Luceafărul, iulie-decembrie 1961 (Anul 4, nr. 13-24)
1961-11-01 / nr. 21
Secţia de bibliografie a Bibliotecii Academiei R.P.R. a început publicarea unei colecţii de lucrări, care, sub titlul general de „bibliografii retrospective“ au de scop să ofere date bibliografice cu privire la răspîndirea în ţara noastră, prin traduceri şi studii, a marilor scriitori străini, de la primele lucrări de acest fel pînă în clipa de faţă. După un volum inaugural Marx-Engels în limba romînă, au apărut în ultimul an Tchékhov en Roumanie, lucrare publicată sub auspiciile Comisiei naţionale a Republicii Populare Române pentru U.N.E.S.C.O. şi Gogol în literatura romînă, în cercetările de literatură comparată asemenea lucrări sunt folositoare. Ele desigur că nu pot şi nici nu e rostul lor să dea indicii despre influenţa pe care un scriitor sau un curent literar a exercitat-o asupra unor scriitori din altă literatură sau asupra acelei literaturi in întregimea ei. Totuşi, înregistrînd dintr-un autor traducerile precum şi mai ales studiile despre el, se pot trage concluzii asupra întinderii dacă nu asupra adîncimii pe care o are la un moment dat cunoaşterea, de către publicul cititor, a unui scriitor sau a unui curent literar. Şi bineînţeles că Şi aici trebuie să se aducă anumite precizii şi să se facă anumite deosebiri. E de văzut ce anume s-a tradus din opera unui scriitor sau ce autori ai unui curent s-au bucurat de mai multă atenţie din partea traducătorilor, iar cînd e vorba de studii, eseuri, articole, important este cine le-a scris, data de asemeni are însemnătate. In cercetarea relaţiilor literare româno-ruse, domenii în care există studii de detaliu dar in care lipseşte deocamdată o lucrare cuprinzătoare, cele două broşuri bibliografice privitoare una la Cehov şi alta la Gogol in limba romînă, constituie un prim instrument de informaţie, foarte necesar. Lucrările acestea nu sunt interesante numai pentru istoricii literari. Prin felul cum sunt alcătuite, ele prezintă interes şi pentru cititorii nespecialişti pe care îi preocupă răspîndirea literaturii clasice ruse în ţara noastră. Intr-adevăr, pe lingă că se dă tabla de materii a fiecărui volum de traduceri, ceea ce e foarte de folos atunci cînd e vorba, ca în cazul de faţă, de doi scriitori a căror operă este în cea mai mare parte alcătuită din povestiri, dar, lucru şi mai util, la studiile şi articolele mai importante se dau indicaţii despre conţinutul lor, însoţit uneori de cîte un scurt citat. Broşurile cuprind de asemeni cîte un studiu introductiv scris cu competenţă. Bibliografia cu privire la Cehov este, cum ni se spune, în subtitlu, selectivă, fără însă să fie sumară. Cea cu privire la Gogol e mai amplă şi, o dată ce nu poartă nici o indicaţie, e de crezut că e completă. Fireşte, atenţia cititorului se îndreaptă în primul rînd către articolele şi studiile al căror conţinut e garantat cu anticipaţie de semnătură. Ne oprim, desigur, cu predilecţie, la un articol cum e acela al lui Gherea din 1897, publicat într-o gazetă din Rîmnicu-Sârat şi în care criticul analizează nuvela Ţăranii; e primul studiu despre Cehov publicat la noi, doi ani după tipărirea primei traduceri, care datează din 1895 , sau la articolul din Curierul de Iassi din 1876, în care Eminescu face o amplă şi pătrunzătoare analiză a operei lui Gogol, căreia îi găseşte calităţi etice şi artistice superioare; dar atenţia noastră este atrasă şi de un articol cum este acela despre Caragiale şi Gogol apărut într-o publicaţie din 1947 şi in care, autorul, care semnează doar cu iniţialele, tratează, cum spune indicaţia din bibliografie, despre „unele asemănări între cei doi scriitori satirici, în utilizarea fantasticului în nuvele“. Indicaţii de acest fel sînt destule şi ele sînt tot atîtea îndemnuri pentru cercetătorul de literatură comparată. Răsfoind aceste broşuri de bibliografie, constatăm încă o dată, dar acum cu ajutorul unor date precise, două fapte : întîi vechimea cunoaşterii în ţara noastră a celor doi scriitori şi, în al doilea rînd, felul organizat şi profund util în care opera lor s-a răspîndit la noi în ultimii cincisprezece ani culminînd acum cu publicarea traducerii în şase volume a operei lui Gogol şi apariţia volumului al unsprezecelea din operele complete ale lui Cehov. Ne dăm seama cît drum s-a făcut de la prima traducere în romîneşte din Gogol (un fragment din Scrisorile unui nebun) apărută în 1860 în Forţa de istorie şi literatură din Iaşi, redactată de Haşdeu, şi de la acea însemnare (probabil prima) despre Gogol, tot din 1860, în care aflam aceste rînduri, doveditoare de o mare pătrundere pentru vremea aceea: „Ruşii au un teatru care a ajuns la o dezvoltare însemnată. Cine nu cunoaşte celebra comedie a lui Gogol „Cesarul“, care împreună cu romanul său „Suflete moarte“ a făcut o revoluţiune în moravuri“. Sau, în anul 1863, alt articol în care vorbind de Puşkin, Mickiewicz şi Gogol, autorul anonim face această constatare revelatoare : „De acum chiar mai multe traduceri din aceşti autori zac părăsite pe fundul scrinelor“, ceea ce arată pe de o parte existenţa de pe atunci a unei producţii bogate de traduceri din literatura rusă şi, pe de altă parte, lipsa de condiţii materiale suficiente pentru publicarea lor — lipsă care, de altfel, avea să mai dureze pînă cînd, după 1944, literatura rusă avea să capete în sfîrşit, o largă răspîndire. Şi aceasta prin numeroase traduceri făcute din original, iar nu ca în trecut din traduceri franceze sau germane, şi lucrate în majoritatea cazurilor cu colaborarea scriitorilor noştri de valoare, după cum se poate vedea în ce priveşte pe Gogol şi pe Cehov, din cele două broşuri de care vorbim. E de dorit desigur ca seria aceasta de bibliografii retrospective, lucrate de secţia de bibliografie a Bibliotecii Academiei, sub îngrijirea lui G. Baiculescu, să continue, mai întîi, cum e firesc, cu marii scriitori ai ţărilor vecine, şi apoi cu alţi scriitori de frunte ai literaturii universale, începutul, după cum dovedesc cele două lucrări pe care le-am menţionat acum, este cu totul meritoriu. Al. Philippide m imr meritoriu Biblioteca „V. I. Lenin“ din Moscova Studierii aspectului literar al limbii i se acordă, în ultimul timp, o atenţie sporită, justificată şi prin importanta funcţie socială a limbii literare în dezvoltarea culturală a oricărei colectivităţi. Cu toate dificultăţile obiective — explicabile, în primul rînd, prin însuşi caracterul complex al fenomenelor supuse cercetării, — studiul limbii literare, disciplină relativ nouă a lingvisticii, îşi precizează treptat domeniul şi metodele de investigaţie. O preţioasă contribuţie, în acest domeniu, au adus-o numeroasele studii ale învăţaţilor sovietici, consacrate dezbaterii şi rezolvării problemelor teoretice ale cercetării limbii literare. Ultima lucrare a profesorului sovietic R.A. Budagov (Problemele studierii limbilor literare romanice, Moscova, 1961) — care e cunoscut lingviştilor noştri nu numai prin apariţia, în limba romînă, a Introducerii în ştiinţa limbii (Bucureşti, 1961), ci şi prin atenţia pe care o acordă, în studiile sale, limbii române, — dezbate o serie de probleme fundamentale ale istoriei limbilor literare romanice şi însumează, într-o sinteză critică şi personală, rezultatele obţinute de diverşi cercetători în acest domeniu. Faptul că autorul urmăreşte să elucideze unele chestiuni litigioase ale metodologiei studierii aspectului literar al limbii, pornind de la cercetarea datelor unei întregi familii de limbi, conferă lucrării sale o deosebită valoare teoretică : ea reprezintă, în fond, o contribuţie la elaborarea unei teorii generale a studierii limbilor literare, o punere la punct a unei întregi serii de probleme într-un domeniu important, în care mai persistă încă, şi în lingvistica romînească, opinii contradictorii. De aceea, prezentând lucrarea distinsului romanist sovietic, vom releva în deosebi concluziile teoretice la care ajunge acesta şi vom insista asupra precizărilor sale referitoare la romina literară şi la aportul lingviştilor romîni la dezvoltarea problemelor puse în discuţie. In primul capitol al lucrării („Noţiunea de limbă literară , jocul ei în lingvistică“), autorul — după ce examinează poziţia cîtorva dintre lingviştii mai de seamă, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, faţă de aspectul literar al limbilor — arată că, în prezent, se conturează o nouă etapă a cercetărilor în acest domeniu, caracterizată prin considerarea varian *) R. A. Budagov, Problem! izuceniia romanskih literaturnîh iazikov, Izdatelstvo Moskovskogo Universiteta, 1961. tei literare ca o categorie istorică, cu un specific determinat de împrejurările concrete istorice în care a apărut și s-a dezvoltat fiecare limbă literară (p. 5). Perspectiva istorică în cercetarea limbii literare apare, în concepţia lui R.A. Budagov, ca un postulat necesar, care implică studierea fenomenului nu numai ca ult rezultat, ci şi ca un proces în desfăşurare (p. 36 ; cf. şi B. Cazacu, Studii de limbă literară. Problemele actuale ale cercetării ei, Bucureşti, 1960, p. 22). în precizările preliminare, autorul insistă asupra necesităţii de a face o distincţie între anumite noţiuni — care în studiile unor cercetători nu apar suficient delimitate — şi anume : limba literară, limba comună întregului popor, limba naţională, limba literaturii artistice. Prin limbă literară, R.A. Budagov înţelege forma cultivată („obrabotannaia forma“) a limbii întregului popor, caracterizată printr-o serie de norme, consolidate — într-o măsură mai mare sau mai mică — prin scris. în această definiţie a conceptului de limbă literară e necesar, după părerea autorului, să se sublinieze, pe de o parte, caracterul istoric variabil al însăşi noţiunii de formă, iar,, pe de altă parte, caracterul relativ, într-o anumită măsură, a noţiunii de consolidare a normelor. Pornind de la această definiţie a noţiunii de limbă literară, autorul discută, în cel de al doilea capitol al lucrării, diversele păreri referitoare la momentul apariţiei limbilor literare în diverse ţări romanice. Este respinsă părerea lui B. Terracini — expusă într-un referat (Anansi del concetto di lingua letteraria) prezentat la cel de al VIII-lea Congres internaţional de studii romanice (Florenţa, 1956), — care, cercetînd modul de apariţie a limbii literare în Spania, Sardinia şi Italia, consideră că începutul limbilor literare romanice trebuie situat înaintea apariţiei primelor texte continue, forme izolate din limbile „vulgare“. Pe baza acestei concepţii, se identifică apariţia limbii literare cu apariţia limbii scrise. De asemenea, este combătută teza acad. Al. Graur, după care limba folclorului românesc ar fi o limbă literară. „După părerea noastră — arată R. A. Budagov — nu se poate vorbi de existenţa limbii literare înaintea apariţiei scrisului“ (p. 8). Autorul arată că nu se poate declara de acord nici cu teza diametral opusă, exprimată de acad. Iorgu Iordan, conform căreia nu putem vorbi de o limbă literară, înainte de epoca formării naţiunilor şi a limbilor naţionale (respectiv, pentru romina literară, a doua jumătate a secolului al XIX- lea). Pornind de la faptul că limba literară se caracterizează prin caracterul ei mai mult sau mai puţin normat, autorul arată că nu trebuie să ajungem la ideea că putem vorbi despre o variantă literară „numai în momentul cînd limba scrisă dobîndeşte norme stricte şi o formă cultivată perfectă, fixată în diferite şi variate genuri literare“ (p. 10). Existenţa limbii literare nu presupune, în mod obligatoriu, existenţa limbii naţionale, iar noţiunea de „normă“ trebuie înţeleasă de asemenea ca o categorie istorică, în texte ca Chanson de Roland sau Cantor de mioxid deşi apar fluctuaţii în ceea ce priveşte normele, totuşi se poate distinge o tendinţă spre unitate şi stabilitate şi, ca atare, ele pot fi considerate monumente ale limbii literare (franceze şi spaniole). Este important ca noţiunea de normă să fie interpretată just, ţinîndu-se seama atît de „caracterul istoric schimbător al normelor limbii literare“ cît şi de „relativitatea lor în fiecare perioadă istorică“, (p. 12). Cu toate că cele mai vechi texte romîneşti datează din secolul al XVI-lea, totuşi, dat fiind că nu orice text scris reprezintă în acelaşi timp şi un document de limbă literară, R. A. Budagov consideră că limba romînă literară se formează abia în secolul al XVII-lea, o dată cu scrierile cronicarilor, unde cercetătorul poate identifica pe lîngă o tendinţă de normare şi una de „prelucrare“ a limbii. Precizări interesante aduce R. A. Bugaciov în cea de-a treia parte a lucrării, unde discută raporturile dintre limbile comune întregului popor şi limbile literare (p. 14—24). După ce arată că în evul mediu, în ţările romanice din occident (Italia, Spania şi Franţa) distincţia dintre cele două noţiuni se făcea cu totul altfel decît în perioada modernă (în sensul că ea apărea ca o distincţie intre, limbi diferite — limba maternă respectivă şi latina — şi nu ca o diferenţiere în cadrul unei limbi unice), R. A. Budagov precizează împrejurările care au favorizat impunerea unui anumit dialect la baza fiecărei limbi romanice. Condiţiile de dezvoltare a fiecărui popor — arată autorul — imprimă, într-o anumită epocă istorică, un anumit, caracter luptei pentru o limbă unitară. Examinarea datelor din diverse ţări romanice îi permite autorului să schiţeze o periodizare, în linii mari, a limbilor literare respective . „Istoria majorităţii limbilor literare romanice se împarte în trei perioade : prima perioadă se caracterizează prin aceea că limba literară, fiind într-o anumită măsură „prelucrată“ şi manifestînd tendinţa de stabilire a unor norme, nu are încă la baza ei, în mod exclusiv, un anumit dialect şi nu cunoaşte încă norme lingvistice suficient de precise ; a doua perioadă începe din momentul în care unul dintre dialecte dobîndeşte un rol evident predominant şi se impune la baza limbii literare, normele căreia devin treptat tot mai stricte, iar gradul de „prelucrare“ tot mai înalt. In sfîrşit, a treia perioadă începe în epoca în care limbile literare se transformă în limbi naţionale, în epoca de formare a limbilor naţionale literare“ (p. 18). Ţinînd seama de criteriile periodizării, R. A. Budagov arată că romînă literară prezintă o situaţie aparte, deoarece în Ţările Romîneşti, o dată cu apariţia scrisului (sec. al XVI-lea) „se manifestă o anumită unitate dialectală“, astfel „încît periodizarea în trei etape se transformă într-o periodizare în două etape : de la primele monumente literare din secolul al XVII-lea, pînă la formarea limbii naționale literare, în secolul al XIX-lea““ (p. 18—19). Unitatea vechii române literare a fost contestată de unii lingviști, de exemplu de A. Philippide (Istoria limbii române Intr-adevăr, cum va fi el, omul viitorului ? Cum să-i deslușim trăsăturile ? Care sunt semnele lui de recunoaştere ? — se întreabă autorul romanului Vi-1 prezint pe Baluev ! — roman de larg răsunet, cu o problematică legată direct de actualitate, — solicitîndu-l parcă pe cititor să confrunte destinul eroilor principali ai cărţii, să urmărească evoluţia lor spirituală, în raport cu coordonatele epocii noastre de construire a comunismului. Formulînd această întrebare, V. Kojevnikov defineşte, de fapt, obiectivul principal nu numai al propriului său roman, dar, implicit, şi al literaturii realismului socialist în ansamblu, chemată să reflecte şi să fixeze trăsăturile distinctive, definitorii ale epocii actuale, prin figura reprezentativă a eroului contemporan. Numai răspunzînd cerinţelor imediate şi esenţiale ale momentului istoric concret, din care se conturează tot mai limpede, mai palpabil, perspectivele viitorului, o literatură îşi poate îndeplini nobila ei misiune, aceea de a contribui la cunoaşterea adîncă şi multilaterală a omului înaintat al epocii, la educarea lui în sensul idealurilor înalte ale umanităţii. Şi dacă, în domeniul istoriei filozofiei, adevărul enunţat de Marx: „Filozofii nu au făcut decît să interpreteze lumea în moduri diferite, e vorba însă de a o schimba" are semnificaţia unei adevărate revoluţii în gîndire, acest adevăr se aplică cu aceeaşi eficienţă în celelalte forme ale conştiinţei sociale, deci şi în artă, în literatură, al căror scop ultim, etic şi estetic, este de a revoluţiona, de a transforma conştiinţele. Aici stă explicaţia faptului că literatura erei noi, socialiste, care prin însăşi structura ei ideologică şi artistică, respinge formele învechite, perimate ale vieţii, militînd pentru transformarea lumii, pentru o condiţie umană superioară, că o asemenea literatură găseşte adeziunea majorităţii covîrşitoare din populaţia globului, ale cărei idealuri şi năzuinţi le exprimă. După cum este explicabilă nu numai atitudinea de rezervă, dar şi opoziţia făţişă, ostentativă pînă la cinism, din partea acelora care mai cred în reînvierea trecutului, a acelora care practică agresiunea şi cultivă discordia între popoare, cramponîndu-se cu o înverşunare furibundă de poziţiile tot mai şubrede ale unei întocmiri sociale sortită pieirii. Ei incomodează optimismul robust al literaturii noi, încrederea în forţele creatoare ale omului, în potenţialul de inepuizabila energie a maselor, îi enervează, mai cu seamă, fondul moral sănătos şi integritatea sufletească a oamenilor sovietici — toate aceste aspecte specifice colectivităţii socialiste, reflectate multilateral în literatură. Este semnificativă, în această privinţă, polemica pe care romanul Vi-l prezint pe Baluev a stîrnit-o în presa burgheză. I. Principiide istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 9) şi de cîţiva dintre elevii acestuia (cf. G. Istrate, Originea şi dezvoltarea limbii române literare, în „Analele Ştiinţifice ale universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, serie nouă, sect. III, Ştiinţe sociale, t. III, 1957, fasc. 1—2, p. 90—91) ; majoritatea cercetătorilor români împărtăşesc însă acest punct de vedere şi consideră că se poate vorbi despre caracterul unitar al vechii române literare. Tendinţa de impunere a graiului din Ţara Romînească şi din sudul Ardealului la bazele limbii literare romîneşti începe să se manifeste o dată cu apariţia tipăriturilor lui Coresi şi se concretizează în secolele următoare, ajungînd la forme avansate de unificare a normelor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după unirea ţărilor române şi mutarea capitalei la Bucureşti (1861). Iată de ce considerăm că părerea lui R. A. Budagov, referitoare la periodizarea, în linii mari, a românei literare în două etape, poate fi acceptată. O problemă aparte, după R. A. Budagov, prezintă limbile literare din țările Americii latine. Studiind modul în care s-au dezvoltat aceste limbi, R. A. Budagov ajunge la concluzia că, în anumite cazuri, e posibil ca unei singure limbi comune să-i corespundă mai multe variante literare (limba spaniolă şi cea portugheză, în ţările Americii latine). Ultimul capitol al lucrării şi cel mai întins este consacrat cercetării raporturilor dintre limba literară şi limba literaturii artistice (p. 24—37). Atenţia deosebită pe care o acordă R. A. Budagov analizei amănunţite a celor două noţiuni — corelative însă nu identice — este pe deplin îndreptăţită, dată fiind divergenţa părerilor exprimate, în această privinţă, de diverşi cercetători. Autorul combate exagerările şcolii lingvistice a lui K. Vossler şi L. Spitzer, care consideră că limba literară este, mai presus de toate, o creaţie a marilor personalităţi; în acelaşi timp el critică şi poziţia acelor lingvişti care, ca Ch. Bally, au tendinţa de a izola limba beletristicii, atît de limba comună întregului popor, cît şi de limba literară, sau care neagă influenţa marilor maeştri ai cuvîntului asupra dezvoltării limbii literare. „CaAşa, revista vest-germană „Süddeutsche Zeitung" (din München) a publicat un articol sub semnătura lui Werner Horst, în care recenta carte a lui Kojevnikov este apreciată ca „un roman utopic al virtuţii“. Scepticul critic se îndoieşte că ar putea să existe oameni pentru care munca a devenit o necesitate cotidiană. Şi nici nu e de mirare dacă ne gîndim că în aprecierile sale asupra profilului moral al lumii socialiste, el aplică criteriile valabile pentru societatea burgheză. Dar, ca orice om înclinat spre cazuistică, vrînd să fie ingenios cu tot dinadinsul şi căutîndu-şi argumentele în hăţişul speculaţiilor abstracte şi al divagaţiilor confuze, W. Horst ajunge pe neaşteptate la concluzia că eroul principal, Baluev , „trece peste pragul utopiei, păşind în societatea viitorului, unde munca nu mai reprezintă o povară, ci un izvor de bucurie“. între concluzia finală şi definiţia iniţială, atît de sentenţios formulată, există o contrazicere flagrantă. Fără să-şi dea seama, criticul menţionat îşi dărîmă propria argumentare, ticluită cu un zel demn de cauza pe care o serveşte, (sau vorbind la modul direct „îl ia gura pe dinainte"), căci, aşa cum pe bună dreptate remarcă V. Smirnova în articolul său substanţial apărut în revista „Oeuvres et opinions" (Nr. 5 din mai 1961), această afirmaţie nu este lipsită de temei. Intr-adevăr, eroii lui Kojevnikov privesc spre viitor. Dar tocmai aceasta este o trăsătură caracteristică oamenilor reali, oamenilor sovietici, care prin efortul lor constructiv ne apropie de pe acuma de „societatea viitorului“ — comunismul. Așa cun ni-i prezintă V. Kojevnikov în angrenajul complex al unor lucrări de instalare a conductelor de gaze naturale pe un traseu subacvatic, ei nu apar ca nişte deziderate, în postură de eroi „virtuali“, care nu au altă funcţie decît aceea de a prefigura o realitate imaginară şi ca atare ipotetică. Dimpotrivă, ei sînt învestiţi cu toate atributele autenticităţii, raportată la modul unei existenţe cotidiene, fiecare avînd o individualitate bine conturată, manifestîndu-se la fel de intens pe planul trăirii afective, ca şi în procesul muncii prin înclinaţii şi trăsături de caracter distincte. Ne emoţionează gingăşia, delicateţea sentimentelor lui Baluev, faţă de soţia sa Dusia, în trecut simpla muncitoare betonistă, acum — Evdochia Mihailovna, candidată în ştiinţe, cercetătoare la un Institut de chimie. Omul acesta, trecut, la cei 50 de ani ai lui, printr-o experienţă aspră a vieţii, dar, uneori chiar brutal în felul de a se comporta cu oamenii, exigent la maximum faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi („exigenţa faţă de valorile morale este astăzi atît de mare, îneît nu e de admis nici o concesie, nici un rabat" — iată deviza lui), îşi iubeşte soţia cu o dragoste de adolescent în care ataşamentul este încontinuu alimentat de c sin ceracterul individual al limbii marilor scriitori — afirmă R. A. Budagov — nu-i împiedică cîtuşi de puţin pe aceştia să participe în mod activ la crearea şi la dezvoltarea limbii literare a întregului popor, aşa cum au făcut-o Dante, Cervantes, Rabelais, Puşkin şi cum o fac cei mai de seamă artişti ai cuvîntului din zilele noastre. Nu e permis să considerăm, deci, limba scriitorilor drept ceva antisocial. Un asemenea punct de vedere ar fi vulgar şi primitiv“ (p. 25). Deşi rolul marilor scriitori în dezvoltarea limbii literare este deosebit de mare, „aceasta nu constituie un temei pentru identificarea limbii scriitorilor cu limba literară a unei anumite epoci“ (ibid.). în continuare, autorul arată rolul important jucat de Corneille, Racine şi Moliére — de Negruzzi, Eminescu, Creangă şi Caragiale — de Ariosto şi Manzoni, în dezvoltarea şi fixarea limbilor literare franceză, română şi italiană. Spre a defini mai precis limba literară şi limba literaturii artistice, R. A. Budagov stabileşte următoarele distincţii între aceste două noţiuni. Finalitatea „prelucrării“ limbii literare este orientată, în primul rînd, în direcţia funcţiei ei comunicative ; scriitorul „prelucrează“ şi el limba, dar urmăreşte nu numai scopuri comunicative, ci şi estetice. Specificul limbii literaturii artistice, constă, după părerea autorului, în faptul că „funcţia comunicativă a acestei limbi este indisolubil legată de funcţia ei estetică şi că amîndouă împreună formează un tot unitar“ (p. 29). Limba literară are însă o sferă de circulaţie mai largă (ea este folosită de întreaga masă a vorbitorilor care stăpînesc normele ei), în timp ce limba literaturii artistice este limitată la sfera de influenţă social-artistică a creaţiilor literare respective, în vederea rezolvării problemei complexe a raporturilor dintre limba literară şi limba literaturii artistice. R. A. Budagov subliniază necesitatea raportării, pentru fiecare caz, la condiţiile specifice ale fiecărei limbi şi ale momentului istoric respectiv. Se cuvine să subliniem aceste exigenţe ale unei metode riguroase, dar şi suple în acelaşi, timp, care permite cercetătorului să stabilească, în fiecare caz concret, într-o persiă şi profundă admiraţie. De altfel, cu aceeaşi prospeţime sufletească nealterată, cu aceeaşi afecţiune şi sensibilitate, Baluev ştie să se apropie de oamenii pe care îi conduce. Pentru el: „în orice om există ceva minunat, ceva deosebit şi rar... Trebuie să ştii să cauţi, să descoperi mai întîi ceea ce este bun în fiecare om, şi nu ceea ce este rău, negativ..." De aceea, Băluev izbuteşte cu mult discernămînt să găsească coarda sensibilă a fiecărui om din colectivul ce-i este încredinţat. El ştie să stimuleze hotărîrea, iniţiativa personală a celor pe care-i conduce mai cu seamă în momentele grele, decisive. Autoritatea lui de şef are ceva din atitudinea paternă, ca, de pildă, în scena cînd temperează efuziunile sentimentale ale romanticei Kapa, sau cînd uzează de tonul autoritar „administrativ“ pentru a restabili echilibrul sufletesc al Zinei Penocikina, fata care își apără cu curaj demnitatea în momentul cînd este jignită, oscilantă în pasiunile ei trecătoare, dar de o hotărire neînduplecată cînd este în pericol viaţa unui tovarăş. Şi nu este de loc uşor să dirijezi pe aceşti oameni „îndîrjiţi şi cutezători“, căci : „Nu există pe planeta noastră un individ mai nesupus şi care să cugete mai liber, nu există o fiinţă mai puţin dispusă să asculte orbeşte, ca omul sovietic". Dar, acest Baluev, „fire pasionată şi nerăbdătoare", care „îşi cunoştea cusururile şi se temea de ele“ ajunge să-şi cristalizeze concepţia despre rolul şi misiunea plină de răspundere a unui conducător de colectiv : „Cu cît ne vom apropia mai mult de comunism, reflectează el, cu atît va scădea numărul superiorilor şi va creşte numărul şefilor. Şeful este mai presus de ceilalţi nu numai prin cunoştinţe, ci şi prin calităţile lui morale... pentru a fi un bun conducător al unei unităţi de producţie, trebuie întîi de toate să fii un psiholog“. De aceea, Baluev îl menajează pe cel mai iscusit mecanic al șantierului, Grigori Lupanin, în momentele cînd acesta este măcinat de drama lui personală provocată de instabilitatea femeii iubite, în schimb, pe Isolda Bezuglova, care face complexe din cauza unei pete obscure în biografia ei, ca rezultat al grozăviilor respectivă justă, rolul mai mult sau mai puţin important al contribuţiei scriitorilor la dezvoltarea limbii literare. Partea finală a lucrării este consacrată definirii noţiunii de stil al limbii ,— considerat ca „o variantă, constituită istoric, a limbii întregului popor, caracterizată printr-o sumă de trăsături lingvistice, dintre care o parte se repetă, într-un mod specific, şi în alte stiluri ale limbii; o anumită îmbinare a acestor trăsături deosebeşte un stil al limbii de altul“ (p. 36). Pornind de la o idee a lui L. V.. „Scerba, în legătură cu clasificarea încrucişată („perekerstnoia klassifikaţiia“) a stilurilor, autorul distinge patru stilurişi anume, ,pe de, o parte, stilurile orale şi scrise, iar pe de altă parte stilul expunerii ştiinţifice şi al celei literar artistice, (aceste patru stiluri au contingenţe prin încrucişare, de exemplu, stilul scris apare adesea ca stil al expunerii, ştiinţifice). în această perspectivă, stilul literaturii artistice ocupă un loc aparte, dat fiind că el se bazează pe toate celelalte stiluri ale limbii pe care le poate cuprinde într-o sinteză mai „înaltă“, (p. 35—36). Recenta lucrare a profesorului R. A. Budagov se impune atenţiei cercetătorilor români nu numai prin actualitatea problemelor abordate, ci şi prin utilele precizări pe care autorul ei le aduce metodologiei studiului limbii literare. B. Cazacii boiului, ştie s-o încurajeze şi s-o aducă la realitate. In această diversitate de caractere şi destine omeneşti, Baluev reprezintă factorul care le coordonează, sincronizînd acţiunile tuturor într-o voinţă unică şi conştientă. El se identifică într-atîta cu acest mănunchi de oameni, incit este în stare să renunţe la patenta unei inovaţii care urma să aducă ţării o economie de două mii de tone de oţel, grăbind procesul de producţie, numai pentru a nu fringe elanul celorlalţi tovarăşi, încredinţaţi că este o inovaţie a lor, colectivă. De fapt, prin prizma eroului principal, discernem portretul colectivului, cartea lui Kojevnikov fiind o pledoarie pentru afirmarea unor fundamente etice noi în relaţiile dintre individ şi colectivitate, care să justifice pe deplin funcţia omului ca „formă superioară a materiei organizate" — cum se exprimă Pavel Baluev. Fără a-şi idealiza cîtuşi de puţin eroii, fără a-i absolvi de micile lor defecte şi slăbiciuni omeneşti, autorul îi arată ca pe nişte fiinţe vii, care cugetă şi se frămîntă, deosebiţi ca structură psihică. In romanul lui Kojevnikov nu se petrec evenimente mari, excepţionale, nu există un conflict nodal şi nici un subiect care ar putea fi rezumat. Baluev nu se transformă dintr-un conservator într-un inovator, sau viceversa. Nu-şi înşală soţia, şi nici ea nu manifestă asemenea tendinţe. Viziunea autorului se deosebeşte de aceea a lui Mihail Bubennov, de pildă, care în „Stepa vulturilor“ învăluie într-o atmosferă romantică eroismul celor care valorifică pămînturile înţelenite ale Altarului. Baluev evoluează în alte împrejurări şi pe alte coordonate sufleteşti, în comparaţie cu Leonid Bagreanov, om de altă factură, înfăţişat în postura monumentală a eroului fără prihană, care, prin personalitatea lui viguroasă, domină întreg colectivul. Şi nici acţiunea nu se încheagă din ciocnirea forţelor adverse, ostile, ca în romanul lui Bubennov sau în recenta carte a lui N. Virta : „Stepă cît vezi cu ochii“ unde personajele centrale (Peresvetov şi Skrîjneak), deşi amîndoi devotaţi trup şi suflet aceleeaşi cauze — construirea comunismului — se lasă minaţi de pornirile lor personale, subiective, de antipatie, conflictul declanşîndu-se între aceste două personalităţi puternice care cu greu se pot armoniza. Evocînd îndrăzneala minţii omeneşti în setea ei nestăvilită spre perfecţiune, bogăţia spirituală a unor oameni modeşti ca înfăţişare, neînsemnaţi în aparenţa lor cotidiană, romanul Vi-l prezint pe Baluev pledează pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii omului, în raport armonios cu societatea şi cu sine însuşi, ca purtător al celei mai înalte conştiinţe — conştiinţa comunistă. Descoperim trăsături ale acestei conştiinţe în diferitele forme de manifestare a personajelor. Incapacitatea de abnegaţie cu adevărat eroică a comsomolistului Victor Zaiţer, care apăruse pe şantier cu haină şi şapcă de gabardină, cu o carte de astrobotanică subsoară, pentru ca în momentul cel mai critic, înfruntînd pericolul morţii, să salveze întreaga instalaţie. Din proprie iniţiativă, el se tîrăşte sute de metri prin bezna ţevii pentru a trage odgonul ce astupase deschizătura conductei, ameninţată astfel să se spargă din moment în moment. Sau, în dîrzenia scafandrierului Bubnov, care îşi valorifică forţa herculeană pentru a muta din loc bolovanii de un sfert de tonă fiecare! Cît de emoţionantă este tăria de caracter a sudorului Bosonogov, minunatul băieţandru din Minusinsk, care, împăcîndu-se cu ideea unei orbiri treptate, se pregăteşte de pe acum pentru meseria de radiotelegrafist ! La fel ne impresionează şi cazul tînărului Spakovski, student la secţia fără frecvenţă a Institutului tehnic superior. El se îndeletniceşte pe ascuns cu pictura, de teamă că dacă i se descoperă talentul, să nu fie nevoit să renunţe la meseria îndrăgită — aceea de sondor — pe care o practică cu o fineţe de adevărat artist. Nu sînt decît cîteva aspecte din cele înfăţişate în roman, cîteva din problemele de etică, de atitudine, de conştiinţă pe care le ridică. Ele capătă o actualitate mai pregnantă, cu semnificaţii multiple, dacă le privim în lumina tezelor enunţate în proiectul de Program al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, dacă reflectăm mai adine asupra paginilor lui emoţionante care se referă la Codul moral al comunismului. Romanul lui Kojevnikov nu este decît un exemplu din atîtea altele, care ilustrează forţa literaturii realismului socialist, mesajul ei etic superior, pus în slujba idealurilor înalte ale umanităţii, aşa cum ele îşi găsesc expresia deplină în aceste zile istorice, cînd se desfăşoară lucrările celui de al XXII-lea Congres al P.C.U.S. Tamara Garga PROFILUL MORAL AL OMULUI EPOCII NOASTRE O nouă contribuţie sovietică la studiul limbilor romanice*) (4-'luceafărul mediului Revistă a Uniunii Scriitorilor din R.P.H. Director : acad. Mihai IBENIUC COLEGIUL DE REDACŢIE: ** Dumitru CORDEA (redactor şef adjunct) , Teofti DESLIU (redactor şef); Mihu DRAGOMIR; V. Era. GALAN ; Silvian -IOSIFESCU ; Aurel MIHALE ; Mihai NOVICOV; acad. Panaitescu-PERPESSICIUS ; Titus POPOVICI ; Al. I. STEFANESCU (redactor sef adjunct); Tiberiu UTAN ; Horia;-.. . iamb ZINCA (redactor sef adjunct). ,, ÜFÜMKiy HÄÄ mMHKHX itSWJÄ SÄSsOH -SHI-