Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-02-25 / nr. 8

p.p. negulescu către maiorescu Se ştie, din păcate, mai puţin că eru­ditul filozof care a fost P. P. Negu­­lescu şi-a început activitatea publi­cistică cu studii de estetică. Remarcat în timpul studiilor universitare de profesorul său Titu Maiorescu, viito­rul autor al Filozofiei renaşterii este onorat cu invitaţia de a frecventa şe­dinţele Junimii bucureştene, benefi­ciind de toată solicitudinea şi spriji­­nul necesare dezvoltării sale intelec­tuale. Ca mai toţi colegii săi de gene­raţie,­­Mihail Dragomirescu, C. Rădu­­lescu-Motru, S. Mehedinţi, Pompiliu Eliade, D. Evolceanu, Anastasescu- Floru etc.), P. P. Negulescu şi-a asu­mat responsabilităţi în polemica an­gajată între Convorbiri literare şi pu­blicaţiile care se înscriau în constela­ţia Contemporanului. Studiile sale, elaborate în perioada 1892—1895, re­prezintă — toate — contribuţii utile in această încinsă polemică, ele evi­­denţiindu-se prin efortul împlinit de a infera esteticii junimiste unele din­tre cuceririle mai noi ale esteticii eu­ropene (Guyau, Ribot, Paulhan etc.). Citite atent, aceste studii adunate apoi în volume (Psihologia stilului, Pole­mice) se dovedesc a fi, alături de Eminescu şi critica ştiinţifică a lui M. Dragomirescu, contribuţiile cele mai importante ale noii generaţii de junimişti. In anul 1893, Negulescu şi M. Dra­gomirescu, absolvenţi ai facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti, obţin — datorită intervenţiei lui T. Maio­rescu — o bursă pentru o călătorie de studii în Franţa şi Germania. In timpul acestei lungi călătorii, P. P. Negulescu a păstrat constante rapor­turi epistolare cu profesorul său. Scri­sorile lui P. P. Nesulescu către Maio­rescu, de o inestimabilă valoare pentru studierea procesului formaţiei spiri­tuale a tînărului filozof, evidenţiază preocupările pentru fenomenul literar şi estetic, atenţia cu care erau urmă­rite dezbaterile din publicistica româ­nească. Din acest bogat fond de cores­pondenţă am ales o scrisoare în care Negulescu îşi exprimă indignarea faţă de campania de defăimare la care era supus atunci Coşbuc. Cum se ştie, „scandalul plagiatului lui Coşbuc" a început în 1893, la apariţia volumului Balade şi idile. Un poet ratat şi un traducător neizbutit, Gr. Lazu, a pu­blicat în 1893 infamantul opuscul Adevărul asupra poeziilor d-lui G. Coşbuc. Acest alt Caion a încercat să nimicească valoarea plachetei lui Coşbuc, prin înălţarea la rangul de generalitate a faptului — nesemnifica­tiv — că în sumar au fost incluse câ­­teva piese traduse, fără menţiunea de rigoare, învinuirea lui Lazu a cucerit, din nefericire, aderenţi, presa — şi nu numai cea de scandal — publicînd nu­meroase articole (Adevărul, Arhiva, Evenimentul, Vieaţa etc.) care reluau într-o formă sau alta acuzaţia profe­rată de Lazu. Coşbuc, care la declan­şarea scandalului a tăcut consternat, avea să răspundă abia peste trei ani, dar şi acum vădit timorat (în prefaţa la ediţia din 1896 a Baladelor), recu­­noscînd că din neglijenţă s-au strecu­rat în ediţia anterioară cîteva tradu­ceri apărute iniţial în Tribuna cu menţiunea autorului din care tălmă­cise. Acuzaţia lui Lazu şi a acelora care i s-au asociat era profund ne­dreaptă, poezia lui Coşbuc, originală în substanţă şi expresie, legitimîn­­du-se cu o valoare autentică a poeziei româneşti. Scrisoarea tînărului P. P. Negulescu către maestrul său spiri­tual confirmă un punct de vedere pe care şi atunci­­ îl împărtăşeau exponenţii reprezentativi ai vieţii li­terare. Menţionăm că rugămintea lui Negu­lescu ca răspunsul Convorbirilor la atacul lui Lazu să fie semnat de T. Maiorescu, nu a putut să fie satisfă­cută. Cum propusese iniţial Maiorescu, articolul răspuns a fost scris de Di­­mitrie Evolceanu (Despre Balade şi idile, Convorbiri literare Februarie­­martie 1894) care, după un debut pro­miţător în critică, a eşuat penibil ca un obscur profesor de latină total ig­norat de lumea studenţească. Z­­ORNEA DOMNULE MAIORESCU: Intram tocmai acasă, cu hotărirea ca să vă scriu, cind am primit scri­soarea D-voastră, în care mă întrebaţi între altele, de soarta articolului asu­pra lui Coşbuc. Şi tocmai în această chestie eram hotărit să vă scriu şi eu, adică, mai corect, în chestia lui Coşbuc întîi şi mai pe urmă in chestia artico­lului lui Evolceanu. M-a indignat în adevăr peste măsură infamia scanda­lului ce se face cu bietul Coşbuc. E un veninos asalt de pigmei in contra unui in­contestabil talent literar. Din punct de vedere moral, e trist lucru că Coşbuc s-a înjosit atît de mult încît să pună în volumul său, ca ale sale, cîte­va mici bucăţi traduse. Din punct de vedere literar însă, lucrul acesta e absolut fără importanţă, pentru că a­­devărata lui valoare artistică nu stă în acele cîteva bucăţi traduse şi nu e întru nimic atinsă de ele. Cele mai bune bucăţi ale lui, acelea cam­ fac din el un adevărat artist, nu sunt şi nu pot fi împrumutate. Căci toată va­loarea lui stă în forma nu în fondul de idei conţinute. Trebuie să fie cineva un Lazu pentru ca să nu-şi dea seama de ce diferenţă e între un poet cu un fel cu totul particular de a vedea şi simţi lumea, şi prin urmare cu un fond cu totul particular de a vedea şi simţi lumea, şi prin urmare cu un fond cu totul particular de idei cum e Eminescu, şi un poet care vede şi simte lumea ca toţi ceilalţi, şi al cărui merit stă numai în a spune ceea ce toţi simt, aşa fel, cum toţi pot să o spună. Originalitate de idei la Eminescu, da. Dar originalitate de idei la Coşbuc ? Chestia mi se pare lipsită de sens. Ce idei sunt în „Nunta Zamfirei?" Şi dacă e vorba de un împrumut, de ce n-ar fi luat Coşbuc înşirarea de descrieri ce alcătuiesc întreaga poezie, din marele fond comun de inspiraţie poetică, din literatura populară ? Cine a cetit, ori­­cît de puţin, din literatura populară, şi n-a întîlnit de sute de ori naiva hiper­bolă a opririi soarelui în loc, în faţa unui mare eveniment ? E oare un pla­giator Coşbuc fiindcă a întrebuinţat-o în versurile : „Şi soarele stă-n loc / Că l-a ajuns şi-acest noroc / Să vadă el atîta joc / Pe-acest pămînt ?" Dar Alecsandri, dar Eminescu n-au „clădit“ şi ei pe acest fond comun ? Un alt exemplu, dintr-o mie : Ce com­paraţie mai întrebuinţată decît aceea a unei fete frumoase cu un trandafir; şi totuşi cine a ştiut-o încadra intr-o strofă a­şa de admirabilă ca aceea a „plagiatorului“ Coşbuc ? „Un tran­dafir in văi părea / Mlădiul trup i-l încingea / Un brîu de-argint, şi totu-n tot / Frumoasă cu­ eu nici nu pot / O mai frumoasă să-mi socot / Cu min­tea mea" / Nu înţeleg oare oamenii aceea că în poezia lui Coşbuc ideea e pe planul al doilea şi că tot farmecul şi toată va­loarea lor stă în fericitul veşmint al formei ? Superioritatea formei asu­pra ideii lui Coşbuc se manifestează clar, cred eu, în poezia „Moartea lui Fulger“ , partea întîi, alcătuită din descrieri fără valoare intrinsecă şi pe care numai forma de exprimare le pune într-un aşa de strălucit relief, e admirabilă; partea a noua, compusă, din idei cu valoarea intrinsecă şi inde­pendenţă de formă, e slabă. Nu se vede oare lămurit de aici că toată valoarea lui Coşbuc stă numai şi numai în formă ? Dacă e aşa însă,bănuiala că ideile lui ar fi împrumutate, nu-l mai poate atinge. Şi-apoi, în literatură nu sunt idei, ci teme, iar temele sunt de domeniul comun. Tragicii greci şi-au luat toţi temele din poemele americe sau din legendele populare. Cine i-a acuzat de plagiat ? Comicii latini şi-au luat temele lor din autorii greci. Cine i-a acuzat de plagiat ? Moliére a luat teme, şi uneori şi scene întregi, din comicii latini. Cine l-a acuzat de pla­giat ? Şi cine îndrăzneşte să susţină că Moliére nu e cel mai mare com­ic al timpurilor moderne ? Un poet en­glez — nu ştiu de era Wordsworth sau Shell — acuzat de plagiare, a dat acest răspuns foarte simplu şi foarte adine: „Sunt în lume destule izvoare şi apa pe care o beau nu pro­vine cu necesitate dintr-o gaură prac­ticată în cisterna altuia“. Se pare însă că nici frumuseţea for­mei nu-l scapă pe Coşbuc de furia ne­mernicilor cari s-au năpustit asupră-i. N-a declarat oare individul cel micro­scopic de la „Adevărul“ că „toţi cei ce cred că Coşbuc are limba românească habar n-au de ce va să zică limba ro­mânească" . Şi cînd te gîndeşti că sînt o seamă de oameni cari citesc „Ade­vărul“ şi cari o să dea din umeri cînd o auzi mai tîrziu de Coşbuc, pentru a se duce să caute limba românească în criticele lui Gherea ori în articolele lui Gion !... Bietul Coşbuc ! Şi mai ales bietul public şi biata literatură ! E o situaţie peste măsură de rea şi de stricătoare din toate punctele de ve­dere, e o situaţie, în faţa căreia, pen­tru sănătatea intelectuală şi modală a publicului şi pentru respectul lite­raturii româneşti tîrîte în noroi în una din cele mai talentate manifestări ale ei, un energic „destul!“, ca odi­nioară un energic „în lături!“, trebuie pronunţat cu toată greutatea şi cu toată puterea unei autorităţi recunos­cute. Căci trebuie să se pună capăt odată acestei dezlănţuiri de pasiuni care nu poate decit să falsifice jude­cata publicului şi să-i facă o educaţie din cele mai nenorocite. „Pe el opinia publică’ scrie Lazu in ultimu-i pam­flet din „Adevărul". Şi satisfacţia ge­nerală cu cari sunt primite aceste cu­vinte e un simptom din cele mai în­grijitoare. E trist lucru, un public care îşi invidiază talentele. Şi e trist, pen­tru că un astfel de public nu poate promite nimic, sau nu poate promite decit rău, pentru întemeierea unei a­­devărate şi sincere mişcări literare. In scurt — şi vă rog să-mi iertaţi în­drăzneala propunerii eu cred că un articol care să limpezească şi să po­tolească odată chestia, trebuie, dar ine­vitabil trebuie să apară în „Convor­biri" — dacă „Convorbirile vor să fie în adevăr cea d’intîi revistă literară a noastră. „Convorbirile" trebuie să-și dea clar cuvîntul, și să-l dea cu greu­tate, cu autoritate. De aceea ar trebui, cred, ca articolul să fie scris de D-voastră, pentru că numai autorita­tea și prestigiul Dvs. îi poate asigura succesul. Un articol de vreunul dintre noi ar trece poate nebăgat în seamă, pe cînd un articol al D-voastră ar fi un eveniment care s-ar impune aten­ţiei publicului. Vă gîndiţi poate totuşi la articolul lui Evolceanu . Nimic nu l-ar împiedica să apară după, cu atît mai mult cu cît redacţia în care mi l-a prezintat a fost cam slabă, aşa incit a trebuit să-şi reia foile pentru că să le refacă. Oricît de bun ar ieşi însă articolul lui Bud­reanu, tot ră­­mîne inconvenientul capital, menţio­nat mai sus: lipsa de autoritate şi, deci, lipsa de efect. Încă odată vă rog să-mi iertaţi în­drăzneala propunerii, şi, în cazul cînd o găsiţi neconvenabilă, să-mi scrieţi cîteva cuvinte, pentru ca să-l m­ai îm­boldesc pe Evolceanu. Vă rog să prezintaţi D-nei Maio­rescu şi să primiţi şi D-voastră res­pectuoasele mele salutări. P. P. NEGULESCU 29117 decembrie 1893 Berlin Mittelstrasse 3, III B.A.R. 18 (7)IXVI (Urmare din pag. I) mărunte, controversabile prin natura lor şi cu ecou restrîns, ci vom reţine atitudinile şi gesturile ce au înrîurit şi au creat destinul culturii n­oastre într-un moment crucial din evoluţia sa. Este vorba, anume, de cultul ac­tului gratuit (din punctul de vedere al intereselor personale), de mentali­tatea dezinteresată care a dat „Juni­mii" un stil şi o direcţie etică. Suprema satisfacţie a cenaclului ju­nimist constă mai întîi în descoperi­rea talentelor care să înnobileze pa­ginile revistei, să ridice gustul citito­rilor. Va rămîne memorabil entu­ziasmul lui Iacob Negruzzi şi al lui Maiorescu, la lectura primei poezii trimise de Eminescu Convorbirilor literare (e vorba de Venere şi Mado­nă) : «.,în sfîrşit, am dat de un poet... i-am strigat intrînd în odaie şi aruncîndu-i hîrtia“. „Ai primit ceva bun, răspunse Maiorescu, să vedem !“ El luă poezia, o citi, o citi a doua oară şi zice : „Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu ?­­“ — „Nu ştiu, e trimisă din Viena“» (Amintiri de la Juni­mea, p. 26). Se cunosc eforturile juni­miştilor, ale lui Titu Maiorescu în primul rînd, de a-i crea tînărului poet, care atunci era doar o promi­siune, o situaţie care să-i permită afirmarea. Evident că subvenţiile strînse de Iacob Negruzzi de la juni­mişti erau modeste, de multe ori de­parte de a fi suficiente, dar genero­zitatea contribuabililor ne apare, în perspectiva istoriei literare, ca fiind de nepreţuit. Niciodată redacţia n-a urmărit avantaje materiale, dimpo­trivă, pentru perpetuarea apariţiei revistei era nevoie de contribuţii din veniturile personale. In 1871, Iacob Negruzzi scrie lui A. D. Xenopol: „Ţi-am vorbit de necazuri ce am în­­tîmpinat la întoarcerea mea în Iaşi, între acestea este şi că trebuie să plătesc vo 150 galbeni, deficitul Con­vorbirilor pe doi ani“. Slavici şi Nicu Gane în Amintirile lor se re­feră de asemenea la sacrificiile ma­teriale suportate mai ales de direc­tor. Se ştie că publicaţia cenaclului junimist se difuza şi în afara hotare­lor României (inclusiv Macedonia) cu subpreţ. Redacţia Convorbirilor, mai ales prin Iacob Negruzzi, sufletul revistei, con­stituia un permanent centru de legă­tură între tinerii plecaţi la studii în străinătate şi oficialităţile din patrie, în Istoria ideilor mele A. D. Xenopol recunoaşte în Iacob Negruzzi „îngri­jitorul carierei" sale. Timp de patru ani de zile vrednicul director al Convorbirilor i-a trimis cu regulari­tate bursa „repede votată, dar foarte greu de adunat de la scriitori recalci­tranţi" după cum observă Eugen Lo­­vinescu (Titu Maiorescu şi contempo­ranii săi, vol II, p. 293). Acelaşi Xeno­pol îi datorează, după cum se ştie, redobîndirea sănătăţii zdruncinate. Enorm­ datorează „Junimii” Slavici care, în 1873—1874 a stat un an de zile, grav bolnav, în sanatoriile vieneze. Fără bani trimişi de gruparea lite­rară din Iaşi ar fi rămas, în cel mai bun caz, fără mîna stingă. Generozitatea gestului nul­ scapă lui Slavici care scrie lui Jack Negruzzi : „Eu nu ştiu, cel puţin nu mă jur, că fiind D-ta eu, de ce D-zeu să te ferească şi eu D-ta, zic nu mă jur că dac-ar fi aşa, şi eu aş face pentru D-ta ce faci D-ta pen­tru mine... ceea ce D-ta faci trece peste bunăvoinţă”. (Studii şi docu­mente literare adunate de I. E. To­­rouţiu, vol. II, Slavici către Iacob Negruzzi, Scrisoarea XXXIII). Maio­rescu, în calitate de ministru al In­strucţiunii îşi permite să „delapideze" anume sume cînd contribuţia cenaclu­lui se dovedea insuficientă,, de vreme ce, în 1876, după căderea guvernului conservator al lui Lascăr Catargiu li­beralii îl dau în judecată pentru că a dat „din banii statului" lui Eminescu şi Slavici consideraţi „favoriţi de-ai săi". Vasile Burlă, student la Viena, declară că s-ar fi sinucis­ fără banii trimişi de juhimişti. Se ştie că prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, din 1883, se datorează lui Maiorescu şi a fost scoasă în vederea ajutorării poe­tului, aflat la sanatoriul Ober Dö­bling din Viena. S-ar putea încă cita numeroase alte iniţiative, acte şi ges­turi care nouă astăzi ni se par „nor­male", ba ne credem îndreptăţiţi să cerem mai mult contemporanilor lui Eminescu şi Slavici, fără a ne gîndi că imaginea noastră de acum e rezul­tatul perspectivei istorice. Cine bănuia în Venere şi Istadonă sau în Fata de birău uvertura unor producţii de ge­niu ? Numai cei aleşi şi intre ei Maio­rescu, în primul rînd. Intenţia cri­ticului şi spiritului rector al Convor­birilor este exemplară şi ea n-a avut nimic din mobilurile impure ale creării unui prozelitism mărunt. După Venere şi Madona Eminescu trimite Epigonii, care venea în evidentă opoziţie cu concepţia junimistă despre literatura anterioară. Cu toate acestea, datorită frumuseţii versurilor, poezia se pu­blică chiar în fruntea Convorbirilor. In timp ce era în spital, tratat prin grija junimiştilor, Slavici face obser­vaţii destul de severe romanului a­­cestuia, Mihai Vereanu, şi se declară în dezacord cu tezele susţinute de Ma­iorescu într-una din pretecţiile sale populare. Cei care au acordat prio­ritate spiritului critic în viaţa literară au înţeles să se supună ei înşişi ri­gorilor principiilor elaborate şi chiar dacă în mod omenesc uneori s-au mîhnit ori au reacţionat cu o anumită uitare, va trebui totuşi mereu con­semnată, ca o altă dimensiune a sti­lului convorbirist, anume în termeni maiorescieni, impersonalitatea sa, cu alte cuvinte corespondenţa dintre prin­cipii şi comportare. Am vrea să ilustrăm aceasta prin cîteva împrejurări din viaţa lui Ma­iorescu. Tînăr profesor universitar şi deputat în cameră, el cere lui Christian Tell, ministru al Instrucţiunii publice, concediul legal pentru exercitarea mandatului, ceea ce se refuză. Şi în­­trucît riscă şi merge la Cameră, este înlăturat din învăţămînt, pe moti­vul că „a demisionat”. Neavînd alte venituri, trăieşte din avocatură. Pu­ţin după aceea, devenind el însuşi mi­nistrul Instrucţiunii refuză categoric rezolvarea propriei situaţii, deşi dreptatea era total de partea sa spre a îndepărta orice bănuială că abu­zează de poziţia publică pentru a-şi aranja pe cea particulară. Pentru a elimina această susceptibilitate, Petre Carp îi propune să-i rezolve el liti­giul. Ceea ce însă Maiorescu refuză din nou deoarece fiind cunoscută pri­etenia sa cu Carp, gestul ar fi putut impieta asupra prestigiului moral al „Junimii“, al Convorbirilor şi al gru­pării politice. Şi astfel Maiorescu, profesor strălucit, a stat în afara cate­drei doisprezece ani pînă ce un nou ministru, din tabăra liberală adversă, l-a numit la Universitatea din Bucu­reşti. Un alt fapt , ca ministru de justiţie, Maiorescu pregătise un proiect de lege prin care, spre a evita abuzurile rezultate de pe urma funcţiilor, avo­caţii ce ajungeau miniştri (era şi situa­ţia lui) nu mai aveau dreptul să practi­ce avocatura timp de 5 ani de la ieşirea din funcţie. Proiectul nu e votat din cauza căderii timpurii a guvernului din care iniţiatorul legii făcea parte. Consecvent însă propriilor principii şi convingeri, adevărat cavaler al onoarei, Maiorescu se obligă printr-un act oficial să respecte legea propusă. Şi a respectat-o, dînd un rar exemplu de consecvenţă etică. Cel care era în stare de asemenea gesturi gratuite, care n-au nimic din teribilismul de frondă facilă, ci exprimă un mod de existenţă, un stil de conduită, era în­dreptăţit să ceară amicului său Şt. Vîrgolici, unul din cei inşii vrednici convorbirişti : „D-ta eşti tînăr şi pen­tru tinereţea dumitale ai cîştigat des­tul şi cîştigi destul. A cîştiga prea mult ar fi o adevărată pierdere... Prin ce ne deosebim noi de belferi . Care e raţiunea, temelia existenţei noastre ? Jertfa ideală şi nimic alta” (v. P. P. Negulescu , Ceva despre Junimea, în Convorbiri literare, an LXX, 1837, nr. jubiliar). A rămas o pildă de demni­tate răspunsul dat de Maiorescu gene­ralului Mackensen în 1917 cînd trupele germane invadaseră Bucureştii şi bă­­trînul om de stat este chemat de către ocupant : „La cuceritor merg numai dacă mă vor duce între baionete. Cine vrea să-mi vorbească, mă găseşte la mine acasă”. Nu lipsesc manifestările de grup care, servind o anumită cauză, nu puteau fi împiedicate nici prin le­zarea propriilor interese ale partici­panţilor. (A. Rădulescu-Pogoneanu îşi aminteşte o întîmplare povestită de Maiorescu : prin 1870 Junimea, în semn de protest la adresa unui abuz comis de ministrul justiţiei, a cerut tuturor membrilor ei, magistraţi, să-şi dea demisia. Toţi şi-au dat. Evident, ase­menea gesturi aruncau asupra „Ju­nimii“ aureola unui prestigiu moral cu înrîuriri nebănuite asupra tuturor manifestărilor grupării, care devine astfel nucleul principal de conlucrare a tuturor marilor valori ale epocii (Excepţii ca acea a lui B. P. Hasdeu sau, mai tîrziu, Macedonski nu in­firmă contestarea). Evident, Convorbirile literare şi „Junimea" n-au produs ele însele ma­rile talente ale căror opere le adăpos­teşte revista ; talentele nu se produc in cenacluri şi la reviste, ele se des­copăr, se cultivă, se afirmă cu aju­torul cenaclurilor şi presei literare. Dar nimeni nu poate nega rolul con­siderabil jucat în viaţa literară a unui p­opor de personalităţi îndrumătoare. n privinţa aceasta Tudor Vianu ob­servă cu pătrundere : „Gustul artis­tic atît de înaintat al lui Maiorescu i-a permis să recunoască şi să promoveze pe toţi scriitorii de seamă ai vremii lui, chiar de la începuturile lor pe Emi­nescu şi pe Caragiale, pe Creangă, pe Slavici şi pe Coşbuc, pe Goga, Sado­­veanu, Brătescu Voineşti şi Duiliu Zamfirescu. Toţi aceşti scriitori s-au dezvoltat în legătură cu Maiorescu, cel puţin într-unul din momentele ca­rierei lor, şi nu este cu putinţă a le întocmi biografia fără a ţine seama de rolul jucat de Maiorescu în impu­nerea lor“ (Studii de literatură ro­mână, Ed. Acad. 1964 p. 139-1200). Paginile Convorbirilor literare (în primele trei decenii) prin interven­ţiile lui Maiorescu şi ale colegilor şi discipolilor săi constituie un uimitor exemplu de intuiţie artistică. Aproape nimic din ceea ce e valoare autentică nu este ignorat ci, dimpotrivă, sem­nalat sau afirmat începînd cu poezia populară şi terminînd cu capodoperele culte. Iată cum este apreciată colec­ţia de Poezii populare a lui Alecsan­dri, ediţia 1867 : „Această preţioasă colecţiune, mai completă şi mai in­teresantă decît toate care au apărut pîn-acum, constituie un adevărat te­zaur poetic naţional. Din pagină în pagină, putem urmări inspiraţiunea naivă şi puternică de care poporul ro­mân a dat atîtea probe în trecut, şi care a susţinut viaţa şi individualitatea sa în mijlocul grelelor evenimente de care a fost împresurat" (C.L.,I. 1867, nr. 10, 15 iulie). Este, de asemenea, cu­noscut studiul elogios al lui Maio­rescu despre aceeaşi colecţie, precum şi pildele de adevărată poezie pe care le dă din folclor în studiul Despre poezia română la 1867. Cultul pentru valorile folclorice a fost viu şi perma­nent la Convorbiri literare. In 1899, Mihail Dragomirescu analizînd bala­dele Voichiţa şi Rozan pe care ie găseşte în viziunea sa, „capodopere", îndeamnă pe poeţi să înveţe de la creatorul anonim : „Coboară-te adînc în sufletul tău, luminează cu facla faptelor şi gîndirii strămoşilor tăi şi cercetează cu sîrguinţă efectul acestei lumini asupra simţirii tale. In faptele şi in gîndirea neamului tău vei izbuti să te găseşti pe tine însuşi. Cîntecele tale vor fi cîntecele neamului tău şi te vei glorifica printr-însul, în veacuri (C.L., 1899, oct). Este cunoscută preţuirea de care s-a bucurat Alecsandri la Convorbiri literare. O dată cu apariţia revistei se produce o adevărată reînviere a bar­dului de la Mirceşti care, văzînd în revista nouă înfiinţată „sora Româ­niei literare" din 1855 începe să publice aci seria pastelurilor şi cea mai mare parte a operei de după 1870. Prezenţa sa în sînul „Junimii" era o adevărată sărbătoare. Eminescu îl numeşte în Epigonii din 1870 „rege al poeziei", iar ceva mai tîrziu, în 1872, Titu Maio­rescu îşi începe studiul Direcţia nouă cu autorul Pastelurilor. Cînd în 1887 Delavrancea în Epoca şi Vlahuţă într-o conferinţă la Ateneu încearcă să nege meritele poetului, crezînd că în acest fel trebuie impus Eminescu, Maiorescu intervine cu studiul Poeţi şi critici în care, cu o rară abilitate şi eleganţă restabileşte locul lui Alec­sandri în cultura românească prin ceea ce numeşte „totalitatea acţiunii sale literare". E greu de negat juste­țea punctului de vedere maiorescian cu privire la Alecsandri. Acuzat de imoralitate de către spirite puritane sau obtuze, Caragiale este apărat de către Maiorescu, în studiul Comediile d-lui Caragiale (1885) în care demonstrează că arta adevărată este morală ipso facto prin ceea ce numeşte el „înălţarea în sfera ficţiunilor impersonale (replica lui Gherea din Personalitatea şi morala in artă, bine intenţionată, dovedeşte însă neînţelegerea tezelor maioresci­­ene) sau cum va spune mai tîrziu. Arghezi : „e imorală şi pornografică lipsa de geniu, imbecilitate“ (Porno­grafice 7 in Facla, 1913, 1 iunie). Relatînd, peste decenii, problema mora­lităţii operei caragealiene, Şerban Cioculescu conchide : „o operă de adînc adevăr moral" (Rev. Fundaţii­lor, II, p. 426). Cînd Năpasta întîmpină din partea a numeroase publicaţii o violentă opoziţie, mai ales după căde­rea spectacolului, alături de Gherea, dar de pe alte poziţii, Convorbirile li­terare, printr-un studiu foarte întins şi pertinent, semnat D. Nădejde şi redactat, după mărturia autorului sub direcţiunea lui Mihail Dragomirescu, proclamă valoarea dramei : „foarte originală şi foarte puternică“, cu un „admirabil fond omenesc”. Se ştie că în 1892 cînd teatrul lui Caragiale a fost propus premiului Academiei Ro­mâne şi respins datorită opoziţiei lui Hasdeu şi D. A. Sturdza, Iacob Ne­gruzzi este singurul care susţine, cu argumente judicioase, pe marele dra­maturg. Ion Creangă a fost preţuit şi iubit la Convorbiri literare. E regretabil că Maiorescu nu s-a ocupat în mod spe­cial de el , surprinzător, nici Gherea­. Puţinele referiri sunt însă în întregime elogioase, ca acelea din Literatura ro­mână şi străinătatea. C. L., 1882 ian) în care vorbeşte de acea „mişcare in­telectuală sănătoasă în care intro­duce Nuvelele lui Slavici şi Amintirile lui Creangă. Iar într-o scrisoare către Anton Naum : „Aud despre o frumoasă nuvelă a d-lui Creangă, a cărui scrieri în genere sunt o adevărată îmbogăţire a literaturii noastre". Notăm, în 1890, un excelent studiu despre Creangă scris de Nicolae Iorga. Tradiţia se continuă, căci în 1919, la împlinirea a 3 decenii de la moartea humuleşteanului, într-un articol re­dacţional s-a formulat următoarea a­­preciere : „Creangă stă în faţa noas­tră fără pereche, ca cea mai tipică expresie a geniului popular". Un rol deosebit l-au jucat Convor­birile literare în numeroasele dezba­teri privitoare la Coşbuc. Maiorescu nu i-a consacrat un studiu special, dar în articolul despre poetul dialectal Victor Vlad de la Marina, găsim o imagine a lui Coşbuc care, cu unele retuşări, rezistă. Cităm fragmentar : „Dar mai presus de toţi (scriitorii din Ardeal) stă incontestabil marele talent al lui Coşbuc... La deplina for­mare, la acea înălţime a manifestării artistice, la care urcase Eminescu, nu a ajuns Coşbuc şi nici nu credem că va ajunge vreodată... De aceea cu toată magistrala stăpînire a limbii şi cu toată minunata notă distinctivă a veseliei, de ex. în Nunta Zamfirei întîlnim adesea diformităţi, lungimi şi repetiri, chiar în mult preţuita Moartea lui Fulger, de aceea şi perico­lul clişeului". La apariţia, în 1896 a Firelor de tort într-un studiu temeinic criticul D. Evolceanu analizează cu multă competenţă poezia lui Coşbuc. Este în primul rînd poemul Noi vrem pămînt, care ar fi displăcut totuşi lui Maiorescu : „Una din capodoperele d-lui Coşbuc este fără îndoială e­­nergicul Noi vrem pămint din 1894. In limba noastră nu s-a scris nimic aşa de puternic şi de plin de avînt (C. L. 1896, iunie). Acelaşi Evolceanu îl va apăra pe Coşbuc tot în paginile Convorbirilor de acuzaţia de plagiat adusă de nevrednicul poet Gr. N. Lazu (care nu se sfia totuşi să „creeze" astfel de versuri coşbuciene : „Lin molidul se frămîntă / Bate vînt de lu­miniş / Iar din smidă, din tîlhiş / Iată echo, se avîntă /Pe furiş“). Fără a mai cita alte exemple, mai mult sau mai puţin notorii, ne oprim, pe scurt, asupra preţuirii pe care au acordat-o Convorbirile literare lui Eminescu, cu credinţa că dacă numai acestea ar fi rămas şi revista are drep­tul cel mai deplin la gratitudinea pos­terităţii. îmbrăţişat cu multă dragoste de la început, poetul a devenit, re­pede, obiectul admiraţiei integrale la „Junimea", încă într-un moment în care gloria sa era, pentru mulţi, in­certă. In 1872, cînd Eminescu publi­case la Convorbiri doar trei poezii (Venere şi Madonă, Epiconii şi Mortua est, cele din Familia de pînă-n 1870 sînt neconcludente), Maiorescu, în Direcţia nouă îl aşază imediat după Alecsandri. Actul e temerar şi ca atare trezeşte iritaţii. In Revista contimpo­­rană Petre Grădişteanu şi alţii, plecînd de la acest exemplu, numesc „Junimea* societate de admiraţie mutuală”. In Eminescu şi poeziile sale (C. L. 1889 dec.) Maiorescu numeşte pe autorul Luceafărului „rege al cugetării ome­neşti", ceea ce nu e o figură de stil, a unui poet, ci judecata de valoare a unui critic. Finalul acestui studiu nu este numai un genial exemplu de in­tuiţie artistică, dar conţine o inefa­bilă doză emoţională, egalată poate numai de finalul Vieţii lui Eminescu de Călinescu pe care ne apare a-l an­ticipa. „Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe sec. al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai fru­moasă înfăptuire pînă astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dez­­voltarea viitoare a vestmîntului poe­ziei româneşti“. Creaţia eminesciană n-a încetat to­tuşi să fie contestată, detractorii nu s-au lăsat învinşi. Un prelat ca Al. Grama, autor al unui tratat de istoria literaturii, ca Aron Densuşianu, erau violent antieminescieni. Poetul era încă în afara accesibilităţii comune. Chiar C. D. Gherea, critic experimen­tal, face grave erori. In 1890 el susţinea că Vlahuţă e „uneori superior lui Emi­nescu", iar studiul său sintetic despre poet este, într-o mare măsură, rezul­tatul unor regretabile neînţelegeri imposibil de preluat ca atare. In studii întinse, precum cele ale lui Mi­hail Dragomirescu (Critica ştiinţifică şi Eminescu), P. P. Negulescu sau în articole mai modeste, în note, semnate de D. Evolceanu, Şt. Orăşanu, S. Me­hedinţi ş.a., problema apărării moşte­nirii eminesciene devine o permanenţă, revista Convorbiri literare deţinînd, de departe, din acest punct de vedere, locul de onoare în istoria presei ro­mâneşti. Strălucitele izbînzi ale Convorbiri­lor literare sînt tot atîtea acte de glo­rie ale culturii româneşti. Ele au fost obţinute mai cu seamă în primele de­cenii, căci după 1900 revista se acade­­mizează, nu mai are spiritul viu de altă dată. Rămîne în urma vieţii li­terare ceea ce este, totuşi, numai un fel de a vorbi, pentru că revistele o vor înlocui, o vor continua, de fapt, în virtutea continuităţii implicate a fenomenelor de cultură. Unele crengi par, cu timpul, mai viguroase decît trunchiul. Dar ele nu pot respira ae­rul înălţimilor fără sprijinul trunchiu­lui. Că tinereţea Convorbirilor literare care este şi tinereţea animatorilor (Iacob Negruzzi — directorul avea 24 de ani), exprimă şi valoarea lor, nu e de mirare. „La valeur n’attend pas le nombre des années", zice Corneille, convorbiri literare if" paul constant S-a născut la Craiova în 1895. A debutat în foile din oraşul natal, apoi s-a stabilit la Sibiu. Ofiţer activ, pe numele de acasă Paul Constantinescu (frate cu Eugen şi Savin Constant), Paul Constant a scris poezie, proză umoristică, povestiri şi teatru. Deşi, cantitativ, versurile apărute mai ales în tinereţe (Amurg în vitralii, Litanii pentru cei uitaţi, Idoli de humă, 1926 — în cola­borare cu Eugen şi Savin Constant — şi Ceasuri ostenite, 1930) ocupă o mare parte din scrierile acestui activ colaborator al re­vistelor olteneşti şi ardelene (în special Provincia literară din Si­biu) dintre cele două războaie, ele nu mai spun nimic azi. Proza sa însă poate fi înregistrată pe linia unei epici umoristice, apro­piată în unele privinţe de creaţia lui Gh. Brăescu, dar şi de „hu­morul proletar“, cum îl numea George Călinescu, al lui Mircea Damian, sau de proza bolovănoasă a unui Ion Iovescu, alţi doi scriitori olteni. In acest context a atras atenţia prin schiţele „şugubeţe“ cuprinse în volumele Măşti pentru muzeu, în litera legii 1933, Zugrăveli 1933 şi Mărturisirea unui inculpat. Opera sa, am spune, reprezentativă o formează romanele Rîîa 1936, Iancu Jianu 1940, Haiducii 1957 și Tudor Vladimirescu 1960. Romanul Haiducii e o amplă și pitorească reconstituire de epocă cu o documentare oferită in primul rînd de istoria modernă a Olteniei, iar Tudor Vladimirescu o epopee a marilor frămîntări sociale şi politice în care Tudor din Vladimiri este eroul central. Ceea ce aduce original în tratarea acestor teme, pe care le-a ilustrat cîndva într-o formă aproape neoromantică Bucura Dum­bravă, este îngroşarea cauzelor sociale, care au determinat atît acţiunile de răzvrătire ale haiducilor cît şi marea răscoală a poporului condusă de Tudor Vladimirescu. Eroii lui Paul Constant nu sînt idilici decît în măsura în care e necesară proiecţia lor în culoarea timpului şi locului. Prin aceste calităţi cărţile sale con­stituie o lectură agreabilă și educativă pentru tineret. M. EMÍLIÁN eugen constant Scriitorul aparţine pleiadei de literaţi ai Craiovei. Acolo s-a şi născut, la 25 octombrie 1890. A absolvit Şcoala superioară de Comerţ, obţinînd calificarea de expert contabil. Dar nu l-a pasionat niciodată lumea cifrelor, preocupările sale au fost orientate din tinereţe spre zona creaţiei literare. Debutul şi l-a făcut în 1917, publicînd sonete în revistele ieşene : Acţiunea română şi Teatrul de mîine. Primul volum Oglinzi aburite apare în 1918. Poezia devine dominanta scrisului său. Este adevărat, Eugen Constant se dedică — în acelaşi timp şi cu aceeaşi febri­litate — şi gazetăriei. Numele său poate fi descoperit în paginile ziarelor şi revistelor vremii. Constant semnează poezii, unele cu o pronunţată coloratură socială, altele cu o tonalitate mai ele­giacă, articole de atitudine — din care nu absentează patosul polemic, sau bucăţi în proză. Dintre revistele la care Eugen Constant a colaborat de-a lungul timpului, se cuvin menţionate­­ Universul literar, Bilete de papagal, Viaţa literară, Ramuri, Scena, România literară, Cronica artistică şi literară şi altele. El însuşi a fondat la Sibiu, în 1932, o revistă : Provincia literară, împreună cu fratele său Paul Constant. După debutul editorial, care s-a produs aşa cum aminteam mai sus, în 1918, urmează mai multe volume care atestă reale însuşiri poetice : Galerii de ceară (1924), Cu dalta pe lespezi (1928), Punte peste veacuri (1929). Scriitorul a abordat şi domeniul criticii literare, elabo­­rînd o culegere de articole : Incrustări în rama bibliotecii (Vol. I. apare în 1930, al II-lea în 1940. In manuscris pregătise și pe al treilea). încercările critice sînt mai ales însemnări jurnalistice, adeseori străbătute de izbucnirile unui temperament focos. Căr­ţile de versuri se succed însă cu regularitate, poetul vădind o perseverenţă necontenită : Socluri devastate (1933) Crater scu­fundat­ (1938), Versuri (1937), Melancolii sub arcade florale (1942), Elanuri răstignite (1943) şi, în sfîrşit, volumul antologic Poezii şi Articole, apărut la E.P.L. în 1964, în care este înserată şi o parte din producţia poetului şi publicistului în anii construcţiei socialiste. Eugen Constant a scris şi un roman, Condicat de lume nouă (1935), lucrare citabilă doar pentru unele intenţii de satiră socială. (Amintim, de asemenea, o piesetă în versuri Pămînt blagoslovit, 1938, vitregită de substanţă dramatică). Poeziile sale aduc un registru variat de motive lirice. Obser­varea atentă a realităţii cotidiene îl determină pe scriitor să sesizeze aspectele dureroase ale mizeriei îndurate de cei săraci. Ca simboliştii, poetul îşi plimbă prin parc tristeţea solitară. (Spuneam şi anterior că lirica lui Constant cunoaşte o diver­sitate de accente). Celebrează romantic farmecele nopţii, dezlăn­ţuirea stihiilor, caută împăcarea în mijlocul naturii. Anii noştri îi aduc revitalizarea forţelor creatoare şi poetul se simte înti­nerit : „Mai pot şi vreau viaţa s-o iau de la capăt. / Să-mi trăiesc un alt veleat / Cu frenezia, cu tumultul noului veac“. MIHAI BOTEZ anti-arta (Urmare din pag. 1) de tină şi o garoafă naturală la ureche. Aceleaşi sarcasme, cu ace­eaşi destinaţie, sunt evidente, de asemenea, în muzica rezul­tată din zgomotele concomi­tente ale unei ploi torenţiale, ale unui răpăit de mitralieră şi, pe lîngă multe altele, toate „concrete“, ale unei sirene de alarmă, care dă poate sensul acestei Walpurgii sonore. Anti­poemul, anti-romanul şi anti­­teatrul răspund şi ele, din lite­ratură, pornirii de a discredita odată pentru totdeauna mitul operii de artă. Iar, pentru ca plictiseala de frumos şi în­deosebi de pretenţia eternită­ţii artei, să fie inchestionabi­­lă, amuzamentul în grup şi la od­a întîmplării, numit hap­pening, cultivă explozia vitali colectivă în împrejurări date, combinînd spontan cu împre­jurările date cuvîntul, gestul, mimica, mişcarea scenică şi zgomotul agitaţiei; şi astfel Viaţa petrece pe seama Artei, răzbunîndu-se de constrîngeri istorice, într-un fel de come­dia dell’arte a hazardului ab­solut. Aşadar, antropologii urmea­ză să-şi însuşească definiţia omului ca animal care se plic­tiseşte chiar de ideea de fru­mos. Dar nu cumva, lăsînd filozofia de o parte, se vorbeşte prea serios de o treabă nese­rioasă . In definitiv, anti-ar­­tiştii reuşesc perfect să fie ceea ce şi urmăresc : apariţii dis­tractive şi, bineînţeles, efe­mere, dintre care tot instinctul artistic, ignorat, va salva de la anonimat pe cine ştie care ! de vorbă cu dramaturgul horia lovinescu (Urmare din pag. 1) REP. Există însă aceşti dramaturgi 7 H. L. Da, cît de cît. Din păcate sînt primiţi cu o brutalitate pretimpurie. Nu sînt de acord în această privinţă cu atitudinea revistei „Luceafărul” faţă de „Portocala Verde“ a tînărului Radu Du­mitru, afiliaţiile la Mazilu şi Ionescu erau fortuite, fără să fie o capodoperă, piesa poate figura într-un repertoriu. Am menţinut-o în atenţia teatrului nostru. E-adevărat. Există tendinţa de a se scrie lucruri scurte, geniul se afirmă mai greu în acest fel, există totuşi necesitatea de a se crea un climat, o atmosferă­ favorabilă apariţiei „marelui drama­turg“. Cred în formula spectacolelor experimentale, cu număr restrîns de spectatori, a unor spectacole de dezbatere inteligentă, încercînd să se evite sen­tinţa definitivă, tonul categoric negativ. Se poate lucra cu tinerii, avem posibilitatea să încurajăm teatrul „de căutări“. REP. Am constatat cu uimire uneori preferinţa categorică a publicului pentru un anume tip de actor. Credeţi că fenomenul acesta poate fi încadrat în­tr-o relaţie publică interpret­ă H. L. Da. Sensibilitatea publicului se canalizează şi pe aceste corespondenţe necesare cu un tip de interpret ideal. A apărut o foarte interesantă serie de actori tineri cu priză evidentă la spectatori. Este o altă şcoală, în mod normal, concepţia despre in­terpretare evoluează şi ea, adaptarea actorilor vîrstnici fiind din acest punct de vedere o necesi­tate de necontestat. Tonul îl dau tinerii. REP. Aveţi exemple . H. L. îl consider pe George Constantin printre cei mai mari actori români, indiferent de generaţii. Are o intuiţie viscerală aproape a scenei, dublata de un joc modern, axat pe o maximă economie de mij­loace interpretative. Şi Ştefan Iordache este­ talen­tat, consider apariţia lui în „O noapte furtunoasă“ (dincolo de unele carenţe ale regiei) un moment în istoria acestui rol. Mobilitatea actorului tînăr faţă de necesităţile scenei este remarcabilă prin uşurinţa de a se adapta unor roluri dintre cele mai diferite. Generalizing ideea de actor modern am să insist asupra faptului că dincolo de fizicul reprezentat atît de des astăzi de toate revistele şi reclamele de film internaţional, dincolo de un fel de-a fi sec, uscat, sceptic, atît de pe gustul publicului tînăr în special, e necesară o instrucţie solidă. Cele mai dra­matice finaluri actoriceşti se explică prin lipsa uni­versului cultural. Din acest punct de vedere cred că distanţa dintre actori şi cîţiva regizori talentaţi, ca de pildă Giurchescu, Pintilie, Penciulescu este alar­mantă. Cultura temeinică a acestora, soldată în citeva puneri în scenă strălucite, este un tezaur la care interpreţii pot medita. REP. Şi despre „clientela" permanentă a teatrelor, despre acel „fond“ de actori nefolosiţi ce credeţi 7 H. L. Aştept o nouă legislaţie a teatrului. Mai mult nu pot să spun. REP. Proiecte literare de viitor ? H. L. O comedie poliţistă, şi-un Vlad Ţepeş: „Prin­ţul melancolic“. REP. Vă place revista „Luceafărul" 7 H. L. Foarte mult. Cu excepţia cronicii dra­matice.

Next