exprimare — ceea ce impune forma de plural pentru articolul posesiv. Construcţia trebuie deci refăcută astfel: „...o sintetizare a posibilităţilor de exprimare ale limbii...”. Exemplul ce urmează este caracteristic pentru un alt tip de construcţie defectuoasă : „în anii următori, forme cumu au fost întâlnite numai în gramaticile lui Alex? (1826) şi a lui Seulescu (1833) “, întrebarea care se ridică în legătură cu astfel de formulări este : la cine se referă forma de singular a articolului posesiv (a), căci în enunţul citat nu există nici im substantiv corespunzător din punctul de vedere al genului şi al numărului, la care să poată fi raportat ? Deducem că este vorba de gramatică. Numai că termenul acesta este exprimat sub forma pluralului şi — strict gramatical — articolul posesiv trebuie să fie are. Dar, în cazul acesta, ar rezulta o greşeală de sens, anume, ar reieşi, că Seulescu este autorul mai multor gramatici — ceea ce nu ar corespunde realităţii. De altfel, semnatarul respectivului pasaj scriind : „gramaticile lui Alexi“ exprimă — fără să vrea — ideea greşită că acesta este autorul mai multor gramatici ! (Se ştie că Alexi a scris o singură gramatică). Cum ar fi trebuit să fie formulată ideea, spre a se evita neajunsurile semnalate ? Foarte simplu : „în anii următori forme cu nu au fost întîlnite numai în gramatica lui Alexi și în aceea a lui Seulescu“ N. Mihăescu netelor folosite — anumite diferenţieri ale limbajului muzical, fapt ce ne îndreptăţeşte să spunem că ceea ce a fost recunoscut a fi naţional în muzică, se menţine în continuare. — Fiecare popor şi-a creat în muzică un stil propriu. Acest stil naţional nu se rezumă însă la anumite caracteristici ritmico-metodice ; el se extinde la reflectarea intr-un aspect intelectual a unor problematici generale privite diferenţiat. Compozitor fiind, eşti total inclus în comunitatea din care faci parte, iar aici, în momentul nostru de cultură şi de dezvoltare a societăţii, muzicii îi revine sarcina de a polariza intenţii şi aspiraţii, de a crea modele de existenţă umană în conformitate cu adevărurile noastre despre viaţă. Astfel, prin apariţiile ei în contextul internaţional, muzica românească s-a dovedit a fi la înălţimea celorlalte şcoli din Europa. Nu am în vedere numai aspectul Arta şi cultura militantă pentru o Românie unitară Se împlinesc 50 de ani de cînd Marea adunare de la Alba Iulia a proclamat unirea Transilvaniei cu România, act profund progresist, de mare importanţă istorică, prin care s-a realizat cadrul statal pentru dezvoltarea mai accentuată a economiei şi culturii, exercitind o înmurire pozitivă asupra evoluţiei moderne a României. La pregătirea şi desfăşurarea procesului ce avea să ducă la împlinirea acestui vechi deziderat, au participat alături de masele populare numeroşi oameni de artă şi cultură. Ideea necesităţii unităţii de stat a îmbrăcat formele cele mai diverse, generate de destinul istoric al unui popor nevoit să trăiască mult timp fărîmiţat intre hotarele sale. Literatura şi arta, pictura, grafica, au reuşit, în numeroase opere, pe căile emoţiei artistice, să facă prezente, vii, faptele de eroism popular din trecut. In operele lor artiştii, prin limbajul specific au reuşit să sintetizeze faptele, să exprime înflăcărarea şi adeziunea maselor, căldura sentimentului şi mîndriei naţionale. Istoria a devenit pentru artişti ea însăşi un act sublim de creaţie. In acest mod evenimentele premergătoare şi cele care au dus la actul unirii consemnat prin Marea adunare naţională de la Alba Iulia, figurile oamenilor luminaţi, au devenit pentru scriitorii şi artiştii plasticieni simbolul propriilor lor năzuinţe Aşa cum pictorii şi scriitorii revoluţiei de la 1848 — I. Negulici, B. Iscovescu, C. Rosenthal, C. Tattarescu, Alecsandri, Bolliac, Bolintineanu — nu au fost numai cronicari fideli, ci ei înşişi revoluţionari, sfirşind unii dintre ei dramatic, dar dirji şi neclintiţi în credinţele lor, tot astfel numeroşi creatori din deceniile ce au urmat au exprimat prin scris sau în imagini dîrzenia şi voinţa de a depăşi obstacolele existente in calea unităţii ţării noastre şi au ■imprimat operelor lor forţa convingerii şi veridicitatea imaginilor. Pe terenul pregătit de generaţii de intelectuali, animaţi de ideea dezvoltării limbii şi culturii, jalonat de creaţii de profundă vibraţie, legate de cele mai adinei aspiraţii ale poporului, literatura noastră dobindeşte o nouă strălucire cu operele lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Titu Maiorescu, Vlahuţă, Sadoveanu, Coşbuc, Slavici, Delavrancea, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agrrbiceanu şi alţii. Se realizează fuziunea, deplină între viaţa literară şi culturală desăvîrşindu-se procesul de unificare a culturii noastre moderne, sub semnul aspiraţiilor unanime pentru realizarea idealului politic. Cuvintele istoricilor — de la Bălcescu, Kogălniceanu, A. T. Laurian, şi pină la Xenopol, Oncul şi Iorga — se unesc cu gîndurile poeţilor şi prozatorilor în acelaşi focar de maximă incandescenţă : realizarea unităţii statale, ca o necesitate obiectivă, determinată de un îndelungat proces de dezvoltare şi în concordanţă absolută cu năzuinţa cea mai fierbinte a poporului. Prin scrisul şi activitatea lor, oamenii de cultură maghiari, printre care Ady Endre, Bartók Bela, Kodály Zoltán, Móricz Zsigmond, Benedek Elek, luptătorul democrat german St. Ludwig Roth şi mulţi alţii, au dovedit preţuire pentru cultura şi tendinţele spre libertate socială ale poporului român. Ideea luptei pentru libertate traversează şi creaţia ■artiştilor plastici din a doua jumătate a secolului trecut. Artişti transilvăneni ca C. Lecca, Mişu Papp, Carol Popp Szatmary, Nicolae Popescu, apoi cei din Ţara Românească — Barbu Iscovescu, Carol Rosenthal, Theodor Amann, Nicolae Grigorescu, Băncilă — se consideră total integraţi în dinamica socială a epocii lor, creaţiile cu care s-au impus atestind elocvent identificarea cu aspiraţiile poporului. Realismul cu care zugrăvesc aspecte caracteristice ale vieţii sociale, tratarea frecventă a temelor cu subiecte din istoria poporului român, descoperă direct şi cu deosebită forţă de convingere atitudinea lor militantă. Fixînd în tablouri momente de amplă rezonanţă — ca unirea celor trei ţări româneşti sub Mihai Viteazul, unirea din 1859, scene din războiul de independenţă a României din 1877—1878, sail evocîndmari figuri din trecut — Mihai Viteazul, Avram Iancu, Alexandru loan Cuza şi alţii, cu mijloace diverse şi in etape artistice diferite, ei au înregistrat dinamismul năzuinţelor poporului, exprimindu-şi, totodată, adeziunea lor pasionată la lupta pentru unitatea României şi dezvoltarea sa în perspectivă. Un loc important l-a ocupat şi grafica, prezentă în publicaţiile vremii. In intimă comuniune de convingeri şi crezuri cu întregul popor, artişti de seamă au dat creaţiilor tipărite în paginile revistelor caracterul unor vibrante confesiuni cu forţă educativ-patriotică insemnată. In procesul evoluţiei naţiunii şi statului român modern pină la desâvîrşirea unităţii sale politice înfăptuită în decembrie 1918, o pondere deosebită au deţinut-o şi aşezămintele culturale. Preluindu-se şi dezvoltîndu-se vechi tradiţii ale unor societăţi cultural-artistice înfiinţate in diferite localităţi incă de la finele secolului al XVIII-lea, in secolul următor au fost întemeiate aşezăminte culturale de un profil mai larg în principalele centre urbane din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, propice efervescenţei spirituale. Decenii în şir, aşezămintele culturale — in cadrul cărora universitatea populară de la Vălenii de Munte a deţinut un rol central — au avut semnificaţia unor adevărate şcoli naţionale şi sociale, cu un climat favorabil cultivării spirituale a poporului nostru, înfăptuirii idealului politic. Arta şi cultura, pătrunse de un adine spirit militanţi au avut semnificaţia unui teren pe care, în condiţiile istorice date, s-a desfăşurat la proporţii corespunzătoare lupta pentru unire. întreaga populaţie, avind un ideal comun — realizarea unităţii politice — a fost pe acest teren cu toate energiile concentrate într-un mic șuvoi pentru atingerea scopului — constituirea statului politic unitar, România. Mircea Deac critic de artă National si universal (Urmare din pag. 1) are, se creează posibilitatea apariţiei unor gîndiri proprii, personale. Această diversificare se manifesta deja in secolul trecut (secolul XVIII era mult mai unitar stilistic. Să ne amintim de Haydn si Mozart), in care au apărut compozitori de facturi atît de diferite : Berlioz, Chopin sau Wagner, Mussorgski şi, apoi, şcolile naţionale... — In secolulnostru se evidenţiază iarăşi din ciuda diversităţii stilistice şi chiar a mijloacelor de producere a saCompozitorul Tiberiu Olah apare ca un căutător neliniştit, care se adresează celor mai diferite forme şi genuri muzicale in dorinţa de a-şi defini mijloacele de expresie, originalitatea acestora în continuu şi fructuos dialog atît cu tradiţia cît şi cu sensibilitatea noastră contemporană. Intr-un veac în care toate, în artă ca şi in ştiinţă, converg spre o specializare strictă, iată-l pe Tiberiu Olah manevrînd cele mai diferite forme şi genuri pe care muzica le-a imaginat sau, de ce nu?, pe care muzica este pe cale să Ie imagineze... pur muzical, ci şi sensul de prestigiu naţional pe care trebuie să-l cultivăm de fiecare dată cînd avem prilejul. Cele spuse mai sus reprezintă, de altfel, şi părerile celor care au urmărit evoluţia compozitorilor noştri. Dar pentru ca muzica românească contemporană să intre, ferm in circuitul universal — şi, după părerea mea, sunt realizări care merită din plin acest lucru — se cere o propagandă mult mai susţinută şi mult mai organizată decit se desfăşoară în prezent. In acest sens, sunt intru totul de acord cu cele scrise de Pascal Bentoiu, într-un număr recent din „Contemporanul“, referitor la preconizarea înfiinţării unui birou special de propagandă. AL. DIMA In cadrul atenţiei crescute pentru istoriografia literară, de o pondere deosebită pare a se bucura de la un timp istoria criticii noastre. în ultimii ani au apărut numeroase monografii sau studii teoretice consacrate unor critici de prestigiu, unor direcţii, şcoli, curente care au fertilizat, într-o măsură sau alta, creaţia originală în versuri sau proză. Nu ne vom opri, în aceste rînduri, asupra unei probleme după părerea noastră de mare actualitate : reeditarea criticilor, intrucit o vom face cu alt prilej. Subliniem aici doar ideea că monografiile despre critici trebuie, fără îndoial, îndelung pregătite şi nu numai prin studii introductive şi parţiale. înseşi ediţiile respective rămîn, cum e şi firesc, punctele necesare ele plecare. Faptul a fost confirmat recent de o foarte utilă cercetare a profesorului I. Creţu, un vechi şi pătimaş istoriograf literar, aş spune al amănuntelor semnificative şi elocvente, care a publicat de curînd un volum de studii strînse şi de mare precizie sub titlul, cu totul propriu, de „Găbrăneanu — restituiri literare“ (Editura Academiei, 19CSL Utilitatea cercetărilor de acest fele deasupra oricărei îndoieli, din moment ce ajungem — după lectura unor astfel de cărţi — la convingerea că unele dintre studiile anterioare cu privire la ansamblul operei lui Ibrăneanu au devenit, fatal, incomplete, pentru simplul motiv că nu s-a luat în considerare o importantă parte a scrierilor sale ascunse sub felurite pseudonime sau nesemnate. Scopul minuţioasei cercetări a prof. I. Creţu se referă la pregătirea unei ediţii complete a întregii opere a lui Ibrăneanu prin fixarea prealabilă a unei bibliografii integrale şi a alteia speciale (cu noile adaosuri) pe care, ca rezultat al investigaţiilor sale, ni le oferă în volumul său, organizîndu-le pe ani, pe reviste, pe pagini, inclusiv noul material de sub pseudonime, din „Miscelanea“, din „Revista revistelor“ publicată in „Viaţa românească“, din gazeta „Momentul”, din „însemnări literare“ etc. Reiese că o parte apreciabilă a operei lui Ibrăneanu a fost ignorată, n-a cunoscut reeditarea şi n-a alcătuit obiectul cercetării în monografia integrală destinată criticului. Cum a procedat prof. I. Creţu ? El a studiat amănunţit pseudonimele dintre care numai unele fuseseră identificate anterior (C. Vrajă, I. Chileanu, Verax etc.), „deghizările“ cu nume reale (cum ar fi cel al lui G. Topîrceanu) care-şi împrumutaseră semnăturile pentru unele note şi însemnări ale lui Ibrăneanu (ceea ce a fost desigur mai dificil de descoperit), contribuţiile nesemnate etc. utilizînd metodele obişnuite ale determinării paternităţii : stilul ideologic şi formal, tematica, ideile, particularităţile de diferite feluri ale criticului. Cunoscător aplicat al personalităţii şi omului Ibrăneanu, prof. I. Creţu a putut ajunge la rezultate temeinice statuînd, cu exactitate, bibliografia integrală a operei criticului pe baza cercetării de atribuire despre care am vorbit. Ca ilustrare, s-a oferit, într-o addendă, o culegere de texte adese, mai puţin cunoscute şi semnate cu pseudonime pînă acum neidentificate ca T.P., Paul Rareş sau Grammaticus. Preţioase sînt şi unele completări biografice ca, de pildă, cele privind ultimele clipe în sanatoriu, frica lui perpetuă de surpriza proceselor fiziologice (Ibrăileanu ceruse să nu fie transportat, noaptea, în camera mortuară, spre a nu se deştepta cumva între morţi, data exactă a morţii, „nostalgia călătoriilor“ pe care criticul nu le putuse săvîrşi etc. Nu mai puţin interesante sînt scrisorile trimise de Ibrăneanu diferiţilor săi colaboratori şi prieteni, scrisori care întregesc pe cele primite de el de la aceştia şi care au fost publicate parţial prin grija conducerii Bibliotecii universitare din Iaşi şi a colectivului de istorie literară al Academiei, de acolo. Ca totdeauna în epistole, criticul apare şi el în aspectele lui sincere, spontane, de om, şi portretul lui se încheagă mai lămurit în laturi mai puţin cunoscuteînainte. Dar chiar concepţia lui despre procesul creator, despre raporturile dintre artă şi societate, despre problema criticii operei de artă, se lămuresc prin aceste neaşteptate contribuţii. De o însemnătate deosebită sunt semnalările unor erori din bibliografiile anterioare. Prof. I. Creţu le descoperă cu acuitate. Ele constau, pe de o parte, în atribuirea unor lucrări ale lui Ibrăneanu către G Topîrceanu, de unde închegarea unei imagini greșite (de critic literar) despre acesta, pe de alta, în caracterul lacunar al prezentării monografice a operei, ca în studiul de ansamblu al lui Al. Piru (1959), din care lipsesc numeroase materiale aflate sub pseudonime, amestecate în diferite note și comentarii, pe care autorul monografiei nu le-a identificat în prealabil. într-adevăr, după afirmaţia prof. I. Creţu, între bibliografia utilizată în studiul citat şi bibliografia integrală, reală a lui Ibrăneanu e ,,o distanţă de cîteva sute de titluri“, însemnate observaţii de ideologie literară, de aprecieri asupra curentelor şi scriitorilor vremii, concepţii de sociologie şi filozofie, au rămas în afara cercetării şi faptul impune o reexaminare a operei lui Ibrăneanu pe baza întregului material descoperit şi a unei ediţii complete pentru care rămîne calificat, fără îndoială, prof. I. Creţu. Editura Academiei a şi luat o astfel de iniţiativă salutară. Strada noastră că e dator să se înştrijească de buna stare a locuinţei — dar şi a străzii care ii aparţine şi ea — de înfăţişarea căreia e şi el răspunzător Spun „mai fiecare“ — pentru că avem incă elemente, puţine, e drept, care fac notă discordantă cu majoritatea harnicilor şi conştienţilor noştri concetăţeni: vin acasă după miezul nopţii, înnebuniţi de alcool, porniţi pe insulte şi bătaie ; îşi maltratează soţia, copiii, vecinii. Din te miri ce provoacă scandal, tulbură liniştea celor care, după o zi de muncă, au dreptul sacru drept — la odihnă — şi îşi bat pur şi simplu joc, de strada nostră Lea,_ îşi bat joc, neştiindu-se, s-o murdărească în pofida celui mai elementar bun simţ. O murdăresc Iu propriu, zvîrlind gunoaie unde nimeresc — o murdăresc şi altfel prin spectacolul degradant pe care îl dau destul de des. Dar trebuie să recunosc că existenţa unor asemenea elemente, care întunecă aspectul străzii, nu va fi de lungă durată. Sănătatea morală a celor mulţi care — ei — reprfizistă strada — va elimina curînd din rindurile lor elementele nocive. Şi strada noastră, cu individualitatea ei, se va bucura din plin de binefacerile progresului , etic şi estetic. (Urmare din pag. 1) spre magazin sau spre birou. Mai fiecare, din aceşti locuitori ţine să-şi dea contribuţia de muncă la aspectul, din ce in ce mai estetic al străzii. Mai fiecare locuitor ştie e Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii, Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea şi Uniunea Ziariştilor din Republica Socialistă România organizează în cadrul Marilor aniversări culturale recomandate de Consiliul Mondial al Păcii o manifestare consacrată centenarului naşterii publicistului argentinian Lissandro de la Torre. Manifestarea are loc astăzi, 27 noiembrie, ora 18, la Casa de cultură a Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea, str. M. Eminescu nr. 8. Neauzitele zgomote avertizează Nu cu multă vreme in urmă, în preajma unui centru de cercetări englez a fost construită o uzină. Era o întreprindere silenţioasă, astfel incit funcţionarea ei în plin centru urban nu ridica probleme deosebite. Şi totuşi, în scurt timp, una dintre sălile centrului a devenit de nefolosit. Era suficient ca cercetătorii să lucreze aici 1—2 ore pentru ca să resimtă o imensă oboseală. Specialiştii au pornit pe urmele „vinovatului Rînd pe rînd au fost bănuite radiaţiile de diferite tipuri, cimpurile electro magnetice sau eventualele surse radioactive. Fără succes însă. Răspunsul a venit intr-un mod neaşteptat : intr-o bună zi, un cercetător punînd mina pe un zid a perceput un uşor freamăt. Peretele vibra şi cauza acestor vibraţii consta în sistemul de ventilaţie al instalaţiei industriale. In timpul funcţionării, ea emitea nişte sunete atît de joase, incit nu puteau fi înregistrate de către aparatele obişnuite de detectare. Vinovate erau, cu alte cuvinte, infrăsunetele, adică vibraţiile sonore a căror frecvenţă este inferioară la 10 oscilaţii pe secundă. Avind o tonalitate neobişnuit de gravă, ele sunt inaudibile deel puţin din punct de vedere teoretic. Urmările infra-sunetelor asupra clădirilor pot fi dezastruoase. Prin intrarea în rezonanţă a pereţilor construcţiilor, acestea se pot prăbuşi. De asemenea, infra-sunetele intense au influenţe, numai puţin primejdioase, asupra organismului uman. Organele interne încep să oscileze în ritmul infra-sunetelor, oscilaţiile putind antrena rupturi ale unor organe. Efectele nocive biologice ale infra-sunetelor pot fi suprimate dacă emisiunea de joasă frecvenţă este „mascată" de sunetele muzicale ale unui radioreceptor sau de alte zgomote diverse. De pildă, activitatea intelectuală într-o încăpere supusă influenţei infra-sunetelor poate fi continuată cu succes dacă este deschis aparatul de radio pe un program variat. Este, aşadar, probabil că muncitorii lucrînd în ateliere cu zgomot suferă mai puţin efectele dăunătoare ale infrasunetelor provenind de pe urma activităţii maşinilor. Există numeroase surse de infrasunete, atît în industrie, cit şi în natură. In acest din urmă domeniu, pot fi citate cutremurele, vântul, furtunile. Savanţii se preocupă actualmente nu numai de studierea în continuare a efectelor lor, de găsirea celor mai judicioase mijloace pentru combaterea urmărilor lor nocive, dar şi de utilizarea însuşirilor infrasunetelor în folosul omului. Capitol care de-abia a fost inaugurat, darcare avertizează — incă o dată — pe savanţi că în natură există în continuare fenomene incomplet cunoscute, care îşi aşteaptă clarificarea. Adrian MOZAIC B2IC1IBEŞTEAI7 S-a găsit un certificat de naştere Poşta ne-a adus zilele trecute un plic cu tin alt conţinut, decit suntem noi obişnuiţi , cu un act de naştere. In original. Cine l-a gost, nu ştim. Nu şi-a dat adresa. în schimb, cunoaştem numele celui căruia îi aparţine : Androne Cătălin-Victor, născut în anul 1967, la 13 septembrie, la Ploieşti, Părinţii : Androne ştefan şi Androne Marcela. Certificatul este eliberat de Sfatul popular al oraşului Ploieşti la 10—11—1967. Intrucit micul cetăţean Catălin-Victor nu ne poate onora cu prezenţa sa — din motive lesne de înţeles — îi invităm pe pârniţi... „Pe zi, tovarăşi, pe zi!...“ De luni de zile, pe strada Edgar Quinet, în faţa imobilului cu nr. l. pe trotuar există o groapă, cei care trec mai frecvent pe aici, o cunosc şi o evită. Ceilalţi... Un trecător exasperat de prelungirea acestei situaţii ne întreba : „Oare edilii sectorului nu au niciodată drum pe aici ?“. Să sperăm că îl vor avea, dar le recomandăm să facă acest drum ziua !. . Cine merită admonestarea ? Intr un autobuz de pe linia 37, la staţia Carol Davila, urcă trei pasageri. Unul cîte unul îşi perforează biletele. Ultimul termină această operație cînd autobuzul pornea din următoarea stație. Aici, în autobuz s-a urcat și o controloare de la ITB. L-a privit încruntată pe pasagerul care tocmai își punea în buzunar tichetul. — Biletele la control ! Pasagerul scoate tichetul. Controloarea îl cercetează și-l apostrofează pe călător. — Dumneata perforezi numai cînd vezi controlorul ? — Nicidecum. L-am perforat de îndată ce am urcat. — Lasă că vă știm noi — decretează sentențios controloarea. Călătorii din jur au blamat, pe bună dreptate, comportarea controloarei. Cel admonestat a rugat-o să-i arate numărul de ordine. Controloarea l-a legitimat şi i-a arătat numărul. Tăblița era însă aplicată vertical pe reverul hainei, așa că pasagerul n-a putut să-şi dea seama dacă era numărul 669 sau 699. A rugat-o să precizeze. — E așa cum se vede, a răspuns aceasta imperturbabilă şi a coborît iepureşte prin uşa de urcare. 669 sau 699 ? N-ar fi rău să afle tovarăşii de la ITB. Şofer grăbit... In dimineaţa zilei de 25 noiembrie, la ora 6,30, cetăţenii aflaţi în staţia I.T.B. „Ceaikovski“ priveau în zadar spre capătul liniei 90 de pe str. Verdi. Doar-doar va veni un troleibuz. în sfîrşit, cu o întîrziere de vreo 7 minute faţă de grafic, a apărut turul 15 (nr. 4140). (Alte două vehicule nr. 4137 şi 4139 se aflau şi ele la capăt). Abia oprit, a şi pornit brusc, lăsînd în staţie majoritatea călătorilor. In staţia următoare, „Glinka“, şoferul a procedat la fel : nu se urcaseră decit vreo cinci cetăţeni din cei peste 20 care erau în staţie, că a şi demarat în viteză. Doi călători cu mîinile prinse în uşă au fost urîţi şi doar în urma intervenţiei altor cetăţeni s-a evitat un accident. întrebăm : este acesta un mod de a recupera întirzierile ? Răspunsul îl aşteptăm şi din partea conducerii I.T.B.