Luceafărul, iulie-decembrie 1963 (Anul 6, nr. 14-26)

1963-08-17 / nr. 17

Cartea romînească în U. R. S. S. Socotim că nu exagerăm, afirmînd că tot ce are mai bun litera­tura romînă clasică şi contemporană a fost tradus în literatura multinaţională a Uniunii Sovietice, ori se află în atenţia editurilor sovietice. V. Alecsandri, M. Eminescu, Ion Creangă, I. L. Cara­­giale, Mihail Sadoveanu, Gh. Topîrceanu, Emil Gîrleanu, Tudor Ar­­­diezi, Mihai Beniuc, G. Călinescu, Cezar Petresc­u, Mihail Sebas­tian, V. Eftimiu, Victor Ion Popa, Eugen Barbu, Marin Preda, Maria Banuş, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Horia Lovinescu, Al. Mirodan şi alţii, publicaţi total sau î­n parte, arată volumul masiv de traduceri din literatura romînă. Zeci de edituri sovietice se interesează la forurile de specialitate romîneşti de literatura ro­mînă şi includ în fiecare an noi volume ale scriitorilor noştri în planurile lor editoriale, Editura pentru literatura beletristică, Edi­tura de stat pentru literatură, Editura „Tînăra gardă" şi altele tipăresc anual cărţi romîneşti în sute de mii de exemplare. (Bună­oară, o antologie de povestiri şi nuvele ale noastre a fost editată în 150.000 de exemplare), în tiraje importante au apărut şi ,,Setea“ de Titus Popovici, „întunecare“ de Cezar Petrescu, „Şoseaua Nor­dului“ de Eugen Barbu, „Bărăgan“ volumul I şi II de V. Em. Galan, „Duelul“ de Lucian Demetrius, „Terra di Siena“ de Fran­­cisc Munteanu, un volum de proză de Aurel Mihale, „Sfîrşitul Doftanei“ de Mihai­ Novicov. Literatura pentru copii s-a bucurat de o deosebită atenţie, prin apariţia a numeroase volume, printre care semnalăm lucrări de Gica Iureş, Nicuţă Tănase, Octav Pancu Iaşi.Peste 20 de titluri de cărţi romîneşti au ieşit de sub tipar­e Uniunea Sovietică, numai în primul semestru al anului 1963. Prin­tre acestea trebuie să menţionăm „Locul unde nu s-a întîmplat nimic“ de Mihail Sadoveanu şi „Enigma Otiliei“ de G. Călinescu (editată şi în limba letonă). Am putea spune că fenomenul literar contemporan romînesc este urmărit „la zi“ de opinia publică sovietică. Multe din operele noastre literare care apar în reviste sînt reluate imediat, în unele reviste sovietice, urmînd apoi să apară în volum separat. Aşa s-a întîmplat cu poeziile lui Mihai Beniuc şi cu volumul, despre care am amintit, al lui Francisc Munteanu, „Terra di Siena“, care a fost publicat în numărul 10 şi 11 ,din 1962 în „Inostranaia Litera­tura“, cu titlul „Pictorul“. Şi creaţia dramatică romînească înregistrează succese în Uniunea Sovietică, în prezent se găsesc în repertoriul teatrelor sovietice piese ca „Febre“ de Horia Lovinescu, în premieră la Teatrul Puş­­kin din Moscova, „Tache, Ianche şi Kadîr“ de Victor Ion Popa în R.S.S. Moldovenească, „Steaua fără nume“ de Mihail Sebastian în R.S.S. Letonă şi Gruzină, „Celebrul 702“ de Al. Mirodan în Moscova, Asia Centrală, R.S.S. Gruzină şi R.S.S. Moldovenească şi, în sfîrşit, „Nota zero la purtare“ de N. Stoenescu şi O. Sava la Moscova, Baku, R.S.S. Moldovenească. Succesul cărţii romîneşti în U.R.S.S. este o urmare a frăţiei isto­rice a celor două ţări, în care valorile culturale s-au întrepătruns şi s-au influienţat una pe alta în mod firesc. S. Ilin . Lucrurile sunt, desigur, notorii. Dintr-o pată enigmatică pe harta Europei, dintr-o „pitorească“ re­zervaţie a farmecului rustic nau­fragiat lingă Carpaţi, dintr-un ciu­dat teritoriu unde „tout est pris à la légére“, ,România a devenit, în anii socialismului, ţara unui verita­bil interes internaţional. O ilustrează, printre altele, şi tu­rismul. Dacă drumurile economice n-au ocolit Romînia modernă, dru­mul turistic n-a avut-o nicicînd drept răspîntie, şi insistenta invita­ţie : „Visitez la Roumanie !“ — suna odinioară cu ironie de prăfuită ilu­strată poştală. ...Ţin pe genunchi, în acceleratul care zboară spre Constanţa, un teanc de asemenea vechi ilustrate — cu tot parfumul lor vetust, de romanţă la gramofon — în care „tehnica fotografică“ a sfîrşitului de secol se îmbină în chip bizar cu ineditul imaginilor, străine desigur pentru ochiul de azi. „Spre provinciile danubiene, Va­­lahia şi Moldova, oricare ar fi dru­mul pe care îl urmaţi, veţi întîlni doar cîte o mînăstire, cel mai ade­sea mizeră, cîndva loc de refugiu pentru călătorii ameninţaţi de pri­mejdii“. (Lucien Romier, „Le carre­­four des empires morts“, 1931). Vecinii mei de compartiment sunt un grup de turişti suedezi, îi amu­ză, se pare, această ocupaţie plicti­coasă de pensionar, şi îmi întind cu amabilitate un alt pliant de ima­gini, o suită fotografică „Bucureşti­­litoral, 1963“. Nu, nu intenţionez de loc să facem schimb de foto­grafii ! Un alarmant instinct de pu­doare mă face să ascund vechile ilustrate, deşi ele aparţin unei alte ţări, unei alte civilizaţii, unei Atlantide scufundate definitiv. Primesc pliantul, mulţumesc, dar îl închid. Ies la fereastră. Peste pu­ţin, vor vorbi ochilor peisajele ade­vărate, imposibil de epuizat chiar şi pe pînze panoramice pictate în toate culorile uimirii. Uimirea va fi a turiştilor, şi nu îmi pot opri, de pe acum, un surîs prietenesc şi ospitalier de satisfacţie. Pînă atunci, mă întorc cu amin­tirea, pe acelaş itinerar de foto­grafii, în Carpaţi. ★ Aprilie 1963... Sîntem pe terasa unuia din noile hoteluri alpine, în­­tr-o dimineaţă care se deschide în evantai peste toată valea. Mario De Micheli, poet, romancier şi critic ita­lian, ascunzînd sub placiditatea unui zîmbet şters curiozităţi de reporter, poartă asupra lui un vechi pliant tu­ristic „Sinaia 1938“. Discuţia se leagă pornind de la el. Oaspetele, cu instinctul unui vechi călător, luase încă de acasă, cu amănunţime, parametrii locului, epuizînd toate sursele personale de documentare. Era, acum, fericit deconcertat — dacă se poate spune aşa ?—, silit la o confruntare bo­gată în sensuri : — Venind din Occident, mi se pare că cel mai izbitor lucru pe care îl propune Romînia este o idee cu totul nouă despre transformare şi ritm. Am adus cu mine o altă imagine a Bucureştilor, a Carpaţi­­lor, a Romîniei... A acestei Romînii pe care, cu oricîtă simpatie aş fi înconjurat-o, nu reuşeam totuşi s-o aşez la scara dumneavoastră. Desco­păr surse nebănuite de admiraţie şi uimire, nu numai faţă de nivelul construcţiei romîneşti, dar mai ales faţă de ceea ce înseamnă omul de aici, cultura lui, energia şi entuzias­mul cu care asaltează viaţa. E o baie de optimism, reconfortantă mai ales pentru cel care vine dintr-o zonă geografică unde viaţa stă sub semnul incertitudinii, unde orizontul zilei imediate este înceţoşat pen­tru mari mase de oameni. Din a­­cest punct de vedere, mi se pare că o vacanţă în Romînia înseamnă, pentru cineva venit de dincolo, mai m­ult decît o vacanţă, un fel de to­nic moral. Declaraţia aceasta mi se asociază în minte, cu alta, provenită de la Graham Greene, sosit în aceleaşi locuri în urmă cu un an : „Ceea ce mi-a plăcut mai mult în Romînia — spune el, poematic — este lumina. Lumina amurgului, peste cîmpurile de porumb care se culcă în faţa mea ca o mare cu re­flexe de aur; lumina noilor clădiri de la Mamaia, care exprimă cu ade­vărat bucuria de viaţă ; lumina pe care o descopăr pe feţele oameni­lor“... Mă întorc, deci, spre lumina lito­ralului, înconjurat de exuberanţa miilor de turişti, mai ales tineri, ve­niţi în ospeţie la poarta de aur a mării. Un detaliu pitoresc de cronică turistică, pe care mi-l descoperă în­­tîmplarea, încă din primul ceas al dimineţii cu intensităţi tropicale. Domnul Raymond Berthet, armator cu sediul domiciliar în Elveţia, a venit la Mamaia în prima zi a lui iulie. Soţia sa l-a urmat — singură — după cîteva zile. De ce ? ...Au vrut să prevină — mi se spune — un posibil accident de transport, căruia să-i poată cădea victimă perechea , despărţiţi, se asi­gură măcar unul de moştenirea ce­luilalt... O, dar nu ! Nu s-a produs nici un accident dezagreabil de-a lungul drumului, iar cei doi zîmbesc fericiţi pe însorita plajă de lingă la­cul Sint-Ghiol. Cu toată tihna ceasului de plajă, nu putem să ne refuzăm un scurt interviu. îl încercăm în maniera oaspeţilor : — Ce speraţi să izbutiţi în cursul acestei vacanţe ? — Să descarc cel puţin 5 kilo­grame — spune domnul. — 5 şi 500 — precizează doamna. — Asta în ceea ce mă priveşte — completează domnul. — Iar în ceea ce mă priveşte — adaugă doamna — să petrecem se­rile într-un mod cît se poate de agreabil. — Mersi... Dar soţii Berthet ne reţin. Vor şi ei să ne chestioneze reportericeşte, la rîndu-le . — Ce părere aveţi despre Romî­nia ? — Ce părere să am ? — încerc răspunsul, foarte încurcat. Aş dori să aflu mai întîi părerea dumnea­voastră. Domnul Berthet devine serios : — Ce să spun ? E o ţară foarte serioasă, domnule ! Am traversat de sus spaţiul romînesc, dar am putut, credeţi-mă, să observ destule. Im­­presile s-au întărit la Bucureşti: fa­brici care se dezvoltă, cartiere noi... Mamaia ne-a întrecut aşteptările. Am socotit chiar eu : construcțiile noi se întind pe o distanță de 5 ki­lometri. Spuneți-mi, domnule, e adevărat că tot ce se vede s-a ridi­cat doar în ultimii 4 ani ? — E adevărat. Domnul Berthet cercetează che­stiunea cu neîncrederea omului so­lid, de afaceri : — De necrezut... Am fost pe multe plaje celebre. Revăzîndu-le după ani, le găseam neschimbate. Ce fel de ritm de construcţie im­­puneţi dv. ? Doamna Berthet cercetează, prin binoclu, valurile de sticlă care îm­podobesc acoperişul unui hotel. ★ ...15.000 de turişti străini la Ma­maia, alte mii în Bucegi, iar alţii, părăsind rutele clasice, preferă rute mai noi, valorificate pentru turism abia în ultimii ani : Nordul Mol­dovei, Valea Oltului, Făgăraş... Dar toate — vechi şi noi — sunt astăzi rute de înfăptuiri. Vacanţă în Romînia... De ce în Romînia ? Să lăsăm să curgă filmul impre­siilor. — Ce v-a atras în Romînia, doamnă Joyce Dunsheath ? Doamna Joyce Dunsheath, pro­fesoară, membră a „Ladies’ Alpine Club“-ului Angliei, este o pasio­nată și vestită alpinistă. A străbătut şi Alpii, escaladînd Matterhorn-ul (4478 metri), şi piscurile Iranului (Demawend — 5670 metri) — iar în ★ VACANŢA ÎN 1957 a fost şefa unei expediţii în Himalaya, abordînd regiunea Bora Shigri, la peste 6000 de metri alti­tudine. Dar himalaliştii se simt bine şi la 2500 de metri, cu condi­ţia ca peisajul să compenseze prin frumuseţe şi inedit. Străbătînd Fă­găraşul, Piatra Craiului şi Bucegii, doamna Dunsheath a găsit şi fru­museţe, şi inedit: — Cabane moderne şi spaţioase ca aici sunt rare chiar şi în Alpi... Ce-ar fi dacă ne-am lua o zi de popas ? ...Să lăsăm să curgă filmul impre­siilor... — Ce v-a atras în Romînia, dom­nule Karel Janckheere ? — Ce m-a atras în Romînia ? Domnul Karel Janckheere, poet, scriitor şi publicist belgian, îşi ale­ge cuvintele, avînd faţă de ele acelaşi joc exigent al ochelarilor, ca şi în faţa priveliştilor pe care le-a cercetat: — Ce m-a atras în Romînia ? Doream de multă vreme să vizitez o ţară balcanică. Şi, bineînţeles, am optat pentru Romînia, ţară de limbă latină. Concluziile la care am ajuns sunt... poetice. Romînia are tot ce-i trebuie: marea, fereastră des­chisă spre lume, un subsol bogat în zăcăminte şi o industrie care transformă bogăţiile ţării în mii de bunuri destinate poporului , aces­tui popor care a ştiut nu numai să-şi elibereze ţara, dar, mai mult, să construiască tot ce se poate ve­dea în Romînia de azi“. Să lăsăm să curgă filmul opinii­lor, exprimate prin viu grai, în de­claraţii de presă, în cărţile de im­presii ale vacanţelor... — Căror motive datorăm vizita dumneavoastră, domnule Alwar Sundell ? După cîte ştim, aţi vizi­tat Romînia şi în 1960... Domnul Alwar Sundell, membru al Parlamentului finlandez : — Am dorit foarte mult să mai vin o dată în Romînia, pentru ca şi soţia mea să aibă posibilitatea de a cunoaşte farmecul, bogăţia şi frumuseţea acestei ţări, progresele rapide înregistrate în toate dome­niile. Doamna Sundell : — Timpul petrecut în Romînia mi-a părut un continuu răsărit de soare, într-o atmosferă calmă de pace şi de încredere în viitor. — Ilar dumneavoastră, domnule White ? Veniţi pentru a treia oară la noi !... Domnul C. G. White, directorul companiei „American Express“, declară în numele a 300 de turişti americani şi canadieni : — Ce ne-a adus în Romînia ? Nu e greu de ghicit: croaziera „Olym­pia“, organizată de „American Ex­press". Pentru mine a fost o ade­vărată plăcere să vizitez pentru a treia oară Romînia. Cît despre cei­lalţi pasageri cu care am venit, Bucureştiul, de pildă, le pare unul dintre locurile cele mai interesante ale croazierei noastre în jurul lumii. — Opinia dv., domnule Osvaldo Bayer ? — Romînia este o ţară a soarelui şi a vinului bun, la fel ca a noastră — declară Osvaldo Bayer, secretar general al Sindicatului ziariştilor din Buenos Aires. Există însă o di­ferenţă : diferenţa pe care o cre­ează cele două sisteme sociale... Aici, în România, am văzut cum poa­te trăi un popor liber şi fericit. Am găsit şoselele pline de excursio­nişti care mergeau la munte sau la mare; am văzut restaurantele pline de oameni, cărora le place să danseze şi să se bucure de viaţă. Dar mai mult decît toate acestea, am găsit un popor dornic de ştiinţă şi progres, cu o mare dragoste pen­tru patria sa şi înţelegere pentru popoarele care mai suferă sub jugul imperialismului şi colonialismu­lui... Am vizitat Bucureştii, Ploeştii, Constanţa şi litoralul Mării Negre. Vizitatorul străin rămîne uimit şi se întreabă : cum a făcut acest popor pentru a construi atîta, în mai puţin de 20 de ani ?... Răspunsul îl dă un alt ziarist, Antonim Parga, din Brazilia : — Am înţeles că marele, princi­palul efort al guvernului român n-a constat numai în crearea de uzine, de cetăţi industriale noi, în con­strucţia de locuinţe sau de drumuri, în asistenţa socială, în protecţia mamei, a copilului sau a tineretului, marea sa victorie a constat în a cu­ceri încrederea de nezdruncinat a poporului, în a-i însufleţi entuzias­mul, în a-l face să participe activ la atingerea marilor obiective na­ţionale. Din nou litoralul, Mamaia... 1963, iulie 19, ora amurgului. ...Sunt, desigur, printre viligiatu­­rişti, şi oameni pentru care fascina­ţia mării, melopeea talazurilor, voa­lul de aburi al brizei, înseamnă de mult un univers obişnuit, în afara oricărei frăgezimi de spectacol. Pen­tru cine a voiajat în mările Chinei, a făcut escală în Marea Roşie, a în­­tîrziat cîteva sezoane în apele Ca­raibilor şi s-a stabilit, apoi, undeva, aproape de murmurul Mediteranei, spectacolul marin de orişiunde — deci şi panorama Mării Negre —* nu mai are nici un inedit. Este cazul domnului Bernard Bercault, colonel doctor în armata franceză, ofiţer al Legiunii de Onoare, poposit în a­­ceastă vară la Mamaia. Ce l-a adus pe domnul Bernard Bercault, de pe malul Mediteranei pînă aici ? Un afiş dintre multele afişe ale O.N.T. „Carpaţi“, risipite pe panou­rile de la Nissa, i-a deşteptat o a­­mintire mai veche : — Mamaia ? — Da, chiar Mamaia — ne mărtu­risește domnia-sa, pe terasa hote­lului „Albatros". Mamaia mi-a amin­tit Romînia pe care am cunoscut-o acum 30 de ani. Am fost cuprins de dorința de a străbate din nou aceste locuri. Dar surpriza reîntîlnirii cu ele a fost, aș zice, totală. N-am mai găsit la fel decit... marea. S-a ridicat, afabil şi grăbit, în o­­braji cu rumeneala sfîrşitului de va­canţă, îmbiat de tregherul care-i purta valizele. Ne-a rămas, în car­tea de impresii a hotelului „Alba­tros“, toată uimirea, tot entuziasmul, toată admiraţia acestui oaspete : „Am revăzut pămîntul romînesc şi Mamaia după 30 de ani. Am fost foarte impresionat de frumuseţea care domneşte aici. Gus­tul arhitectural e desăvîrşit. Mi-a venit greu să cred că sînt în faţa unei realităţi. Mi-a venit greu să cred că toate cîte se văd au fost înălţate doar în ultimii ani. Impo­sibil să realizezi, intr-un timp atît de scurt, o asemenea frumuseţe ! Dacă întreaga Romînie de azi lu­crează în ritmul acesta, atunci Ro­mînia va fi — cu adevărat — un exemplu despre felul în care se poa­te clădi o ţară nouă şi frumoasă. Ii doresc, din tot sufletul, noroc !“ Vacanţa în România s-a termi­nat... T*! S-a terminat ? „Vom reveni neapărat la anul“ — scriu în cartea de impresii a hote-­ lului „Pelican“ tinerii suedezi pe care i-am întîlnit în trenul de Con­stanţa : Sofia Esk­esson, Marie La­sson, Hans Wall, Josefa Wall, In­grid Johnson, Atel Anderson... „Vă mulţumim pentru cele 14 zile mi­nunate pe care le-am petrecut la Mamaia“. „Satisfăcut, mai mult decit satis­făcut ! Complimentele mele O.N.T.­­ului „Carpaţi“... Nu voi ezita ni­ciodată să fac o caldă propagandă României, pentru frumoasa primire pe care ne-o face... Progresul pe care l-aţi realizat este imens... Voi reveni“. (Michel­ Tasetjean, Vichy, Franţa). „Voi recomanda cu căldură prie­tenilor mei o vacanţă aici. Şi voi veni şi eu, din nou, la anul“. (L. Arditt, Londra). Vom reveni... Nisipul va scînteia, ca şi acum, sub soarele cu intensităţi africane, valurile se vor rostogoli rotund spre infinit. Dar priveliştile ? „Dacă întreaga Romînie de azi lucrează în ritmul acesta, atunci Ro­mînia va fi — cu adevărat — un exemplu despre felul în care se poa­te clădi o ţară nouă şi frumoasă“... Ilie Purcaru­ ­. Din volumul Umberal de Rumania („în pragul Ro­mîniei"), în curs de apariţie. Ne-am apropiat de fabrica de confecţii „Bucureşti“ cu oarecare teamă. Optzeci la sută din muncitori sînt femei. Şi cît înseamnă aceasta numeric ? întrebăm noi. Vreo treisprezece mii de femei, dintre care aproape trei sferturi tinere. O fabrică a tinereţii, deci, cu toate însuşirile acestui minunat cuvint. Din etajele pe care le străbatem, porneşte moda către magazine. In aceste ateliere se fabrică mii şi mii de obiecte de îmbrăcăminte, cărora muncitorii se silesc să le dea varietate, interes, trăinicie. De la un atelier la altul, trecem de-a curmezişul unei păduri de priviri feminine. Ne oprim în faţa unei femei care coase nasturi. Eşti mulţumită ? Pare că nu ne înţelege, îţi place munca pe care o faci, condiţiile de viaţă ? Atunci ne priveşte şi ne răspunde deschis, cu firească simplitate. E din Oltenia. Al optulea copil la părinţi. Scotea oile la păscut. Dormeau toţi într-o odaie. I-a fost drag un flăcău pe care i l-au omorît în război... N-a mai vrut să se mărite. Inima are drumurile ei... Şi nu este încă bătrînă. Locueşte cu o prietenă. Şi-au cumpărat şi un radio mare. Stu­diază croiala. Şi ne enumeră, îngrămădindu-le, motivele mulţumirii ei: „...Am pentru mine o odaie, bucătărie cu gaze. Iau masa de prînz la cantină, merg la cinematograf... Ştiţi, aşa-i la oraş. Cint şi-n corul fa­bricii. E altă viaţă decît cea dinainte, nu-i aşa ?“ Desigur că da ! O lăsăm pe femeia cu nasturii ei şi ne apropiem de o fată. Taie modele, după desenele pe care le are în faţă. O întrebăm, căutînd puţin cuvîntul: ai un pretendent ? Fără să se piardă cu firea, cu un surîs cinematografic, ne răspunde : „Pretendent ? Nu. Am pre­tendenţi“. Fata ştie că place şi nu o ascunde. Părinţii ei au fost tot ţă­rani, dar ea e orăşancă ; mai mult, e muncitoare. Fabrica este, într-un fel foarte propriu, proprietatea ei, casa şi orizontul ei. Ca multe tinere pe care le-am întîlnit în Romînia, vorbeşte cu o fervoare contagioasă. Ne spune că studiază desenul ca să devină creatoare de modele. O inte­resează moda, dar este de asemenea curioasă să ştie tot ce se petrece în lume. I-ar plăcea să călătorească. Preferă fusta scurtă pentru femei şi costumul sport la bărbaţi. Lauda pe care o aducem eleganţei înăscute a romîncelor o mişcă şi o umple de mulţumire ; ne asigură totuşi că ele­ganţa este o deprindere care se poate dobîndi şi că toate femeile pot să înveţe să fie elegante cu simplitate şi să ştie să aleagă. Am rămas sur­prinşi. Această fată dintr-o fabrică din Bucureşti a schiţat un întreg program în cîteva cuvinte. Crezi că femeile au un rol deosebit de jucat într-o lume nouă . Ne răspunde : „dar, să ne putem creşte fiii într-o lume a păcii“. De multe ori ne-a mirat siguranţa cu care vorbesc tinerii în Romînia. Par, şi desigur şi sînt în felul lor, stăpînii ţării. Au învăţat multe lu­cruri şi le-au învăţat bine, deşi ştiu că unele treburi nu merg la perfec­ţie, ca de pildă această maşină la care coase ceastălaltă femeie. Pare foarte supărată de întrerupere. Vine un mecanic. Profităm de pauză ca să-i vorbim. Nu crede că povestea vieţii ei poate interesa în mod deose­bit. E căsătorită, are un copil, bărba­tul ei pleacă deseori în deplasare. Cutreieră nordul ţării. O întrebăm : „şi nu eşti geloasă?” Coboară pri­virea. Ştie că fără oameni ca bărba­tul ei ar fi foarte greu să se organi­zeze serios o ţară. Ne răspunde : „uneori mă simt foarte singură şi do­resc să se întoarcă“. Da, nu mai există acele Cătăline, Marii, Silvii, care înfloreau o singură dată , în ziua nunţii. Femeile de azi au trăit o nouă experienţă, o eliberare, au dobîndit o conştiinţă care înainte dormita înlăuntrul lor. Ceea ce nu le împiedică să fie cercetate uneori de gin­găşia aşteptării. Uneori mă simt singură şi doresc să se întoarcă“, ne-a spus cu suavitate femeia cu ochi adinei, înainte de a se aşeza din nou la maşină. Continuăm să străbatem etajele. Alte scări, alte ascensoare, alte ateliere şi săli de expoziţie. Văzînd şi vorbind, ajungem la bucătării. Bu­cătarul pare un şef de laborator. Mînuieşte enorme oale electrice, şi mi­rosurile şi aburii ne trezesc plăcute amintiri. Completează echipa cîteva femei şi cîţiva băieţi. Ne întind meniul. Citim : supă de roşii, dovlecei umpluţi şi desert. Acesta e cel mai ieftin. Mai este şi altul: supă cu fidea, friptură cu cartofi şi desert. Ne invită să gustăm din toate. Mîn­­cărurile sunt intr-adevăr pregătite cu pricepere. Şeful, unul din cei mai preţuiţi bucătari din Bucureşti, apreciază elogiile noastre. Facem însă observaţia că femeile nu participă la această erudită alchimie sau ocupă numai locul al doilea. Ca să ne răspundă, şeful se apleacă spre noi şi ne şopteşte confidenţial: „întotdeauna este aşa, doamnă. Creaţia în mate­rie de bucătărie şi croitorie e o treabă bărbătească“. Nu am vrut să-l trădăm, răspunzîndu-i cu glas tare. Cele treisprezece mii de muncitoare ale fabricii București i-ar fi scos ochii... sau, poate, nu. Ieșim din fabrică o dată cu unul din schimburile de zi. Ne încon­joară femei grăbite. Aleargă să prindă autobuzele. Le auzim strigîndu-se, saîutîndu-se, rîzînd. Nu putem să nu ne gîndim la femeile pentru care nu se termină niciodată munca şi grija. Sosesc acasă, şi spiriduşii cui­băriţi prin colţuri şi care îşi rîd de toate progresele tehnice, le arată farfurii murdare, rufe de spălat, mîncare de pregătit... Le aşteaptă ceea ce se cheamă „treburi casnice“, împreună cu copiii şi cu soţul a cărui cămaşă se cere călcată pentru decenţa zilei următoare. Ţările noastre occidentale nu au realizat încă, înlăuntrul căminului, diviziunea mun­cii... Ba da , bărbatul citeşte ziarul, iar femeia îl ascultă, spălînd între timp farfuriile... Privim cu atenţie tinerele muncitoare de la Fabrica de confecţii „Bucureşti“. Paşii lor sînt fermi şi răsună ca aceia ai bărbaţilor, care-s siguri de a-şi cîştiga viaţa. Pe cîţiva din aceşti bărbaţi îi vedem­­că aşteaptă ca la ieşirea de la un liceu. Se prind de braţul soţiei sau lo­godnicei şi se duc spre casă, deşi noi ne gîndim că vin şi se duc spr­e lupta pentru a înfăptui, împreună, o ţară prosperă şi demnă. Maria Teresa León şi Rafael Alberti Traducere de PAUL­­ALEXANDRU GEORGESCU * COMITETUL DE REDACŢIE la­„NECAZURI” — Dificultatea e că marea majoritate cu­noaşte bine drumul... Eugen BARBU (redactor şef), I. D. BĂLAN (redactor şef-ad­­junct), Marin BUCUR, Gica IUTEŞ, Al. OPREA (redactor sef-adjunct), Dumitru SOLO­­MON, Niculae STOIAN, Petru VINTILA, Romulus ZAHARIA (secretar general de redacție). REDACȚIA i B-dul Ana Ipătescu or. ÎS, telefon 11,51,51 j 11,35 51­­ ADMINISTRAŢIA 8 Sossâus Elseled­ BG 19. teMfiO 1&&ÎS1 AMnamenta î 8 lai « 8 teAi i 18 Isj = S­iHBi» 88 Isl *» BB 88 ! UPAOfl» combinatul poligrafia uCeiâ SslatgU’. 40.220

Next