Luceafărul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 2, nr. 1-12)

1959-04-15 / nr. 8

GEORGE LESNEA ^ artidului NICOLAE TAŢOHIR c /i a ea ni ei odată F. miezul nopţii. Luna cdv/ecă-k/iatac Pe apele oglinzii plutind ca o făptură Atent ca un ceasornic la propriul lui tic-tac: Bat trudnic cumpănita poemului v­ăsură. Cu tainice retorte şi flăcări viorii In aurul din ritmuri topesc mereu imagini, Ca.ntr-un inel explozii de diamante vii, Să scdpete în umbra lăsată peste pagîftk.\ Ecodatá, fîlfutul..., Din vis sau dincotro , In jilţ, doar amintirea. Trag repede oblonul. Cu sumbra presimţire a corbului lui Poe, Doar pulsului din­­împleaud ron-ron­ul. Partidul e-n toate : E-n cele ce sînt Şi-n cele ce mine vor ride la soare; E-n­­holda întreagă şi-n bobul mărunt, E-n pruncul din leagăn şi-n omul cărunt E-n viaţa ce veşnic nu moare. El sfarmă ce-i putred, infringe ce-i greu, Cînd steagul cel roşu foşneşte şi cîntă; Aşterne al păcii senin curcubeu; E n inima care zvîcneşte mereu Şi-n sufletul care s-avîntă. Partidul e-n toate ; Iubeşte ce-i bun; E-al lui viitorul cu forţa lui multă; El pluguri va face din ţeava de tun; In faţa lui munţii cei mari se supun Şi vremea de dînsul ascultă! El căi neumblate deschide umblînd Cu cei ce urmează o nouă poruncă. Şi fără de preget noi oameni crescînd, Mereu înainte, mereu înălţînd, E-a celor ce luptă prin muncă. Partidul e-n toate : E trainic făgaş Ce duce spre,, cea mai înaltă dreptate; in el adevărul îşi are sălaş; E sabia care loveşte-n vrăşmaş Şi mina ce vindecă toate. Şi cînd, spulberînd pe mişei şi tirani, in mersul spre ţinta ce n-are zăbavă, El tot mai puternic se-nalţă prin aţii In cor de voinici muncitori şi ţăran Cîntăm azi Partidului­ Slavă ! Prin noian de vreme grea, In mulfime subjugată Toţi călătoreau spre-o stea Şi dorită şi visată. Şi-acum steaua e aici, Peste inimi, peste frunte. A făcut din slabi, voinici, Şi din şes făcut-a munte.­­ Cerul tot i s-a supus; Stelele-o privesc plecate . FLORIN MIHAI PETRESCU Cjj-MfrOlii 'Temperaturi înalte, brusc, aeru-au secat. In sala căptuşită cu straturi­­le, căldură Ciocanul pneumatic răsună sacadat Şi lupta cu metalul forforii începutîfr— Cuptoarele-s încinse cu flăcări de balaur, Dar ei, mai tari ca frigul şi arşiţa-n deşert, Preschimbă minereul în revărsări de aur Sub lovituri solemne — finaluri de concert. Şi dincolo de clipa toridă ca un soare Şi zbaterea de şarpe-n incandescent metal, Oprit lingă forjori ca la un ţărm de mare Văd umbra lor cum creşte pe-al veacului fundal! E-un ceas cînd simt în mine tărie de metal şi laud frumuseţea pămîntului natal. Şi e-n mîndrie, parcă, avîntul din viori ce-au fost cindva în codrii un paltin foşnitor. Dinii­ pe căi de ţară, aud mocanii mei cum se fălesc cu munţii trufaşi cu piept de stei, pe cînd, în jur, prietiniTMm~' reăvane colori şi-n ritm de basm, evocă pămînturile lor. Dar eu vrăjit de clipă, văd munţii mei urcînd cu piscu-n stema ţării — şi mă trezesc cîntînd., HORIA ZILIERU \ y/lîfidiie y y/ Stea aa ta^ie Şi, iată, pe statuia Minervei din iatac Se lasp — negru — corbul veini cu niciodată. Cu­ ochi de fosfor, tace. Eu, presimţindu-l, ^tac. 'Cil ciocul şi cu ghiara lung inima nu­-o\ci­tă. Sínt singur. Ochii lacomi neliniştea mi-o sorb. Sínt singur, dar puternic. Uneltele-nwșite \ Din jurul poeziei le săgetez spre corb, Incerrdîtndu-i pana aripM împietrite. Nemaiputînd să zboare, îl prind ca pe un pui\ Golaș și anacronic de pasăre hoinară, Ii șterg de sînge ciocul înfipt în suflet *— citit + Și-l zvîrl cu-nverşunare, în bezna lui, Jattra. Ill 'Trăgînd zăvorul uşii, înseninat mă ntorc La vechile-mi retorte şi flăcări violete — Rotundelor imagini substanţa să le-o storc, Incredinţînd-o ritmic zăpezii din caiete. Dar cînd îmi urc privirea spre locul unde-a stat Acel ce „niciodată“ îmi croncănise-o clipă, Ceva ciudat şi straniu mă-nvăluie treptat Deşi nu văd nici corbul, nici neagra lui aripă. S-aude-un troznet cosmic pe-un vast meridian Departe-n fundul lumii şi-al nopţii planetare Şi-o pîlnie imensă din funduri de ocean Îşi cască gura neagră şi lacomă spre soare. Otrăvuri distilate curg — parcă —■ pe gîtlej Şi-n piept, plesnesc atomii — ca pe cărbuni castana. Mă răsucesc în mine ca.n praf uscatul vrej, Şi caut oxigenul şi nu-i mai aflu vrana. totuŞi pe statuia Minervei din iatac Nu-i nici un corb de smoală vecin ca niciodată. Nu-i bine să'^m singur cu versul prea sărac Cînd strania prezenţă lung inima mi-o cată... Ci moartea vrînd să mîie, ca­ pasărea lui Poe, Acolo, pe statuia atomică a Crimei, Din jurul poeziei zvîrl flăcări încotro , Siroi fiam­-Cu­m se mișcă spre cerul Hiroshimei. Deschid fereastra-n noapte. Cetatea-i trează. Strig Vecinii să m-audă şi omenirea-ntreagă. Eu singur n-am putere în moarte să înfig amnalul de lumină al vieţii ce mi-i dragă. strigătul acesta spre Om, prin noaptea grea, statea-n zări mi-l duce pe unda lui rotată... hat la uşa lumii Şi lumea-n uşa mea niciodată, aşa ca niciodată ! Decît toate-i mai presus Şi mai trainică-i ca toate. Luminează-al lumii mers Vajnic­ii primăvăratic. Săgetînd în univers Cu cinci colţuri de jăratic. Sain­e a ţieieadaiatai ,acolo unde marea urcă-n cer Şi cerul iar în mare se cufundă Se desluşeşte vag un punct stingher Tăind a zării linişte profundă. Şi pescadorul, încărcat şi greu De peştii argintii, se-ntoarce-n radă Pe valuri care-şi torc mereu, mereu, In vîrf cununi de spumă şi zăpadă. E ca o aripă de pescăruş Peste tăceri de orizonturi clare, Trezind asemeni unui fin arcuş O muzică ce creşte-n inserare. Pescarii au trudit şi nopţi şi zile Să stringă bogăţia mării-11 vas, Cutreierind tăcerile de mile Gîndind la ţărmu-n urma lor rămas. CONSTANTIN SCRIPCĂ î ntecut ţttan­ Aud, se cern deasupra lumii ploi calde, binefăcătoare dînd viaţă nesecată lumii din stropii de azur şi soare. Cad stropii limpezi în ţărină, se-nsufleţesc păşuni aride şi flaute din nou îngînă căci ploaia asta nu ucide. Şi-n stropii clari de briliante în strălucirea ploii, caldă, ca nişte luminoase plante copiii creştetele-şi scaldă... Privesc cum ploi tîrzii se-ndeamnă respir fluidul lor de toamnă ca pe-un parfum, din haina-mi udă. Şi-ascult şi ploi de primăvară umflînd pîraiele sub gheaţă ; ca un simbol mă înfioară, ca o renaştere măreaţă... Privesc cum se-ndîrjeşte firea sorbind din ploile bogate: voi nu le veţi schimba menirea minţi oarbe, minţi întunecate! Nu ucigaşul foc năpraznic ci ploi de viaţă, ploi de grîne, — azi conştiinţa noastră-i paznic al celor ce s-or naşte mîine ! la geamurile care-asudă . ANDI ANDRIEŞ Sínt un om vesel, prietenii mei. Rîsul la imine-i şi pline şi apă. In inima mea, ca în vatră săniei, poate oricînd veselia să-ncapă. Sínt­­un om vesd, căci zilele mele nu mă­ apasă pe gînduri şi zbor... Totu-i firesc: fericire şi stele, muncă, izbînzi, căutări, viitor. In cadrul pregătirilor mai ample, închinate sărbătoririi celei de a XV-a aniversări a eliberării, revista „Luceafă­rul“ a invitat un grup de poeţi ieşeni, de la cei mai în vîrstă pînă la cei mai tineri să alcătuiască acest mănun­chi de cintece. Le transmitem cititorilor, odată cu promisiunea unor alte pagini asemănătoare, din Tata sau poate bunica-mi spunea cum tinereţea-i scăldase-n durere. Astăzi sorbim — generaţia mea — viaţa lipsită de lacrimi şi fiere. Iată de ce veselia sireapă scapără-n inimi nalte scîrdei. Rîsul la mine-i şi ţ­ine şi apă. Sunt un om vesel, prietenii mei, alte părţi ale ţării, în nume­rele viitoare. * 3 f ată de e de to­a­m­n­ă Tipiei îşi cerne sonata , 1­0 vastă acalmie pluteşte-n funigei. Herald al primăverii, sfios de tînăr ce-i, Un om stă n încordare, ca.n mcu-ntins ~ săgeata. n j&zm m. Subtil insinuantă, pe glezna lui natura Se-ncolăceşte leneş precum un şarpe rău. Din sălcii plîngătoare şi putrezit dudă. Septembrie — trist crainic — îşi făureşte­ armura. Deodată, pe manetă şi pe volan — inele Din pumnii strînşi. Cuţite metalice-n monom... Din haturile moarte de mult, tăcutul om S-apropie puternic în fronturi paralele. O amplă geometrie de-oţele bate tacte. Septembrie — sub mirişti — tresare-n contratimp. Şi pe linţoliul galben de pămătuf şi ghimp Cad brazde răsturnate în negre cataracte. In codru, ruperi repezi de-aramă. Omul peste întinsul sterp s-avîntă spre roditor Uman — Şi, presimţind arome şi unduiri de lan, Porneşte la asaltul tristeţilor agreste. Sub ritmurile dure, septembrie s-afundă In inima ţarinei să nască­ un nou april. Mă-ntind precum un cîntec și tremur ca un tril de primăvară naltă în toamna asta scundă. aurel butnaru r d­­­e a z Miros de dinamită în jur pluteşte încă Şi-mmărmuriţi stau brazii în vastele întinderi, Dar nelăsînd naturii momente de destinderi, Perforatoare sapă mereu în miez de stîncă. Sub bolta în severe arcade împlinite, Se reculeg ecouri din clipele fugare, In partitura vremii armonizînd suite cu puls de anonime eforturi creatoare. SORIN STOIAN c­hibiţa Din ce împărăţie ai poposit la mine ? De unde-i rîsu! dulce cu zvon de mugur crud ? Eu îndrăgeam pădurea şi-n ploi diamantine, Cocorii-n unghi de zare, vîslind uşor spre sud... Mă îmbătăm cu cîmpuri de soare fulgerate, Şi lăudam recolta şi truditorii ei, Furnalele înalte — ţigări de foi ciudate, Livezile de aur cu sini de mere grei. Şi ai venit la mine cînd toamnele albastre Au nins atîta cîntec pe drumuri de poveşti Şi-n părul tău de smoală cu pulbere de astre Eu mi-am culcat obrazul şoptindu-ţi: „cine eşti ?“ Din ce împărăţie ai poposit la mine, In pumni cu apă­ vie şi poruncindu-mi : „bea" ! De-mi pare orice clipă poem de violine. Şi parc-aud izvorul în bulgării de nea.

Next