Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)

1965-10-23 / nr. 23

Filologul, iniţial, era înclinat spre cercetarea literară, chiar dacă la un pr. moment dat o vedea încorporată studiului limbii, transformând filologia într-o ştiinţă atotcuprinzătoare („obiectul filologiei e de a studia limba şi literatura unui popor”. Cursul de istoria limbii şi literaturii române, în 1897—1898 p. 2). Debutul său intelectual nu-l prefigurează întru totul pe savantul filolog de mai tîrziu. Activitatea lui Ovid Densusianu de la Revista critică-literară, de la Noua Revistă Română, Semănătorul şi chiar de la Vieaţa Nouă, numirea sa ca suplinitor la catedra de literatură română şi ulterior la aceea de filologie romanică, după 1901, îl afirmă ca pe un om de o concepţie nouă în istoriografia literară a vremii. Predecesorii săi la Universitate, în frunte cu părintele său, Aron Densusianu, erau didacţi, fără gust şi cu spirit crtic dezastruos. Cursurile de literatură română erau predate pînă pe la 1900 de improvizatori de cultură , „personalităţi“ ca Vizanti, figurau în rîndul profesorilor universitari. Exista în aceşti ani o catedră ciudată, intitulată printr-o denumire mixtă Istoria şi literatura românilor aparţinînd lui V. A. Ureche, în Analele Universităţii din Bucureşti, catedra de literatură română e pomenită odată cu numirea lui Densusianu în 1897—1898, ca suplinitor, în urma concursului care avusese loc la Iaşi. El îşi începu cursul cu un vechi generic universitar Istoria limbii şi literaturii române, devenit pe parcurs o suită de prelegeri în exclusivitate filologice. Abia în 1898—1899, intră în domeniul literar, ocupîndu~se de epoca veche a istoriei literare pe care o aduse pînă la 1780, an de hotar, după concepţia lui, între două epoci distincte în evoluţia procesului nostru artistic, în anul următor îşi intitula cursul Istoria literaturii române contemporane, întrerupt la Cîrlova. Abia peste două decenii, Ovid Densusianu se hotărî să-l tipărească (Literatura română modernă, vol. I, Alcalay, 1920, II, Editura „Viaţa Românească“, 1921, III, Alcalay 1933), adăugind vechilor sale cursuri material din literatura modernă a secolului al XIX-lea, dar nereuşind să depăşească momentul Grigore Alexandrescu. Rămînea dator cu un alt volum despre „Epoca preeminesciană“ , Alecsandri, Bolintineanu etc. care nu mai apăru însă niciodată. Lecţia de deschidere din 1899 . Şcoala latinistă în limba şi literatura română (Origina, tendinţele şi influenţele ei) fu adevăratul prolog al operei sale de istorie literară. Ca şi lecţia de deschidere din 1901. Poezia română în secolul al XIX-lea, prelegerea Şcoala latinistă im limba şi literatura română imprima o concepţie şi o direcţie inedită în istoriografia românească de pînă atunci, înaintea lui Iorga şi chiar contemporan cu el, la începutul secolului al XX-lea, Ovid Densuşianu prezintă un curs detaliat, savant prin informaţie, nou prin viziune şi receptivitate critică al dezvoltării literaturii române, urmărită pe marile ei etape, ca un proces ascendent al unui continuu efort pentru a ajunge la ideea de conştiinţă artistică modernă. Scrierile vechi interesaseră pînă la Densuşianu în deosebi pe istorici şi pe filologi. Latiniştilor le datoram, înaintea savanţilor secolului trecut, descoperirea literaturii religioase. Dar aceştia fuseseră istorici şi filologi, iar literatura veche servise cînd pe unii, cînd pe alţii. Densusianu însă, care va descoperi, în fond, secolul al XVI-lea, moment fundamental în istoria filologiei româneşti vechi, şi care după Hasdeu stăpîneşte alături de Puşcariu, în tainele ei intime limba veche românească, depăşeşte viziunea filologică sau istorică asupra literaturii religioase. Scrierile vechi aparţin după el unui fenomen literar, exprimă nevoia comunicării unor trăiri afective într-un mod particular fiecărei epoci. Principiul studierii literaturii vechi, recomandat de Densusianu, este cel cronologic, „nu după specialităţi“, întregul curs al literaturii româneşti parcurge în optica istoricului literar trei vîrste : aceea a influenţei slavone, — care deci se suprapune în concepţia noastră cu literatura religioasă — a influenţei greceşti — aceasta pentru secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea‘îft llteraturi ţă-^rilor româneşti — şi a majoratului ei printr-o trecere în aşa-zisa fază modernă. Formularea îi aparţine,de altfel, în literatura noastră, lui Densusianu. Adeptul determinismului taine-ist şi al evoluţionismului spencerian în literatură, de pe vremea colaborării asidur la Revista critică-literară, Densusianu conjuga critica estetică, cu aceea a mediului, sau cu critica antropologică. Taine și Brunetière îi sînt întotdeauna cei mai la îndemînă, cu toate că le combate excesele metodologice. Densusianu propune un nou element de orientare a cercetării literare: momentul, categorie reluată ulterior in cercetările sale şi clasicizata prin terminologie. El concepe studiul literaturii vechi în ambianţa complexă a istoriei: „o schimbare politică a adus o schimbare literară“ (Arhiva Ov. Densusianu, Biblioteca Acade- I miei Republicii Socialiste România, “IV, mss. 33, Ela 3). Societatea e bifurcată în pătura cultă, străină de popor şi pătură de jos (ibid., fila 4), individualitatea artistică a celei din urmă apare înăbuşită ori este inexistentă, pentru că-i lipseşte, de multe ori, prilejul de afirmare. Exclusivismul şi apologetismul cărturarilor cercetători ai literaturii religioase sunt îndepărtate din studiu. Utopia unei posibile eliminări a influenţelor slavone din fenomenul cultural vechi e abandonată în cursurile lui Ovid Densusianu şi excesele de interpretare retezate. Fenomenul literar românesc vechi pe care el îl vede continuîndu-se pînă în secolul al XVIII-lea cuprinde, după Ovid Densusianu, şi literatura populară. Sorgintea literaturii româneşti scrise originale îşi are locul în Tarnsilvania, fapt condiţionat de puterea de acţiune stimulatorie a ideilor reformei lutherane. Operele de seamă sunt „monumente“, Alexandria „monument“, Pravila mică de la Govora (1640) „un alt monument“ Cronica lui Ureche şi ea îi apare ca un îndreptăţit „alt monument“, învăţăturile lui Neagoe, „e cea dintîi carte filozofică în literatura noastră“. Miron Costin, ,,e cel mai mare scriitor al secolului al XVII-lea“. Paralel cu scrierile bisericeşti şi cu cele cu caracter istoric, există o literatură de ficţiune, deci o literatură cu implicaţii artistice cu motive religioase, istorice, de invenţie cvasi-liberă (Alexandria, Varlaam şi Ioasaf) stabilindu-se similitudini între eroii cărţilor apocrife şi ai epicii noastre populare, influenţe şi circulaţii în dublu sens. Densuşianu vine pe linia lui Haşdeu şi Gaster şi cum terenul fusese de curînd explorat şi relativ secătuit de informaţii şi interpretare, nu zăbovi asupra acestui domeniu. Cursul de literatură veche fu încheiat — asupra lui nu mai reveni niciodată — cu cronica lui Enache Kogălniceanu şi cu Viaţa lui Bertoldo. In ţările româneşti sec. XVIII-lea luase sfîrşit. Contribuţia certă a lui Ovid Densusianu în cercetarea istoriei literaturii noastre, o aduse însă opera sa Literatura română modernă. Era întîia sinteză obiectivă şi clară a Şcolii ardelene, care restituia culturii noastre o mişcare intelectuală patriotică de o valoare deosebită, prin al cărui efort a fost posibilă apariţia secolului al XIX-lea cultural şi literar în ţările româneşti. Acest moment deschidea incontestabil literaturii româneşti orizonturile sale moderne, ceea ce Maiorescu numise în polemica lui teribilă cu latinizanţii în 1868 „direcţia falsă“ de la „începutul culturii noastre moderne“ avînd în vedere pe lîngă Şincai, Maior şi pe Laurian şi Masim (Titu Maiorescu, In contra direcţiei de azi în cultura română, „Critice“, I, Ed. Socec, pag. 158— 160). Repudiată de adversarii latiniştilor tîrzii şi fantezişti pînă la ridicol, şcoala ardeleană se află la începutul secolului al XX-lea în conştiinţa noastră publică aproape pe aceeaşi scară de tratament ca şi epigonii ei. Secolul al XVIII-lea încă figura ca o filă albă în istoria naţională. Literatura Transilvaniei, dovedea Densusianu, prin dascălii cărturari de la Blaj, Samuel Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, prin gramaticienii, filologii şi scriitorii care le-au urmat, îndeosebi prin figura iluminată şi personalitatea excepţională a lui Budai-Deleanu, — remarcată şi de Aron Densuşianu („o operă clasică“) în „Revista critică literară“, 1896 — afirmă la un nivel „modern“ conştiinţa naţională ; literatura românească, cu alte cuvinte, capătă pentru prima dată, certitudinea independenţei sale, a rostului ei, căci o cultură naţională nu e posibilă fără conştiinţa că aparţine unui popor, fără mîndria că ea este misionara în lume a averilor sale sufleteşti. Densuşianu nu se opri însă la şcoala ardeleană : de peste munţi făclia venise în ţară. Ascensiunea de „modernizare“, de înnoire este căutată de Densusianu peste tot, analizele sînt sobre cu judecăţi estetice neperimate, cu toate că deocamdată prezentarea erudită și aprecierea din punctul" de vedere" al factorului cultural primează. Nu trecuseră decit cincisprezece ani de la publicarea „Istoriei limbii şi literaturii rămâne“ de Aron Densusianu, lucrare concepută într-un rn°d opac, insensibil la specificul artistic, şi Ovid Densusianu evoluase pînă la stăpânirea unui limbaj crtic elegant, maturizat în expresie şi formulă, atent la noapte, operînd minuţios, fără pedanterie. Istoriografia literară nu avusese propriu zis pînă acum specialişti iluştri. Profesorii de facultate domneau printr-un abuz de didacticism, savant şi steril. Cursurile erau manuale şcolare indigerabile. Scriitori ca Alecsandri, Odobescu, Eminescu trecuseră glorios în domeniul istoriei literare. Curios însă, Maiorescu nu ţinuse nici un curs de istoria literaturii române, singurul care ar fi putut da o „direcţie nouă“. Hasdeu rămăsese în labirintul filologiei şi al istoriei, Odobescu îşi trecuse numai sensibilitatea sa aleasă prin istoria literară, stabilindu-se şi el în arheologie şi beletristică. Densusianu şi Iorga relevă istoriografiei noastre un potenţial valoric deosebit, autonomizînd-o de filologie şi istorie, eliberînd-o de schemele didactice. Pentru Densusianu istoria literară „modernă“ devine o permanentă infuzie a ideilor „nouă“ de primenire a expresiei, de îmbogăţire a conţinutului emotiv, proces disputat cu prejudecăţile, cu spiritul vechi tradiţionalist şi anchilozat. Atacat ca „ereţie“ şi „decadent“, „înstrăinat“ şi „anti-tradiţionalist“, Densuşianu continuă, ca şi Maiorescu, în critică, la o altă altitudine şi într-un alt spirit al epocii, progra me MARIN BUCUR ul patriotic al Daciei literare, piatra de hotar a literaturii româneşti. Examenul estetic este incontinuu prezent, se invocă climatul cultural, momentul istoric. Gheorghe Lazăr este un luminător nu şi un scriitor, Asachi un cultural valoros, un Lomonosov minor, căruia, ca scriitor îi lipsea „sensibilitatea artistului, darul de a preface impresiile în lumina unei viziuni deosebite şi de a le împărtăşi aşa Incit să mişte, să cucerească“. Notorietatea sa meritată, „în afară de contestări“, „ca îndrumător al învăţămîntului, al mişcării teatrale şi pînă la un punct al celei artistice, cum şi ca „întemeietor al ziaristicii“ nu-i scuză însă lipsa talentului artistic : „varietatea operei lui e uşoară — ca de un potpuri literar, şi stîngaci alcătuită“. Conachi e un oscilant între convenţionalismul lumii vechi şi fiorul vremurilor moderne. „Lingă cîntece uşoare, lîngă nimicuri sentimentale, cu ctîe un rar intermezzo, ca erou de simţire mai adîncă, dînsul a aşezat cîteva păreri de meditaţie serioasă, cîteva gînduri pornite din dorul de a ajuta la îndreptarea vieţii noastre, la buna orientare a sufletelor“. Energia saltului pentru o definire clară a eului nostru artistic se află în creaţia populară. Totul este nu numai de către cine s-a luat, ci şi ce s-a luat din folclor. Pentru Văcăreşti, creaţia anonimă n-a trecut dincolo de versiunea alterată lăutărească. în această epocă, „poezia populară nu-şi găsise încă artistul s-o înţeleagă, să ia din ea numai mărgăritare şi să ştie cum să le redea“ (Ov. Denlusianu, Poeţii noştri şi poezia populară, Revista idealistă, an IV, 1906, tom I, nr. 2, p. 103— 114). Istoricul literar este poate primul la noi care include creaţia populară în fenomenul literar cult şi care, înainte de a ajunge la simbolism, urmăreşte prezenţa folclorului în literatură ca o formă specific românească, idee reluată peste o jumătate de veac de T. Vianu. Procesul literar se defineşte în măsura în care se coboară mai adine în sufletul poporului, iar poporul încetează de a fi subiect de divertisment. Ion Barac şi Vasile Aaron folclorizează pur şi simplu, Anton Pann contribuie cel mai mult în acel moment la infuzia elementului popular în literatura cultă, procesul ajungind la sfîrșitul secolului la cele mai ingenui plăsmuiri lirice în poezia lui Coşbuc. Cel dintîi poet modern după opinia lui Densusianu este Vasile Cîrlova. Odobescu semnalase şi el această prezenţă într-un medalion din Revista română, Densusianu însă e categoric în formulă şi pînă astăzi judecata sa de valoare a rămas aproape ca un postulat în istoriografia literară. Argumentaţia, ca peste tot, este aceeaşi. Secretul reuşitei poeziei lui Cîrlova constă în noutatea de simţire, noutatea pe care o aflase pentru vremea sa în poezia simbolistă. In poezia lui Cîrlova găsi încă o justificare a tezei sale : „Locul unui scriitor, unui poet îndeosebi, îl hotărăşte, printre altele, felul nou de a simţi pe care-1 aduce, viziunea care-l ajută să anticipeze asupra altora“. El, Vasile Cîrlova, transmite poeziei noastre suflul inspiraţiei moderne, „mai multă mlădiere, mai multă muzicalitate — el i-a dat ritmul modern“. Nicăieri nu s-a făcut, cred, un elogiu spiritului nou şi noutăţii de conţinut în artă în istoriografia literară din trecut ca în opera lui Densusianu, nu s-a polemizat maidrastic cu ceea ce era vechi şi exprima o sensibilitate depăşită. O polemică însă pentru acel spirit nou integrat organic sufletului colectiv, desprins de influenţele străine, pernicioase, prin care să se întărească, să se sudeze şi mai bine conştiinţa propriei noastre fiinţe. „Alte orientări ale literaturii în epoca de la 1848“ maturizează conţinutul „caracterului naţional“. Noutatea artistică se manifestă ca o frenezie patriotică a scriitorilor din jurul anului 1348 : „era chemarea categorică spre quboaştrrea sufletului nostru, ca să ne regăsim astfel cum ne era fiinţa“- N. Bălcescu e pus alături de C. Negruzzi, A. Russo, N. Filimon în capitolul Prozatorii epocii nouă. Cercetarea trecutului corelată cu aspiraţiunile patriotice ale prezentului dăduse pe la 1840 „impulsiuni prozei nouă“, insă se simţea lipsa tradiţiei artistice : „Numai scriitorii cu o sensibilitate amplificată şi trecuţi prin ucenicia artei literare, ajutată de începuturile de modernizare a poeziei şi de pilde din literatura franceză — puteau da prozei înfăţişarea nouă, arătînd ca şi aici scrisul nostru trecea repede peste întîrzieri pe care nu le putuse învinge azi“. Primul exemplu de scrieri care aveau să schimbe veşmîntul tradiţionalist al prozei româneşti începe cu opera istorică a lui Bălcescu „Ca suflet nou pe care-l aducem şi rară îmbinare a erudiţiei cu măiestria exprimării, în literatura vremii, se reliefează opera lui N. Bălcescu“. Cînd analizează opera lui C. Negruzzi, Ovid Densusianu căută să explice ceea ce a adus cu totul nou în proza noastră ctitorul nuvelei româneşti prin încercarea reuşită de a „armoniza tradiţia cu inovaţia, pe care a înţeles de multe ori mai bine decât alţii cum trebuie să le modeleze“. Acesta îi apăru ca un scriitor „emancipat de prejudecăţi“. Alecu Russo se poate socoti „printre cei dintîi care au căutat să pună în evidenţă unele aspecte ale sufletului nostru“. N. Filimon „este creatorul romanului la noi“. Şi el, ca şi restul scriitorilor, îi apărea ca un suflet nou care „se emancipase“ la data scrierii romanului Ciocoii vechi şi noi, de unele convenţiuni romantice pe care nu se gîndise să le evite în ce dăduse mai înainte“. Chiar dacă unele vestigii sînt inevitabile, ele „nu alterează prea mult coloritul de realism care dă acestei scrieri valoarea de apariţiune unică pe la 1860, în literatura nostră“. Istoricul literar posedă supleţea limbajului critic obiectiv, putinţa unei pătrunderi prin analiză în complexitatea manifestărilor artistice, aşezîndu-se întotdeuna în direcţia curentului cel nou, a tendinţelor care înfruntă şi sparg rutina şi vechiul ei prin care se manifestă, „simţul critic“ — spiritul critic al colegului său de facultate, Ibrăileanu. Criteriul estetic al valorificării operei de artă îl ferește de erorile mărunte în interpretare, cultura aleasă îi dă orizontul la care se situiază fenomenul artistic studiat. In fine, în istoriografia literară românească, literatura începe să fie interpretată ca literatura. Limbajul critic se maturizează în cîţiva ani cit într-o adevărată epocă faţă de scrierile cu caracter documentar-istoric existente în deceniile anterioare. Fraza are o eleganţă intelectuală, critica textelor apelează din timp la aparatura esteticii. Apar şi studiile de detaliu, revizuirile de informaţie, concurând şi încercînd să diminueze gloria lui Iorga, ca atunci cînd Densusianu demonstră că un presupus panegiric al lui Ştefan cel Mare, era o traducere din Oraisons funebre»“ ale lui Flechier în prima jumătate a secolului trecut, fără a avea vreo legătură cu Vartolomei Măzăreanul, pretext desigur pentru a-şi discredita adversarul (O falsificare literară — „Panegiricul lui Ştefan cel Mare“. Vieaţa nouă, an IV, 1908 nr. 13—14, 15 auguste — 1 septembrie pag. 278—285). In 1893 se încumetase să clarifice în „Revista critică literară“ că un manuscris atribuit de Ilarianu lui Budai- Deleanu, Menegmi, era tradus după comedia în versuri a lui Raynard, Les Menechmes (an I, nr. 8—9, pag. 341—352). Din Germania şi din Franţa, Densusianu trimetea de zor articole de informaţie istorică, paralel cu cele de filologie, nehotărît pentru care din cele două discipline să opteze. Ovid Densusianu n-a teoretizat special principiile sale de istoric literar, dar în schimb, istoriografia noastră în sensul ei modern are în el pe unul din întemeietorii săi, pe nedrept uitat, confundat din ignoranţă cu asprul şi nedreptul judecător al contemporanilor, de pe vremea directoratului la Vieaţa nouă. Opera de istoric literar a lui Densusianu restabilea o ierarhie a valorilor artistice, în care stilpii de boltă sînt — începînd cu cei trei cărturari — Vasile Cîrlova, Bălcescu, Eliade Rădulescu, Kogălniceanu, Negruzzi, Russo, Grigore Alexandrescu. Lipsesc din comentarii scriitori precum : I. Codru Drăguşanu, Iordache Golescu, Dinicu Golescu, C. Bălăceanu, Ion Ghica şi alţii, unii care se înscriu tocmai pe linia impunerii curentului nou şi al spiritului critic faţă de trecut. Densuşianu n-a epuizat lista scriitorilor între 1780 şi 1865, anul morţii lui Grigore Alexandrescu. Nu vorbeşte nimic de Bolintineanu, C. Bolliac, C. A. Rosetti, C. Facca, Costache Caragiale, dar scopul lui nu era de a epuiza lista scriitorilor, preocupările sale trecînd repede în domeniul filologiei, ci de a impune Un stil și o metodă în cercetarea istoriei. Literatura română cîștigă mai mult prin aceasta decit prin bibliografierea alfabetului scriitoricesc. Este dat culturii noastre ca un filolog ca Densusianu şi un istoric ca Iorga să-i deschidă cursul contemporan pe o direcţie trainică de stabilitate. Căci literatura română modernă rămîne una din principalele opere de viziune originală, una din contribuţiile teoretice fundamentale la înțelegerea literaturii noastre pînă în pragul secolului XX. Insă Densusianu nu-și încheie seria cercetării istorice odată cu terminarea cursului de literatură română modernă. In cei 2—3 ani cit predă cursuri de literatură română, aduse analiza procesului literar pînă la zi. Nu începuse bătălia pentru simbolism şi spiritul îi era eliberat de orice prejudecată. De la Grigore Alexandrescu, despre care dăduse una dintre cele mai subtile analize poetice, trecu la scriitorii de la sfîrşitul veacului trecut, arătîndu-se comprehensiv la mişcarea literară din epoca formaţiei sale intelectuale care îi rămăsese aşa de străină tatălui său (Qv. Densuşianu, Poezia Română In secolul al XIX- lea, „Noua revistă română“, 19(B, vol. III, nr. 25, 1 ianuarie pag. 12— 20). întîi de toate el repară marea eroare a lui Aron Densuşianu în legătură cu denigrarea lui Eminiescu, încă din 1893, scrise categoric : „Eminescu este considerat ca pontificele activităţii noastre de astăzi“ (Balade şi idile de Coşbuc, Revista critică literară an I, 1893, nr. 8—9, pag. 400). Fireşte nu fu un compromis de conştiinţă. Densuşenii nu erau oamenii convingerilor temporale şi pasabile. Poetul dintr-însul vibră atins de strălucirea poeziei eminesciene, în timp ce Aron îşi reactualiza prin a doua ediţie din 1894 a Istoriei limbei şi literaturii române aprecierile mostruoase contra poetului, un motiv în plus pentru care Maiorescu îl desfigurase cu vorba sa ironică în memorabilul „In lături“. Nemulţumit cu atît, nu se lăsă şi publică în acelaşi an studiul „Literatura bolnavă“ o pretinsă exegeză critică cu scopul de a anula total poezia lui Eminescu şi prin care Aron Densusianu se îngroapă el însuşi în ochii contemporanilor (Revista critică literară, an II, 1894, nr. 5—6 pag. 193—254). încă din 1893, Ovid Densusianu se desolidarizase public, de poziţia tatălui său, recenzînd un volum de corespondenţă dintre Eminescu şi Henrieta în nr. 6—7, al aceleiaşi reviste. Dintre toţi artiştii vremii sale, pe adevăratul poet „la modă“ adică viu în conştiinţa generaţiilor contemporane lui Ovid Densusianu îl socotea singur pe Eminescu. El îi apărea ca cel mai „popular“ poet; pesimismul său era „pasiv“, fruct al unei dureri sincere, „suspinul unui suflet care a visat mai mult decit a putut întîlni pe lume“ (Poezia română în secolul al XIX-lea). Ca întotdeauna în dispută cu alte ipoteze, indirect, îl atacă pe Maiorescu, inamic de temut al lui Aron Densusianu, care susţinuse pesimismul înnăscut al lui Eminescu, asociindu-se tacit opiniei lui Gherea în legătură cu fondul optimist primar al poetului. „Să spunem că Eminescu s-a născut cu o pornire de vizionar întunecat, ar fi prea puţin, n-ar explica întregul caracter al operei sale... Incontestabil că aducea anumite porniri de privire întunecată a vieţii, de decepţionist, însă nu suveran, nu doborîtor, pentru că nu trebuie să uităm: Eminescu avea şi un fond însetat de lumină“. Evoluţionarea estetică a limbii române, 1931—1932, nr. 72). „Pesimismul său nu face impresia de placaj literar“.......Nu e adaptare artificială , e trăit în felul lui, e asimilat cu ceea ce are apropiat sufletului său“. (Ibidem, p. 74). De altminteri, Eminescu se găsea la loc de onoare şi în conferinţele Vieţii noi, de după 1909, Caracostea vorbi în Poezia română de azi despre Eminescu care „duce treptat literatura noastră la o însemnătate mai largă, europeană". (Vol. Conferinţele «Vieţii nouă», seria I, 1909, Buc. 1910, p. 91—92) şi în paginile revistei. Densusianu este un entuziast glacial, un pasionat al descoperirii frumosului, fără a interpune sentimentalism critic. Odată în plin război, criticînd filo-germanismul „Junimii“ meditează sincer la coloratura pe care ar fi luat-o poezia lui Eminescu în apropierea culturii franceze, socotind formaţia sa la şcoala germană nefastă „spre paguba culturii, literaturii noastre“. In rest însă, nu este niciodată nimic ponegritor la adresa marelui poet. Lecţia de deschidere a cursului din 1901 era bruionul unei alte exegeze pe care n-a mai desăvîrşit-o niciodată. In schimb, ea indica o continuitate de efort a Literaturii române moderne şi nu un descrescendo al său. Scriitorii curentului popular : Alesandri, Creangă, Coşbuc sunt acceptaţi împreună cu Macedonski. La Alecsandri, lirismul personal primeşte o notă în Bins de calitate cînd poezia lui exprimă simţăminte patriotice. Coşbuc se impune ca unul din neutralizatorii pesimismului eminescian. Versurile sale „erau un derivativ de pesimism“ („unul dintre poeţii care au lucrat indirect la slăbirea curentului pesimist“, Poezia română în secolul al XIX-lea, Noua revistă română, 1901, vol III, nr 25, 1 ian. p. 12— 26). Macedonski „e un simbolist. Muza d-sale este din aceeaşi familie cu a lui Baudelaire“, caracterizare care, desigur, satisfăcu un timp orgoliul poetului în chestiune. Caragiale apărea înt-un comentariu care nu putea fi străin de părerile sale ca un clasic încă insuficient cunoscut, cu o operă care aparţine „timpului viitor“ (Titu Dinu, I. L. Caragiale, Vieaţa nouă, an VIII, 1912, nr. 9, 16 iun. p. 162-164). Creangă este un rafinat, un Rabelais al limbii noastre, un voluptos al cuvîntului, idee pe care Fundoianu o va relua într-un alt context la Sburătorul literar. Creangă e un fenomen al cuvîntului nostru, irepetabil, un exemplu ce nu poate fi urmat, întrucît opera sa epuizează un univers (Prozatorilor, „Vieaţă nouă“, an XIV, 1919, nr. 1—11, 1 martie, p. 43—48). După apariţia Baladelor şi idilelor, Densuşianu se alătură criticelor lui Maiorescu şi Gherea şi salută primul volum al lui Coşbuc cu un articol entuziast- Prilej pentru a face elogiu inspiraţiei populare şi a mărturisirii credinţei că poporul vămi pe ideiul sublim al literaturii culte „Şi numai cînd vom cunoaşte mai bine ceea ce pînă acum a rămas ascuns , şi numai cînd va dispare şi se va şterge acel hiatus adine dintre noi şi creaţiunile poporului nostru, numai atunci vom putea avea o adevărată literatură naţională şi numai atunci vom avea dreptul să ne punem alături de alte popoare mai înaintate. Acesta este idealul către care trebuie să-şi îndrepte privirea toţi scriitorii noştri şi în special poeţii; căci numai în timpul acesta va putea dispărea perioada de copilărie a imitaţiunilor palide şi a bijbâielilor oarbe prin întunerec“ (Balade şi idile de George Coşbuc, Revista — critică literară, an. I, 1893, nr. 8—9, p. 403). Acum „procesul de modernizare“ al poeziei era în plină epocă a realizărilor, substanţializîndu-se într-o formulă cit mai firească sufletului nostru naţional. „Cu toate influenţele străine la care a fost expusă poezia noastră, trebuie să recunoaştem că ea este mai românească azi decit acum citeva decenii. Şi sub acest raport, progresul nu este decit o chestiune de timp- Poeţilor de azi ca Şi celor de mîine le stă în putere să meargă cit mai repede pe această cale“. Obiecţiunile sînt uneori dure, dar recepţia generală e pozitivă. Numai cîţiva ani trecură dincoace de hotarul de început al secolului XX şi criticului îi îmbătrîni gustul dintr-un paradoxal exces de modernitate. în opoziţie cu Semănătorul şi cu Viaţa românească, i se păru că tot ce se scrie după 1905 în afara Vieţii noi, era anacronic. Istoricul literar cedează de-acum înainte în faţa teoreticianului literaturii simboliste. Gustul deveni caduc la ceea ce nu se arăta partizan al „sufletului nou în poezie“, istoricul încearcă să scoată afară din literatură opere valoroase pe care le descalifică brutal şi iritant. Iorga ignora daromos la o altă tribună o literatură pentru care nu avea chemare, Densusianu la tribuna modernismului, luînd apărarea a tot ceea ce credea că aparţie sensibilităţii veacului său, nega cu o gravă perseverenţă pe scriitori aflaţi incidental sau superficial în tabăra adsarilor săi ideologici. Aşa se face că acel care închinase elogii curentului popular, care înţelesese creaţia folclorică şi preamărise tot ceea ce exprima fiinţa noastră, crezu că aproape tot secolul al XX-lea al literaturii naţionale era de domeniul retrogradului, o moştenire de care urmaşii de azi n-aveau nevoie. Fură desfiinţate în serie şi constant operele lui Sadoveanu, Delavrancea, Iosif, Anghel, Goga, Blaga, Bacovia, Philippide, Hortensia Papadat- Bengescu, Camil Petrescu, Papait Istrati etc. Aproape nu rămase scriitor notoriu care să nu fie exmatriculat din istoria literară, modernă. Crezu că vremea sa era numai a lui Constantin Stoica, Al. T. Stamatiad, I. M. Raşcu, p. Păitînea, Vintilă Paraschivescu. Din cauza aceasta oricîtă onoare şi înţelegere i s-ar fi cuvenit pentru apostolatul său de convertire a spiritelor la noua artă a secolului XX, contemporaniisăi de marcă îl părăsiră, II ignorară sau îi răspunseră cu aceleaşi durităţi. Cu Densusianu se petrecu aceeaşi dramă a inversiunii gustului şi sensibilităţii la receptarea contemporanilor, ca şi cu Iorga. Vieaţa nouă deschise pentru întîia dată porţile unei arte noi, făcu operă de educaţie a sensibilităţii alături de cursurile despre poezia neo-latină actuală, de conferinţele colaboratorilor lui Ovid Densuşianu, dar împiedică cu principii şi teorii accesul profesorului de filologie romanică la ceea ce venea pe alte căi şi cu alte modalităţi să exprime veacul abia început. Nu recunoscu ca şi Iorga, nimic, închizîndu-se în carapacea propriei concepţii pînă la sfirşit. Un învins care nu s-a recunoscut niciodată în această postură, „Vicaţa nouă“, pe care o întrevăzuse prin cîteva secole de istorie literară românească şi o urmărise apropiindu-se într-un ritfum progresiv de epoca lui, n-o înţelese atunci cînd ea se desfăşura sub ochii criticului. îi fu dat acestui ascet căutător al noului în artă, care se asociase cu tot ceea ce însemnase odată idee de progres şi învinsese rezistenţa timpurilor perimate istoric, ca el însuşi să pară în secolul lui un întîrziat purtînd o flamură generoasă sub care însă nu se strînse armata de care aveau nevoie să învingă. „Vremea nouă“ de la începutul secolului îl lăsase în urmă şi pe el,cum în literatură, îl lăsa concomitent şi pe Iorga. Ceea ce fusese însă nou în istoria noastră literară de la latinişti şi pînă la Eminescu, Caragiale, Coşbuc şi Macedonski înţelesese, cum nu reuşiseră atîţia dintre contemporanii săi. Ca viziune, limbaj, concept şi realizare, insă, literatura, română modernă rămîne în istoriografia noastră o operă clasică, Ovid densusianu dar si istoric literar