Luceafărul, ianuarie-iunie 1964 (Anul 7, nr. 2-13)
1964-03-28 / nr. 7
Primele zile ale acestei primăveri capricioase, cu ceasuri de soare îmbietor, alternînd cu altele de vîntoasă şi de brumă — reeditînd aidoma şi pe malurile Senei „zilele babelor“ carpatice — Tudor Arghezi le-a petrecut la Paris. In timpul celor două săptămîni şi mai bine cit a rămas aici, „patriarhul poeziei române“, cum a fost numit la unison, prin scris şi pe calea undelor, a stat în centrul atenţiei vieţii literare pariziene. In momentul sosirii sale în marea capitală a culturii europene, vitrinele librăriilor aveau expusă la loc de cinste în colţul poeziei culegerea de versuri argheziene, apărută recent în cunoscuta colecţie „Poétes d’Aujourd’hui“ a editurii Seghers. După ani de zile de trudă, cu migala artizanului şi conştiinţa artistului, dublate de „o intuiţie extraordinară“ — cum a apreciat public însuşi maestrul — tînărul poet Luc-André Marcel a reuşit să redea în limba franceză bogata și atît de propria expresie poetică a artei argheziene. In amplul studiu monografic de la începutul volumului, Luc- André Marcel avizează pe cititor că are în faţă o mică parte din vasta operă a „celui mai mare poet al Romîniei contemporane“, neezitînd să adauge cu fermitate : „şi unul dintre cei mai marcanţi ai Europei“. De fapt, constatarea o făcuse mai înainte Rafael Alberti (el însuşi tălmăcitor al lui Arghezi în Argentina), care-l aşeza pe poetul român printre cei mai mari poeţi ai lumii contemporane „şi, poate, chiar cei dinţii dintre ei“. Reputata personalitate a lui Louis Aragon venea să consfinţească această apreciere atunci cînd, în cadrul unei amicale întîlniri recente, se adresa unui grup de poeţi francezi de frunte, strînşi în jurul „veteranului român“ : „Mă simt mai puţin provincial la Paris de cînd Tudor Arghezi se află aici“. Iată pentru ce n-a surprins pe nimeni (în afara lui Arghezi, ca-ntotdeauna proverbial de modest) vînturarea reporterilor şi cronicarilor literari, ca şi vizitele numeroaselor personalităţi la hotelul „La Bourdonnais“ care l-a găzduit pe maestru într-o frumoasă încăpere spaţioasă de la etajul al treilea, cu vedere largă spre „Cîmpul lui Marte“ în mijlocul căruia străjuieşte, imensă săgeată cu profil în filigrană, Turnul Eiffel. Cele mai mari şi de renume reviste literare pariziene — „Les Nouvelles Littéraires“, „Le Figaro Littéraire", „Les Lettres Frangaises“, „Arts“ — radioul şi televiziunea franceză, la care s-au adăugat publicaţii şi posturi de radio străine cu reprezentanţe la Paris (Radio Canada, „Gazette de Lausanne“ şi altele) au solicitat lui Arghezi interviuri şi articole, acordîndu-i loc de cinste în paginile şi emisiunile lor. Personalitatea i s-a impus într-atîta, încît cei care urmau să-i aştearnă pe hîrtie rostirea au simţit nevoia să-i prezinte portretul aproape pictural, cum a făcut-o cunoscutul critic Claude Couffon în „Les Lettres Frangaises“ : „O faţă foarte fină, cu ochi mici, vii, amuzaţi, care se umplu de mistere atunci cînd i se pune o întrebare ce-l oliligă să vorbească prea mult de el însuşi. Un surîs mîndru sub mustaţa deasă, albă... La 84 de ani, Tudor Arghezi a făcut călătoria la Paris cu bereta sa basc și bastonul de bambus...“ Puhoiul întrebărilor se ootoia adeseori la ceasuri tîrzii din noapte. Dar Arghezi n-a lăsat pe nimeni fără răspuns. Și întotdeauna cu verva lui scînteietoare ce uimea pe interlocutor. Fie că era vorba de evocarea unei amintiri din copilăria petrecută în celălalt veac („M-am născut în Oltenia, în ţinutul Gorj, cel mai sărac şi mai pietros din regiune“ — Interviul din „Les Lettres Frangaises“), fie că era vorba de episoade din viaţa poporului, al căror ecou a suit ca o sevă în opera sa: răscoala ţărănească din 1907 („Unsprezece mii de morţi într-o săptămînă. Morţii aceia m-au urmărit toată viaţa. Unul dintre volumele mele de poezie este intitulat 1907...“ — Interviu pentru Radio Canada), fie că era vorba de neobosita-i căutare în aflarea sîmburelui artei şi al adevărului („Cale uşoară n-am ales niciodată. Să-mperechezi două cuvinte nu-i greu. Am dorit însă ca fiecare cuvînt să fie aşezat la locul său în frază, ca o piatră-n pavaj, fără ştirbitură“ — Interviu pen- TUDOR ARGHEZI -a i mmm m\L p,m Corespondenţa specială pentru revista „luceafărul" teu „Les Nouvelles Littéraires“). E mindru că aparţine poporului şi că arta lui serveşte omului („Acum el mă interesează. Vreau ca el să fie respectat, să fie demn, să fie fericit!“ Interviu în „Les Lettres Frangaises“). Deseori a adus elogiu marilor săi înaintaşi — Eminescu, Creangă, Caragiale — şi cu dragoste de părinte a sprijinit noua literatură care înfloreşte în ţara sa. Instituţii de frunte au ţinut să-l aibă pe Arghezi oaspete de onoare. Iată-l într-o zi urcînd treptele Institutului de studii romåne de la Sorbona. Studenţi şi profesori ai bătrînei universităţi, cărora li se adăugau — auto-invitaţi — colegii de la lectoratul de romina al Şcolii de limbi orientale, umpluseră sala de conferinţe pină la refuz. I-au făcut o primire triumfală, aplaudînd frenetic, îl aveau în faţa lor, în persoană, pe poetul ale cărui versuri măiestre le îndrăgiseră, citindu-le deseori şi analizîndu-le în timpul orelor consacrate învăţării limbii şi literaturii romîneşti. I-au pregătit şi o surpriză: în prezenţa lui, studenţii Odette Duval, Philippe de Suremain şi Brigitte Bergeon, sub conducerea profesorului Alain Guillerman, au tradus ad hoc în franţuzeşte poezia Cîntec de adormit Mitzura. Iar Mitzura, care se afla de faţă, însoţindu-şi tatăl, a fost rugată să recite poemul în romîneşte. O puternică emoţie electrizase întreaga asistenţă. Şi poate Arghezi o încerca cel mai mult. Mulţumind cu voce vibrîndă, el a cerut gazdelor permisiunea să evoce această întîlnire într-o viitoare tabletă. A doua zi dimineaţa, pe masa de lucru a maestrului, tableta aştepta să fie comunicată la „Gazeta Literară“. Arghezi a precizat o obişnuinţă, poate un crez : „Nu las niciodată pe altădată ce am de spus acum... Emoţia nu se mai repetă, aceeaşi, niciodată“. In altă zi, a răspuns invitaţiei Societăţii oamenilor de litere din Paris. Sediul societăţii aflat pe strada Faubourg St. Jacques este un vechi palat a cărui aşezare şi ornamentaţie de epocă îl face întrucîtva asemănător Casei scriitorilor din Bucureşti. Aici, într-un salon somptuos, preşedintele Jacques Chabanne şi ceilalţi membri ai comitetului director, înconjuraţi de cîteva zeci de scriitori şi oameni de litere, au primit pe Tudor Arghez, întreţinîndu-se cu acesta timp de aproape două ore şi toastînd în onoarea sa. Jacques Chabanne a evocat marea personalitate a „confratelui romín, pe care sîntem fericiţi că-l avem in mijlocul nostru. Salutăm pe cel mai mare poet român al timpurilor moderne şi pe prietenul literaturii franceze, traducător în romîneşte al lui Moliére, al fabulelor lui La Fontaine, al versurilor nemuritoare ale lui François Villon, Baudelaire, Rimbaud“. Emoţionat şi parcă stingherit de laudă, Arghezi răspunde în marea-i modestie: „Meseria mea, zice-se, de scriitor, m-a obişnuit să rămîn mut, mai ales în faţa unui auditoriu strălucit ca cel care a binevoit a-mi acorda marea onoare de a mă primi aici. Societatea oamenilor de litere este sinteza de la Rabelais până la geniile contemporane..." De aceeaşi primire deosebită s-a bucurat maestrul şi la FENClubul francez unde a fost salutat cordial de secretarul general Jean de Beer. La fel de editura Seghers unde reporterul Televiziunii l-a surprins la întîlnirea cu editorul şi traducătorul primei sale culegeri de versuri în limba franceză... „După aproape 60 de ani, Tudor Arghezi a regăsit Parisul“ nota convinsă că spune un adevăr, revista „Les Nouvelles Littéraires“. Adevărul însă este altul: Parisul acum îl cunoaşte pe Tudor Arghezi. Este drept că în 1905, oraşul de pe malurile Senei găzduia întîia oară un tînăr scund, viguros, cu o voinţă de fier. Venea, gonit de sărăcia Gorjului pietros şi de refuzul Bucureştiului de a-i îngădui un rost, să afle un răspuns la multele întrebări — şi lămurite şi nu — pe care şi le pusese. A colindat Parisul în lung şi-n lat, din Montmartre — unde vindea ziare — pină pe cheiul Senei — unde era hamal, şi de acolo la Sorbona — unde se strecura în amfiteatre să audieze cursuri de care era avid. Era necunoscut. Dar răspunsul nu l-a primit de nicăieri, nici aici, nici aiurea — atunci. S-a întors acasă luînd cu aceeaşi dîrzenie viaţa pieptiş, învingătorul este cel pe care l-a primit recent, cu onoarea ce se cuvine poetului naţional, Parisul. El este Tudor Arghezi şi vine dintr-un alt univers. Claude Emmanuel S-arfi căzut să vorbim despre întreaga personalitate creatoare a lui Taras Şevcenko. Insă cele cîteva reproduceri după tablourile sale nu ne îngăduie să facem referiri mai detaliate asupra pictorului şi gravorului, pe măsura artei lui — pe cînd volumul cu opera poetică, integral şi excepţional tălmăcită de Victor Tulbure, ne oferă astăzi posibilitatea să cunoaştem un mare poet al lumii in toată diversitatea geniului său. Şevcenko, la 24 de ani, fusese răscumpărat de la stăpînul său pe un preţ de 2 500 de ruble. Intr-un joc nu numai al loteriei la care a fost obţinută suma aceasta, dar şi al destinului, banii au fost cîştigaţi pe portretul poetului Jukovski, lucrat de pictorul Briullov. Trebuia răscumpărat geniul plastic al aceluia care avea să devină cel mai mare poet al Ucrainei. Mijloacele poeziei îi erau mai la îndemînă şi îi ofereau posibilitatea să comunice mai direct oamenilor tumultul spiritului său, revolta împotriva nedreptăţilor sociale. Aş spune astăzi, privind în urmă peste un secol şi jumătate, că geniul lui Şevcenko era atît de puternic încît trebuia cu orice preţ să se afirme. Copil de iobag, orfan, rob el însuşi apoi, în aceste condiţii a manifestat o nepotolită sete de învăţătură şi un deosebit talent pentru desen, încît, ca fecior de casă, a reuşit să cîştige interesul egoist al stăpinului care l-ar fi vrut pictor la curtea sa. Intr-un mediu al umilirilor şi al abrutizării s-a format şi a răzbit, deci, o voinţă creatoare, o energie care avea să ia forme plastice şi să se răspîndească în cuvînt. Să nu uităm că in cei patruzeci şi şapte de ani cit a trăit, Şevcenko n-a cunoscut decit treisprezece ani de libertate (şi aceasta în regimul ţarist), restul anilor de după răscumpărare petrecîndu-şi-i ca soldat întemniţat, dus dintr-o fortăreaţă în alta, cu interdicţie asupra oricărei manifestări artistice. Va să zică, după ce termină studiile Academiei de arte şi se formează ca artist şi ca intelectual, în anii maturităţii şi intensei activităţi, cel mai mare şi mai popular poet al Ucrainei se întoarce la condiţia de rob, în care pentru fiecare vers ori linie trebuia să găsească locul şi momentul potrivit ori, uneori, bunăvoinţa superiorilor: „Să ţineţi minte, fraţii mei... / Şi-acele vremi apuse fie,/ Cînd ochii voştri şi ai mei / Priveau prin gratii, în robie". De-acolo din fortăreaţă îşi sfătuieşte prietenul cazac : „Şi la pruncii tăi poveţe/ Dă-le, şi-i învaţă/ Niciodată să nu scrie/ Cîntece, în viaţă./ Totuşi, unul de va-ncepe/ Fac-o şi pe asta!/ Ca-ntr-ascuns să scrie numai, / Că e grea năpasta./ într-un colţ, şi fără larmă, / Pe ascuns, să scrie. / Şi nici Dumnezeu, nici oameni,/ Nimeni să nu ştie;/ Să n-ajungă-aşa ca mine — / Om cu tîmple sure,/ în robie şi-n batjocuri / Chinul să-l îndure". Aşa, „în robie şi-n batjocuri", a realizat Şevcenko zguduitoarea monografie poetică a poporului şi a secolului său. Pentru că acesta este caracterul Cobzarului, de frescă în care poetul liric şi vizionarul epic, într-o multitudine de planuri şi motive, colaborează la zugrăvirea şi la comunicarea dramaticei vieţi a Ucrainei. Cobzarul, cîntăreţul popular, căruia poetul i se substituie in multe dintre baladele sale, îl însoţeşte mai ales în primele poeme şi în cele din anii de libertate, poeme a căror substanţă realistă se întrepătrunde cu un turburător patos romantic popular. In felul acesta figurile haidamacilor dintr-un trecut istoric de glorie şi de eroism din lupta poporului împotriva panilor asupritori sunt reînviate într-un cadru de mare poezie a naturii, trăită în mişcarea elementelor cosmice în care peisajul Ucrainei, cu Niprul, stepa, holdele, plopii, gorganele, vintul, fremătind la răscrucile anotimpurilor, întreţin o permanentă dragoste faţă de trecut şi o sete pentru dreptate şi libertate. Acest cadru, ori, mai bine zis, sentimentul intens al naturii, devenit motiv în admirabile cîntece ori poezii lirice, îndeosebi cele stăpînite de gîndul morţii, al dragostei, ori de nostalgia locurilor natale, e mai puţin pregnant în poemele şi in poeziile scrise în cei zece ani de detenţiune. Locul lui, in versuri mai puţin colorate, il ia necruţătoarea satiră împotriva ţarilor şi o disperată căutare a dreptăţii, a omeniei, a libertăţii. Patriotismul lui Şevcenko este susţinut, pe Ungă spiritul de revoltă socială, de ideea unităţii popoarelor şi de tristeţea dezbinării sociale dintre fraţi, ajungînd în ultima perioadă la o căutare şi o înţelegere a dreptăţii, niciodată însă cu patimă, ci totdeauna cu o înţelegere a sensului social de clasă al acestei dreptăţi. Motivele biblice pe care le prelucrează sînt în acest sens grăitoare pentru spiritul satiric în scopul căruia le interpretează. Ura lui Şevcenko faţă de stăpînirea ţaristă şi faţă de întreaga orinduire feudală nu poate fi egalată în poezia lui decit de simpatia afectuoasă pentru fetele Înşelate şi siluite, părăsite ori vîndute, rămase pe drumuri cu copii, de batjocura oamenilor. în alte condiţii sociale, Şevcenko ar fi fost un mare poet liric al dragostei, in poezia lui insă, domină sentimentul de revoltă împotriva nedreptăţilor sociale şi acolo unde găseşte fiinţa omenească, mai ■ umilită ,şi mai batjocorită, este in dragostea minţită şi înşelată. Unul dintre cele mai frumoase poeme ale Cobzarului, „Katerina", simbolizează însăşi tragedia Ucrainei Înrobită de stăpînirea ţaristă. Acelaşi chip al patriei parcă-l vedem în figura Oxanei din Haidamacii, batjocorită de panii asupritori. Dar sînt nenumărate eroinele poemelor lui Şevcenko, fetele „sprîncenate" părăsite de cazacii rămaşi in război, de ciumacii morţi pe drumuri, de boierii destrăbălaţi, ajunse pe mina vrăjitoarelor, ori a rusăriilor, logodnice aşteptind un zadar, mame cerşetoare, părăsite, înnebunite. Prin această înţelegere şi cîntare dureroasă a dragostei şi a femeii sărace în condiţiile sociale ale timpului său, Şevcenko rămîne un poet cu un înţeles al artei de o inegalabilă frumuseţe şi măreţie. Poet al dragostei, al durerii, al naturii, dar mai cu seamă al libertăţii şi al luptei pentru libertate, Şevcenko, prin poezia lui de factură şi frumuseţe populară, este unul dintre marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Sărbătorindu-l, la o sută cincizeci de ani de la naştere, lumea întreagă va cunoaşte mai bine sufletul său liber. Ion Horea cumniE uimim „SAMBA” ŞI „MACUMBA” — TOT IMPORT! Asemeni pămînturilor ei nesfîrşite şi încă nestrăbătute de om pe de-a-ntregul, istoria Braziliei se pierde în ceaţa trecutului, fără urme, fără nume ; începe să se clarifice după 1500, cînd vase portugheze debarcă primii europeni în aceste locuri pe care ei le numesc „Terre dos Papagaios“ („Meleagurile papagalilor“). Zahărul, lemnul, cafeaua, au atras oameni de pretutindeni. Lăcomia, pofta de îmbogăţire rapidă i-au determinat să îndure şi să se lupte cu o climă aspră. Cînd în Rio dos Vehos s-au descoperit aur şi diamante, în această regiune neospitalieră s-a produs o adevărată migraţie. Proprietarii de plantaţii pornesc spre miraj cu sclavii negri, fabricanţii de zahăr îşi abandonează întreprinderile, soldaţii dezertează, invadatorii sosesc de pe toate întinsurile. Se ridică oraşe noi: Villa Rica, Villa Real, Villa Albuquerque. Se dau lupte disperate. Miracolul aurului durează numai cincizeci de ani; aurul se isprăveşte. Coloniştii se întorc pe litoral sau înlăuntrul ţării, întemeiază plantaţii noi. Aşa se colonizează bazinul Amazoanelor, Matto Grosso, Rio Grande do Sul; aşa se ridică mai tîrziu marile oraşe Rio de Janeiro şi Săo Paolo. Istoria frămîntată şi bizară a acestui ţinut avea să mai cunoască, în timpul războaielor napoleoniene, încă un eveniment. Regele Joăo al Portugaliei, ameninţat pe continent, de Franţa (ultimatumul lui Napoleon din 1807) şi pe mare de Anglia pleacă însoţit de 15.000 de oameni — nobili, magistraţi, cler, generali — în colonia Brazilia şi-şi stabileşte reşedinţa la Rio şi Bahia. Catastrofa Portugaliei contribuie aşadar la generalizarea limbii portugheze în întreaga Brazilie. Se ridică palate, se nasc instituţii. Rio devine o veritabilă capitală. Bahia o reşedinţă de vară. Dintr-o ţară a exilului, Brazilia ajunge o ţară a refugiului. în puţini ani, principalele oraşe se transformă in replici ale civilizaţiei europene. Această dezvoltare impetuoasă aduce însă cu sine luptele parlamentare, intrigile, instabilitatea, cărora li se adaugă antagonismul între aboliţionişti şi sclavagişti. Am reconstituit lesne această istorie datorită zecilor de monumente, palate şi clădiri vechi în stil baroc, datorită muzeelor istorice sau ale celorlalte : „Muzeul de magie neagră“, „Muzeul şi Pinacoteca Educaţiei Sexuale", „Muzeul De Indio“. Am căutat urme ale civilizaţiilor milenare : ustensile de argilă. La Bienala de la Săo Paolo era organizată o expoziţie de artă pre-columbiană, opere de artă de mare valoare artistică , piese din aur, metal, picturi, ceramică, dar numai din Peru, Columbia şi Argentina. Am cercetat muzeele , vechi şi neîngrijite, reconstituie o istorie legată de Portugalia sau de luptele interne. Cele noi sunt copleşite de produsele moderniste europene. Nici o urmă a unei religii braziliene arhaice, nici o melodie sau legendă populară păstrată peste secole. Chiar celebrele samba şi macuimba sînt de import. DE CE NU FOTOGRAFIAZĂ TURISTUL în mijlocul oraşului Rio, pe stîncile care-l împart în cartiere şi care dau oraşului o mare întindere — se găsesc lavelele — cabanele negrilor — căţărate ca nişte cuiburi de pasăre. Din argilă, bambus sau tablă, deschise şi fără protecţie — ele par pe munte un mozaic. Am păşit printre aceste mocambe cu un ciudat sentiment de umilinţă în faţa celei mai neînchipuite mizerii. Cîteva beţe de bambus înfipte în stîncă, cîteva scînduri, pînză sau tablă deasupra şi gata mocambo ! Pe treptele scărilorstradă, o adevărată procesiune de femei şi copii, cărînd vase cu apă sau alte obiecte pe cap. Mă consideră curioşi şi-mi fac loc să urc. N-am curaj să fotografiez. Nu vreau să subliniez şi prin asta că sunt doar trecător, turist. O perdea se dă la o parte şi-mi dezvăluie tabloul unei familii. O masă, o rogojină şi, prinse în perete, ilustraţii multicolore din reviste. Nu poţi să uiţi că jos, la trei minute distanţă, se află celebrele plaje Copacabana, Botafago şi Flamengo. BRAZILIANUL POATE FI VĂZUT ÎN „CARIOCA" Nici o fotografie şi nici cuvintele nu pot reda inepuizabilele culori, varietatea peisajului, miile de scene cotidiene din Rio. Aici găseşti cite ceva din tot ceea ce există în întreaga ţară. Marea în zig-zag-uri, munţii cu celebrele stînci „Căpăţîna de zahăr“ („Păp de Azucar“) şi Corcovado, cu lacurile Tijuca şi Freitas, cu rîuri, căderi de apă, împodobite de multiplele nuanţe ale verdelui; pădurea tropicală virgină, grădini, zgîrie-nori, străzi cu un colorit oriental alături de autostrade, centrul comercial alături de unul turistic, portul şi fabricile, tuneluri ce străbat stîncile alături de scările întortocheate ale lavelelor, între atmosfera de pe ţărmul mării şi cea din interiorul oraşului, o diferenţă de climă, de aer, de umiditate, şi, fireşte, de tipologie umană. Bulevardele din Rio sunt grandioase, străjuite de blocuri mari. Am căutat străzile din Carioca — mici, ascunse, fără nume — înzestrate cu un farmec meridional, sărace şi fără pretenţie. Pe-aici nu circulă maşinile care îngrozesc prin viteză pietonii pe bulevarde. Aici în Carioca am văzut brazilianul. Pe străzile în care casele cu un etaj au aproape toate cîte-un magazin la parter — de cele mai adeseori o cafenea— oamenii merg încet, fără zgomot, parcă fără preocupări. MUZEU DE ARTĂ ÎN SAO PAULO Pentru a descrie Rio de Janeiro ar trebui să fii poet sau pictor ; pentru Săo Paolo trebuie mai cu seamă cunoştinţe economice. Am simţit lucrul acesta încă de pe aeroport, mai bine organizat decât la Rio, cu mai multe reclame şieci mai comercial. Apoi taxiul, în drum spre hotel Lord, a străbătut străzi variate , case moderne, vile sau blocuri foarte înalte. Săo Paolo nu are un aspect determinat. Este un oraş care avea în 1910 aproape 50.000 de locuitori; azi are peste 4 milioane. E dominat de cîteva mii de fabrici pe ai căror patroni îi găseşti răspîndiţi în cele cinci continente. Clima chiar, mai dulce, a înlesnit aici o mare concentrare de oameni şi comerţul de toate felurile. La Rio găseşti frumuseţea în natură. Aici este de prisos. Am căutat muzeul de artă din Săo Paolo, muzeu al cărui fondator şi preşedinte de onoare este trustmanul ziarelor din Brazilia, Assis Chateaubriand. Bogat în opere, dar cu înfăţişare de bancă de comerţ. La etajul al IlI-lea al unei mari clădiri comerciale, urcînd cu liftul, este situat muzeul. Două săli mari, cuprinzînd dintre italienii mai cunoscuţi: Botticelli, Mantegna, Giovani Vellini, Raffaello* Tiziano, Tintoretto, Magnasco. Impresionat rămîi, în priimul rînd, de pictorii francezi: Clouet, Poussin, Fragonard, Corot, patru Delacroix, doi Courbet, patru Manet, cinci Cézanne, treisprezece Renoir și tot atîția Gauguin, Van Gogh, Toulouse—Lautrec (zece tablouri), Mattisse, Picasso, Modigliani, Lurcat şi alţi artişti contemporani. Stărui lung în faţa tablourilor lui El Greco—îndeosebi asupra lui San Francisco, precum şi asupra portretului ducelui de Olivares de Diego Velasquez. Cele patru tablouri de Goya, printre care portretul contesei de Casa Flores m-au făcut să meditez asupra ciudăţeniilor oraşului Săo Paolo. Lista operelor din acest muzeu ar fi completată în ceea ce priveşte rarităţile — dacă mai amintesc de tablourile lui Hans Memling, Hieronimus Bosch, Holbein, Rubens, Frans Hals, Rembrandt, ale lui Reynolds sau Gainsborough. O emoţie deosebită ţi-o prilejuiesc tablourile lui Siqueiros sau Diego Rivera. Aici l-am descoperit şi pe Candido Portinari, pictor paulistan, născut în 1903, fiul unor emigranţi italieni. Tablourile Strigătul morţii sau Inmormîntarea dezvăluie cu atîta dramatism traiul ţăranilor de pe plantaţiile de cafea, încît pot fi considerate simboluri ale durerii ; o personalitate puternică, la care nu ştii ce să admiri mai întîi, sîngele rece al pictorului, virtuozitatea lui, seducţia pe care o exercită tonurile subtile... Portinari este unul dintre acei artişti brazilieni care a întors spatele lirismului excesiv al oraşelor braziliene, regăsind atmosfera misterioasă şi fascinantă oferită de existenţa celor numiţi adesea „oameni uitaţi“, oamenii care ne dau ceea ce este mai autentic la tropice. La Săo Paolo am găsit puţine vestigii ale trecutului. Nici măcar din secolul al XIX-lea. Nomazii şi emigranţii care au ridicat acest oraş par să nu fi avut simţul durabilului şi al continuităţii. De sus, de pe terasa hotelului Lord — la al 20-lea etaj — desluşeşti acest aspect. Noului oraş îi sunt caracteristice dinamismul, spiritul de afaceri, activitatea. Cei care nu lucrează se plictisesc, stau pe străzi, în preajma cafenelelor, în holul cinematografelor sau al magazinelor de discuri împuind urechile străzii de ritmul tobelor. Sunt mulţi. Cu greu străbaţi străzile printre ei. Par să aştepte ceva. TOTUL E NOU LA BRASILIA Am plecat cu greu din Săo Paolo spre Brasilia. Greva şoferilor de taxiuri mă imobilizase la hotel. Noroc de amabilitatea unui liftier care — pentru 2000 de cruzeiros — mi-a procurat un microbus, şi astfel am reuşit să prind la timp avionul. Am pornit deci cu emoţie, spre necunoscut, în interiorul continentului. Plantaţii, păduri, munţi şi apoi savana tropicală. Pădurea tropicală ne întîmpina cu jerbe de foc. Din loc în loc, jungla ardea din pricina secetei. Cercurile şi liniile de foc păreau de sus broşe ale pămîntului. La prima escală în savană, pămîntul roşu mi s-a părut lucrul cel mai interesant. La Brasilia am ajuns seara. Totul era nou , şi aerul mai cald şi mai uscat, şi oamenii mai domoli şi mai resemnaţi şi locul mult mai pustiu decit pe litoral. Cînd am intrat în holul hotelului Naţional — mare, spaţios, luxos — mi s-a părut că intru într-un muzeu în care oamenii se mişcă încet, în tăcere. De altfel, în timp ce mi se făceau formele de înregistrare, o tapiţerie de Lurgat îmi atrăgea insistent privirea şi-mi provoca întrebarea : „Cum a ajuns aici“ ? De Oscar Niemeyer auzisem de mult. In septembrie 1956 el a început planurile oraşului Brasilia. Doi ani mai tîrziu au început construcţiile. Apoi, în 1961, Brasilia a devenit capitala Braziliei. Situat în mijlocul continentului, într-o regiune de stepă, la o altitudine de aproximativ 800 m. între tropice şi ecuator, la o distanţă de aproape 1200 km. de ocean, oraşul Brasilia este rezultatul încercărilor mai vechi de a împinge populaţia spre interior. .La început, oraşul era legat de restul ţării printr-o punte aeriană, apoi s-au construit şosele şi căi ferate. Brasilia nu seamănă cu nici un alt oraş din lume. Faptul acesta a şi produs multe discuţii. Clima grea îl face neospitalier. Lipsa de umiditate face insuportabilă căldura, te obligă să bei continuu maconta, că zeamă răcoritoare din fructe, pe care indienii o iau pentru calmarea nervilor. Fructul în sine este otrăvitor, dar zeama lui mi s-a părut mai bună decit oranjada. Orașul este conceput ca un oraș-pilot, cuprinzînd trei grupuri distincte : centrul (cu Palatul Congreselor, ministerele, o catedrală, hotelul în care locuiesc, un palat al culturii cu săli de teatru, cinematograf, estradă ş.a.); în stingă —un orăşel universitar, fără universitate iar în dreapta — locuinţele funcţionarilor. In jurul acestui oraşpilot, la o depărtare de 50 de km. sunt cinci orăşele muncitoreşti, care-ţi dau parcă, într-un fel, imaginea FairWest-ului. Seara mi-a fost cu neputinţă să văd ceva. Oraşul nu are străzi, nu are trotuare. Case, autostrăzi şi pămînt roşu sterp. Am înţeles abia dimineaţa — străbătînd kilometri cu taxiul şi cu autobusele, neluînd în seamă căldura şi lipsa de umiditate (pe care, mai tîrziu, spre seară aveam să le resimt din plin concentrate în nervi) — în ce constă noutatea acestui oraş. Pe un spaţiu imens sunt împrăştiate clădiri legate între ele de autostrăzi. Pe acest uriaş şantier, cu ajutorul spaţiului generos, arhitectul a vrut să realizeze sentimentul grandiosului, menit să depăşească proporţiile omului învăţat să meargă pe jos. A plecat de la tradiţie şi de la Corbusier. A respectat tradiţia oraşelor vechi ridicate în jurul unor pieţe sau palate impozante, aşa cum este San Marco în Roma, Palatul Dogilor la Veneţia, Catedrala din Chartres. După modelul acestora a conceput — străjuită de palatele ministeriale — o autostradă ce duce la piaţa în care se ridică Palatul Congreselor. Mai multe criterii par a fi stat la baza conceperii acestui edificiu curios şi ciudat la prima vedere. In primul plan se află o clădire cu trei etaje, pe jumătate îngropată, avînd pe acoperiş două imense emisfere : alături, două blocuri zgîrie-nori, gemene, ridicate în mijlocul unui lac artificial : lateral, piaţa este închisă de două pavilioane, iar în mijloc cîteva monumente statui figurative, aşezate de-a dreptul pe caldarîm, printre care sculptura Personaje de Bruno Giorgi. Niemeyer a căutat să înlăture convenţionalitatea arhitecturii consacrată de urbanistica modernă contemporană, care a dus la o arhitectură melancolică şi care, aici, ar fi căpătat proporţiile tristeţii. A tins spre forme clare, suple, urmărind volumele, realizarea spaţiilor libere, profunzimea vizuală şi de perspectivă, caracterul monumental conceput, pe forme pur geometrice. Niemeyer, alături de Lucio Costa şi de alţi arhitecţi brazilieni, s-a inspirat din principiile lui Corbusier pentru a construi edificii gigantice cu faţade plane, străbătute de alveole. A prezentat aici, într-o aparentă dezordine, un examen al inovaţiilor, răsturnînd regulele şi modificînd problemele relative ale echilibrului, ale calculului rezistenţelor, ale esteticii chiar. Geometria euclidiană, formele statice dispar. Imaginaţia este dominantă, dînd opere surprinzătoare. Multe forme îţi apar străine, curioase, ca Piaţa celor Trei Puteri, ca Palatul Congreselor sau ca Palatul Alvorada. încet, încet, bagi de seamă că majoritatea clădirilor sunt adaptate climei și ploilor tropicale. Ridicate pe piloți din beton, casele sínt desprinse de pămîntul încins, lăsînd apa ploilor să se scurgă. Ferestrele caselor sínt umbrite de grilaje din beton. Şi totuşi, oamenii se simt aici exilaţi. Totul este prea oficial, prea rece, deşi oraşul încins de soare este încălzit de râsetele copiilor şi de lumina optimistă din ochii oamenilor. Mircea Deac COMITETUL DE REDACŢIE Eugen BARBU (redactor şef), I. D. BALAN (redactor şef-adjunct), Marin BUCUR, Gica IUTEŞ, Corneliu LEU (secretar general de redacţie) Al. OPREA (redactor şef-adjunct), Dumitru SOLOMON, Niculae STOIAN, Romulus ZAHARIA. VEDERE DIN RIO DE JANEIRO REDACŢIA! BAul Ana Ipătescu ar. 19, telefon 11.51.54, 11.51.51 i ADMINISTRAţia j şoseaua Kiselefi ar. 19, telefon t«.«3.91 ţ Abonamente i % lei - 3 luni; ij lei - i luai i 36 lei «un an i Tiparul j .Combinatul poligrafie Casa scntell 40.220