Luceafărul, iulie-decembrie 1965 (Anul 8, nr. 14-31)
1965-11-13 / nr. 26
proza Alexandru Forje — Bucureşti. Nu pot să-mi dau seama cam de cită vreme vă îndeletniciţi cu scrisul , după unele indicii — cursivitate, grijă pentru compoziţie, dialog firesc şi chiar o anumită degajare — nu sînteţi tocmai la primele încercări. Fireşte, fraza corectă şi povestirea neîmpiedicată încă nu fac proză. Socotesc însă că aveţi şanse să vă descoperiţi în curînd vocea proprie. Originalitatea nu vă lipseşte. Nici ideile interesante. Pînă una, alta, „Revelion cu bătrânul Homer" şi „Idee periculoasă" nu trec de nivelul unor încercări merituoase. Nu pot risca anticipări. Dacă vă place literatura de aventuri, zisă şi ştiinţifico-fantastică — perseveraţi. S-ar putea să izbutiţi. Personal, mi se pare însă că numai vă jucaţi de-a fantastico-ştiinţificul în sine, subiectul ambelor schiţe e foarte’— cuta s-ar zice — general uman şi dezghiocate din ambianţa formei cu care le-aţi înzestrat, rămân subiecte foarte cuminţi din ziua de azi. Mai gîndiţi-vă. Fragmentul de roman este — cred — mai bine închegat. Poate ne scrieţi mai amănunţit despre acest roman, ca să ne putem face o părere. Mai trimiteri. Ion Săltescu — Timişoara. Nuvela „Grig nă iubit" este exact ca eroul lui : un subiect bine găsit, bine gîndit şi chiar binişor construit, înecat în zgura unui galimatias fără cap şi coadă. Aveţi, se pare, o adevărată pasiune pentru aşa ceva. Un exemplu luat la întîmplare . .....Există oameni şi fiecare, îşi are ţelul, felul, înţelegerea, respectul, normele faţă de ceea ce se constituie in cea de-a doua particularitate a existenţei în afara fizicului impus de însăşi legea funcţională — însăşi moştenirea ereditară, un dat fără ,de care ea n-ar exista normal fiind că , pruncul să sugă, dar, „viaţa trebuie trăită" e o dependenţă a felului cum percepţia îţi impune s-o trăieşti, cum o asimilezi, un sens ce duce la implicaţii filozofice de care ne-am putea lipsi..." (reprodus cu ortografia şi punctuaţia originală). Acum, spuneţi şi dumneavoastră ce-ar fi să priceapă un cititor, oricîtă bunăvoinţă ar avea, dintr-o lucrare scrisă înstilul acesta. Cîţi ar avea răbdarea s-o citească pînă la sfirşit ? Vă închipuiţi, probabil, că textul devine mai interesant, dacă revărsaţi asupra paginii toate cuvintele care vă vin in minte la un moment dat, aşa cum vă vin... Credeţi-mă, se poate şi mai simplu. Gurile rele spun chiar că mai simplu e şi mai interesant şi mai bine. N-aş fi insistat dacă, după ce m-am chinuit citind de două ori manuscrisul dumneavoastră, nu m-aş fi convins că nu sînteţi lipsit de posibilităţi. Subiectul nuvelei, fără să scapere de originalitate,, rămâne interesant şi vrednic să-l reluaţi, insă cu grijă şi fără intenţia expresă de a „rupe gura". încercaţi să povestiţi simplu ce, şi cum e cu Grig al dumneavoastră. Poate să iasă ceva bun. Horia Doinaru — Alba lulia. Nu face să vă „apucaţi de băutură sau de alte năstruşnicii asemănătoare" — aşa cum ameninţaţi — chiar dacă răspunsul nostru n-o să vă mulţumească pe de-a-ntregul. In orice caz, dacă „faceţi" literatură numai ca să vă treacă „timpul liber“, dacă ea nu este pentru dumneavoastră o preocupare cit de cit intensă şi pe cit posibil permanentă, nu-mi pot lua răspunderea să vă sfătuiesc , continuaţi. Arta, fără pasiune, e cam greu de conceput. : E foarte departe de a fi o simplă distracţie. Să zicem că a fost doar o vorbă, aruncată la supărare şi că gîndurile bune au să vă revină. Aşa sper, pentru că in schiţele trimise, personal, am găsit ceva mau mult decit „ceva trebuie să facă omul in timpul liber". Desigur, Schiţele încă nu sunt publicabile. Unele sunt stângaci instalate, altele de-a dreptul naive. Am descoperit insă în „Fata mamei şi a tatei”, „Ion", „Mica stricăciune" ceea ce s-ar numi fiorul artei. Subiecte interesante, idei îndelung — cred — gindite, străfulgerări originale; sunt sigur că" nu au apărut ca din senin, în ceasurile de plictiseală, in „timpul liber". De aceea consider că merită să stăruiţi in această direcţie. Celelalte sint fie reminiscenţe de lectură („Atenţie, ciine rău!“, „Tata Om", „Spaima"), fie însemnări prea grăbite, incă necoapte. Cit. despre nuvela „Om bun" e fragilă; aduce o povestioară moralizatoare, cu totul neconcludentă. In ce ■priveşte stilul1 ■— Sa-i zicem şi noi aşa — n-aşi aties.. prea multe observaţii. Povestiţi curgător şi în general firesc, doar pe dlocurea literaturizaţi. Aveţi grijă mai ales de dialog. E cam căutat. Niciodată părinţii nu spun — vorbind între ei , de pildă : „în orice caz, bietul nostru fiu..." — maii ales cînd nu-1 au decit pe el. Spun probabil : băiatul sau ii pronunţă numele. Mai trimiteţi. V. Turea — Suceava. Aţi ghicit: „Ascultă, vezi şi bucură-te" cu oarecare bunăvoinţă, poate trece drept reportaj. Din păcate, in ciuda unor sclipiri de bun augur,notaţii inteligente, o frumoasă limbă moldovenească, fraze curgătoare, dialogul „șăgalnic") lucrarea nu întrece nivelul foarte modest al unei încercări de început de drum. Cu „Nu aduce anul, ce aduce ceasul" lucrurile se schimbă. Avem de-a face cu o lucrare literară, în sensul bun al cuvântului. E, zic eu, — o schiţa portret destul de bine lucrată, un subiect meditat, compoziţie simplă, dar foarte potrivită, economic dusă la capăt. O păgubeşte doar aerul ei bătrînesc ; e ca unul din acele ceasuri vechi pe care, le tapară lospir— mai, ticăie eventual, dar e-atît de ieşit din uz incit nu face, să iţi ai, cheltuieşti cu reparaţia. Da, e-o schiţă binişor scrisa, dar cu totul cîeţioşită ca tematică şi de loc originală, cu zeci de ani în ura ta, s-au scris cu duiumul pe acest tipic de şăgalnică satiră. Nu-i cazul să publicaţi astfel de lucrări, chiar dacă vreo redacţie s-ar îndura... Trebuie să vă mutaţi preocupările , spre problematica zilelor noastre. Nu cred că nu simţiţi chiar dumneavoastră înşivă necesitatea de a scrie ceea ce n-a mai scris nimeni pînă acum- Chiar şi din reportajul neibzutit,, mai sus pomenit,^ sei străvede că^sînteţi preocupat de problemele noi ale vieţii de azi. Stăruiţi în această direcţie , „modificările şi mutilările." — cum ziceţi dumneavoastră, pe acele zeci de pagini scrise, despre care mărturisiţi în scrisoare, nu strică de loc. Aş spune că dimpotrivă. Să sperăm că tot „mutilînd şi modificînd", o sa ajungeţi într-o zi să ne trimiteţi o lucrare sau mai multe care să n-aibă nevoie de reparatii. REMUS LUCA In atenţia colaboratorilor ! I-aş ruga mult pe colaboratorii care-şi trimit „Luceafărului" primele lor Încercări de proză, ca in viitor să caute pe cit posibil să transcrie la maşină manuscrisele. Sper că nu e nevoie să motivez această cerere. l-aş mai ruga să însoţească manuscrisele — cind le trimit pentru prima dată — de o scurtă autoprezentare, din care să se poată afla : citi ani au, ce studii, ce ocupaţie şi de cită vreme se îndeletnicesc cu literatura. Mi-ar fi de folos aceste amănunte pentni o apreciere cit mai exactă a lucrărilor trimise. Intra scrisoare a lui Arhilec adresată criticului Ion Oarcăsu, în cara se discută cîteva chestiuni literare Am citit, iubite colega, cu luare aminte studiul Dumneavoastră din penultimul număr al „Tribunei“ şi v-am salutat din inimă bunele intenţii, erudiţia, mărinimia şi obiectivitatea. Aţi rămas, într-adevăr, aşa cum văştiam de multă vreme, prompt, intransigent, ferm în opinii — din luna iulie vă ocupaţi consecvent de un nume citat şi în ultimul studiu, ploaial, ferit de ispita şi păcatul denigrării, animat de cele mai practice idealuri. Frumos, n-am ce zice. Dar ştiţi bine şi Dumneavoastră că nici un lucru ieşit din mâinile omeneşti nu este perfect. De aceea îmi îngădui unele precizări în legătură cu lucrătura Dumneavoastră. Iertaţi-mi forma arhaică a unor cuvinte, le folosesc în scopuri strict stilistice, pentru atmosferă şi culoare. Pseudonimul în literatură nu e întotdeauna o platoşă a perfidiei şi a laşităţii, de vreme ce însăşi revista Tribuna, la care cu atâta onoare colaboraţi, înfloreşte alegînd nume nevinovate şi nespus de neaoşe Dacă aţi avea studii sistematice de istorie literară nu v-aş fi amintit, dar aşa cum stau lucrurile cu Dumneavoastră, un sentiment prietenesc mă obligă să vă spun că Ibrăileanu a folosit pseudonimul C. Vraja, că G. Călinescu l-a folosit pe acela de Anstarch, Coşbuc, pe acela de C. Boşcu, Goga pe Nic. Otavă şi Sysiph, C. Stere pe acela de Şercăreanu şi cred că s-ar mai găsi cîteva exemple dar nu vreu să vă îngreuiez capul şi aşa destul de împovărat de gânduri. Pseudonimul în presă şi literatura are rosturile lui ; poate fi semnul unei discreţii, al unei pudori ; poate evita frecvenţa prea mare a unor semnături intr-un număr de revistă ; poate fi semnul unei modestii. De aceea v-aş recomanda să vă alegeţi subiecte mai potrivite pentru lecţiile de etică pe care cu atîta sfîntă dezinvoltură vă credeţi chemat — pe bună dreptate — să le ţineţi ţării întregi de la Tribuna, pe care cu toţi o stimăm ,şi ne îngrijorăm cînd o vedem transformată în amvonul Dumneavoastră personal. Pasiunea înflăcărată cu care acuzaţi în procese intentate tot de Dumneavoastră, e demn de o bara, la care, deşi v-aţi pregătit insistent în domeniul juridic, n-aţi dorit să apăreţi, fiindu-Vă suficientă pagina răbdătoare a Tribunei. Vi se pare, oare, că e mai uşor de profesat onorabila meserie în literatură ? De ce manifestaţi atîta furie contra lui Arhiloc ? Ştiţi doar, că a fost o persoană serioasă. Nu vă lăsaţi dus in timare de prietenii care vă spun că sînteţi prototipul portretului publicat de el în revista Luceafărul, v-aţi regăsit sincer în rîndurile sale ? ştim că Arhiloc vă cunoaşte bine din opera Dumneavoastră şi din alte Împrejurări, dar mai ştim că şi alţii işi revendică dreptul de a fi prototipul acelui portret hrănit de propria lor persoană şi personalitate. Aşa că nu sînteţi îndreptăţit a vă arăta bănuitor şi iritat, dragă colega. Fiţi mai bine, în meseria Dumneavoastră, şi mai comprehensiv şi mai blind şi mai drept şi mai bun şi nu uitaţi că dacă sînteţi investit cu puteri discreţionare de micul colectiv redacţional, cuvîntul Duraneavoastră pătrunde cu uimitoarea lui încărcătură de gînduri şi de sentimente, în mii şi mii de suflete, care cred fanatic în el. Continuaţi a fi aşa cum sînteţi. Scrieţi numai adevărul, nu fiţi insinuant ca alţii, nu vă lăsaţi măcinat ca ei de invidii, rezolvaţi în continuare marile probleme ale literaturii şi puneţi-i pe toţi la punct. Faceţi să ştie tot omul că nu se joacă nimeni cu Dumneavoastră. Aşteptînd să Vă văd şi să Vă simt pe propria-mi piele — mereu cum aţi fost şi cum sînteţi. semnez cu admiraţie şi prietenie al Dumneavoastră devotat ARHILOC „Familia" nr. 2 Se pare că făgăduinţele debutului vor fi confirmate. Deocamdată punctul forte al revistei ii constituie critica. Gh. Grigurcu, care ţine cronica literară, se impune prin fineţea analizei şi expresia îngrijită, de multe ori plăcut aforistică. Referindu-se la ultimul volum de nuvele al lui D. R. Popescu, criticul observă că realismul acestuia „nu e o copie, ci tot o convenţie literară, deci o viziune“, cele două tendinţe — simbolică şi realistă — ajungînd uneori la o fuziune desăvîrşitâ. Cu aceeaşi perspicacitate sînt detectate şi defectele. Cu o răbdare ironică se apropie criticul de versurile lui T. G. Maiorescu. O interesantă schiţa de istorie literară semnează V. Streinu prezentîndu-ne, cu erudiţie şi eleganţă disociativă, un Eminescu care anticipează în poemul său „Demonism“ (din 1872) ideea „conştiinţei-obstacol“ între om şi natură, generatoare a concepţiilor antropologice din secolul următor, precum şi, în germene, filozofia lui Lucian Blaga din „Marele anonim“ şi „Diferenţialele divine“. Istoricul literar este totuşi prudent , de admis că în aceste coincidenţe şi anticipări eminesciene să intre şi o cîtime de iluzie retrospectivă, iluzie de exeget...“ Se impune atenţiei şi articolul bine informat, scris de o mină singură — Dante şi epoca noastră“ — al lui Ovidiu Cotruş. Pe pagina alăturată Nicolae Balotă pledează argumentat şi pasionat pentru eseu. Binevenită publicarea celor cîtorva fragmente din amplul eseu inedit al lui Camil Petrescu — ,, Substanţialism“ — care ar merita în întregime să vadă lumina (atît de avară) a tiparului. Fragmentele au fost alese, prezentate şi adnotate de M. N. Rusu ; păcat însă că o parte a notelor din subsol au dispărut, nu se ştie de ce, rămînînd doar cifrele de trimitere ca nişte semne misterioase, agăţate în coada frazelor. La „Vitrina cu cărţi“ — faţă de ceilalţi care au scris despre „Iarna bărbaţilor“, — I. Negoiţescu aduce în plus recunoaşterea unor trăsături expresioniste care, observaţie extrem de fructuoasă, îl aşează pe Bănulescu mai degrabă în tradiţia realismului mitic al lui Agîrbiceanu („pe urmele căruia a mers şi Pavel Dan“) decit în „romantismul naturistic“ al lui Sadoveanu. In umbra acestor abundente şi variate exegeze, literatura propriu-zisă face o figură de cenuşăreasă. Proza e reprezentată de o singură schiţă . ..Cireşi pentru Iancu“ de Dominic Stanca — pigmentată dialectal şi pitorească, dar atît , iar poezia, mai bogată şi cu unele semnături cunoscute, nu ne trezeşte nici ea entuziasmul ; multe versuri ale unor debutanţi (sau aproape) nu promit mare lucru. Rămîne permanentă ingeniozitatea rubricii de prezentare a debutanţilor : „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre...“ Redacţia s-ar cuveni să fie mai vigilentă, neîngăduind publicarea unor traduceri (de altfel reuşite) ale lui Geo Dumitrescu din poezia iugoslavă, care au mai fost publicate doar cu trei zile înainte în „Tribuna“ fără nici cea mai mică modificare (e vorba de poeziile „întâlniri“ de Jure Kastelan şi „Secolul atomic“ de Matei Bor). Oare revista nu are ambiţia ineditului ? Notele din penultima pagină sunt la obiect şi fără să depăşească o ironie de bun gust (în majoritatea cazurilor). Ar trebui mai mnultă atenţie iar greşelile de tipar, aceste Circe — cum spunea Lucian Blaga — care prefac ideile în porci. In ce priveşte prezentarea grafică, remarcăm ilustraţiile, litera clară şi variată şi, in comparaţie cu primul număr, punerea în pagină, mai îngrijită acum, mai aerată. O revistă pe care am vrea (şi lucrul acesta se poate !) s-o admirăm fără rezerve. D. ŢEPENEAG Literatura română în Dicţionarul enciclopedic Lucrare de mari proporţii Şi de o ţinută riguros ştiinţifică. Dicţionarul enciclopedic român, editat sub îngrijirea Academiei Republicii Socialiste România, vine să umple un gol resimţit de multă vreme în cultura noastră. Cele trei volume apărute pînă acum oferă cititorilor de toate categoriile un preţios izvor de informare şi de îmbogăţire a orizontului intelectual cu cunoştinţe din variate domenii. Colectivul antrenat în realizarea acestei opere de interes naţional a desfăşurat şi desfăşoară o muncă de loc uşoară, care merită toată stima. Ca orice lucrare, nici Dicţionarul enciclopedic român nu are, fireşte, un caracter complet şi definitiv. In prefaţa la vol. I se spunea că „observaţiile şi sugestiile cititorilor vor fi de un real folos pentru îmbunătăţirea ediţiilor viitoare“. Ne-am îngădui cîteva modeste observaţii şi sugestii cu privire la modul în care este oglindită, în Dicţionar, literatura română. Cum e şi normal, Dicţionarul enciclopedic are ca sarcină principală să cuprindă nu numai variate aspecte din civilizaţia mondială, ci să acorde o atenţie deosebită valorilor culturale şi ştiinţifice româneşti, să le integreze în aria patrimoniului universal. Criteriul folosit trebuie să fie, fără excepţie, acela al valorii, al contribuţiilor aduse, în trecut şi azi, de personalităţile româneşti la dezvoltarea sectoarelor respective de activitate şi se poate spune că în genere, articolele consacrate scriitorilor noştri sînt întocmite cu discernămînt şi seriozitate ştiinţifică. Am aminti, ca titlu ilustrativ, prezentările consacrate lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Ibrăileanu, G. Călinescu, M. Beniuc ş.a. care ni se par remarcabile. Surprinzător, dar nu întotdeauna colectivul care se ocupă de sectorul dedicat literaturii române a folosit la fel de riguros criteriile amintite. Probabil că au intervenit anumite preferinţe, unele scăpări de condei sau chiar atitudini subiective cu credinţa, poate, că într-o operă aşa de mare, nu vor fi observate. Deşi „înfăţişează aspecte nesemnificative din viaţa satului“. „prozatorul semănătorist“ Ion Adam figurează în dicţionar (vol. I, p. 30), în schimb lipseşte un critic cunoscut ca Octav Botez, o scriitoare talentată ca Alice Călugări. Fireşte că, în mod deosebit, trebuie să ne intereseze chipul în care este prezentată literatura română actuală. Impresia de ansamblu este satisfăcătoare. La proză, de pildă, putem insă constata că prezentarea făcută lui Eusebiu Camilar este de aproape două ori mai mare decît aceea, neconcludentă, consacrată lui Eugen Barbu. Pe linia unei critici inerte se spune, iarăși, în mod simplificator (vol. I, p. 301) că în Groapa, prozatorul „este influenţat de naturalism, dar se dovedeşte un bun cunoscător al vieţii cotidiane“ (subl. n.) Dramaturgia figurează prin Aurel Baranga şi Mihail Davidoglu. Autorii respectivi ar putea fi însă, într-un fel, supăraţi din cauză că nu se spune nimic despre valoarea artistică a pieselor lor şi că spaţiul ce li s-a afectat este mai mic decît acela consacrat elefantului (v. vol. II). Unele aprecieri pozitive se pot face şi asupra poeziei. De caracterizări judicioase se bucură Otilia Cazimir, Demostene Botez, Mihu Dragomir. Lipseşte însă Radu Boureanu, dar nu este omis un scriitor insignifiant ca C. Bălăcescu (vol. I, p. 321). Metamorfoza criteriului valoric cunoaşte faţete dintre cele mai curioase cînd este vorba de critica şi istoria literară actuală. Cititorul mai puţin avizat va trage concluzia, răsfoind Dicţionarul, că singurii ei reprezentanţi sunt acad. G. Călinescu (vol. I), una din cele mai mari figuri ale culturii româneşti din toate timpurile, şi G. Ivaşcu, „publicist român“ care „a publicat studii de istorie a literaturii române şi a presei române“ şi a condus sau conduce reviste cum ar fi Contemporanul şi Lumea (vol. II, p. 882). Ar putea oare conducătorii colectivului care se ocupă de acest sector al Dicţionarului (dintre care unul este G. Ivaşcu (v. vol. I, p. 878 şi vol. II, p. 941) să afirme că noi n-avem azi un front al criticii şi istoriei literare animat de remarcabile personalităţi ? Desigur că nu. Atunci care să fie misterul acestei atitudini restrictive ? Dupla cum se poate înţelege, cineva, chiar de nu are cărţi, poate figura în Dicţionarul enciclopedic român cu condiţia să fi scris articole asupra „presei române“ (altcineva s-ar putea mira că în vol. II, p. 351—852, unde se vorbeşte despre Iorga, nu se aminteşte că marele savant este cel dintîi care a scris o schiţă dezvoltată a istoriei presei române). Se pare că alt criteriu se leagă şi de faptul dacă cineva a condus sau conduce o revistă de cultură. In cazul acesta s-ar putea supăra, şi pe drept cuvînt, imii scriitori sau critici cu activitate bogată, aflaţi şi într-o asemenea situaţie, ca Ov. S. Crohmălniceanu, de pildă, care a condus, o vreme, acum cîţiva ani, destinele Vieţii Româneşti şi nu este trecut în Dicţionar. Aceasta n-ar fi nimic. Dar au fost omise, din motive greu de înţeles, nume reprezentative ale criticii şi istoriei noastre literare ca Al. Dima, membru corespondent al Academiei Republicii Socialiste România, Savian Iosifescu ş.a. care, e drept, n-au scris despre presă, dar au după cum ştie toată lumea, cărţi utilizabile (exemplele sînt de prisos). Cum se explică atunci această situaţie regretabilă ? Hotărît, foarte simplu. Criteriul valoric a fost substituit, de data aceasta mai mult ca în cazul poeţilor, cu subiectivismul voalat. Omisiunile semnalate par oarecum semnificative, dar o ediţie viitoare a Dicţionarului va putea remedia, cu uşurinţă, această lipsă care nu priveşte decît un aspect al sectorului discutat aici. MIHAI DRAGAN Panseul săptămînii „Spuneam că pentru Teodor Mazilu prostia nu e o fatalitate. Aş merge pînă acolo încit să spun : prostul îşi «alege» prostia. Tot aşa el poate, trecînd printr-o regenerare interioară, să renunţe la ea“. MATEI CĂLINESCU Din programul de sală la „Somnoroasa aventură“ (stag. 1965—1966). agenda cenaclului „n. labiş‘ (86) Cind intr-un cenaclu citesc tineri în virată de 20 de ani, sau tineri care nici nu au 20 de ani, coeficientul de imprevizibil sporeşte, pe cit de sporit este entuziasmul cu care sint primiţi. Ultima şedinţă s-a desfăşurat sub semnul acestei vîrste, al sensibilităţii şi al aspiraţiilor ei. Protagoniştii Mihai Tech — nume nou I — şi Dumitru M. Ion — nume deja cunoscut I — doi poeţi tineri, înzestraţi fără îndoială, dar despre ale căror destine poetice nu se pot emite opinii definitive. Discuţiile au evidenţiat sinceritatea poeziilor, bogăţia lor de metafore. Explorind cu prospeţime emoţiile adolescenţei, Mihai Tech realizează versuri muzicale, fără continuitate, dar unite de o aceeaşi nobleţe a tonului. El se îndreaptă spre o poezie profundă, descriind minuţios stări lirice, nedefinite deocamdată, care trădează o capacitate de reflecţie. Poeziile lui Dumitru M. Ion au demonstrat dimpotrivă, forţă a verbului şi a emoţiei, galop de imagini poetice, dar şi absenţa— în acest moment a rotunjimii. Unii vorbitori şi-au manifestat opţiunea pentru poeziile lui Dumitru M. Ion, găsind în ele substanţă lirică reală. Cei doi poeţi încearcă viziuni ale vieţii de familie (multe din poeziile lor se şi chiamă astfel) exptimindu-se simplu, liniştit — Mihai Tech şi energic, Dumitru M. Ion. In cuvîntul său, I. D. Bălan remarca sensibilitatea şi autenticitatea celor doi poeţi şi — referindu-se mai cu seamă la Dumitru M. Ion pe care cenacul îl cunoaşte mai de mult — semnala, în continuarea discuţiilor, ca pe o carentă mai generală a versurilor unor tineri, preluarea mecanică a universului de metafore al ultimilor poeţi de succes. A. P. Şezătoriie „Luceafărului“ la Craiova (13—14 noiembrie 1965) Întîmpinăţi cu prietenie şi „ramuri“. Poetul Ion Gheorghe s-a reîntors de pe ocean. Indiscreţie. A plecat un tînăr poet şi s-a întors un bătrîn lup de mare. Tînărul cititor : Tovarăşe Breslaşu, dr. redactor-şef şi la „Secolul 19“ ? 4 Luni,5 noiembrie va citi Ion Gheorghe din „Scrisorile esenţiale“. pe argeş în jos La Curtea de Argeş e de mers toamna, la sfirşit de octombrie, cind natura e cuprinsă de lenea propriei sale îndestulări şi ceţurile curg rumegoase prin văi, dind aerului transparente moi, de melancolie, şi unul devine somnoros şi fosforescent şi foarte metalic, iar in pădurile comate ale reliefului cu ondulaţiuni prind să fie fantastic culorile ; vreau să zic că e o vreme bună de privit în istorie, de întirziat prin legendă şi de meditat la marii bărbaţi care au durat vatra acestei naţiuni pe care noi o desăvirşim, nu alţi timpi şi cu alte mijloace, dar păstrind nealterat filonul demnităţii şi sentimentul istoriei, care l-au caracterizat fie români dintotdeauna. Am privit ruine şi secolele se sculară din somnul lor de piatră şi îmi ingăduiră să pătrund în Curtea Domnească aliată la anul 6860 (1352 e.n.), aşezământ voevodal plin de animaţie, crud meşterii zidari tocmai inăltau Hramul Sfintului Nicolae, închinat Domnitorului, aşternind cărămidă cu cărămidă, cite trei rinduri, apoi unul de bolovani de riu şi tot aşa mereu, după tipicul vremii de atunci şi cînd sosi năpraznica veste care a ucis pe foc animaţia acelei curfi voevodate, iar unul din meşterii de pe schelării, lovit de ce-i auziră urechile, a scris cu un cui pe mortarul umed al zidului, în slavonă, aceste cuvinte care mi se par a alcătui cel mai vechi manuscript literar al românilor in care ni se relatează o mare dramă : „La leatul acesta, 6860, la Câmpulung a pierit marele Basarab Voevod" , citesc şi răscitesc manuscriptul de piatră şi pereţii acelui Hram prind a tropăi pe loc, spre a se descotorosi de secole şi de epiderma lor zugrăvită in tonuri grave — ultramarin, verde otrăvit, cărămiziu, ocru — amestec de pămînturi colorante şi văpsele de vegetaţie, o alchimie rămasă pînă astăzi necunoscută. Marmora de aici, cenuşie şi albă, croită in lespezi şi pietre funerare, afirmă cu putere viaţa, exuberanţa naturii şi lacăra gîndirii; iată fabulosul arbore al vieţii, motivele cu palmieri, cu figuri astronomice, cu plăsmuite planete de limbajul sobru care ii evocă pe cel ce se numea Vlaicu şi pe fratele acestuia, Radu Negru, tatăl lui Mircea, cel adormit la Cozia, pe Olt, apoi, din nou pe Argeş, în dimbul Mănăstirii, unde se odihneşte Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, crengi din fabulosul arbore genealogic al istoriei românilor, pe care îl aud foşnind, foşnind. Mă uit la splendida minune arhitectonică în care palifită drama meşterului care şi-a jertfit femeia ca opera lui să se închege, unică, şi să dureze. Mănăstirea Argeşului nu-i monumentală ; monumentalitatea ei stă în profunzimea armonică, în turnurile frontale gemene, răsucite în chip bizantin, în dantelăria din cornişele meşterilor armeni, in motivele florale de Persia, cu irişi, în cupolele făurite de lemnari şi ciocănari de Sibiu, în cele cincizeci de rozete bătute in suprastructura clădirii, asemeni unor paftale domneşti, in briul românesc de piatră ce cuprinde lăcaşul pe la mijlocul său, şi care, în lumina asfinţitului, pare un brîu ţărănesc de lînică roşie, fantastic desigur, cu nemaipomenite răsucituri, în timp ce din zid răzbate ruga femeii jertfite : Manole, Manole, Meştere Manole, Zidul rău mă strînge Ţîţişoara-mi curge Copilaşu-mi plînge... Ştiam că legenda circulă, cu mici sau mari variafiuni, in folclorul tuturor popoarelor din Balcani ; aflu însă, recent, în Asia Centrală, la Samarkand, Ungă ruinele moscheii Bibi Hanîm, un meșter Manole oriental din vremea lui Timur Lang (Tamerlan), fondatorul celui de al doilea imperiu mongol. Povestea acestuia e rezumabilă așa : pe cînd Timur se alia în India, ocupat ca fapte de arme, sofia acestuia dădu poruncă să se ridice în cinstea bărbatului victorios o prea frumoasă moscheie, Bibi Hanîm, pentru care fură chemaţi cei mai iscusiţi meşteri ai timpului şi puşi la lucru. Unul dintre meşteri, frumos de pica, refuză să încheie arcul de bază al măreţei zidiri, de nu va avea prilejul s-o sărute pe ctitorită, doamna acelui Timur Lang. Refuzul acesteia se bazează pe o mică şi încântătoare şiretenie muierească din ea aduce o tavă de argint pe care se alia patruzeci de ouă văpsite in tot atitea culori, zicând : „Femeile sunt diferite la înfăţişare, ca aceste ouă în culori, dar identice pe dinlăuntru ; deci împlineşte-şi dorinţa, alegînd sărutul unei femei din haremul marelui Timur Lang". Contraargumentul masculin e de aceeaşi inspiraţie : nebunaticul meşter se înfăţişă ctitoritei cu două pahare pline, zicind : „In paharul stângii mele se află apă chioară, iar in cer, al dreptei mele, vin gruzin ; lichidele au, vede-se, aceeaşi culoare, însă gustul lor, mărită Doamnă, este foarte diferit". Sărutul e astfel obţinut. Bibi Honimul se încheie, bravul Timur se Întoarce şi află (IC oarba cutezanţă a acelui meşter, căruia decide să i se taie capul; îndrăgostitului li cresc însă aripi şi zboară. Are povestea un parfum asiatic, farmec de necontestat, dar nu se ridică la gravitatea şi sensurile etico-filozofice ale baladei noastre ; meşterul de pe Amu Daria pune în miior actul construcţiei cu un gest pasager al iubirii senine, pe cînd la meşterul de pe Argeş, dimpotrivă, asistăm la actul fundamental al jertfei supreme pentru opera constructivă, la temelia căreia pune însăşi viaţa femeii sale şi pruncul prin care ei s-ar fi perpetuat în timp, dar se perpetuează prin operă. La acestea mă gînrleam stind pe dimb şi intîrziind prin legendă. In jur erau însă realităţi , se axau acolo, sosiţi cu grupul, nişte elevi care ’ Vuiau să înveţe istorie pe viu şi tot pe viu doreau. Să înveţe elevii aceia, sosiţi cu, grupul, balada meşterului Manole şi m-am întristat văzind că aceste locuri ■ nu sunt, din punctul de vedere al învăţatului pe viu, ocrotite şi păstrate la Înălţimea menirii lor, în sensul că o sumă întreagă de chestiuni nu-s în regulă şi anume : lăcaşul legendar, monument unic, prinde să aibă fisuri în pereţi; aurăria exterioară păleşte, mincată de rugina pe care o cern, din virtelnița lor, anii ; partea fieroasă e mincată şi ea, lent şi iremediabil, de aceeaşi rugină pe care o cern aceiaşi ani din virtelnița lor ; dalele de piatră dimprejurul monumentului s-au smucit de la locul lor, unele dizlocate, altele măcinate, şi apele anotimpului pluvios se strecoară acum prin straturile nisipoase ale acelui soi, adine sub temeliile zidirii lui Manole (observaţie: zidari contemporani, trimişi să îndrepte această îngrijorătoare stricăciune, au început să toarne şi jur o fişie de beton, dar s-au plictisit repede, părăsind în chip la mica lor, sarcină constructivă, deşi nu li se cerea, ca înaintaşilor, sacrificii fundamentale), fîntîna lui Manole işi păstrează aerul străbun, adecvat, însă mina edililor locali a intervenit în chip neinspirat, învecinind legendara gură de apă cu nişte îngrădituri iară haz, din prefabricate, şi mi se pare straniu că au plantat, la zece paşi de fintină, un parc zoologic, cu urs, păun, lup, fazan, mistreţ şi căprior pentru vizitatori. Şi-apoi, turistic vorbind, aş fi vrut să se vîndâ la această Curte de Argeş, mici ghidări, Îndreptare de buzunar, in care să trăiască acel timp istoric al Curţii Domneşti şi să evite balada (tradusă în cîteva limbi !) şi să cumpere omul argumentul fotografic, ilustrata care ne face plăcere şi să intîlnesc, cit decit, un cicerone care să dea oarecari informaţii, spre a nu mă restringe la acel apertu historique, copiat din vreo carte şcolară şi — mă înţelegeţi cam pe unde bat, dar nu mai bat, că n-am spaţiu de rubrică, am încheiat. La anul va fi iar toamnă, sfirşit de octombrie şi natura va fi cuprinsă de lenea propriei sale îndestulări şi ceţurile vor curge, rumegoase, prin văl, dind aerului transparente moi, de melancolie şi unul va deveni somnoros şi fosforescent şi foarte metalic, iar in pădurile comate ale reliefului cu ondulaţiuni vor prinde să ţipe fantastic culorile ; deci întreb — să revin la Curtea de Argeş cu creion şi carnet ".■ POP SIMION