Luceafărul, iulie-decembrie 1961 (Anul 4, nr. 13-24)
1961-10-01 / nr. 19
ar luceafărul □ ŞTIAŢI... MARILE PRIETENII ALE SCRIITORILOR NOŞTRI? • Istoria literaturii române conţine numeroase exemple de înălţătoare ş trainica prietenii întemeiate de scriitorii noştri, în iuraele unor nobile sentimente şi aspiraţii, prietenii care au îndeplinit adesea un rol hotărîtor în activitatea lor creatoare. Una dintre cele mai frumoase şi mai impresionante prietenii este, fără îndoială, cea dintre Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri. Idealurile progresiste i-au unit, pentru tot timpul vieţii lor, într-o profundă comuniune sufletească. După înfrîngerea revoluţiei de la 1848, luînd drumul exilului, Nicolae Bălcescu şi Vasile Alecsandri se adăpostesc împreună la Paris, în aceeaşi locuinţă, în toamna şi iarna anului 1849, întorcindu-se în ţară, Alecsandri era mereu preocupat de destinul tragic al marelui său prieten, rămas la Paris, cu sănătatea ruinată. Astfel, în aprilie 1852, cînd află că Bălcescu s-a întremat puţin, Alecsandri îi scrie aceste rînduri emoţionante : „Mă simt fericit de această ştire, parca aş fi cumpărat o lume întreagă, căci te iubesc ca pe un dulce frate şi aş voi să împart cu tine zilele şi sănătatea ce-mi sunt hotârite de soartă“. • Printre marile şi înălţătoarele prietenii, se numără legăturile lui Eminescu cu Ion Slavici, Ion Creangă I. L. Caragiale şi A. Vlahuţă. Eminescu l-a cunoscut pe Slavici în iarna anului 1869, la Viena, unde amîndoi audiau cursurile universitare. în scurt timp, între ei s-a stabilit o vibrantă fuziune sufletească. ,,Mie nu rai,a fost Mihai Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină, şi povăţuitor în cele literare“, mărturiseşte autorul Matei. Slavici a început să scrie cu ajutorul şi din îndemnul prietenesc al lui Eminescu. ■„Nu era zi fiana ca să ne întîlnim — spune Slavici — şi toate orele libere ni le petreceam împreună. în urma stăruinţelor lui am început să citesc romîneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în sirieneasca mea, mai întîi comedioara „Fata de birău“, apoi povestea „Zîna zorilor*4. Aşadar, prietenia cu Eminescu a constituit pentru Slavici nu numai o frumoasă comuniune umană, ci şi un izvor dătător de elanuri şi putere creatoare. Sincera dăruita sufletească, de care dădea întotdeauna dovadă Eminescu, mergea pînă la minuţiozitatea şi răbdarea cu care revedea manuscrisele bunului său prieten. „Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, — mărturiseşte Slavici — el îmi copia manuscrisele, făcînd însele corecturi cu multă discreţiune“. Dar şi cel ce a scris Budulea Tarcjin a fost pentru luceafărul poeziei romîneşti un desăvîrşit prieten. în cele mai dureroase momente ale existenţei sale, în Bucureşti, Eminescu a fost învăluit de întreaga şi profunda dragoste a lui Slavici, în casa căruia a locuit multă vreme. • Se poate admira, cu deplin temei, că dacă literatura romînă îl are pe Creangă, aceasta s-a datorat şi lui Eminescu. Prietenia dintre cei doi scriitori, care au devenit expresia desăvîrşită a geniului creator al poporului nostru, a început în 1875, la Iaşi, cînd Eminescu a primit funcţia de revizor şcolar şi l-a întîlnit astfel pe institutorul Creangă. Curînd după întîlnirea lor, Eminescu îşi dădu seama de marele talent de povestitor al lui Creangă şi-l îndemnă cu stăruinţă să aştearnă pe hîrtie ceea ce, atît de fermecător, exprima oral. Deveniră apoi prieteni buni şi nedespărţiţi, îşi citeau reciproc scrierile, rătăceau zile întregi împreună, în discuţii pasionate şi deplină înţelegere frăţească, îşi alinau unul altuia durerile şi necazurile, preţuindu-se cu sinceritate şi căldură. In articolul: ,,Doi mari prieteni : Eminescu şi Creangă“, publicat în 1916, Mihail Sadoveanu spunea: „Amândoi — şi Eminescu şi Creangâ — au fost nişte mari nefericiţi fiecare în, felul lui ; cu toate acestea, prietinia lor le-a adus multe ceasuride uitare şî de mîngiiere. Prietinia grabnică ce se legase între ţăranul de la Humuleşti şi între poet avea ceva semnificativ, căci era dragostea intelectualului de comoara vie a neamului nostru şi dragostea ţăranului pentru sufletul tiner, avîntat şi curat al unui mare cintăreţ“. In toamna anului 1877, cînd Eminescu a plecat la Bucureşti, Creangă a rămas în Iaşi, de unde scria marelui prieten, în iarna aceluiaşi an: „La Eşi ninge frumos de ast-noapte, în circ s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, căci fără ţin© sînt străin“• • Eminescu şi Caragiale s-au cunoscut în toamna anului 1868, cînd poetul avea vîrsta de 18 ani şi era angajat ca al doilea sufler şi copist la Teatrul Naţional, iar viitorul dramaturg, cu doi ani mai mic, era elev la cursul de declamaţiune al lui Costache Caragiale. Prietenia care s-a Închegat între ei a durat multă vreme, în ciuda unor vicisitudini trecătoare. In anul 1877, cînd Eminescu devine prim redactor la ziarul Timpul, apelează mai întîi la colaborarea lui Caragiale, care consimte cu bunăvoinţă prietenească, devenind apoi el însuşi redactor la acelaşi ziar, alături de cel cu care se legase sufleteşte din anii adolescenţei. Anii grei, de istovitoare muncă în redacţia Timpului, au fost luminaţi doar de calda lor prietenie. Ion Slavici evocă astfel prietenia dintre Eminescu şi Caragiale : ,,Doi oameni în multe privinţe foarte deosebiţi, care se căutau unul pe altul şi se bucurau cînd puteau să petreacă un ceas-două împreună. Ceea ce-i apropia sufleteşte era atît potrivirea în gînduri şi în simţăminte cît şi credinţa în izbîndă... • încă de la sfîrşitul veacului trecut, Tudor Arghezi a întemeiat o trainică şi luminoasă prietenie cu N. D. Cocea şi Gala Galaction. Prin 1895—1896, aceşti candidaţi la cununa, muzelor, pe atunci elevi de liceu, frecventau cenaclul lui Al. Macedonski. Gala Galaction îl cunoscuse pe N. D. Cocea cu cîtva timp înainte. Pe Tudor Arghezi, pe atunci elevul literat Ion N. Theodorescu şi mai apoi Ion Theo, îl cunoscu mai îndeaproape şi se împrieteniră chiar în acest cenaclu. In articolul Despre Tudor Arghezi, publicat în 1945, Gala Galaction îşi amintea : „Aşadar ne-am cunoscut în salonul lui ,Alexandru Macedonski, într-o seară de iunie. După ce am ieşit din casa maestrului, am făcut o plimbare mai lungă şi am ajuns sub teii, toţi în floare, de la şosea... El citise nu ştiu ce despre muzica lui Wagner şi-mi spunea ideile lui intr-un fel timbrat şi indiscutabil. Băieţandrul ăsta era o energie originală şi un hotar sufletesc apărat cu vehemenţă... Am fost prieteni definitivi din seara aceea“. Anul 1910, anul apariţiei revistelor militante Viaţa socială şi Facla, ambele conduse de N.D. Cocea, îi găseşte pe aceşti mari prieteni uniţi în aceeaşi comuniune sufletească şi de aspiraţii înnoitoare. Intr-un interviu apărut în revista Viaţa literară din iulie 1933, solicitat să-şi depene amintirile din vremea în care milita împreună cu prietenii săi prin paginile Faclei, N. D. Cocea spunea : „Frumoase aduceri aminte. Minunate lucruri realizate în comun... Admiratilă prietenie !“ Intr-un medalion publicat în Luceafărul din 15 aprilie 1959, Tudor Arghezi aducea acest emoţionant elogiu prieteniei sale cu Gala Galaction : „Nu ştiu dacă de prea multe ori cîte doi din contemporanii noştri pot să-şi spuie că s-au cunoscut acum 60 de ani şi că prietenia le-a durat senină, credincioasă şi nestingherită, 60 de ani. Noi, Galaction şi mai jos iscălitul, aducem această simpla mărturia pentru noi, ca doi plugari vecini, întîlniţi primăvara pe brazdă şi aprinzîndu-şi unul de la celălalt luleaua“. Teodor Virgolici Intr-o după amiază de primăvară tîrzie am bătut la uşa marelui Coşbuc. Ne-a primit un om îngîndurat, cu fruntea brăzdată, peste care stăruia o şuviţă de păr. Avea aceeaşi privire tristă pe care i-o întâlnisem nu de mult- Camera în care intrasem era mică, îmbătrînită parcă, dar se simţea în ea prezenţa gazdei : cărţi pretutindeni, tablouri (am şi acum în faţa ochilor nişte flori vii — opera lui Luchian), manuscrise. O masă cu două sertare în stingă şi alte două în dreapta, încărcată cu hîrtii, caiete şi carnete. Erau foi pe care gazda îşi făcea tot felul de însemnări.. Cîteva dicţionare. Cîteva albume. Erau şi unele reviste — mai vechi — şi un vraf de gazete din Ardeal, aflat pe-atunci însă sub dominaţia habsburgică. Două scaune cam şubrede, un scrin şi o canapea cu spătar, întregeau aspectul acestei modeste locuinţe. In spatele mesei, tot peretele era plin de fotografii. Am deosebit pe Tolstoi, pe Victor Hugo, pe Ibsen. Priveam, mişcat, fiecare statuetă şi încercam o stare de suflet cu totul deosebită : mă aflam în locuinţa lui Coşbuc, a acestui mare făurar de frumuseţi pe care cu atîta ardoare visam să-l cunosc. Şi iată-mă acum în faţa lui, In casa lui, în casa asta în care a sperat- a lucrat şi a suferit. Alăturea se afla odaia scumpului său fiu Alexandru, care, cu cîteva luni în urmă, se prăpădise într-un accident de automobil. — Era atît de vesel cînd a plecat în excursie, spunea Coşbuc, atît de plin de viaţă ! Rostind aceste cuvinte îşi lăsă capul în piept, obrazul i se întunecă şi izbucni în plins. Apoi îmi zise : — Bine faci că scrii — dar de citit — citeşti ? Nu ţin minte ce i-am răspuns. Nu cred că mă descurcam cu prea mare uşurinţă în cînd le-aş fi auzit astăzi, cuvintele poetului: — Şi eu, de copil am început să versific. Noaptea, mai mult eram treaz şi, chiar cînd dormeam, visam că scriu,. Mă sculam, adesea aprindeam luminarea şi puneam pe hîrtie tot ce-mi trăznea prin cap. Dar şi învăţam. Te sfătuiesc să faci la fel. Ca să ajungi să fii tu e nevoie să ştii ce-au fost ceilalţi — înaintaşii. E nevoie să cunoşti şi ceea ce izbutesc scriitorii vremii tale- îmi spune prietenul că n-ai nici optsprezece ani. Vîrsta e frumoasă şi prielnică învăţăturii. Mi-am rotit din nou ochii prin odaie. Aici sînt la badea Gheorghe, acasă la el, între cărţile lui, întrte tablourile lui, lingă masa lui simplă plină de, hîrtii, foarte multe hîrtii, pe care se aşternuse rodul de aur al inspiraţiei marelui poet. Cit am întîrziat acolo s-a vorbit despre Dante, despre războiul care avea să devină mondial (începuse de doi ani) și despre Caragiale. — Păcat c-a murit prea devreme, constată gazda. Mai avea ceva de spus fratele Iancu! ...Aflîndu-mă altădată din nou acasă la marele poet, l-am auzind lansîndu-se într-o teorie asupra limbii (susținea că studiind zicalele poporane poate s-ajungă la originea cuvintelor) şi pomeni, ca de obicei, despre Caragiale . — Nu era numai un strălucit meşter al limbii — spunea — un mare, cel mai mare făuritor de viaţă din teatrul nostru — era şi un inimos ocrotitor al tinerelor talente. Un om care admiră — cînd are şi pe cine — şi ajută cînd simte că merită cineva să fie ajutat. Uite, i-a plăcut, de pildă, „Maica cea tînără”, piesa lui Emil Isac, şi i-au plăcut şi celelalte lucrări ale poetului, măcar că poemele sale în proză — prea „modernizate“ — erau departe de propriile-i creaţii. Şi cînd Caragiale îşi dădea girul — puteai fi sigur că te afli în faţa unei valori. Unii spuneau că era răutăcios, că de dragul unei glume putea strica o prietenie. Nu e adevărat. Ii plăcea, e adevărat, să glumească — dar glumea fără pic de răutate. El spunea că e un „sentimental“. Sînt convins că de data aceea nu glumea... Da, da , Caragiale a fost un sentimental. Şi după o pauză: — A murit cu zile, săracu ! Şi cit l-o fi mistuit acolo, printre străini, dorul de ţară! Pentru că a plecat de-aici scîrbit și revoltat. Apoi, după altă pauză: — De altminteri, nici mie nu mi-au plăcut Bucureştii ăştia în întregimea lor. Am suferit mult p-aci, am îndurat umilinţe de tot felul, cînd slujbaş ca vai de capu-meu te miri unde, cînd luptînd împreună cu fratele Slavici sau cu Vlahuţă cu nepăsarea publicului cetitor, căruia ii ofeream cite o foaie literară. Nu m-am împăcat niciodată cu Bucureştii îmbuibaţilor — s-a şi supărat din pricina asta pe mine Maiorescu ! — dar mi-a plăcut oraşul oamenilor cinstiţi...In ianuarie 1918, într-o seară înceţoşată, l am găsit pe Coşbuc scriind. M-am retras, rugîndu-1 să mă ierte că l-am stingherit. — Am terminat Stai frumuşel, m-a liniştit poetul. Şi împăturind, fără prea mare grijă, manuscrisul: — E un poem. Vremurile astea nu au stîrnit. Şi, ca şi cînd n-ar fi fost destul de lămurit. — Vremurile — pricepi ? Pricepeam Coşbuc scrisese un poem pe care l-a şi publicat. Vibra de revoltă împotriva stărilor de-atunci şi de iubire fierbinte pentru ţara încă ocupată de imperialiştii nemţi. ...Din cînd în cînd, Coşbuc îmi îngăduia să-i trec pragul casei. Stătea de vorbă cu prea tînărul său oaspe, se interesa cu toată seriozitatea de preocupările meie literare, de lecturile mele. Şi de fiecare dată se lăsa dus de valul amintirilor. Mi-a vorbit despre anii uceniciei sale. Despre un dascăl de biserică, meşter-povestitor, care i-a încîntat copilăria cu basme minunate. Despre lăcaşurile de învăţătură din Năsăud şi despre primii săi paşi pe înfloritele arii ale literaturii, pe care avea să le îmbogăţească mai tîrziu cu „Baladele“, „Idilele” şi „Firele” sale ,,de torţ“. De cite ori mă despărţeam de Coşbuc, aveam sentimentul că mă despart nu numai de un mare inspirat, de un strălucit cintăreţ al plaiurilor natale — dar şi de un om de o rară delicateţe, de un om bun în înţelesul deplin al cuvîntului. Ciocoimea de pe vremuri lansase părerea că poetul e un autodidact — că n-ar avea o cultură generală temeinică. Adevărul era, însă, altul. Coşbuc s-a dovedit a fi un om de reală cultură, un erudit, un adine cunoscător al literaturii universale, al civilizaţiei antice. A întocmit o „Antologie sanscrită“ şi s-a rugat de proprietarul librăriei Socec să i-o editeze, fără a fi reuşit să-l convingă. A tradus vreo două mii de versuri din Mahabarata din Ramayana şi din Vedas. Era, în acelaşi timp, un mare artist al cuvîntului, căreia ştia să-i dea străluciri de diamant. Cu alt prilej, Coşbuc mi-a spus: — Sînt unii săraci cu duhul care îşi închipuie că limba noastră n are strălucire ! Privind spre un prieten al casei continuă, cu amărăciune: — Auzi, măi, cumnate, limbă săracă, romîneasca noastră ! Limba lui Alecsandri şi a lui Eminescu şi a lui Caragiale ! Numai cine n-o cunoaşte poate să creadă asta. Dar cine se învredniceşte să pătrundă în toate tainele ei îşi dă seama cit e de bogată. Nu mi-e ruşine de ea ! Limba noastră e tot atît de bogată ca nemţeasca sau ca italieneasca. Şi mai are neamul nostru comori de poezie şi de înţelepciune în zicalele şi în poveştile de tot felul ale atîtor genii anonime. Cum rubede,urta căreia i se adresase făcu o mină oarecum nedumerită, Coşbuc stărui : — Da, da, genii ! Gîndeşte-te la Mioriţa ! începusem să-l iubesc pe acest mare artist în a cărui înfăţişare desluşeam poetul şi omul, poetul celor mulţi şi apăsaţi, omul în stare să participe la suferinţele semenilor. De cîte ori îi călcam pragul şi-i priveam obrazul brăzdat de cute adinei, bărbuţa prematur albită, ochii — mari şi blînzi şi uşor întunecaţi, întreaga-i făptură chinuită — da, chinuită — încercam un sentiment ciudat : mă aflam în faţa unui poet care nu voia cu nici un chip să „pozeze" ca atîţia mediocri contemporani care ţineau cu tot dinadinsul să-şi uluiască oaspeţii. Era firesc şi simplu şi uman. Din pricina fulgerătoarei, neaşteptatei, spăimîntătoarei morţi a fiului său Alexandru, răpus în primăvara vieţii, Coşbuc nu-şi găsea mîngiiere decit în singurătate, în lecturi prelungite în noapte, adesea până la revărsatul zorilor. In primăvara lui 1918 a publicat în ziarul „Scena" — al cărei redactor eram — un poem plin de transparente aluzii la vremurile de atunci: se frămînta, se agita, se răsvrătea, sub pana poetului, drama ţării cotropite. Sub copita nemţească, sufletul lui Coşbuc tresărea, îndoliat. Dar în acelaşi timp nădăjduia cu tărie în izbînda dreptăţii. Cu cîteva luni înainte de a muri, l-am văzut pe stradă. Păşea încet, închis în gândurile sale ca într-o cetate. Era uşor adus din spate. Se oprise în fața Terasei. Părea descumpănit. Ar fi vrut şi n-ar fi vrut să intre. — Să trăiţi, maestre ! I-am salutat. A ridicat ochii spre mine — ochii lui mari şi blînzi şi mai întunecaţi în dimineaţa ceea ca oricînd. Mi-a zîmbit. — Bună ziua, dragule... Am schimbat cîteva cuvinte fără însemnătate. In chiar clipa ceea, un pui de oltean CU obrajii supţi, pământii, un copilandru strivit de greutatea cobiliţei, cu cele două coşuri prea încărcate de legume şi fructe, trecu pe lingă noi. Oltenaşul era în zdrenţe şi desculţ. Coşbuc îl urmări tăcut cu privirea. Cînd şi-a întors capul spre mine i-am zărit ochii , erau umezi. Ştiam că poetul compătimea, din toată inima, destinul ţărănimii asuprite de moşterime şi de cîrmuirea ei, ştiam că suferea cu suferinţele celor mulţi. Ne-am despărţit fără a ne mai spune nimic. Conştiincios om de atelier, muncitor neobosit al condeiului, marele poet a fost, în acelaşi timp, un iubitor de oameni, un prieten cald şi un sfătuitor înţelept al tinerilor scriitori. De ceasurile, puţine, pe care le-am petrecut în tovărăşia sa, îmi amintesc cu adîncă recunoştinţă — şi cu firească emoţie. I. Peltz a numai patru luni de la zborul istoric al navei-satelit „Vostyk", la 6 şi 7 august 1961, întreaga omenire a fost martoră la o nouă şi strălucită victorie a ştiinţei şi tehnicii sovietice. Anume, nava cosmică satelit „Vostok-2“, avînd la bord pe pilotul cosmonaut — maiorul sovietic Gherman Stepanovici Tytov — a efectuat un zbor de peste 25 ore în jurul Pămîntului. Valoarea ştiinţifică a acestui zbor este deosebit de mare. în primul rînd, s-a demonstrat că, graţie dispozitivelor perfecţionate cu care sunt prevăzute navele cosmice sovietice, se pot asigura pentru om zboruri cosmice de lungă durată. De asemenea, s-a demonstrat cu claritate faptul că organismul omenesc poate suporta în bune condiţii zborurile cosmice, condiţiile imponderabilităţii, nestînjenind activitatea de muncă şi de odihnă. în fine, aşa cum a raportat G. S. Titov, nava „Vostok-2“ putea fi manevrată cu uşurinţă, ea fiind orientabilă. Toate aceste fapte arată că, graţie oamenilor sovietici, ştiinţa cosmonauticii a făcut un nou şi uriaş pas înainte. IMPONDERABILITATEA Desigur că printre performanţele care uimesc atunci cînd ne gîndim la zborul navei „Vostok-2“ este şi faptul că, deşi G. S. Titov a stat circa 25 ore în condiţiile imponderabilităţii, el a desfăşurat o activitate normală. Imponderabilitatea este starea în care corpurile îşi pierd greutatea. Explicarea acestei stări este relativ simplă. Anume, în cazul sateliţilor ce zboară în apropierea Pămîntului avem de-a face cu o cădere permanentă a acestora înspre Pămînt. Deoarece însă satelitul are o foarte mare viteză de înaintare (circa 30.000 km/h), şi cum această viteză tinde să îndepărteze satelitul de Pămînt, cele două efecte — de îndepărtare, graţie vitezei, şi de apropiere, prin cădere—se compensează reciproc, astfel incit satelitul rămîne la o distantă constantă de suprafaţa Pămîntului. Satelitul este deci în cădere liberă. Toate corpurile din el cad de asemenea în acelaşi mod. Datorită tocmai acestei căderi, corpurile nu mai au greutate, nu li se mai manifestă greutatea. In condiţiile zborurilor cosmice, imponderabilitatea poate să apară însă şi din alte situaţii. Astfel, în cazul unor nave satelit care călătoresc în afara sistemului solar sau în spaţiile intergalactice, la distanţe mari faţă de alte mase, practic nu există nici o forță care să le atragă. Greutatea corpurilor se manifestă deoarece corpurile sínt atrase de Pămînt, iar atunci cînd corpurile sínt puse pe un cîntar, acesta le împiedică ca ele să meargă spre Pămînt. Dacă corpurile sínt în cădere liberă nu se mai manifestă greutatea lor. în fine, o a treia situaţie în care poate să apară fenomenul de imponderabilitate este atunci cînd forţa de atracţie a Pămîntului este compensată de o altă forţă de atracţie, de exemplu de forţa de atracţie a Lunii. înainte se credea că această condiţie de imponderabilitate va împiedica desfăşurarea normală a activităţii fiziologice, deoarece organele interne nu mai apasă unele asupra celorlalte, prin greutatea lor, iar inima pompează cu singe care şi-a pierdut greutatea, tocmai din această cauză proiectele prevedeau ca navele cosmice să aibă o mişcare de rotaţie în jurul unui ax propriu. Prin aceasta se producea apariţia unei forţe centrifuge, care simula apariţia unei greutăţi artificiale. Dar zborul cosmonautului G. S. Titov a demonstrat că nu este necesar să se recurgă la acest artificiu. LA LUNĂ SAU ÎN JURUL LUNII? Luna a fost mai de mult timp cercetată de către emisarii ştiinţei şi tehnicii sovietice. Astfel, la 2 ianuarie 1959 a fost lansat Lunnik I, care a trecut prin imediata vecinătate a Lunii, furnizîndu-ne — pentru prima dată — o serie întreagă de date deosebit de preţioase, referitoare la mărimile din spaţiul cuprins între Pămînt şi Lună. Cu uimitoare precizie, la 12 septembrie 1959 a fost lansat Lunnik II, care a ciocnit Luna, ducînd acolo fanionul de stat al Uniunii Sovietice. Apoi, la 4 octombrie 1959, este lansat Lunnik III, care reuşeşte pentru prima dată în istorie să fotografieze faţa nevăzută pînă acum a tovarăşului nostru de drum cosmic. Sunt premize sigure că în scurt timp nave cosmice cu oameni la bord vor efectua călătoria spre Selene. Nu trebuie crezut însă că, pentru realizarea acestor performanţe, nu este necesar ca ştiinţa cosmonauticii să facă încă anumite progrese. In primul rînd trebuie observat că, pentru o navă cu oameni la bord, nu ne putem gîndi de la început la trimiterea lor pe Lună, ci numai în jurul Lunii. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu. Anume, pentru a efectua o călătorie cu oameni pe Lună, trebuie să avem certitudinea că ei revin la Pămînt. Dar este cu mult mai uşor de realizat aceasta într-o călătoria circumlunară, deoarece în modul acesta se evită problema dificilă a aselenizării. ATERIZARE Şl ASELENIZARE Revenirea unei nave din Cosmos presupune frînarea ei. Această operaţie este foarte complicată. Să ne gîndim că sateliţii artificali au viteza de 30.000 km pe oră. Energia lor de mişcare este foarte mare. Un satelit care cîntăreşte 4.725 kg şi înaintează cu viteza de 30.000 km/h are o energie de mişcare echivalentă cu aceea a 4.725 de trenuri de marfă, cîntărind fiecare 1.000 t, şi care se mişcă cu viteza de 30 km/h. In momentul final, cînd nava cosmică se află în repaus pe Pămînt, după aterizare, viteza ei este nulă, deci şi energia de mişcare este nulă. Frînarea satelitului echivalează deci cu frînarea celor 4.725 de trenuri de marfă a 1.000 t. Din fericire, această frînare nu trebuie să fie făcută numai cu ajutorul pioioarelor de pe bordul rachetei. Și aceasta este o posibilitate, dar ea este neeconomică. Ea presupune ca nava satelit să fie prevăzută cu motoare rachetă foarte puternice şi cu rezerve mari de combustibil — ceea ce duce la o mărire considerabilă a greutăţii navei. Profitînd de faptul că în jurul Pămîntului se află atmosfera, se întrebuinţează frecarea cu aerul drept mijloc de frînare. Navele cosmice cu echipaj uman se mişcă de obicei la anumite înălţimi, oarecum fixe. Pe de o parte ele trebuie să se mişte la înălţimi mai mari de 150 km, pentru ca frecarea cu aerul să fie neglijabilă în perioada de zbor liber, înainte de a da comanda de coborîre. în acelaşi timp, înălţimea lor trebuie să fie mai mică de circa 450 km, deoarece de la aceste înălţimi în sus se întîlnesc centurile de radiaţie intensă, care pot periclita viaţa cosmonauţilor. Dacă nava cosmică este prevăzută cu anumite motoare-rachetă şi cu rezerve de combustibil, atunci orientînd convenabil aceste motoare, cu ajutorul lor se poate reduce cu puţin viteza navei. Ca o urmare a acestui fapt, nava începe să coboare. Astfel, ea intră în atmosferă şi aici începe frecarea cu aeriil. Trebuie observat că în acest caz nu e vorba de reducerea la zero a vitezei de 30.000 km pe oră, ci numai de micşorarea ei cu cîteva sute de km pe oră, adică cu sute de metri pe secundă, ceea ce se poate face cu motoare relativ slabe şi cu un consum redus de combustibil. Frecarea cu aerul are mai multe efecte. Pe de o parte se produce o forţă ce se opune înaintării, şi astfel nava cosmică este frînatâ, începînd să coboare. Tot ca efect al frecării se produce şi încălzirea navei. Este deci o problemă studierea formei pe care trebuie să o aibă nava cosmică, pentru ca frînarea să fie cit mai eficace, şi, în acelaşi timp, încălzirea să nu primejduiască pe cosmonaut. Să reţinem, deci, această idee esenţială, că în aterizare un rol primordial esenţial îl are frînarea cu aerul. Cu totul alta este insă situaţia in cazul Lunii. Anume, Luna nu are atmosferă, deoarece masa sa este mică, şi ca urmare nu poate reţine moleculele de aer, care părăsesc Luna, datorită mişcării lor de agitaţie. Rezultă că aselenizarea nu se poate face decit numai prin frinare, cu ajutorul motoarelor rachetă. Dar acestea trebuie să fie nişte motoare foarte puternice pentru a frîna complet nava care aselenizează. Motoare puternice înseamnă însă şi rezerve mari de combustibil. Trebuie deci construită o navă lunară foarte grea, spre a putea avea rezerve suficiente de combustibil. Dar, după aselenizare, urmează decolarea, în vederea revenirii pe Pămînt. Din nou trebuie să avem rezerve importante de combustibil, pentru a imprima navei un impuls suficient. ÎN JURUL LUNII Cu totul altul se prezintă însă zborul circumlunar. De data aceasta nu mai avem nevoie nici de un coaisum de combustibil in momentul frînării pe ulină și nici de un consum aproximativ egal in momentul decolării, atunci cînd se pleacă înspre Pămînt. Iată de ce această soluţie apare cu mult’ mai economică. Nu trebuie însă să credem că navele satelit au în acest caz motoare de mică putere. Daca estimăm că nava cosmică ce zboară spre Lună are o greutate de 4—5 t, şi dacă ţinem seama de faptul că in cazul zborului spre Lună viteza trebuia să fie mai mare de 8 km/s, apropiindu-se de 11 km s, deci de 40.000 km h, înţelegem că şi motoarele trebuie să fie mai puternice decit erau în căzul navei Vostok-2. Putem să indicăm valori de ordinul sutelor de mii de cai putere (cea 400.000 CP). Zborul spre Lună se va realiza însă în scurt timp, deoarece în Uniunea Sovietică cosmonautica progresează într-un ritm extraordinar de rapid. Zborul cu oameni înspre Lună nu-i putem imagina ca fiind format din mai multe etape. In primul rînd avem zborul inerţial înspre Lună. Desigur că la plecare staţiile de observaţie de pe Pămînt vor verifica în fiecare moment dacă nava ocupă poziţiile antecalculate. Rezultatele vor fi transmise prin radio la centrul de coordonare a zborului, unde calculatoare rapide electronice vor indica cum trebuie corectat zborul. In modul acesta se asigură pa pava să se apropie de Lună în modul dorit. Trebuie să ştim că problema determinării traiectoriei într-un astfel de zbor nu este de loc o problemă simplă. Astfel, mecanica cerească nu ne dă o formulă, graţie căreia să putem calcula direct traiectoria unei rachete ce pleacă dinspre Pămînt în spre Lună. Efectuarea calculelor se face prin metode speciale, de aproximaţii succesive. Trebuie să ţinem seama de faptul că la început racheta se mişcă sub influenţa Pămîntului, după care urmează o perioadă în care se face simţită şi influenţa Lumii. In cele din urmă, influenţa Lumii este hotărîtoare. Traiectoria se determină împărţind întregul parcurs în segmente mici, şi calculînd totul din aproape în aproape. Cunoscind care este viteza şi direcţia de lansare, ca şi poliţia pe care o are Luna în acel moment, se poate determina traiectoria rezultantă, după efectuarea cîtorva milioane de calcule. Rezultă că numai după ce se studiază foarte multe variante posibile, se reţin numai acelea socotite corespunzătoare. Problema a fost rezolvată de oamenii de ştiinţă sovietici, graţie calculatoarelor electronice rapide de care dispun. In timp ce calculul unei singure traiectorii durează circa o lună, dacă este efectuat manual, calculatorul „Ural II“ îl termină în 30 de secunde, efectuînd nouă milioane de operaţii- Drumul de la Pămînt la Lună, care are circa 380.000 km, este parcurs de rachetă în 35—40 de ore, înseamnă că trebuie să calculăm astfel lansarea, incit racheta să ajungă cu precizie într-un punct în care va sosi Luna după un interval de ordinul zilelor. Ocolind Luna, nava revine spre Pămînt, dar ea trece totuşi la o distanţă foarte mare de Pămînt, dacă o lăsăm să meargă numai în virtutea impulsului iniţial. Se impune deci ca nava să fie prevăzută cu motoare auxiliare, care să o pună pe o direcţie ce conduce înspre Pămînt. Motoarele vor fi utilizate şi pentru frînarea aerodinamică, la reintrarea în atmosfera terestă, în vederea aterizării. Tocmai posibilitatea navei „Vostok-2“ de a fi orientată arată că sovieticii au rezolvat și această problemă. SPRE ALTE PLANETE In principiu, astăzi ne putem gîndi și la zborul spre alte plante. Zborurile spre alte planete sînt însă mai dificile, fiind în primul rînd cu mult mai lungi — de ordinul sutelor de zile — ceea ce complică mult problema, deoarece apare necesitatea de a avea rezerve considerabile de hrană. In afară de aceasta, plecarea spre alte planete nu se poate face în orice moment. Desigur că ne gîndim în primul rînd la planetele mai apropiate de Pămînt- adică la Venus şi la Marte. Dar, pentru a avea o lansare spre Venus sau spre Marte, trebuie să existe o anumită situaţie geometrică Pămînt-Venus sau Pămînt-Marte. Venus fiind în urma Pămintului, iar Marte înaintea sa, in cursa lor în jurul Soarelui. Acesta deoarece mişcarea lui Venus e mai înapidă, iara lui, Marte mai lentă decit mişcarea Pămîntului. Dar ştiinţa cosmonauticii nu stă pe loc. Pînă atunci vor fi de multe ori ocazii favorabile de a trimite nave înspre Lună. Se poate afirma cu certitudine că pînă atiunci sensul oamenilor sovietici va realiza şi această performanţă extraordinară. AMINTIRI LITERARE ACASĂ LA COŞBUC Ne aflăm în primăvara anului 1918, domeniul literaturii universale. Ţin minte, insă, ca şi o Sculptură de C. MEDREA de Prof. univ. Edmond Nicolau r Aurel Baranga s-a născut la 20 iunie 1913 la Bucureşti. Vădeşte preocupări literare de timpuriu, publicând regulat încă din 1930, îmcepind din 1933 pînă în 1938 — cînd numele lui dispare din presa vremii din pricina unor restricţii impuse de dictatura fascistă. — Aurel Baranga semnează articole, reportaje, poezii în revistele: Facla, Reporter, Cuvîntul liber, Lumea romînească ş. a. Reapare, în 1944, cu volumul Ninge peste Ucraina, un ciclu de reportaje zguduitoare despre crimele săvîrşite de fascişti asupra celor deportaţi, şi cu poeziile adunate ulterior în volumul Marea furtună, în care autorul proclamă, găsirea unui nou crez poetic. Versuri de aceeaşi factură, în care se mai simt pe alocuri stridenţele unor notaţii senzuale, alcătuiesc şi poemul publicat mai tîrziu, în 1949, Vocea Americii. După 1944 numele lui poate fi întîlnit în cele mai multe din ziarele şi revistele noastre. în afară de activitatea publicistică, Aurel Baranga îşi consacră cu precădere eforturile creaţiei dramatice. După comediile Bal în Făgădău (1946) şi Bulevardul împăcării (scrisă mai tîrziu dar asemănătoare ca problematică, limbaj şi atmosferă) în care autorul înfierează, prin mijloace satirice, sistemul alegerilor din trecut, Aurel Baranga scrie prima lui piesă de succes Iarbă rea (1949). Oglindind adeziunea la idealurile clasei muncitoare a unui intelectual care vine spre socialism, piesa iniţia o nouă orientare tematică, în dramaturgia noastră. Treptat preocupările dramaturgului distins de altfel cu Premiul de Stat, îşi lărgesc sfera, circumscriind noi domenii ale realităţii. Astfel în Anii negri (scrisă în colaborare cu N- Moraru) apărută iniţial cu titlul Pentru fericirea poporului (1951) şi Comuniştii (V R. Nr- 4/1951), autorul redă pagini de eroism din lupta P C. R. în „Anii negri“, 1937—38, împotriva regi-,murilor fasciste care împingeau ţara spre războiul împotriva Uniunii Sovietice, iar în Recolta de aur (1951, versiune îmbunătăţită cu titlul într-o noapte de vară) îşi, localizează atenţia asupra unui sat care păşeşte pe calea socializării agriculturii Creaţia care s-a bucurat de cel mai frumos succes este comedia în trei acte Mielul turbat (1953), al cărei obiectiv satiric îl constituie elementele birocratice din aparatul administrativ al unei mari întreprinderi industriale. Muncitorul inovator Spiridon Biserică este primul erou pozitiv din dramaturgia realist socialistă realizat prin mijloacele comediei. Umorul nesilit care se degajă din desfăşurarea în general imprevizibilă a episoadelor, situaţiile dramatice construite cu abililitate de autor, fac din Mielul turbat, una din cele mai reuşite comedii ale dramaturgiei de după 1944. Cîntecul libertăţii (1953) relevă conflictul dintre artistul onest şi societatea capitalistă, Arcul de triumf (1954) evocă cu forţă artistică momentul întoarcerii armelor şi sfîrşitul victorios al insurecţiei armate o dată cu intrarea trupelor sovietice în Bucureşti. Mai trebuie menţionată piesa Reţeta fericirii (1957) şi comedia lirică în trei acte Siciliana. Actualitatea arzătoare a temelor abordate și claritatea mesajului artistic al celor mai multe dintre piesele amintite, fac ca aportul lui Aurel Baranga la crearea noii noastre dramaturgii realist-socialiste să fie important. Stan Velsa BIOBIBLIOGRAFIE Aurel BARANGA mm 4M m IM mm. EHH sti mm minm m