Luceafărul, ianuarie-mai 1965 (Anul 8, nr. 2-11)

1965-02-27 / nr. 5

a Uniunii scriitorilor din R.P.R. d­aia. In viaţă, chiar oamenii cei mai simpli discută azi Intre ei chestiuni po­litice, sociale sau morale la cu totul alt nivel intelectual, decit cel din multe cărţi, care le sint consacrate. Unii pro­zatori însă parcă se Incăpăţinează să demonstreze cu orice preț că Lovinescu avea dreptate. Ei cultivă un soi de sim­patie bizară pentru primitivismul inte­lectual. Eroii lor rezolvă cele mai com­plicate dileme morale printr-o izbucni­re intempestivă sau printr-o bătaie pro­tectoare pe umăr. Regimul sufletesc al acestor personaje, destul de des întîlni­­te, stă sub semnul reducţiei, dată ca formă supremă a „sănătăţii“, „vigorii“ şi „bunului simţ". încolo, se sugerează vrînd-nevrînd, lucrurile merg perfect şi oarecum de la sine, fără nici o potic­neală, înainte. O reprezentare idilică a dinamicei sociale apare inseparabil le­gată de asemenea concluzii. Ea e întot­deauna mai comodă pentru că simplifi­că datele vieţii. Dar dacă efortul auto­­perfecţionării e stînjenit sau chiar îm­piedicat de anumiţi factori obiectivi ? Dar dacă răul renaşte, fie şi temporar, în unele împrejurări prielnice şi tre­buie stîrpit printr-o luptă care com­portă riscuri ? Iată numai cîteva între­bări eludate dintr-odată de această pre­zentare a luptei noului cu vechiul ex­clusiv pe tărîmul conştiinţei. Comod din punct de vedere literar este şi a refuza să examinezi formele ascuţite, tragice cîteodată, pe care le pot îmbrăca, în diverse condiţii parti­culare, chiar contradicţiile neantago­­niste din viaţă. Aici, mai simplu spus, stăruie o reprezentare vulgarizatoare a raporturilor dintre destinul individual şi evoluţia societăţii, aşa cum le con­cepe marxismul. Dacă o clasă e, sub raport istoric, în ascensiune, nu urmea­ză că absolut toţi cei care o compun cunosc o soartă fericită. Ceea ce se ve­rifică statistic nu exclude excepţia. Practic vorbind, autorii pentru care si­tuaţiile întîlnite mai rar constituie „ca­zuri“ neglijabile, fenomene „periferice“, „accidente“ fără interes, sunt amatorii de ilustrări literare. Ei se mulţumesc să ia de-a gata legile mari stabilite şi să le exemplifice prin nişte întîmplări şi comportamente. Realitatea din jur nu e astfel studiată, ci folosită ca simplu material documentar pentru romane, nuvele sau schiţe scrise mintal dinainte. In „Vara oltenilor", unul din roma­nele de prim Interes apărute recent, contradicţiile lăuntrice ale eroilor, ur­mărite cu o rară fineţe şi originalitate, alcătuiesc substanţa cărţii, aşa cum s-a remarcat. Adversităţile exterioare, chiar cînd iau o turnură violentă şi senzaţională, rămîn totuşi într-un plan de interes secundar, fiindcă nu dictea­ză ele propriu-zis dramatismul real al proceselor morale înfăţişate de autor. Desigur, acest tip de conflicte sînt pro­prii vieţii noastre şi pot furniza o lite­ratură excelentă cum s-a şi dovedit. Formulele noi de proză încearcă să răspundă, nu odată, unor probleme reale ale perfecţionării mijloacelor prin care literatura ţinteşte să exploreze mai a­­dînc şi mai îndeaproape viaţa. Soluţiile aduse pot fi discutabile sau de-a drep­tul eronate. Prin aceasta, problemele nu încetează să existe şi să-şi ceară o re­zolvare. A le ignora cu seninătate în­seamnă a condamna literatura la stag­nare şi epigonism. De aceea Partidul ne-a îndemnat să nu rămînem­ străini de mişcarea literară mondială, de tot ce ea conţine nou, valoros, interesant. Da­toria noastră, ca scriitori revoluţionari, este de a aborda curajos problemele inedite pe care le ridică perfecţionarea tehnicii narative, a le stabili cu lucidi­tate termenii i­eali şi a le aduce o re­zolvare originală, străină de orice mis­tificare ideologică, în spiritul concep­ţiilor celor mai înaintate. Iată aşa­dar, că avînd conştiinţa realizărilor prozei româneşti contemporane, nu putem să nu discutăm şi cîteva aspecte mai puţin satisfăcătoare, ale dezvoltării ei. Rea­mintim pe cele asupra cărora am cre­zut că merită să ne oprim în primul rinel (adîncirea tematicii de actualitate în sensul cuprinderii problemelor majo­re ale vieţii noastre, tratarea cu îndrăz­neală comunistă a luptei dintre nou şi vechi, perfecţionarea tehnici narative). Suntem­ încredinţaţi că dezbaterile Con­ferinţei ne vor ajuta să vedem mai bine lucrurile şi, analizîndu-ne cu simţ de răspundere succesele ca şi slăbiciunile muncii, vom găsi căile practice pentru a da un nou avînt creaţiei noastre. DRAMA­TURGIA ...Descoperirea unor conflicte autenticii» nu asigură încă succesul dramei. Este necesar ca, odată problema pusă în da­tele ei majore, piesa să se menţină, cu tot ansamblul ei de mijloace, pe direc­ţia aleasă. în acest scop, elementele de observaţie şi datele caracterologice, sub­stanţa dialogului şi vigoarea replicii n-au dreptul să slăbească, nu-şi pot per­mite crize de respiraţie fără a minima­­liza punctul de plecare, compromiţînd ideile şi uneori chiar sugerînd concluzii eronate. Un scriitor cu adevărat înzes­trat ca Al. Mirodan propune în primele scene ale dramei „Noaptea e un sfetnic bun“ o controversă etică de o netăgă­­duită importanţă. Cortina se ridică pe conflictul între două poziţii adverse faţă de posibilitatea recuperării unui om. Co­mandamentul moral al încrederii în om, care — cum vom vedea — ocupă un loc de seamă în preocupările dramaturgiei actuale, este aici înscris pe ordinea de zi a conflictului cu o deplină claritate. Dar în a doua jumătate a piesei sfera de idei a acţiunii se îngustează mereu, dia­logul se autonomizează încetul cu înce­tul, trăieşte prin respiraţie artificială şi pe cont propriu. în acelaşi timp, perso­najele care îşi ocupaseră locurile la masa dezbaterii părăsesc tema principală şi îşi trec timpul cu convorbiri adia­cente, care subţiază mereu conflictul. Obligaţia dezvoltării pînă la capăt a termenilor capitali ai conflictului şi ne­cesitatea amplificării acestora printr-o acumulare treptată de fapte şi argu­mente, condiţionează realizarea deplină a dramei. In legătură cu aceasta, se evi­denţiază un anumit aspect al raportului dintre formă şi conţinut, exploatarea ar­tistică a unui conflict se sprijină deseori pe o formulă dramatică adecvată inge­nios­ găsită. Dar pentru ca această for­mulă să-și păstreze expresivitatea, este absolut necesar ca nivelul de adîncire a conflictului să rămînă măcar constant. Slăbiciunile care se vădesc mai ales în ultimul act al comediei „Somnoroasa a­­ventură“ de T. Maziliu, piesă care pro­pune din experiment satiric de un Cert interes, provin, desigur, din părăsirea — la un moment dat — a dezbaterii de substanţă şi reducerea la un aspect se­cundar a luptei dintre nou şi vechi. Di­minuarea conflictului provoacă şi scăde­rea forţei de sugestie a expresiei artis­tice. Atunci cînd între subiect şi con­flict se creează o legătură formală, tea­­tralitatea gratuită invadează spaţiul sce­nic şi compromite intenţia. In acest caz, ideile se estompează şi cîştigă teren sen­timentalismul şi efectul gratuit. Drama se converteşte în melodramă, iar come­dia satirică în divertisment facil. Din păcate, aceste încălcări ale cerinţelor artei autentice n-au fost rare în teatrul nostru. Piese plecate de la bune intenţii ca „De n-ar fi iubirile“ de Dorei Dorian sau „COStathe şi viaţa Interioară“ de Paul Everac, sunt ilustrative pentru re­zultatele decalajului dintre conflict și întrigă, dintre valoarea spectaculară a întîmplărilor din scenă și valoarea con­flictului... ...Ideea încrederii în om a căpătat o deosebită dezvoltare în dramaturgia noastră, tocmai ca urmare a convingerii în­ capacitatea omului de a se transfor­ma, transforming­ lumea. A avut loc o evoluţie interesantă a acestei teme de-a lungul etapelor succesive ale drumului străbătut în ultimii douăzeci de ani. De la simpatia pentru soarta omului sim­plu, s-a produs un revelator salt atunci cînd a fost subliniat rolul activ pe care omul îl poate juca în elaborarea istoriei, în promovarea unor noi forme de viaţă ale întregii colectivităţi. Referindu-ne la preocuparea stărui­toare a dramaturgiei noastre pentru problemele eticei noi, remarcăm piese cu multe calităţi, de la „Reţeta fericirii“ şi „Fii cuminte, Cristofor !“ de Aurel Baranga, la piesa de debut a lui Paul Everac, „Poarta“, „Steaua polară" de Sergiu Fărcăşan sau „Accidentul" de Maria Földeş. Dar nu putem să nu ob­servăm că multe dintre piesele cu pro­gram moral nu izbutesc să-l exprime artistic, ceea ce nu numai că le retrage forţa de convingere, dar produce — prin exasperare didacticistă — un efect mai curînd contrar. Construcţia simplificată a psihologiei personajelor scade valoa­rea educativă a unei piese ca „Este vi­novată Corina ?“ — datorată unui autor preţuit c­vni este Laurenţiu Fulga. Al­teori, problemele morale sunt introduse pentru a încerca să susţină ideologic o dramă de interes poliţist („Cine a ucis ?“ de Ştefan Berciu­) sau o farsă cu efecte comice exterioare („N-avem centru înaintaş“ de Nicuţă Tănase). Cînd de­monstraţia morală nu capătă un subtext psihologic edificator, argumentarea tex­tului cu situaţii de o teatralitate ieftină, mijloceşte pătrunderea artificialului ca în „Judecata“ de Tudor Roşca. Proble­matica de ordin moral cere prin exce­lenţă o tratare de o deplină autentici­tate. A despărţi răul de bine este o ope­raţie delicată­, care solicită farmecul adevărului artistic. Modificările structurale ale dramatur­giei noastre apar cu o nouă evidenţă în schimbarea calitativă a categoriilor tra­gicului şi comicului. Natura tragică a conflictelor alimen­tare de ignoranţă şi plecînd de la înge­­riunchierea umilitoare a omului în faţa tainelor destinului nu mai poate avea însă nimic comun cu o viziune a lumii bazată pe eficienţa cunoaşterii. Sfera tragicului a fost eliberată astfel de ava­tarurile neputinţei. Dramaturgia noastră s-a angajat pe drumul realizării unor tragedii de un vibrant umanism. In o­­pera unor autori elementul tragic a fost implicat mai ales în drama eroică, ca, de pildă, în „Anii negri“ sau în trilogia lui Al. Voitin dedicată oamenilor „care tac“ și „înving". Dar reconsiderarea în spirit marxist­­leninist a surselor tragicului nu duce în nici un fel la o limitare a acestora. Aşa numitul caracter optimist al tragediilor scrise într-o viziune realist-socialistă se fundează pe o seninătate filozofică sus­ţinută de perspectiva istoriei. De aci nu decurge nici o îndulcire a realităţilor luptei, nici un rabat, de adîncime acor­dat temelor grave ale existenţei. Rezol­varea facilă a unor conflicte, de teama întîlnirii cu nefericirea, este tocmai de aceea condamnabilă. Mai întristătoare decît tristeţea însăşi ne apar finalurile surîzătoare ale unor drame care ocolesc momentele de tragism Intens. Horia Lo­­vinescu, amplificînd, fără o justificare majoră, moartea unei eroine care abia începuse să se caracterizeze (Neli din „Febre“), a trecut bru­sc în zona senti­mentalismului gratuit. O încercare mai recentă ă unui debutant („Stăpînul ape­lor“ de Constantin Pastor), căruia nu-i lipseşte talentul, de a realiza o tragedie cu resorturi morale explicite, a rămas pe pragul marilor înţelesuri. Ce s-a în­­tîmplat ? Incercînd să reliefeze ideea răspunderii fiecărui om faţă de soarta tovarăşilor săi, piesa — păstrîndu-se în planul exigenţelor realismului — nu iz­buteşte să atribuie eroilor trăsături psi­hice revelatoare, capabile să-i susţină în climatul unei tragedii. Cerinţa indivi­dualizării adînci este însă esenţială dez­voltării conflictelor tragice. Numai evi­denţierea deplină a individualităţii subliniind dispariţia unei entităţi umane de neînlocuit, stabileşte atmosfera tra­gică, evitînd melodrama sumară... Ea ce duce realizarea fericită a aces­tei cerinţe ne-o dovedeşte ultima pie­să a lui Horia Lovinescu, „Moartea li­nui artist“. Nu numai amploarea şi bo­găţia interioară a eroului tragic este aici relevabilă, ci şi caracterizarea de­cisă, în linii pline şi ferme, a celor­lalte personaje. Construită ca o versiu­ne reconsiderată a vechiului mit al cre­aţiei, piesa ajunge la concluziile sale asupra chestiunii cruciale a sensului e­­xistenţei după ce încearcă puterea de rezistenţă a unei serii de false soluţii. Eroul trece astfel prin febra unor în­cercări de extremă limită şi ajunge la adevăr prin acceptarea punctului de ve­dere al înţelepciunii populare. O modalitate cu antecedente mai vechi dar cu un prestigiu relativ recent în teatrul universal, şi nu numai în come­die, aceea a abordării absurdului, creea­ză obligaţia unor delimitări şi pentru dramaturgia noastră. Caracterul aberant al orînduirilor bazate pe exploatarea omului, esenţa lor anti-umană, a gene­rat forme nefireşti ale existenţei sociale şi prin urmare, deprinderi morale ab­surde, contrarii raţiunii şi esenţei uma­nităţii. Intr-o asemenea înţelegere abor­darea artistică a zonei absurdului poate favoriza demascarea inamicilor omului şi este explicabil faptul că într-o litera­tură ca a noastră, absurdul a fost consi­derat ca o sursă a comicului şi a prile­juit unele experienţe, ca în comediile lui T. Mazilu­... Necesitatea învăţării artei de a fi dra­maturg este de o covîrşitoare însemnă­tate iar dramaturgia noastră se resimte de pe urma unor serioase lacune în pre­gătirea de specialitate a multora dintre autorii noştri dramatici. In acelaşi timp nu putem reduce obligaţia instruirii ta­lentului la deprinderea unei tehnici ru­dimentare privind ieşirile şi intrările, efectele şi suspensia acţiunii. Un autor tînăr şi înzestrat cum este Dorel Dorian a scris mai întîi o piesă cu destul meş­teşug în construcţia de suprafaţă („Dacă vei fi întrebat“). Din momentul în care el a trecut însă de la o reprezentare ilustrativă, exterioară a conflictului la o problematică gravă, au început să se ivească dificultăţile reale ale „meseriei“. Harul artistic se cere a fi dezvoltat pe baza unei bune cunoaşteri a structurii interne a dramei. In legătură cu acest fel de probleme s-a dezvoltat mai ales în ultimele decenii pe plan mondial, o vie activitate de analiză minuţioasă a experienţei celor mai de seamă drama­turgi. Urmărite cu tot discernămîntu­l necesar, asemenea disecţii sunt, desigur, profitabile. Trecerea în prim-plan a conflictului de idei a cerut o împrospătare corespunză­toare a limbajului artistico-dramatic. S-a pus cu o deosebită ascuţime sarcina exprimării conceptelor şi a urmăririi mişcării ideilor în înfăţişări scenice in­vestite cu o mare forţă de generalizare. Considerăm că problemele principale puse artei dramaturgului, după selecţio­narea conflictelor autentice ale epocii, s-au grupat pe de o parte în efortul de esenţializare, de concentrare, pe de altă parte în realizarea unor construcţii dra­matice favorabile demonstraţiei parti­zane, dezvoltării unei dezbateri care să conducă la concluzii limpezi, cu un de­clarat rol educativ. Iată de ce drama­turgii noştri cei mai înzestraţi au supus unor noi exigenţe tehnica simbolurilor teatrale, destinată să exprime ferm dlar şi nuanţat, esenţele, punctele de vedere­­cheie... Privită de-a lungul celor două decenii literatura noastră dramatică prezintă spectacolul unei cotituri decisive, în care schimbarea modului de interpretare a istoriei şi a relaţiilor dintre om şi is­torie a dus la un incontestabil salt cali­tativ. Preocupată cu precădere de pro­blematica evului socialist, literatura dra­matică românească n-a încetat a fi sen­sibilă la marile întrebări ale omului. Piese şi autori români au încercat sa propună răspunsuri originale la aceste întrebări. Scriitori mai vîrstlnici şi-au încoronat opera cu lucrări de o reală ti­nereţe. Au apărut scriitori noi dintre care nu lipsesc talente certe, personali­tăţi viguroase. Un aspect important al creaţiei dra­matice noi, îl oferă piesa într-un act. Amploarea pe care mişcarea teatrală de amatori o cunoaşte astăzi în­ ţara noas­tră a impus atenţiei problema utilui re­pertoriu specific, menit să răspundă a­­cestui amplu fenomen cultural. Drama­turgi cunoscuţi şi apreciaţi ca Aurel Baranga, Lucia Demetrius, Mihail Davi­­doglu, Tudor Muşatescu, Paul Everac, au scris pentru teatrul de amatori lu­crări interesante care s-au bucurat de popularitate pe scenele atâtor cămine culturale, cluburi şi case de cultura. Sfera tematică a acestui repertoriu s-a lărgit considerabil; ea priveşte zone mai diverse ale realităţii socialiste. Din ce în ce mai evident se face observat faptul că o serie de criterii vulgarizatoare care duceau la o înţelegere îngustă a imaginii teatrului de amatori, încep să dispară. Aşa, de pildă, se afirmă tot mai viguros concepţia după care faţă de piesa in­tr-un act trebuie să avem aceleaşi exi­genţe ca faţă de orice operă de artă, ca rolul ei educativ, influenţa asupra ma­selor, se pot realiza numai dacă ideile sunt întruchipate în imagini de reală valoare artistică. CU toate acestea, creaţia literară nu se află, în sectorul dramaturgiei, la înălţi­mea cerinţelor vremii, la nivelul exigen­ţelor publicului nostru, îndrăgostit de luminile teatrului. Există largi sectoare ale vieţii noastre neactordate încă decît incidental, există — mai ales — proble­me importante neaprofundate dramatic, uneori ocolite, adeseori atinse grăbit, tulburînd vag apele la suprafaţa lor. Deşi număru­l dramaturgilor tineri nu este mic, relativ puţini sînt aceia care s-au apropiat de conflictele Vii, de si­­tuaţiile-limită ale luptei dintre nou şi vechi, înfăţişările ascunse pe care le iau de obicei recidivele trecutului, apar rar pe scenă şi sunt, mai rar încă, descifrate in întreaga lor profunzime. Debuturile interesante ale unor tineri nu sunt in mod corespunzător dezvoltate la a doua şi a treia piesă. Apar astfel pe de o parte urmările unei cunoaşteri limitate a realităţilor, mai cu seamă sub aspec­tul vieţii interioare a omului, iar pe de alta parte semnele un­ei aprofundări ne­­satisfăcătoare a mijloacelor de expresie. CRITICA SI ISTORIO­GRAFIA LITERARA Mobilizaţi de ideile conţinute în cuvîn­­tările tovarăşului Gheorghe Gheorghiu- Dej şi în alte documente de partid, cri­ticii şi istorici­ literari şi-au intensificat eforturile pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în examinarea şi îndruma­rea fenomenului literar contemporan, în revalorificarea critică marxist-leni­­nistă a moştenirii literare, în comba­terea manifestărilor ideologice burghe­ze. Se constată, parcurgînd paginile pu­blicaţiilor literare şi de cultură din ul­timii ani, o vădită creştere a spiritului critic, o sporire a exigenţei, a simţului de răspundere, seriozităţii şi competen­ţei în abordarea problemelor de creaţie, în analiza operelor literare. Criticii şi istoricii literari au devenit mai activi, ci participă mai intens la dezbaterile li­terare, îşi spun cuvîntul mai prompt, mai răspicat în probleme centrale ale literaturii, în ultimii ani s-a impus o promoţie de tineri critici bine pregătiţi, talentaţi, pasionaţi de literatură, care participă activ la viaţa literară, intervin în diferite discuţii, publică studii ample, au stiluri diferenţiate. In toate revistele, mişcarea literară contemporană este îndeaproape urmări­tă, încredinţarea cronicii literare şi a celei dramatice de la fiecare publicaţie unei echipe stabile de critici este me­nită să asigure operativitate în urmă­rirea noilor apariţii, consecventă în ju­decăţi... Un merit al articolelor, al dezbateri­lor consacrate creaţiei literare curente este efortul de abordare a problemelor esenţiale la un i­ivel ştiinţific cît­ mai ridicat. Cărţile remarcabile s-au bucu­rat de analize temeinice, în jurul lor s-au purtat discuţii vii. Este cazul unor romane ca Risipitorii, Facerea lumii, Cordovanii, al unor culegeri de versuri şi nuvele aparţinînd în special scriito­rilor mai tineri, al multor piese de tea­tru. Examinînd diverse scrieri, criticii se străduiesc — cu rezultate cît se poate de bune, adesea — să le judece pe fie­care pornind de la mesajul lor, de la structura artistică specifică, de la par­ticularităţile de stil, de viziune perso­nală, ferindu-se de şabloane, de etiche­tări. Ei au făcut şi fac eforturi de a evită judecăţile simpliste, vulgarizatoa­re, străine esteticii marxist-leniniste, ca şi aprecierile formaliste... Progresele realizate de critică sînt elocvent ilustrate de dezbaterile litera­re din ultima vreme. Printre asemenea dezbateri pot fi amintite, bunăoară, a­­celea purtate în legătură cu raporturile dintre literatură şi viaţă sau acelea privitoare la originalitatea literaturii contemporane, la specificul poeziei, la lupta dintre vechi şi nou în literatura actuală, la orientări în literatura occi­dentală contemporană, la romanul ac­tual, la sfera şi accepţia realismului etc. Mai ales această din urmă discuţie (în curs de desfăşurare de altfel), merită a fi salutată pentru abordarea serioasă, competentă, a cîtorva puncte controver­sate şi, în general, pentru pasul înainte făcut în interpretarea unei noţiuni foar­te frecvente, ca aceea de realism. Dintre multele aspecte luate în discuţie, tre­buie subliniate cîteva : distincţia între realism şi realism critic, combaterea ten­dinţei de a aplica criteriile realismului critic la toată literatura şi de a aplica n­efi­ferenţiat criteriile realismului, va­labile pentru proză, la poezie, ideea că nu se poate identifica valoa­rea operei cu realismul etc. Deo­sebit de utilă este această dezba­tere pentru clarificarea problemelor realismului socialist. Acesta și trebuie să fie, după părerea v­oastră, scopul ei principal. E foarte important a preciza raporturile dintre realismul socialist și vechiul realism, pe de o parte, dintre realismul socialist şi curentele moderne din literatura universală, pe de altă parte. In discuţii s-a demonstrat cu ar­gumente temeinice că anumite formule artistice novatoare din literatura seco­lului XX nu pot fi respinse pe motivul că nu se conformează regulilor realis­mului tradiţional. Totodată s-a arătat că noţiunea de realism, pe care unii critici tind să o extindă foarte mult, nu poate include în nici un caz o literatu­ră fără conţinut liman, exerciţii forma­liste şi platitudini naturaliste. Prin clarificarea unor probleme teo­retice, dezbaterile au făcut implicit să progreseze înţelegerea trăsăturilor par­ticulare ale literaturii actuale. In aceas­tă ordine de fapte, sînt demne de men­ţionat eforturile criticii literare, în preajma celei de-a 20-a aniversări a Eliberării, de a elabora sinteze despre literatura română în cele două decepiii. Se observă aici preocupația de a exa­mina cu o mai mare exigență fenome­nul contemporan, de a introduce o ie­­rarh­ie de valori reală, de a defini ori­ginalitatea literaturii române actuale în raporturile ei firești cu literatura ante­rioară. în general vorbind, credem că faţă de studii asemănătoare mai vechi, cîteva din cele recente înregistrează, prin multe din laturile lor. Un incontestabil progres. Ne aflăm în faţa unor prime sinteze critice care se străduiesc să fi­xeze literaturii contemporane, conside­rată în ansamblul ei, adevăratul profil. Eli se străduiesc să dea o imagine cît mai exactă a literaturii contemporane, rectificînd în unele cazuri opinii mai vechi, nefondate, stabilind locul real al unor opere pe scara de valori. Cărţi a­­supra cărora s-au rostit la un moment dat judecăţi limitative, pe considerente vulgar sociologiste (Bietul loanide, Scri­nul negru, Groapa) au fost, reaşezate la locul ce li se cuvine. Alte cărţi, su­pra­­preţuite şi infirmate de trecerea timpu­lui, şi-au pierdut din strălucirea ini­ţială... Prin aplicarea cu consecvenţă a spi­ritului ştiinţific, marxist-leninist, în cercetarea fenomenelor literare, s-a pu­tut întreprinde reconsiderarea profundă a scriitorilor, studierea temeinică a unor curente, grupări, momente şi etape din istoria literaturii noastre... Toate aceste studii şi discuţii sînt lu­crări pregătitoare în vederea alcătuirii tratatului de Istoria literaturii române, pus sub conducerea acad. G. Călinescu şi proiectat în cinci volume, din care a apărut deocamdată doar primul volum, cu un studiu sintetic asupra folclorului literar și istoria literaturii române din perioada feudală, de la origini pînă în anul 1780. Ţinînd seama de faptul că în literatura română veche fenomenul ar­tistic propriu-zis, după expresia acad. G. Călinescu, este ca un bloc de mar­mură încă nesculptat, colaboratorii s-au străduit să descifreze în el prezenţa virtuală, embrionară, a statuilor lui „E­­minescu şi Creangă, Caragiale şi Sado­­veanu". Prilej de legitimă satisfacţie, consem­narea înfăptuirilor implică obligaţia de a semnala totodată anumite manifes­tări în contradicţie cu actualul stadiu al gîndirii critice, al cercetării ştiinţi­fice, şi mai ales de a pune în discuţie anumite probleme ale muncii criticilor şi istoricilor literari. Cu toate că o seamă de fenomene re­probabile, combătute la Conferinţa tre­cută, au fost în bună măsură înlătu­rate, unele din ele recidivează din cînd în cînd. Cine urmăreşte rubricile de note ale revistelor poate constata că ţinta atacurilor şi înfruntărilor sînt, în unele publicaţii, mereu aceiaşi scriitori şi critici, în timp ce alţii sînt cu con­secvenţă menţionaţi pozitiv. NU e acea­sta o reminiscenţă a spiritului de grup? Un spectacol penibil oferă acele po­lemici neprincipiale, degenerate în in­vective şi injurii, cărora le-au oferit găzduire îndeosebi „Luceafărul“, „Tri­buna" şi „Contemporanul“. Nimic mai străin, mai diametral opus adevăratei lupte de opinii, dezbaterilor fecunde, decît asemenea încăierări primitive, care distrag atenţia de la problemele reale, otrăvesc atmosfera vieţii literare şi pun pe purtătorii lor (printre care se numără scriitori, critici şi istorici lite­rari cu experienţă) în cea mai proastă lumină. Sîntem siguri că, dezaprobînd categoric polemicile neprincipiale pe care presa de partid le-a combătut con­secvent, exprimăm atitudinea fermă a obştei scriitoriceşti şi a cititorilor... Dezideratul exigenţei critice, al res­pingerii manifestărilor de apologetism, nu poate fi separat de acela al recepti­vităţii faţă de tot ce înseamnă valoare, experienţă artistică pozitivă, efort de a­­bordare originală a tematicii actuale. E straniu punctul de vedere al unor critici care, ori de cîte ori dau peste cronici elogioase, fie şi la cărţi bune, se grăbesc a trage semnalul de alarmă contra apo­­logetismului. Ca și cum oricărei opere ar trebui să i se caute neapărat... no­duri în papură. Pe drept cuvînt revoltat împotriva tămîierilor, Virgil Ardeleanu a împins la un moment d­at zelul său antiapologetic atît de departe îneît a ancorat în negativism, ajungind să con­teste un roman precum Jocul cu moar­tea al lui Zaharia Stancu. Intr-o eroare asemănătoare a căzut Marin Bucur, scriind un articol polemic la adresa ce­lor ce, nu fără temei, au relevat calită­ţile romanului Risipitorii de Marin Pre­da. A formula aprecieri pozitive clare asupra operelor vrednice de interes — si a le argumenta — este, în actul critic, tot atît de necesar ca și a rosti franc părerea defavorabilă despre compunerile caduce... In continuare referatul desprinde cîte­va probleme, mai de specialitate, ale cri­ticii si istoriografiei literare. Astfel nu odată s-au purtat discuţii animate rela­tiv la metodologia criticii. Cercetarea originilor şi funcţiei sociale a artei, confruntarea operei cu realita­tea care a generat-o pe care o exprimă, aprecierea partinică a tendinţelor ei sînt principii de bază ale criticii ştiinţifice. Criticul este un militant pe frontul ideologic şi are îndatorirea de a promo­va tendinţele înaintate, de a-şi da con­cursul, susţinut, la orientarea literatu­rii, evident nu propunînd modele sau norme de creaţie, ci sprijinind fenome­nele şi valorile care exprimă mai con­vingător din punct de vedere artistic idealurile timpului, viaţa morală a o­­mului contemporan, atitudinea sa faţă de existenţă, destinul său în istorie. Fără a face concesii estetice, e normal ca un critic marxist să acorde o preţui­re deosebită cărţilor bune în care îşi găsesc oglindirea fenomene esenţiale din viaţa contemporană, în care sînt exprimate original problematica şi idea­lurile omului de azi. Temele mari pre­supun eforturi artistice pe măsura lor, stimulează căutările creatoare, sforţările de autodepăşire. Ideile înălţătoare ale timpului nostru pot fi afirmate pornind de la orice aspect semnificativ al rea­lităţii, dar aspectele fundamentale din viaţa de astăzi oferă posibilităţi deose­bite de manifestare plenară a concep­ţiei noastre, a atitudinii comuniste în faţa lumii. De unde îndatorirea pentru critic de a considera literatura de la înălţimea conştiinţei ideologico-estetice contemporane, de a ţine seama­ în apre­cieri, deopotrivă de legile artei şi de cerinţele vieţii pe care tind s-o exprime operele literare — legi şi cerinţe care concordă, dacă sînt bine înţelese. Igno­rarea surselor sociale ale operei, con­centrarea numai asupra aspectelor sti­listice sau a filiaţiilor literare nu pot funda o judecată critică despre operă în totalitatea ei. Tot atît de­ eronat este a opune, asemeni unor participanţi la o „masă rotundă“ de acum vreo doi ani a Luceafărului, criteriul confruntă­rii cu viaţa preocupării nu numai legi­time, dar obligatorii de încadrare istori­­co-literară a operelor discutate, de sta­bilire de filiaţii, de raportare a unei scrieri la opere înrudite tematic sau a­­semănătoare ca structură. Renunţînd la asemenea operaţii, n-avem cum formu­la judecţi de valoare valide, nu putem defini specificul artistic al operelor. E de neînţeles înverşunarea unora împo­triva referinţelor literare, sentimentul pe care îl au unii scriitori că sînt dimi­nuaţi dacă se încearcă definirea lor în raport cu alţii, dacă 11 se caută pre­cursori. Respingînd parada de erudiţie, risipa gratuită de nume şi titluri, nu putem împărtăşi punctul de vedere al celor ce taxează drept „comparativism exagerat" strădania, inerentă actului critic, de­ a situa operele examinate în contexte ce le încadrează firesc, de a le stabili genul proxim. Criticul marxist e dator să înveţe a mînui toate instrumentele de lucru efi­ciente ale criticii anterioare. Preluarea tradiţiei critice româneşti, cu disocierile necesare, a permis criticii actuale» In­ mai mare măsură în ultima vreme, să-şi lărgească sfera de cuprindere şi să-şi îmbogăţească mijloacele de analiză. O literatură, inclusiv critica, nu se poate izola de fenomenele anterioare din cul­tură, nu poate ignora o experienţă dob­ândită. Contribuţiile lui C. Dobrogeanu, Gherea, Ionescu Raicu Pion, G. Ibrăi­­leanu, M. Ralea, ale criticii marxiste din perioada interbelică la progresul gîndirii critice materialiste, activitatea lui Titu Maiorescu, a lui E. Lovinescu, a lui Paul Zdrifopol în tot ce are pozitiv, — opera unor critici de orientare umanitar de­mocratică în trecut şi care în anii noştri s-au îndreptat spre marxism, ca G. Căli- I1C3CU, tudor Vlad­U, Perpessicius ş. a., reprezintă pentru noi tot atîtea poziţii cîştigate In critică, de la care trebuie să pornim. Prin exercitarea îndelungată a actului critic se obţine un progres de acuitate şi fineţe, o specializare a stilu­lui critic (eliminarea confuziilor, defini­rea sferei de acţiune proprie criticii), care nu pot fi ignorate, chiar dacă, în multe privinţe, concepţia şi fenomenele, care stau astăzi în faţa criticii literare diferă de acelea din trecut... Pierderea din vedere a uneia sau a alteia dintre cerințele analizei funda­mentate științific nu poate,, firește, de­cât dăuna actului critic. Fie că se exer­cită asupra fenomenului literar contem­poran fie că are în vedere literatura perioadelor premergătoare, examenul critic este deplin eficient numai ținînd seama de întreaga complexitate a ope­rei literare, de unitatea dialectică a ele­mentelor ce intră în alcătuirea ei. Se­pararea arbitrară a expresiei de sensu­rile interioare, insistența unilaterală a­­supra efectelor stilistice, tonalităţii, compoziţiei e o eroare estetizantă. Ope­ra de artă constituie un tot de nedes­­făcut, organic, şi nici unul dintre ele­mentele ei structurale nu poate fi pe deplin înţeles decît în legătură cu celă­lalt. Nu izbutesc să dea imaginea reală a unei opere, să-i fixeze semnificaţia» şi ca atare nu-şi îndeplinesc decit în parte menirea acele cronici şi articole care atestă, doar preocuparea de a de­fini o anume formulă artistică, neacor­­dînd tot interesul cuvenit sensurilor mesajului unei cărţi (ca de exemplu cronica lui Mircea Tomuş, din Steaua, la Cîntece împotriva morţii de Eugen Jebeleanu), salt în care — ca în cro­nica lui Mihail Petroveanu la „Cele mai frumoase poenii“ de Nina Cassian (Via­ţa romînească) ori în aceea a lui V. Felea la Jocul de-a stelele de Aurel Rău (Steaua) — strădaniei de a recons­titui universuri poetice nu-i corespunde un tot atît de susţinut efort de dife­renţiere a poeziilor pe considerente de valoare. Din fericire, ocolirea judecăţi­lor de valoare limpezi, ferme, argumen­tate, constituie un aspect izolat al fe­nomenului critic actual. Ceea ce se ob­servă, mai ales în timpul din urmă, este, dimpotrivă, o atenţie sporită faţă de calitatea artistică a operelor, cura­jul judecăţilor critice, care pun neşo­văitor, sub semnul întrebării unele scri­eri a căror valoare a fost supralicitată. Uneori, din intenţia de a spune lucru­rilor pe mime, se ajunge la exagerări contrare, la opinii care, insuficient ar­gumentate, creează impresia de relativi­tate și chiar de arbitrar. Acest lucru a fost observat, pe bună dreptate în ar­ticolul de sinteză despre poezia noastră contemporană, apărut în Secolul XX, sub semătura, lui N. Manolescu şi Iu. Micu, in care, pe Ungă caracterizări considerate de comentatori izbutite, şi-au făcut loc judecăţi sumare, ne­­susţinute de argumente, unele cu o a­­lură estetizantă. S-au semnalat totodată, în acest articol, unele omisiuni regreta­bile de autori şi opere. Alunecări către estetism se observă şi în istoriografia literară. La asemenea si­tuaţie se ajunge, volens-nolens, atunci cînd, examinîndu-se c­reaţia unor scrii­tori de mare talent din trecut, tributari ideologiei dominante, sînt menţionate în treacăt contradicţiile de conţinut, de gîd­dire, pe care aceasta le învederează, cînd criticii sînt preocupaţi Unilateral de timbrul afectiv, de modalitatea artistică, de procedee. In felul acesta, nu numai că nu îlarmăm ideologic pe cititor, nu-1 ajutăm să distingă ce e valid într-o scriere de Ceea ce este incompatibil cu gînfiirea şi sensibilitatea noastră, dar nici nu relevăm dimensiunile reale ale personalităţii respectivilor scriitori, ori­zontul lor spiritual. Nu trebuie să uităm nici un­ moment că acţiunea de preluare a tot ce e valoros în literatura noastră de dinainte die eliberare implică necesar atitudinea critică, demarcaţia valorii de non valoare, combativitatea faţă de con­cepţiile retrograde, antiştiinţifice... Reabilitînd ideea de interferenţă a es­teticului cu­ socialul şi politicul, critica noastră marxist-leninistă s-a izbit nu o­­dată de înţelegerea simplistă, vulgarîza- toare a acestui raport. O idee justă (ne­cesitatea utilizării, în discutarea operei literare, a factorilor de ordin sociologic) a fost transformată uneori, prin exage­rare, într-un criteriu neştiinţific de a­­preciere a fenomenului artistic. Păcatul mortal al sociologismului, căci lui îi a­­parţine această vulgarizare a conceptu­lui estetic, e de a fi ignorat specificul literaturii Ca formă de cunoaştere, de a fi aplicat otova criteriile de judecată, indiferent de natura particulară a feno­menului In dezbatere. Asemenea practici sînt, evident, de domeniul trecutului, în­să tendința de a discuta resursele te­matice, mesajul ideologic al unor scrieri, independent de modalitatea specifică a Constituirii artistice, de a subaprecia realizarea literară a operelor, se mani­festă încă... Multe judecăţi false provin din neîn­ţelegerea specificului artei, din eroarea de a transfera asupra unei lucrări însu­şirile sau cusururile realităţii de la care aceasta porneşte... Nu trebuie confundată reflectarea vie­ţii în artă cu reflectarea suprafeţei vieţii, a acelor aspecte nesemnificative şi la îndemîna oricui. Un roman bun despre epoca noastră nu poate fi decît d­e roman care surprinde procese sociale şi umane esenţiale, un roman care pune probleme, dezbate idei. Dacă pe drept au fost elogiate scrieri ca Scrinul negru, Prînzul de duminică, Umbrela de soare, Risipitorii, Descoperirea familiei, 8 po­vestiri, Cantonul părăsit e tocmai pen­tru această temperatură înaltă la care are­­loc dezbaterea etică. O chestiune de loc lipsită de însem­nătate e aceea a limbajului critic. In critică, întocmai ca în literatură, pro­blema nu e de a scrie „frumos“, ci a­­decvat, de a exprima corespunzător ideea. Stilul în critică, întocmai ca în beletristică, trebuie să fie, vorba lui Caragiale, „potrivit“. E singura rigoare absolută. Cînd nu este, urmările se vede oricine, în­ diferite articole pe tema sti­lului critic, publicate în presă, s-au dat suficiente exemple edificatoare. In lat­­ceafărul a existat, multă vreme chiar, o rubrică. Mult e dulce, alimentată în bună măsură şi de articole de critică literară apăru­te în­ publicaţii... El’Ori simetrice — estetismul şi socio­logismul — sînt străine criticii adevă­rate, ştiinţifice, suple, receptive la for­mele de înnoire în literatură, criticii care armonizează criterii complexe în judecată de valoare. O critică adevărată, plină de răspundere, trebuie să facă cu­noscute în rîndurile cele mai largi de cititori valorile pe care le descoperă în cîmpul literaturii. Gîndirea marxistă dă criticii o orientare, o concepţie unitară despre existenţă şi despre opera de artă, despre raporturile dintre operă şi datele realului, dintre viziunea creaţiei şi vi­ziunea filozofică despre lume, dintre subiectiv şi obiectiv în actul creaţiei, despre relaţia dintre estetic şi etic, es­tetic şi realitatea naţională şi socială etc. Critica îşi consolidează astfel baza ei ştiinţifică, criteriile de apreciere de­vin mai limpezi şi mai adecvate naturii operei de artă. Conceptul critic actual implică spiritul militant, combativ. Din acest punct de vedere se poate constata că epoca noas­tră a modificat imaginea tradiţională a criticului..* Succesele obţinute în critica şi istorio­grafia literară în ultimii ani învederează implicit posibilităţi de şi mai însemnate realizări, tendinţe către noi progrese. Ele se vor înfăptui în măsura în care eforturile în acest scop vor­ fi susţinute şi just orientate.

Next