Informatia Bucureştiului, noiembrie 1968 (Anul 16, nr. 4731-4756)

1968-11-27 / nr. 4753

E 30KZ 53 TO­BS 5 E­S'6 Două decenii de la înființarea ansamblului „Perinita“ ■nnr.iTniTy-.-'r- -: i uni 1 lim Ml i Hill il M'll'UIMII—IIHliHli»!'Wii i 11IIII« 'iwil — i n i 11 i mi i mi in - .,—. ^ FOLCLORUL ROMÂNESC - SURSĂ GENEROASĂ DE REALIZĂRI SCENICE Convorbire cu artistul emerit NICOLAE PATRICHI Printre numeroasele colective artistice din ţară care-şi dedică activitatea va­lorificării scenice a folclorului, „Periniţa”, ansamblu al municipiului Bucureşti, se înscrie ca o prezenţă remarcabilă, mai cu seamă în sensul strădaniei de a găsi mo­dalităţi originale de spectacol. Adresîndu-se generoasei surse de artă pe care o constituie cîntecul şi dansul popular, investigînd creaţia folclorică în diversele re­giuni ale ţării, ansamblul a realizat — de la concert pînă la forme complexe de spectacol — manifestări de ţinută, aplaudate atît la noi cît şi peste hotare. Cu pri­lejul aniversării a două decenii de existenţă a ansamblului „Periniţa“ am adresat cîteva întrebări directorului său, artistul emerit Nicolae Patriciu­. „ Douăzeci de ani în viaţa unei insti­tuţii artistice acumulează, desigur, eve­nimente semnificative, marcînd treptele unei evoluţii. Privind retrospectiv dru­mul parcurs de „Periniţa“, care conside­raţi că sînt elementele ce-l caracteri­zează ? — Mi se pare că una dintre princi­palele preocupări ale colectivului nostru artistic a fost aceea de a-şi preciza un profil distinct, cu alte cuvinte, o per­sonalitate. Numai talentul, temeinica pregătire profesională nu sînt calităţi suficiente pentru consolidarea unui an­samblu. Aş spune chiar că acestea re­prezintă premisele necesare. Debutînd in 1948 cu o trupa restrînsă, „Perinţţa“ a intenţionat şi a reuşit într-o primă etapă să impună un repertoriu folclo­ric reprezentativ şi, mai ales, un mod de interpretare care să nu denatureze autenticitatea pieselor abordate. Cu timpul, ambiţiile, ca şi posibilităţile, au devenit mai mari. în ultimii ani, cei peste 200 de membri ai ansamblului ţintesc la realizări de anvergură, guver­nate însă de acelaşi principiu al res­pectării autenticităţii creaţiei folclorice. — Am urmărit,de-a lungul anilor con­certele susţinute­ de soliştii dumnea­voastră acompaniaţi de orchestra de muzică populară, cele 6 capella pre­zentate de cor — la repertoriul căruia am remarcat în afara cîntecelor popu­lare, prelucrări şi cîntece patriotice — precum şi spectacole reunind cîntece şi dansuri. Ce aduc nou manifestările spectaculare de azi ? — Am căutat să investigăm bogăţia datinilor, tradiţiilor şi obiceiurilor po­porului nostru. In colaborare cu spe­cialişti în etnografie şi folclor am purces la o muncă de cercetare pe te­ren. Rezultatele s-au concretizat în două spectacole : „De la străbunii mei pînă la tine“ şi „De prin veacuri adunate“. Ambele au adus la rampă, în formule scenice adecvate, tradiţii populare stră­vechi, unele dispărute din practica oa­menilor, altele care se mai păstrează încă. Reconstituindu-le fidel, ne-am per­mis nu atît stilizări, ci­ adaptări la specificul scenei. Succesul acestui gen de spectacole ne-a hotărît să-l conti­nuăm. — Un jubileu presupune bilanţuri. Am aflat, de pildă, că în douăzeci de ani, aproape 5 000 de reprezentaţii au fost vizionate de peste cinci milioane de spectatori. Ce ne mai puteţi spune în acest sens ? — Aş vrea sâ precizez că, pe lîngă publicul românesc din întreaga ţară, pe care am­ străbătut-o, în turnee, în fiecare an, spectacolele noastre au fost aplaudate în multe rînduri peste hotare. Cu programe alcătuite din cele mai va­loroase piese muzicale şi coregrafice ale folclorului românesc am dus mesajul artei străvechi a poporului nostru în 19 ţări din Europa, Asia, Africa şi Ame­rica. Artiştii noştri au fost răsplătiţi nu numai cu aplauze şi elogii în presă, dar şi cu multe premii la competiţii internaţionale desfăşurate în Turcia, Italia, Iugoslavia.­­ Astă seară, se pare, veţi invita şi publicul bucureştean la aniversarea „Periniţei“... — întocmai. Sala Palatului va găzdui un concert al ansamblului nostru. Vor fi prezenţi la rampă toţi soliştii noştri vocali şi instrumentali. Alături de aceş­tia, dintre care citez pe Maria Pietraru, Ştefania Rareş, Ana Piuaru, Ştefania Stere, Eugenia Ticu, Aurel Ioniţă, Du­mitru Irinescu, Tudor Horia, Radu Si­­mion, Ion Lăceanu, vor cînta şi cîţiva invitaţi, colaboratori de-ai noştri : Gică Petrescu, Irina Loghin, Benone Sinu­­lescu şi Margareta Pîslaru. E. Comarnescu Dans de fete din Oltenia in interpretarea ansamblului „Perinita“ T­inereţe sexagenară în ultimul timp, sexagenara re­vistă „VIAŢA ROMANEASCA“ a îmbrăcat o haină mult mai ti­nerească. Revirimentul este mar­cat atît de calitatea hîrtiei şi a tiparului, cît şi de varietatea te­matică, de inventivitatea, soluţi­ilor grafice. Ideea unor „Caiete de poezie” ce însoţesc fiecare nu­măr se dovedeşte mai mult decit o simplă soluţie de tehnoredac­tare. Ele sunt veritabile microan­­tologii lirice, pe teme dintre cele mai variate, ilustrate prin ver­suri din creaţia originală, prin semnături de prestigiu din alte ţări. Parcurgînd sumarul ultime­lor două numere din acest an (8 şi 9) se remarcă, între altele, două contribuţii de istorie litera­ră : „Dilema lui Gelu Ruscanu“ de Al. Paleologu, poate tot ce s-a scris mai pătrunzător despre tea­trul lui Camil Petrescu, şi me­dalionul „M. Bleche “ de Dinu Pillat, adevărată reconsiderare critică a creaţiei celui care „exemplifică la noi, cu o inten­sitate fără precedent, literatura autenticităţii subiective, în înţe­lesul cel mai evoluat modern“. Studiul „Marin Preda, prozator modern“ de Georgeta Horodincă (nr. 9), onorează judicioase diso­cieri privind viziunea artistică şi tehnica epicului la autorul „Mo­­romeţilor“. Mai semnalăm poves­tirea „Moartea lui Iou“ de Titus Popovici (nr. 9) şi versurile lui Radu Boureanu, din ciclul „An­­tieregii“ (nr. 8). Ie zodia dramatizărilor Fără îndoială, seducţia unor ro­mane celebre sau numai marea lor popularitate justifică trans­punerea lor scenică. Cu toate că doar, rareori, spectacolul egalea­ză valoarea sursei. Şi, totuşi, a­­bordate cu măsură, dramatiză­rile pot completa eficient tema­tica unui repertoriu teatral. Nu­mai că în actuala stagiune bucu­­­reşteană romanul riscă să ia lo­cul dramei. Naţionalul, de pildă, ne va oferi, în curînd, una după alta, două dramatizări : după „E­­nigma Otiliei“ de Călinescu, „I­­diotul“ de Rostoievski. Teatrul „Barbu Delavrancea“ ne prezin­tă dramatizarea „Ion“ după ro­manul lui L­i­v­i­u Rebreanu, iar Teatrul „C. I. Nottara“ o pregăteşte pe cea după „Don Qui­jote“. Deocamdată nimic prea în­grijorător, dar, în acest ritm, mă­sura riscă să fie întrecută. In orice caz ne permitem să expri­măm opinia — parafrazîndu-1 pe Kogălnniceanu care a scris că „trad­acţiile nu fac o literatură“ — că nici dramatizările nu fac un repertoriu. Cu o floare... Consemnam în vară iniţiativa O.S.T.A. de a-şi lărgi sfera o­­ficiilor artistice, incluzînd în preocupările sale şi organiza­rea unor spectacole de teatru. Din proiecte s-a realizat unul: o echipă de buni actori bucu­­reşteni a montat o comedie sprinţară („Vrei să fii nevasta mea ?“ de Fiorin Vasiliu şi Ro­­dica Gheorghiu) pe care, după un turneu prin ţară continuă să o reprezinte săptămînal, nu fără succes, în sala Teatrului Mic. Dar cu o floare nu se face primăvară. Să fi renunţat O.S.T.A. la acest fel de acţiuni din lipsă de oferte ? Să nu mai existe în Bucureşti şi în ţar­ă actori — dintre cei nedistribuiţi perioade întregi — dispuşi să joace sub egida ei ? Credem că în peisajul nostru teatral ar mai fi loc şi pentru spectacolele or­ganizate de O.S.T.A. de ce mm­­in DEPOZITELE C.S.CA? Anual se deschid în străinătate nume­roase expoziţii cu lucrări româneşti şi foarte des pe „podiumul învingătorilor“ se găsesc tineri artişti plastici români. In depozitele C.S.C.A. se păstrează chiziţii (pictură, grafică, sculptură) care constituie obiectul unor expoziţii itine­rante peste hotare. în afară de membrii comisiilor ce selectează lucrările, nici un muritor de rînd nu le poate vedea. In muzică, de pildă, după un Festival „George Enescu“ sau alte confruntări internaţionale se prezintă, cu mare succes de public, „concerte, ale laurea­ţilor“ Oare nu ar merita măcar o dată sau de d­ouă ori pe an şi arta plastică o expoziţie care să cuprindă lucrările distinse peste hotare ? Măgulitoarele e­­logii cu care sunt însoţite cele mai multe prezenţe plastice româneşti arată că selecţiile au fost făcute cu exigență. O garanție deci a nivelului artistic pe care l-ar avea asemenea gen de popu­larizare. iWWA\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\^ 17.30 Pentru elevi. Consultaţii la limba română (clasa a VIII-a). Tema : Gramatică — verbal. Pre­zintă prof. Gh. Şovu. 18.00 TELECRONICA ECONO­MICA. 18.30 Curs de limba germană (lecţia a 32-a). Conul CLUB XX — emisiune­­ pentru tineret. 19.30 TELEJURNALUL DE SEA­RA. 19.45 Buletinul meteorologic. Pu­blicitate. 19.55 HANDBAL FEMININ . — România — U.R.S.S. (repriza a II-a). 20.20 Cîntec şi joc. îşi dau con­cursul : Ansamblul U.T.C., An­samblul de cîntece şi jocuri din Tg. Mureş, orchestra de muzică populară a Radioteleviziunii, e­­chipele de dansuri din Seceni şi Bencec din judeţul Timiş. So­lişti: Irina Loghin, Ştefania Ete­­gan, Aranka Bordi, Laura Lavric, Emil Gavriş, Ion Dolănescu, Du­mitru Constantin, Dorin Cuibaru, Grigore Kiazim, Nicu Moldovan. Dirijor: Radu Voinescu şi Iuliu Szarvady. 21.00 LIRA: „Plaiul Mioriţei“, 21.10 AVANPREMIERA. TEI.ECTNEMATEC­A: Hirosima, dragostea mea“ — un film de Alain Resnais cu Emilanuelle Riva şi Eiji Okada. 23.05 TELEJURNALUL DE NOAPTE. 21.30 A APĂRUT „Probleme economice" nr. 77/79 68 DIN CUPRINS : Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România, pr. ILIE RADULESCU: Progresul economic şi dezvoltarea na­ţiunii; TOADEER IONESCU (Cluj): Ideea făuririi statului naţional unitar în gin­­direa social-economica românească ; IOAN TIBERIAN : Legăturile economice dintre ţările române în perioada 1867— 1875. Dr. VASILE M. POPESCU : Caracte­rizarea eficienţei economice a utilizării fondurilor fixe in industrie. DEZBATERI : Acţiunea legii valorii în economia socialistă. Dezbatere ştiinţifică organizată de catedrele de economie politică şi conducerea planificată a eco­­nomiei naţionale din Academia de stu­dii economice şi de revista­ „Probleme economice“. Particularităţi... Practica vorbirii scoate la iveală nenu­mărate construcţii ale căror particularităţi nefiind prevăzute de lucrările de speciali­tate şi, ca atare, ră­­mînînd în afara orică­ror indicaţii privitor la soluţionarea „hazuri­lor“, pun — din acest punct de vedere — pe mulţi în dificultate. Situaţii de acest fel provin, deseori, din mînuirea unui mic, dar extrem de important, instrument gramatical care asigură unele le­gături dintre cuvinte : este vorba de artico­­lul posesiv (genitival) al, ai, a ale. Nu ne gîndim — fireşte — la acele obişnuite imper­fecţiuni de exprimare cărora, adesea, mane­vrarea lui le dă naş­tere şi care ar putea fi ilustrate prin exem­ple de felul­ acestuia: „ (Arbitrul) a fluierat totul (exagenud este adevărat, uneori, cînd a ignorat, deliberat, legea avantajului), fragmentîn­d cursivita­tea jocului, spre re­gretul spectatorilor, şi chiar a (în loc de al, n.n.) semnatarului a­­cestor rînduri“. Aşadar, nu la atari — am zice — banale dezacorduri vrem să ne referim atunci cînd avem în vedere apari­ţia articolului posesiv (genitival), în anumite 3 contexte : alte feluri de construcţii avem în vedere. O primă categorie o ilustrăm prin următo­rul exemplu: „Simpli­­ficînd lucrurile s-ar putea spune că la unul dintre poli se găseşte varianta literară (lim­ba literară) o sinteti­zare a posibilităţilor de exprimare a limbii în­tregii naţiuni, desti­nată în principal ex­primării în scris...“. Grupul sintactic pe care l-am subliniat prezintă două con­strucţii genitivale în succesiune directă. Autorul pasajului nu a efectuat însă în mod corect respectivele a­­corduri gramaticale, deoarece el raportează ambele substantive cu formă genitivală la a­­celaşi element : o sin­tetizare. Logica ideilor arată însă că numai posibilităţile de expri­mare determină sub­stantivul o sintetizare, cel de-al doilea atribut în cazul genitiv (lim­ba) stînd în relaţie cu posibilităţile de expri­mare — ceea ce im­pune forma de plu­ral pentru articolul posesiv. Construcţia trebuie deci refăcută astfel: „...o sintetizare a posibilităţilor de ex­primare ale limbii...”. Exemplul ce urmea­ză este caracteristic pentru un alt tip de construcţie defectuoa­să : „în anii următori, forme cu­m­u au fost întâlnite numai în gra­maticile lui Alex? (1826) şi a lui Seulescu (18­33) “, întrebarea care se ridică în legătură cu astfel de formulări este : la cine se referă forma de singular a articolului posesiv (a), căci în enunţul citat nu există nici im substantiv corespunză­tor din punctul de ve­dere al genului şi al numărului, la care să poată fi raportat ? De­ducem că este vorba de gramatică. Numai că termenul acesta este exprimat sub for­ma pluralului şi — strict gramatical — ar­ticolul posesiv trebuie să fie are. Dar, în­ cazul acesta, ar re­zulta o greşeală de sens, anume, ar reieşi, că Seulescu este auto­rul mai multor gra­­matici — ceea ce nu ar corespunde realită­ţii. De altfel, semnatarul respectivului pasaj scriind : „gramaticile lui Alexi“ exprimă — fără să vrea — ideea greşită că acesta este autorul mai multor gramatici ! (Se ştie că Alexi a scris o singură gramatică). Cum ar fi trebuit să fie formulată ideea, spre a se evita ne­ajunsurile semnalate ? Foarte simplu : „în anii următori forme cu n­u au fost întîl­nite numai în grama­tica lui Alexi și în aceea a lui Seulescu“ N. Mihăescu netelor folosite — anumite diferenţieri ale limbajului muzical, fapt ce ne în­dreptăţeşte să spunem că ceea ce a fost recunoscut a fi naţional în muzică, se menţine în continuare. — Fiecare popor şi-a creat în muzică un stil propriu. Acest stil naţional nu se rezumă însă la anumite caracte­ristici ritmico-metodice ; el se extinde la reflectarea intr-un aspect intelectual a unor problematici generale privite di­ferenţiat. Compozitor fiind, eşti total in­clus în comunitatea din care faci parte, iar aici, în momentul nostru de cultură şi de dezvoltare a societăţii, muzicii îi revine sarcina de a polariza intenţii şi aspiraţii, de a crea modele de existenţă umană în conformitate cu adevărurile noastre despre viaţă. Astfel, prin apariţiile ei în contextul interna­ţional, muzica românească s-a dovedit a fi la înălţimea celorlalte şcoli din Eu­ropa. Nu am în vedere numai aspectul Arta şi cultura militantă pentru o Românie unitară S­e împlinesc 50 de ani de cînd Marea aduna­re de la Alba Iulia a proclamat unirea Transil­vaniei cu România, act pro­fund progresist, de mare im­portanţă istorică, prin care s-a realizat cadrul statal pentru dezvoltarea mai ac­centuată a economiei şi cul­turii, exercitind o înm­urire pozitivă asupra evoluţiei moderne a României. La pregătirea şi desfăşurarea procesului ce avea să ducă la împlinirea acestui vechi deziderat, au participat ală­turi de masele populare numeroşi oameni de artă şi cultură. Ideea necesităţii u­­nităţii de stat a îmbrăcat formele cele mai diverse, generate de destinul istoric al unui popor nevoit să tră­iască mult timp fărîmiţat intre hotarele sale. Litera­tura şi arta, pictura, grafi­ca, au reuşit, în numeroase opere, pe căile emoţiei ar­tistice, să facă prezente, vii, faptele de eroism popular din trecut. In operele lor ar­tiştii, prin limbajul specific au reuşit să sintetizeze fap­tele, să exprime înflăcăra­rea şi adeziunea maselor, căldura sentimentului şi mîndriei naţionale. Istoria a devenit pentru artişti ea însăşi un act sublim de creaţie. In acest mod evenimente­le premergătoare şi cele care au dus la actul unirii consemnat prin Marea adu­nare naţională de la Alba Iulia, figurile oamenilor lu­minaţi, au devenit pentru scriitorii şi artiştii plasticieni simbolul propriilor lor nă­zuinţe Aşa cum pictorii şi scriitorii revoluţiei de la 1848 — I. Negulici, B. Isco­­vescu, C. Rosenthal, C. T­at­­tarescu, Alecsandri, Bolliac, Bolintineanu — nu au fost numai cronicari fideli, ci ei înşişi revoluţionari, sfirşind unii dintre ei dramatic, dar dirji şi neclintiţi în credin­ţele lor, tot astfel­ numeroşi creatori din deceniile ce au urmat au exprimat prin scris sau în imagini dîrze­­nia şi voinţa de a depăşi obstacolele existente in calea unităţii ţării noastre şi au ■imprimat operelor lor forţa convingerii şi veridicitatea imaginilor. Pe terenul pregătit de ge­neraţii de intelectuali, ani­maţi de ideea dezvoltării limbii şi culturii, jalonat de creaţii de profundă vibraţie, legate de cele m­ai adinei aspiraţii ale poporului, lite­ratura noastră dobindeşte o nouă strălucire cu operele lui Eminescu, Creangă, Ca­­ragiale, Titu Maiorescu, Vla­­huţă, Sadoveanu, Coşbuc, Slavici, Delavrancea, Octa­­vian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Agrrbiceanu şi alţii. Se realizează fuziunea, deplină între viaţa literară şi cul­turală desăvîrşindu-se pro­cesul de unificare a cul­turii noastre moderne, sub semnul aspiraţiilor unani­me pentru realizarea i­­dealului politic. Cuvin­tele istoricilor — de la Bălcescu, Kogălniceanu, A. T. Laurian, şi pină la Xeno­­pol, Onc­ul şi Iorga — se unesc cu gîndurile poeţilor şi prozatorilor în acelaşi fo­car de maximă incandescen­ţă : realizarea unităţii sta­tale, ca o necesitate obiecti­vă, determinată de un înde­lungat proces de dezvoltare şi în concordanţă absolută cu năzuinţa cea mai fierbinte a poporului. Prin scrisul şi activitatea lor, oamenii de cultură maghiari, printre care Ady Endre, Bartók Be­la, Kodály Zoltán, Móricz Zsigmond, Benedek Elek, luptătorul democrat german St. Ludwig Roth şi mulţi alţii, au dovedit preţuire pentru cultura şi tendinţele spre libertate socială ale poporului român. Ideea luptei pentru liber­tate traversează şi creaţia ■artiştilor plastici din a doua jumătate a secolu­lui trecut. Artişti transil­văneni ca C. Lecca, Mişu Papp, Carol Popp Szatmary, Nicolae Popescu, apoi cei din Ţara Românească — Barbu Iscovescu, Carol Rosenthal, Theodor Amann, Nicolae Grigorescu, Băncilă — se consideră total integraţi în dinamica socială a epocii lor, creaţiile cu care s-au impus atestind elocvent identificarea cu aspiraţiile poporului. Realismul cu ca­re zugrăvesc aspecte carac­teristice ale vieţii sociale, tratarea frecventă a teme­lor cu subiecte din istoria poporului român, descoperă direct şi cu deosebită forţă de convingere atitudinea lor militantă. Fixînd în ta­blouri momente de amplă rezonanţă — ca unirea celor trei ţări româneşti sub Mi­­hai Viteazul, unirea din 1859, scene din războiul de independenţă a României din 1877—1878, sail evocînd­­mari figuri din trecut — Mihai Viteazul, Avram Ian­cu, Alexandru loan Cuza şi alţii, cu mijloace diverse şi in etape artistice diferite, ei au înregistrat dinamismul năzuinţelor poporului, ex­­primindu-şi, totodată, adezi­unea lor pasionată la lupta pentru unitatea României şi dezvoltarea sa în perspecti­vă. Un loc important l-a o­­cupat şi grafica, prezentă în publicaţiile vremii. In inti­mă comuniune de convin­geri şi crezuri cu întregul popor, artişti de seamă au dat creaţiilor tipărite în pa­ginile revistelor caracterul unor vibrante confesiuni cu forţă educativ-patriotică in­­semnată. In procesul evoluţiei na­ţiunii şi statului român mo­dern pină la desâvîrşirea u­­nităţii sale politice înfăp­tuită în decembrie 1918, o pondere deosebită au deţi­nut-o şi aşezămintele cultu­rale. Preluindu-se şi dez­­voltîndu-se vechi tradiţii ale unor societăţi cultural-artis­tic­e înfiinţate in diferite lo­calităţi incă de la finele se­colului al XVIII-lea, in se­colul următor au fost înte­meiate aşezăminte culturale de un profil mai larg în principalele centre urbane din Ţara Românească, Mol­dova şi Transilvania, pro­pice efervescenţei spirituale. Decenii în şir, aşezămintele culturale — in cadrul cărora universitatea populară de la Vălenii de Munte a deţinut un rol central — au avut semnificaţia unor adevărate şcoli naţionale şi sociale, cu un climat favorabil cultivă­rii spirituale a poporului nostru, înfăptuirii idealului politic. Arta şi cultura, pătrunse de un adine spirit militanţi au avut semnificaţia unui teren pe care, în condiţiile istorice date, s-a desfăşurat la proporţii corespunzătoare lupta pentru unire. întreaga populaţie, avind un ideal comun — realizarea unităţii politice — a fost pe acest teren cu toate energiile con­centrate într-un m­ic șuvoi pentru atingerea scopului — constituirea statului politic unitar, România. Mircea Deac critic de artă National si universal (Urmare din pag. 1) are, se creează posibilitatea apariţiei unor gîndiri proprii, personale. Această diver­sificare se manifesta deja in secolul tre­cut (secolul XVIII era mult mai unitar stilistic. Să ne amintim de Haydn si Mo­zart), in care au apărut compozitori de facturi atît de diferite : Berlioz, Chopin sau Wagner, Mussorgski şi, apoi, şcolile naţionale... — In secolul­­nostru se evidenţiază ia­răşi d­in ciuda diversităţii stilistice şi chiar a mijloacelor de producere a sa­Compozitorul Tiberiu Olah­ apare ca un căută­tor neliniştit, care se adresează celor mai di­ferite forme şi genuri muzicale in dorinţa de a-şi defini mijloacele de expresie, originali­tatea acestora în continuu şi fructuos dialog atît cu tradiţia cît şi cu sensibilitatea noastră contemporană. Intr-un veac în care toate, în artă ca şi in ştiinţă, converg spre o specializare strictă, iată-l pe Tiberiu Olah­ manevrînd cele mai diferite forme şi genuri pe care muzica le-a imaginat sau, de ce nu?, pe care muzica este pe cale să Ie imagineze... pur muzical, ci şi sensul de prestigiu naţional pe care trebuie să-l cultivăm de fiecare dată cînd avem prilejul. Cele spuse mai sus reprezintă, de altfel, şi părerile celor care au urmărit evoluţia compozitorilor noştri. Dar pentru ca mu­zica românească contemporană să intre, ferm in circuitul universal — şi, după părerea mea, sunt realizări care merită din plin acest lucru — se cere o pro­pagandă mult mai susţinută şi mult mai organizată decit se desfăşoară în pre­zent. In acest sens, sunt intru totul de acord cu cele scrise de Pascal Bentoiu, într-un număr recent din „Contempora­nul“, referitor la preconizarea înfiinţă­rii unui birou special de propagandă. AL. DIMA In cadrul atenţiei crescute pentru istoriografia lite­rară, de o pondere deosebită pare a se bucura de la un timp istoria criticii noastre. în ultimii ani au apărut numeroase monografii sau studii teoretice consacrate unor critici de prestigiu, unor­­ direcţii, şcoli, curente care au fertilizat, într-o măsură sau alta, creaţia originală în versuri sau proză. Nu ne vom opri, în aceste rînduri, asupra unei probleme după părerea noastră de mare actualitate : reedita­rea criticilor, intrucit o vom face cu alt prilej. Subliniem aici doar ideea că monografiile despre critici trebuie, fără îndoia­l, îndelung pregătite şi nu numai prin studii introductive şi parţiale. înseşi ediţiile respective rămîn, cum e şi firesc, punctele necesare ele plecare. Faptul a fost confirmat recent de o foarte utilă cercetare a profesorului I. Creţu, un vechi şi pătimaş istoriograf literar, aş spune al amănuntelor semnificative şi elocvente, care a pu­blicat de curînd un volum de studii strînse şi de mare precizie sub titlul, cu totul propriu, de „G­ăbrăn­eanu — restituiri literare“ (Editura Academiei, 19CSL Utilitatea cercetărilor de acest fel­e deasupra ori­cărei îndoieli, din moment ce ajungem — după lec­tura unor astfel de cărţi — la convingerea că unele dintre studiile anterioare cu privire la ansamblul operei lui Ibrăn­eanu au devenit, fatal, incomplete, pentru simplul motiv că nu s-a luat în considerare o importantă parte a scrierilor sale ascunse sub felu­rite pseudonime sau nesemnate. Scopul minuţioasei cercetări a prof. I. Creţu se referă la pregătirea unei ediţii complete a întregii opere a lui Ibrăn­eanu prin fixarea prealabilă a unei bibliografii integrale şi a alteia speciale (cu noile adaosuri) pe care, ca rezultat al investigaţiilor sale, ni le oferă în volumul său, organizîndu-le pe ani, pe reviste, pe pagini, inclusiv noul material de sub pseudonime, din „Miscelanea“, din „Revista reviste­lor“ publicată in „Viaţa românească“, din gazeta „Momentul”, din „însemnări literare“ etc. Reiese că o parte apreciabilă a operei lui Ibrăn­eanu a fost ignorată, n-a cunoscut reeditarea şi n-a alcătuit obiectul cercetării în monografia integrală destinată criticului. Cum a procedat prof. I. Creţu ? El a studiat amă­nunţit pseudonimele dintre care numai unele fuse­seră identificate anterior (C. Vrajă, I. Chileanu, Verax etc.), „deghizările“ cu nume reale (cum ar fi cel al lui G. Topîrceanu) care-şi împrumutaseră sem­năturile pentru unele note şi însemnări ale lui Ibrăn­eanu (ceea ce a fost desigur mai dificil de des­coperit), contribuţiile nesemnate etc. utilizînd meto­dele obişnuite ale determinării paternităţii : stilul ideologic şi formal, tematica, ideile, particularităţile de diferite feluri ale criticului. Cunoscător aplicat al personalităţii şi omului Ibrăn­eanu, prof. I. Creţu a putut ajunge la rezultate temeinice statuînd, cu exactitate, bibliografia integrală a operei criticului pe baza cercetării de atribuire despre care am vorbit. Ca ilustrare, s-a oferit, într-o addendă, o culegere de texte adese, mai puţin cunoscute şi semnate cu pseu­donime pînă acum neidentificate ca T.P., Paul Rareş sau Grammaticus. Preţioase sînt şi unele completări biografice ca, de pildă, cele privind ultimele clipe în sanatoriu, frica lui perpetuă de surpriza procese­lor fiziologice (Ibrăileanu ceruse să nu fie transpor­tat, noaptea, în camera mortuară, spre a nu se deş­tepta cumva între morţi­, data exactă a morţii, „nos­talgia călătoriilor“ pe care criticul nu le putuse săvîrşi etc. Nu mai puţin interesante sînt scrisorile trimise de Ibrăn­eanu diferiţilor săi colaboratori şi prieteni, scrisori care întregesc pe cele primite de el de la aceştia şi care au fost publicate parţial prin grija conducerii Bibliotecii universitare din Iaşi şi a colec­tivului de istorie literară al Academiei, de acolo. Ca totdeauna în epistole, criticul apare şi el în aspec­tele lui sincere, spontane, de om, şi portretul lui se încheagă mai lămurit în laturi mai puţin cunoscute­­înainte. Dar chiar concepţia lui despre procesul creator, despre raporturile dintre artă şi societate, despre problema criticii operei de artă, se lămuresc prin aceste neaşteptate contribuţii. De o însemnătate deosebită sunt semnalările unor erori din bibliografiile anterioare. Prof. I. Creţu le descoperă cu acuitate. Ele constau, pe d­e o parte, în atribuirea unor lucrări ale lui Ibrăn­eanu către G Topîrceanu, de unde închegarea unei imagini gre­șite (de critic literar) despre acesta, pe de­ alta, în caracterul lacunar al prezentării monografice a ope­rei, ca în studiul de ansamblu al lui Al. Piru (1959), din care lipsesc numeroase materiale aflate sub pseudonime, amestecate în diferite note și comentarii, pe care autorul monografiei nu le-a identificat în prealabil. într-adevăr, după afirmaţia prof. I. Creţu, între bibliografia utilizată în studiul citat şi biblio­grafia integrală, reală a lui Ibrăn­eanu e ,,o distanţă de cîteva sute de titluri“, însemnate observaţii de ideologie literară, de aprecieri asupra curentelor şi scriitorilor vremii, concepţii de sociologie şi filozofie, au rămas în afara cercetării şi faptul impune o re­examinare a operei lui Ibrăn­eanu pe baza întregului material descoperit şi a unei ediţii complete pentru care rămîne calificat, fără îndoială, prof. I. Creţu. Editura Academiei a şi luat o astfel de iniţiativă salutară. Strada noastră că e dator să se în­ştrijească de buna stare a locuinţei — dar şi a străzii care ii aparţine şi ea — de înfăţişarea căreia e şi el răs­punzător Spun „mai fiecare“ — pentru că avem incă elemente, puţine, e­ drept, care fac notă discordantă cu majoritatea harnicilor şi conştien­ţilor noştri concetăţeni: vin acasă după miezul nopţii, înnebuniţi de alcool, porniţi pe insulte şi bătaie ; îşi maltratează soţia, copiii, veci­nii. Din te miri ce provoacă scan­dal, tulbură liniştea celor care, după o zi de muncă, au dreptul­­ sacru drept­ — la odihnă — şi îşi bat pur şi simplu joc, de strada nostră Lea,_ îşi bat joc, neştiindu-se, s-o murdărească în pofida celui mai elementar bun simţ. O murdăresc Iu propriu, zvîrlind gunoaie unde nimeresc — o murdăresc şi altfel prin spectacolul degradant pe care îl dau destul de des. Dar trebuie să recunosc că exis­tenţa unor asemenea elemente, care întunecă aspectul străzii, nu va fi de lungă durată. Sănătatea morală a celor mulţi care — ei — reprfi­­zistă strada — va elimina curînd din rindurile lor elementele nocive. Şi strada noastră, cu individuali­tatea ei, se va bucura din plin de binefacerile progresului , etic şi estetic. (Urmare din pag. 1) spre magazin sau spre birou. Mai fiecare, din aceşti locuitori ţine să-şi dea contribuţia de muncă la­ aspectul, din ce in ce mai estetic al străzii. Mai fiecare locuitor ştie e Comitetul Naţional pentru Apărarea Păcii, Institutul Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea şi Uniunea Ziarişti­lor din Republica Socialistă Ro­mânia organizează în cadrul Ma­rilor aniversări culturale reco­mandate de Consiliul Mondial al Păcii o manifestare consacrată centenarului naşterii publicistului argentinian Lissandro de la Torre. Manifestarea are loc astăzi, 27 noiembrie, ora 18, la Casa de cul­tură a Institutului Român pen­tru Relaţiile Culturale cu Străi­nătatea, str. M. Eminescu nr. 8. N­eauzitele zgomote avertizează Nu cu multă vreme in urmă, în preajma unui centru de cercetări en­glez a fost construită o uzină. Era o întreprin­dere silenţioasă, astfel incit funcţionarea ei în plin centru urban nu ridica probleme deose­bite. Şi totuşi, în scurt timp, una dintre sălile centrului a devenit de nefolosit. Era suficient ca cercetătorii să lu­creze aici 1—2 ore pen­tru ca să resimtă o imensă oboseală. Spe­cialiştii au pornit pe urmele „vinovatului Rînd pe rînd au fost bănuite radiaţiile de di­ferite tipuri, cimpurile electr­o­ magnetice sau eventualele surse radio­active. Fără succes însă. Răspunsul a venit in­tr-un mod neaşteptat : intr-o bună zi, un cer­cetător punînd mina pe un zid a perceput un uşor freamăt. Peretele vibra şi cauza acestor vibraţii consta în sis­temul de ventilaţie al instalaţiei industriale. In timpul funcţionării, ea emitea nişte sunete atît de joase, incit nu pu­teau fi înregistrate de către aparatele obiş­nuite de detectare. Vinovate erau, cu alte cuvinte, inf­răsu­netele, adică vibraţiile sonore a căror frecven­ţă este inferioară la 10 oscilaţii pe secundă. Avind o tonalitate neo­bişnuit de gravă, ele sunt inaudibile d­e­el puţin din punct de vedere teoretic. Urmările infra-sunete­lor asupra clădirilor pot fi dezastruoase. Prin intrarea în rezo­nanţă a pereţilor con­strucţiilor, acestea se pot prăbuşi. De ase­menea, infra-sunetele intense au influenţe, nu­mai puţin primejdioase, asupra organismului uman. Organele interne încep să oscileze în ritmul inf­ra-sunetelor, oscilaţiile putind antre­na rupturi ale unor organe. Efectele nocive bio­logice ale infra-sunete­­lor pot fi suprimate dacă emisiunea de joasă frecvenţă este „masca­­tă" de sunetele muzi­cale ale unui radiore­ceptor sau de alte zgo­mote diverse. De pil­dă, activitatea intelec­tuală într-o încăpere supusă influenţei in­­fra-sunetelor poate fi continuată cu succes dacă este deschis apa­ratul de radio pe un program variat. Este, aşadar, probabil că muncitorii lucrînd în ateliere cu zgomot su­feră mai puţin efectele dăunătoare ale infra­­sunetelor provenind de pe urma activităţii ma­şinilor. Există numeroase surse de infra­sunete, atît în industrie, cit şi în natură. In acest din urmă domeniu, pot fi citate cutremurele, vân­­tul, furtunile. Savanţii se preocupă actualmen­te nu numai de studie­rea în continuare a efectelor lor, de găsi­rea celor mai judicioase mijloace pentru comba­terea urmărilor lor no­cive, dar şi de utili­zarea însuşirilor infra­­sunetelor în folosul o­­mului. Capitol care de-a­­bia a fost inaugurat, dar­­care avertizează — incă o dată — pe sa­vanţi că în natură există în continuare fe­nomene incomplet cu­noscute, care îşi aşteap­tă clarificarea. Adrian MOZAIC B2IC1IBEŞTEAI7 S-a găsit un certificat de naştere Poşta ne-a adus zilele trecute un plic cu tin alt conţinut, decit suntem noi obişnuiţi , cu un act de naştere. In original. Cine l-a gost, nu ştim. Nu şi-a dat adre­sa. în schimb, cunoaştem nu­­mele celui­ căruia îi­­ aparţine : Androne Cătălin-Victor, născut în anul 1967, la 13 septembrie, la Ploieşti, Părinţii : Androne şte­fan şi Androne Marcela. Certi­ficatul este eliberat de Sfatul popular al oraşului Ploieşti la 10—11—1967. Intrucit micul cetăţean Cată­­lin-Victor nu ne poate onora cu prezenţa sa — din motive lesne de înţeles — îi invităm pe pâr­ni­­ţi... „Pe zi, tovarăşi, pe zi!...“ De luni de zile, pe strada Edgar Quinet, în faţa imobilului cu nr. l. pe trotuar există o groapă, cei care trec mai frecvent pe aici, o cunosc şi o evită. Ceilalţi... Un trecător exasperat de prelungirea acestei situaţii ne întreba : „Oare edilii sectorului nu au niciodată drum pe aici ?“. Să sperăm că îl vor avea, dar le recomandăm să facă acest drum ziua !. . Cine merită admonestarea ? Intr un autobuz de pe linia 37, la staţia Carol Davila, urcă trei pasageri. Unul cîte unul îşi per­forează biletele. Ultimul termină această operație cînd autobuzul pornea din următoarea­ stație. Aici, în autobuz s-a urcat și o controloare de la ITB. L-a pri­vit încruntată pe pasagerul care tocmai își punea în buzunar ti­chetul. — Biletele la control ! Pasagerul scoate tichetul. Con­troloarea îl cercetează și-l apos­trofează pe călător. — Dumneata perforezi numai cînd vezi controlorul ? — Nicidecum. L-am perforat de îndată ce am urcat. — Lasă că vă știm noi — de­cretează sentențios controloarea. Călătorii din jur au blamat, pe bună dreptate, comportarea controloarei. Cel admonestat a rugat-o să-i arate numărul de ordine. Controloarea l-a legiti­mat şi i-a arătat numărul. Tă­blița era însă aplicată vertical pe reverul hainei, așa că pasa­gerul n-a putut să-şi dea seama dacă era numărul 669 sau 699. A rugat-o să precizeze. — E așa cum se vede, a răs­puns aceasta imperturbabilă şi a coborît iepureşte prin uşa de urcare. 669 sau 699 ? N-ar fi rău să afle tovarăşii de la ITB. Şofer grăbit... In dimineaţa zilei de 25 noiem­brie, la ora 6,30, cetăţenii aflaţi în staţia I.T.B. „Ceaikovski“ pri­veau în zadar spre capătul liniei 90 de pe str. Verdi. Doar-doar va veni un troleibuz. în sfîr­­şit, cu o întîrziere de vreo 7 mi­nute faţă de grafic, a apărut turul 15 (nr. 4140). (Alte două ve­hicule nr. 4137 şi 4139 se aflau şi ele la capăt). Abia oprit, a şi pornit brusc, lăsînd în staţie majoritatea călătorilor. In staţia următoare, „Glinka“, şoferul a procedat la fel : nu se urcaseră decit vreo cinci cetăţeni din cei peste 20 care erau în staţie, că a şi demarat în viteză. Doi călă­tori cu mîinile prinse în uşă au fost u­rîţi şi doar în urma in­tervenţiei altor cetăţeni s-a evi­tat un accident. întrebăm : este acesta un mod de a recupera întirzierile ? Răspunsul îl aş­teptăm şi din partea conducerii I.T.B.

Next