Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)
1967-03-11 / nr. 10
maiorescu şi literatura naţională" I. Complexitatea personalităţii lui Maiorescu nu este o aparenţă. Sub hăina regală a seninătăţii, de care s-a făcut atîta caz, în sens negativ, criticul era un febril, mistuit pe dinăuntru de ideea formării unei personalităţi armonioase şi complete, înzestrat cu o voinţă extraordinară şi o logică sclipitoare, el îşi strunea pasiunile cu tact, cînd nu le dizolva într-o durere lăuntrică mascată, fiind, totdeodată, regizorul şi actorul demonului său interior care îl conducea spre atingerea idealului goethean de viaţă : manifestarea multilaterală a spiritului în dorinţa de a se impune, cu cumpănire, în toate direcţiile. Vocaţia lui a fost de a-şi făuri, cu tenacitate şi cu o teribilă autoexigenţă, o personalitate intelectuală excepţională care a devenit un spiritus rector pentru contemporani, subjugindu-i cu demnitatea, cultura şi autoritatea sa de magistru grav care sub masca de olimpian ascundea o viaţă interioară bogată şi activă, nu o dată cutreierată de furtuni romantice sau atinsă de aripa grea a melancoliei, cum ne-o probează însemnările zilnice. De altfel, acest jurnal, unic în întreaga noastră literatură, început la vârsta de 15 ani, cuprinde, în stare brută, datele esenţiale ale biografiei morale şi intelectuale a criticului şi aşteaptă să fie mai adînc şi nuanţat interpretate pentru a se fixa, cu claritate, contururile personalităţii sale, atît în efortul ei intern de modelare şi clarificare, cît şi în desfăşurarea şi echilibrarea sa exterioară prin fixarea în cadre distincte de manifestare. Cristalizată de timpuriu printr-o aprigă luptă cu sine şi cu adversităţile din jur, personalitatea maioresciană este creaţia unei rare disciplinări a spiritului şi a raţiunii. Om de caracter, excepţional dotat intelectual şi incapabil să trişeze cu convingerile, criticul a avut mereu conştiinţa limitelor proprii, luptînd, cu o neînchipuită dar ascunsă dîrzenie, să se depăşească în numele credinţei că rostul personalităţii în societate se clarifică, întîi de toate, în funcţie de ţinuta intelectuală şi morală sub care se manifestă. Obsesia eticii personalităţii, ca şi voinţa neînduplecată de a se individualiza, au, ca punct de plecare, cum s-a mai spus, exemplul lui Goethe a cărui operă o descoperă şi o citeşte cu înfrigurare la vîrsta de 16—17 ani. Creatorul lui Faust, observa cîndva Pompiliu Constantinescu, şi-a realizat această etică «pe dublul plan al vieţii şi al creaţiei, transformînd adevărul în poezie, neliniştile în contemplaţie. Raţionalist şi pragmatist, Maiorescu şi-a transformat instinctele, intuiţiile în personalitate socială, în voinţa de a se stăpîni, ca să domine , lipsit de fantezie, dar nu de sensibilitate, atît umană cît şi estetică, Maiorescu s-a creat pe sine, s-a obiectivat în forma personalităţii directe, active ; obiectivarea în spirit s-a limitat la cîteva fundamentale linii, la cîteva „principii“» (v. „Vremea“, nr. 480, 21 martie, 1937, p. 9), încrezător în disponibilităţile sale intelectuale şi conştient de necesitatea unei persistente opere de îndrumare culturală, Maiorescu şi-a risipit preocupările în variate domenii de activitate, acţionînd cu măsură şi abnegaţie atîta vreme cît considera că lucrarea sa este necesară. E normal astfel ca el să fi avut, într-un, grad înalt, Conştiinţa misiunii şi utilităţii sale în orientarea spre noi,, drecţii a culturii noastre, fără să facă însă vreodată caz de meritele şi de persoana sa. A „împrăştiat“ cu demnitate „multe raze şi răzuţe", cum el însuşi se exprima odată, cu exagerată modestie, într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, organizîndu-şi, cu luciditate, întreaga activitate sub steagul „luptei pentru adevăr“ deoarece în fiinţa lui intimă „simţul de datorie faţă de ţară şi de societate s-a amestecat cu o nobilă cultivare a personalităţii în ceea ce are mai înalt şi mai onorabil“ (E. Lovinescu, T. Maiorescu, II, Buc., 1940, p.. 381), părerea că Maiorescu a fost stăpînit de un orgoliu nemăsurat („ o imensă vanitate“, zicea de curînd criticul Paul Cornea) şi de o ambiţie rară de-a parveni (a fost numit de G. Călinescu „un Tănase Scatiu superior“) conţine multă fantezie şi răutate. El nu s-a dat îndărăt de la plăcerile vieţii şi mai ales de la „epicureismul intelectual“ (E. Lovinescu), dar tot ce-a realizat, în primul rînd personalitatea sa armonioasă şi completă, este rezultatul unei munci fără preget care n-a fost subordonată intereselor materiale şi dorinţei de a se face remarcat cu orice preţ, ci unui statornic ideal de creaţie şi binefacere. Raţiunea şi „temelia existenţei noastre“, îi scria în 1875 junimistului Ştefan Vîrgolici, este „jertfa ideală şi nimic alta“, adică preocuparea continuă de-a aduce „pe altarul patriei“ o „emanaţie curată a sufletului“, căci nu e totul „a lucra numai pentru bani“ „A lucra degeaba, uneori chiar în pierdere materială, este lucrul care înalţă inima şi se simte în popor. Căci degeaba e numai material, dar moral este mult. Şi măsura mărimei fiecăruia din noi este suma de sacrificii ce a adus şi este gata a mai aduce“ (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, V, p. 2—3). Aceste idei formează însăşi oglinda sufletului maiorescian, sinteza cristalină a convingerilor sale de înaltă ţinută morală care conţin elemente ce se afirmă şi se precizează aproape definitiv încă din adolescenţă şi tinereţe. Portretul moral şi intelectual al criticului, în ceea ce are el mai nobil şi mai pilduitor pentru urmaşi, nu ni se dezvăluie decît în măsura în care interpretăm obiectiv documentele şi nu sîntem furaţi de aparenţele ce sunt perpetuate încă de unii critici care trag concluzii tendenţioase pe marginea amănuntelor. Un exemplu recent ni-l oferă Paul Cornea în articolul Titu Maiorescu şi paşoptismul, publicat pentru prima dată în „Viaţa românească“, nr. 9, 1963, şi reprodus „în întregime“, deoarece n-a avut „nimic de rectificat, atît în concepţia de bază, cît şi în metoda argumentării“ în recentul său volum De la Alexandrescu la Eminescu (E.P.L., 1966). In cîteva paragrafe ale acestui articol, pe care îl vom remarca de mai multe ori în cursul acestor însemnări, autorul respinge de plano studiul de reconsiderare a lui Maiorescu, scris de Liviu Rusu, spunînd, se înţelege, cuvinte mari despre „nevoia de a clarifica rolul istoric al criticului, de a-i parcurge cu ochi avizaţi moştenirea“ (p. 325). Hotărît să facă lumină cu orice preţ în „problema“ Maiorescu, Paul Cornea afirmă că Liviu Rusu a urmărit să-l „spele“ pe „pontificele“ Junimii «de „petele“ lui venale» cu „dulcegării şi chinuite raţionamente de reabilitare“, ilustrînd „una dintre cele mai dăunătoare“ atitudini în istoria literară actuală. Nu se poate trece cu vederea că aceste prezumţii sunt întărite de autor cu rezerva sa manifestă, şi onorabilă în fond, faţă de orice „interpretare abuzivă“, care foloseşte în locul argumentării „energia adjectivală“. In viziunea lui Paul Cornea, Maiorescu afişează, încă de pe vremea cînd era elev la Theresianum, „o incoercibilă ambiţie de a triumfa, de a escalada treptele notorietăţii“ (p. 355). Dominantă ar fi în structura lui psihologică „aviditatea de parvenire“, „formalismul rigid“, „ţinuta aulică“, „uscăciunea sufletească“, „egotismul“, „trăsături“ trîmbiţate cu energie, în anii din urmă, şi de alţi critici improvizaţi ad-hoc în cercetători ai vieţii şi operei lui Maiorescu. Unele din aceste caracterizări nu sunt de dată recentă (ele se desprind, între altele, din portretul cam tăios pe care i l-a făcut criticului G. Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu şi Istoria literaturii române, dar mai ales din băgările de seamă cu iz de pamflet ale lui Savin Bratu care afirma, în „Gazeta literară“, nr. 25, 19 iunie 1958, că Maiorescu vine din Germania „în calitate de Rastignac român să cucerească puterea“). Nouă este doar forţa intempestivă cu care acestea sunt vînturate şi date ca singure componente ale portretului moral şi intelectual maiorescian. Se ştie că Eugen Lovinescu, cel mai avizat exeget al criticului, a cenzurat, cu o fină demonstraţie şi o admirabilă decenţă (în cartea sa Maiorescu şi posteritatea lui critică, Casa şcoalelor, 1943), „portretul nedrept“, prea subiectiv, dar nu duşmănos, făcut conducătorului Junimii de G. Călinescu. Părerea pe care Paul Cornea se osteneşte, cu atîta zel şi energie polemică „neadjectivală“, s-o impună în conştiinţa cititorilor de azi, este că Maiorescu, „înzestrat“ cu aceste trăsături de caracter, a avut un „violent resentiment împotriva paşoptismului“, ajungînd la „un nihilism total“ faţă de „cultura anterioară“ (p. 354—355). Aceeaşi poziţie o adopta nu de mult şi Savin Bratu care a năzuit, probabil, să dea de înţeles că-şi revizuieşte convingerile mai vechi despre conducătorul Junimii. „Revizuirile" sunt, de fapt, tot sentinţele din suita de articole Fantoma lui Maiorescu, „Gazeta literară“, iunie—iulie 1958, şi din volumul „Contemporanul“ şi vremea lui, E.S.P.L.A., 1959 . Maiorescu, zice el, a „ponegrit“ literatura generaţiei de la 1848, a îndreptat în contra ei o „ofensivă“ „sistematică“ prin adevărate „filipice“, ca acelea din studiile In contra direcţiei de astăzi în cultura română şi Direcţia nouă, cea din urmă cercetare fiind o ruptură totală de mişcarea literară de la 1848 (v. Istoria României, IV, 1964, p. 747 ş.u.). Tot în acest tratat, în care, cum s-a văzut, şi Savin Bratu contribuie la scrierea istoriei românilor, se mai întîlnesc şi alte observaţii pripite despre Maiorescu şi despre Junime, dar asupra lor vom reveni în altă parte. Dar să ne întoarcem acum la „argumentele“ lui Paul Cornea. Maiorescu, „reacţionarul“, care-şi petrece „anii hotărîtori ai cristalizării sufleteşti“ departe de ţară, este judecat, pentru ca „răfuiala“ să fie serioasă, în contrast cu Kogălniceanu. Acesta din urmă s-a format tot în străinătate, dar aici, scrie autorul, „se pasiona să afle tot ce se petrece acasă, cerînd continuu cărţi şi material documentar pentru alcătuirea unei istorii a românilor“. „Dimpotrivă, tînărul învăţăcel de la Theresianum, dotat cu aceeaşi sclipitoare inteligenţă şi cu aceeaşi neistovită sete de a cunoaşte, îşi umplea caietul de însemnări zilnice cu note cînd prematur blazate, cînd depresive, cînd inocent ariviste — toate pătrunse, în orice caz, de egoismul cel mai cras“ (vol. cit., 357). Situaţia este, în orice caz, alta, adolescentul Maiorescu relevîndu-se, cu o precocitate uimitoare, şi ca o personalitate cu o deplină conştiinţă de patriot. Paul Cornea porneşte, desigur, în judecata de mai sus, de la observaţia cunoscută a lui G. Călinescu după care însemnările zilnice din această perioadă dovedesc un copil „precoce“, dar nu cu o „viaţă interioară excesivă“, ci cu structura unui „ambiţios“. „Mentalitatea lui Maiorescu e a unui buchet suficient şi inuman de serios“ (Istoria literaturii române, p. 343). Ingroşarea notelor, prin extragerea de concluzii apodictice din amănunte nu întotdeauna demne de apreciat ca revelatoare, înseamnă, oricum am privi lucrurile, o deviere spre o subiectivitate exagerată. „Citirea“ însemnărilor zilnice pe care, desigur, şi Paul Cornea le cunoaşte, ne este de mare folos pentru a ne apropia mai mult de gîndirea şi pasiunile viitorului critic şi a descifra de aici, fără patimă, tendinţele pozitive ale activităţii sale care se disting încă din vremea anilor săi de formaţie intelectuală. II. La origine, Maiorescu era ţăran, înrudit prin mamă cu Petru Maior. Ceva din dîrzenia ardelenilor s-a transmis şi criticului care va urma în multe dintre acţiunile sale exemplul de energie şi patriotism al tatălui său, profesorul Ioan Maiorescu, patruzecioptist înfocat, bun prieten cu generalul revoluţionar Gh. Magheru, cu Avram Iancu şi cu Gh. Bariţ. El a avut de îndurat numeroase adversităţi şi umilinţe din pricina aprigului său neconformism, manifestat în critici necruţătoare la adresa „năravurilor“ vremii, pe care le repudia cu intenţia de a-i lumina pe contemporani şi de a-i feri de atitudini morale şi intelectuale nesănătoase. „Crescut în marile idei ale lui Maior, Şincai şi Clain“, cum spunea cu admiraţie A. Papiu-Ilarian în „Gazeta Transilvaniei“ din 8 sept. 1864, Ioan Maiorescu a fost un semănător neostenit al ideilor de naţionalitate, încă de pe vremea cînd era student se apleacă, cu o vie pasiune, spre studii istorice şi filologice, susţinînd cu fervoare toată viaţa latinitatea limbii noastre şi vechimea românilor în Transilvania pentru a căror drepturi a luptat cu o lăudabilă abnegaţie. Proiectează să scrie o întinsă istorie a românilor, din care n-a apărut, însă decît cîteva fragmente. Cînd a trecut la redactarea ei, se confesa justificativ : „Lumina îmi este adevărul, îndemnul amorul, iată scopul fericirea poporului român“ (apud N. Bănescu și V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, Buc. 1912, p. 5). Chiar copil fiind, Viitorul critic n-a fost străin de preocupările culturale şi de intensa activitate politică a tatălui său, omul unor „nezguduite convingeri naţionale", cum îl caracteriza Nicolae Iorga. Prin 1856 acesta îi încredinţa, ca să-i copie, memorandele „ce scrise pentru români“ (însemnări zilnice, I, p. 8) pe cînd era „plenipotent al Principatelor“ la Frankfurt sau pagini despre războiul Crimeii, precum şi diferite articole de ziar prin care profesorul patriot urmărea să lămurească Europa asupra problemelor naţionale ale românilor. Adeseori elevul notează în jurnal , „scrisei pentru tata“ neuitînd nici timpul afectat corecturilor pentru tipografie. In biografia criticului, scrisă după propriile sale indicaţii informative de Soveja (Simion Mehedinţi), găsim, despre această îndeletnicire, o observaţie a cărei semnificaţie nu trebuie să ne scape : „Multa copiere a unor astfel de articole — afirmă acesta — nu putea fi totdeauna pe placul şcolarului; în schimb, ea a fost pentru dînsul un prilej de a se pune în curent cu amănuntele politice ale epocei şi i-a trezit interesul pentru toată problema istorico-naţională a ţărilor româneşti“ (Primăvara literară, Buc., 1914, p. 127). Scepticii ar putea să susţină că influenţa tatălui asupra fiului a fost minimă deoarece, în genere, profesorul, prea absorbit de preocupările şi nemulţumirile sale, era puţin comunicativ cu familia, dovedindu-se uneori de o austeritate surprinzătoare pentru un om atît de febril şi luminat, capabil de jertfe pentru educarea exemplară a copiilor. Cîteva din însemnările zilnice, mai ales din anii 1856 şi 1857, atestă, într-adevăr, momente de apăsare şi chiar de furtuni în mediul familiei. „Venind acasă, — scrie la 15 ian. 1856 — mă certă tata grozav şi pe mama şi pe toţi ; era iar în toane“ (însemnări, I, p. 17). O altă confesiune, din 13 mai 1856, este revelatoare nu numai pentru atmosfera de acasă, ci şi pentru a desprinde cîteva din atitudinile adolescentului însetat de comuniune şi prietenie : „Acasă, aşa, aşa. Cu mama, ca totdeauna, binişor; cu soru-mea nu vorbesc decît ce e chiar de trebuinţă ; cu tata încă nimic ; dacă îmi dă ceva de lucru, îl fac , finiş ; dacă mă ceartă, tac şi nu-mi pasă ; dacă am făcut rău, îmi pare mie destul de rău ; da, vezi că de regulă mă ceartă cînd e în toane rele şi nu ştie unde să-şi verse necazul. Nu mă cunosc oamenii aştia ! Nimeni nu mă cunoaşte“ (ib., p. 40). Realitatea este că elevul, care se simţea stingher în lumea aristocrată şi ostilă a Theresianum-ului, înţelegea nemulţumirile şi refulările tatălui, avind pentru demnitatea şi munca lui o secretă stimă. Cînd Ioan Maiorescu este subit pensionat, în mai 1856, din slujba de translator de la Ministerul de justiţie din Viena datorită unor intrigi (el credea că-s venite din partea mitropolitului Şaguna, duşmanul său), dar mai ales din pricina atitudinilor sale în favoarea cauzei românilor şi a Principatelor, exprimate în diferite ziare germane, fiul îi împărtăşeşte durerea cu o mîndrie abia reţinută pentru activitatea şi meritele tatălui în lupta pentru triumful naţionalităţii: „Nouă se înţelege că nu ne face nimica, pentru că tata are posturi destule de ocupat în Ţară sau în Moldova, dar e vorba să nu triumfeze Şaguna, — şi apoi ducîndu-se tata, pierd românii din Viena toată baza“ (lb„ p. 42 — subl. n.). Intre tată şi fiu există cîteva afinităţi psihologice şi intelectuale esenţiale, care explică, în bună măsură, abordarea, cu o dîrzenie şi o demnitate caracteristică amîndorura, a unor domenii de activitate ce au ca fir unificator ideea propăşirii culturii şi naţiunii române. Deşi aflat departe de ţară în epoca hotărîtoare a formaţiei sale (1851—1858), Titu Maiorescu nu şi-a deschis sufletul şi mintea numai preocupărilor universaliste, ci a ţinut şi un permanent contact cu spiritualitatea românească, graţie preocupărilor politice şi cărturăreşti ale tatălui, care l-a stimulat cu exemplul său în multe privinţe. Paginile de jurnal ne sunt, şi în acest sens, de mare folos. La 24 ianuarie 1856, Maiorescu notează că după o discuţie cu Ghiţă Magheru, fiul generalului Magheru, i „se ivi ideea de a scrie o istorie a românilor completă, în germăneşte (din dorinţa, desigur, de a o face cunoscută străinilor — n.n.). Şi, zău, o să mă apuc zilele acestea. Pentru români o să mă apuc luna viitoare a scrie o Istorie generală cît se poate de mare şi completă, un om care poate mă va costa la vreo 12 ani" (ib., p. 20). Acest gînd îl acaparează total deoarece peste trei zile scrie în jurnal : „împrumutat de la teologi (este vorba de teologii români de la Institutul Sfînta Barbara din Viena — n.n.) şi luai de la tata toate cărţile care pertractează de Istoria Românilor ; în ferii [în vacanţă] o să-mi fac excerpte şi un fel de prospect, pentru ca după vreo cîteva luni să mă pot apuca de Geschichte der Romänen“ (ib„ p. 21). Este interesant de observat că năzuinţa dintotdeauna a lui Ioan Maiorescu de a scrie o Istorie a românilor s-a transmis întocmai şi fiului, ideea încolţită în tinereţe, sub influenţa acestuia, desigur, urmărindu-l multă vreme, o dovadă fiind şi următoarea notă din 1880 : „Intîile idei ale unei hotărîri de a scrie. Istoria Românilor ca operă principală a vieţii mele“ (ib„ p. 3401. Ambiţiile intelectuale şi durerea resimţită de elevul Titu Maiorescu din cauză că este „încă necunoscut“ are altă explicaţie decît aşa-zisele pretenţii devorante de a parveni cu orice preţ. în recea şcoală academică Theresianum, plină de nobili şi conţi vanitoşi, viitorul critic s-a simţit izolat şi exasperat de atmosfera nefavorabilă ce i-o făceau unii colegi invidioşi care aveau uneori faţă de el comportări de-a dreptul grosolane (unul îi strigă odată : „tîlhar valah“). Paginile jurnalului înregistrează, febril, nemulţumiri şi coşmaruri adolescentine : „In şcoală — scrie la 13 mai 1856 — sînt urît de toţi, afară de vreo cîţiva din cei cu „eminenţă“ ; dintre 52, numai 10 stau bine cu mine“ (ib., p. 39), dar şi atitudinea omului superior care urmăreşte să se impună prin studiu temeinic şi demnitatea. „Voi rămînea rece, cu superioritatea mea, în contra nulelor ăstora — notează elevul la 2 febr. 1857. Numai mă doare că văd că nici un principiu frumos nu e realizabil“ (ib., p. 63). Doritor de expansiune spirituală, de amiciţii literare statornice şi de comuniune sinceră cu oamenii, Maiorescu devine, în lupta cu invidia aristocraţilor din jur, un introvertit, înclinat spre o permanentă reflexiune, dar incapabil să se exteriorizeze decît în scris (ca în jurnal sau în unele scrisori adresate cîte unui prieten din gimnaziu). O notaţie din 10 febr. 1858 reprezintă, de nu ne înşelăm, aprehensiunile dintotdeauna ale omului Maiorescu aflat în situaţia de a-şi dezvălui cutele ascunse ale sufletului: „Aşa mi-e firea mea, că, cu cineva pe care-l iubesc, nu ştiu de loc cum să umblu la început; şi dacă nu se oferă nici o chestiune obiectivă de convorbire, oral nici mai tîrziu, în scris însă, da. E unul din cele mai neplăcute sentimente să te vezi aşa de neînţeles de oameni [i] pe care-i iubeşti, fără speranţa stabilirii unei aprecieri drepte“ (ib., p. 87). Calificările de auster, distant, rece, uscat, caustic, aulic, vanitos etc., aplicate şi astăzi criticului de către unii comentatori grăbiţi, rămîn, în general, adiacente personalităţii acestuia care se cuvine apreciată nu pornind de la stilul ei exterior, manifestat sub forma olimpianismului, ci de la fondul ei intim, de la „flăcările care-i ardeau” sub „masca apolinică“ a înfăţişării sale publice, cum ar spune Pompiliu Constantinescu. Elev strălucit, Maiorescu se preocupa, cu o tenacitate extraordinară, să dobîndească o cultură profundă și multilaterală (limbi, istorie, filologie, literatură, filozofie, muzică, religiune, „spre a putea poate vr’o dată să-i demonstrez absurditatea“, — ian. 1856 — ib., p. 26), şi mai puţin să impresioneze cu orice preţ pe cei din jur cu notele obţinute la şcoală. O dovadă este că, în iulie 1858, cînd termină clasa a VIII-a şi e declarat întîiul pe şcoală, primind premiul din însăşi mîna ministrului de instrucţie Thun, elevul consemnează scena serbării (unde ţinu, în latineşte, „oraţiunea“) într-o manieră care nu trădează ambiţia de-a epata : „Le scriu toate acestea aici, ca date ; dar mă lăsară de tot indiferent, ba — ce nu-mi pot explica — trist“ (ib., p. 101). Esenţial în acest proces febril de formare şi dezvoltare a unei personalităţi complete este nu numai încrederea pe care şcolarul o avea în forţele intelectuale proprii şi în succesul muncii neîntrerupte, ci şi spiritul său critic şi autocritic faţă de fiecare activitate şi judecată personală. Luciditatea sa e tăioasă, iar examenele de conştiinţă sînt de o severitate care te mişcă. într-o însemnare din aprilie 1857 scria : „eu am destul cap, să văd cînd făcui vreo eroare şi să mă coreg singur, şi poate am mai mare superioritate decît cei ce mă coreg“ (ib., p. 68). Dar dorinţa, niciodată domolită, de a se impune prin studiu are şi un sens mai înalt decit persoana privată a elevului, acela de a face să crească în ochii străinilor prestigiul românilor . „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce-i un Român“, declară Maiorescu la 11 martie 1856 (ib., p. 36). Şcolarul avea toate motivele să se exprime astfel deoarece umilinţele nu veneau numai din partea unor colegi infatuaţi, ci şi de la unii profesori perfizi, ca acela de istorie, Frank. La o oră, vorbind de revoluţia de la 1848, acesta avu grele cuvinte de ocară la adresa românilor şi a urmaşilor (v. textul, p. 24). Maiorescu reflecta la 29 ianuarie 1856 : „Asta mi-o zicea mie, fiind eu scos la tablă. Ştia tîlharul că sînt Român. Doamne ! de ce nu sînt singur şi sînt legat de părinţii mei, pe care îi necăjesc aducînd un testimoniu rău ! Dar fie, că tot îmi răzbun“ (ib., p. 24). Pentru aceasta îşi propune să scrie nişte hexametre în care să-l încondeieze pe denigrator. Lupta cu adversităţile din mediul Theresianum-ului este dramatică, adesea cu sfîşieri lăuntrice, elevul neavînd alte posibilităţi de „răzbunare“ decît superioritatea sa intelectuală şi acumularea unei vaste culturi cu care, în cele din urmă, se impune. Pînă să ajungă însă aici, trece prin momente dificile, care explică, în bună măsură, de ce „devine din zi în zi mai rece“, adică olimpian, în comportarea publică. Iată ce mărturisea la 25 oct. 1857 : „E într-adevăr un lucru de nepriceput pentru mine ! Întregul institut e re- '' J voltat împotriva mea, fără ca eu să fie dat cea mai mică ocazie (totuşi era ceva : terminase clasa a Vil-a ca „premiant singur“ — n.n.). Dacă sînt 10, dintre 280 (de elevi), care mai vorbesc cu mine. Aceştia sînt numiţi discipolii mei, iar eu însumi maestrul“ (ib., p. 80—81). Pe la sfîrşitul lui decembrie se arăta, în jurnal, tot mai nemulţumit de convenienţele mediului şcolar în care trăia şi de faptul că este „nerecunoscut şi luat în rîs şi urît mai de către toţi oamenii ! Insă, din fericire, şi iubit şi relevat“ de cîţiva profesori datorită „seriozităţii [sale] ştiinţifice“ (ib., p. 86). Stările deprimante se ţin lanţ din pricina atmosferei neprimitoare din gimnaziu şi a micimii sufleteşti a oamenilor cu care vine în contact, dar înseninarea şi reluarea şi mai dîrză a muncii de pregătire nu întîrzie mult deoarece elevul vizează un ţel patriotic prin formarea personalităţii sale. O însemnare din 11 aprilie 1857 trădează o atitudine romantică caracterizată de mari nelinişti : „De aş depune, examenele de maturitate, să-mi apuc o viaţă independentă literară şi filozofică ; şi dacă voi rămînea tot aşa singur, apoi umblu pînă-mi voi ajunge oarecare scop patriotic. Şi după aceea, sînt convins ca niciodată să-mi scurtez viaţa“ (ib., p. 67— subl. n.). Revelatoare pentru aceeaşi stare sufletească, dar şi pentru vitalitatea sa care atîrnă din încrederea în naţionalitate, este spovedania din 17 iunie 1857, făcută după ce un prieten intim, Kutschera, l-a deziluzionat cumplit : „De cînd sînt, crezui în bunătatea oamenilor, dar încep a-mi pierde toată încrederea. Cînd mi-oi pierde-o şi-n naţiunea mea m-am dus, m-am prăpădit !“ (lb., p. 73 — subl. n.). MIHAI DRÁGÁN de vorbă cu ion (Urmare din pag. 1) şibilităţi imense în alegerea temelor, mijloacelor de exprimare, procedeelor tehnice, însă cere în acelaşi timp compozitorului, în actul de creaţie, o mare responsabilitate faţă de oamenii în mijlocul cărora trăieşte, faţă de imperativele culturii şi artei pe care le slujeşte. Rep. — Pentru ca această capacitate de discernere în cadrul fenomenului muzical mondial să funcţioneze cu maximum de eficienţă cred că sunt necesare mijloace multiple de informare... I. e. _ Numărul de cărţi şi partituri care ne vin din import în ultimii ani este destul de mic, în raport cu complexitatea fenomenului muzical universal şi nevoile de documentare. Stabilim însă contacte culturale tot mai întinse care vor lua în curînd o zi mai mare amploare. Rep. — In diferite genuri de creaţie s-au făcutprogrese deosebite în ultimul timp. Un început de difuzare al lor pe plan internaţional nu ar fi decît binevenit. Ce ne puteţi spune despre aceasta? I. D. — Strădaniile compozitorilor dintre cele două războaie de a da muzicii româneşti un caracter propriu, capabil a face cunoscută lumii întregi, nu a rămas fără rezultat. Păcat însă că încă şi astăzi muzica noastră, în ansamblul ei, este prea puţin cunoscută în străinătate. Cauzele sunt multe : ne lipsesc discurile, relaţiile cu agenţiile de concerte, cu interpreţii, cu critica. Multe lucrări simfonice româneşti au fost foarte bine primite pe plan internaţional. Trebuie să găsim mijloace eficiente de imprimare, trebuie să lărgim relaţiile, să întreprindem o propagandă susţinută, în diverse genuri se pun probleme asemănătoare. dumitrescu Rep. — De pildă, în cel al muzicii de cameră, să zicem, unde de mulţi ani nu mai avem nici o formaţie oficială. S-a pierdut astfel un contact preţios cu publicul. Genul e în uşor declin. I. D. — Problemele au fost discutate în multe împrejurări. Ar fi de dorit ca necesitatea de a activiza asemenea manifestări în viaţa noastră muzicală să-şi găsească împlinirea cît mai grabnic. Rep. — Să nu nedreptăţim muzica uşoară... I. D. — Muzica uşoară are o forţă extraordinară de pătrundere în mase. Este genul preferat al tineretului. Pentru îndepărtarea de pe piaţă a producţiilor slabe, neartistice, fie străine, fie româneşti, trebuie întreprinse cu tact şi perseverenţă acţiuni coordonate. Trebuie să susţinem lansarea creaţiilor bune româneşti, să ridicăm nivelul interpreţilor, aflaţi deocamdată sub, egida Ministerului Comerţului Interior. Rep. — Fără voia noastră ,ajungem tot la critica muzicală. Am impresia că nu prea vă mulţumeşte. I. D. — în acest domeniu activează încă multe persoane lipsite de pregătire profesională, de discernămint critic. Multe publicaţii şi-au îngustat cercul de colaboratori, nesolicitînd contribuţiile muzicienilor cu experienţă şi bine orientaţi. Unele parcă incompetente şi ostentative vor să se impună publicului, frînînd astfel rolul criticii ca factor de seamă în orientarea creaţiei, pentru propaganda culturii noastre în ţară şi aiurea. Rep. — Doriţi să comunicaţi seva revistei „Luceafărul“ ? I. D. — Da. Faptul că îmi face plăcere să constat între coloanele unei reviste de literatură şi prezenţa cronicii muzicale. itel constantinescu Autor a opt cărţi pentru copii, publicate pe o distanţă de 15 ani, (Ne jucăm, 1951, Prietenii mei cei mici, 1958, Copii în august, 1959, Greierul casei, 1960, S-a întors graura, 1960, Trei căsuţe, trei drumuri, 1963, Fetiţa, soarele şi cocostircul, 1964, Dacă deschizi uşa, 1966), unele traduse şi în limbi străine. Prezent în periodice ca şi în emisiunile de radio. Placheta de debut (Ne jucăm, 1951) cuprinde versuri convenţionale despre jocurile copiilor. Uşor de reţinut şi pline de simplitate, poemele nu evidenţiază un poet original : Peste dealuri şi cîmpii, / Poposiră zorile , / Cîntă pui de ciocîrlii, / Rid cu rouă florile / etc. Povestirile lui Titel Constantinescu cuceresc însă prin sensibilitate şi înţelegere psihologică a vîrstei copiilor. Uneori , cu un aer oniric, la nivelul lectorilor săi, cu alternanţe de grafii epice grave şi intime, autorului îi reuşesc mai ales convorbirile directe, cu intenţii moralizatoare sugerate abil- ca de exemplu în volumul Fetiţa, soarele şi cocostiicul. EMIL MANU continuitate culturală (Urmare din pag. 1) unei continuitafi superioare. Cu mult mai decisiv decît factorul direct ereditar, deoarece sînt nenumăraţi profesori fără urmaşi cu aceleaşi aptitudini sau fără părinţi de la care să le fi moştenit, apare factorul istoric şi regional. Întocmai cum murafia culturală prin spiritul critic reprezenta transferul mai înalt al ideilor traditionalist■ moldovene, profesorul Titu Maiorescu promova la nivel european aptitudinea didactică a Transilvaniei. E un alt aspect al continuității, care se înfăptuia chiar împotriva declaraţiilor de principiu. Şi tot astfel cînd E. Lovinescu (iar după el mulţi alţii) combate greşita teorie maioresciană a „formei fără fond“, criticul modern, fiind bine întemeiat sa conteste principiul, care ne-ar fi condamnat ca popor la aşteptarea de secole a istituţionalizării unui fond propriu, trece poate prea uşor peste concepţia lui organicistă, peste ideea de concreştere a culturilor şi civilizaţiilor constituite istoric. E punctul de vedere ideal, de necombătut în sine, dar pe care pragmatismul lui Maiorescu însuşi îl modifică remarcabil după condițiile societății românești. Doar de aceea afirmase el că „formele goale" odată create și avînd o vîrstă, nu pot fi înlăturate, urmînd numai să li se grăbească implementarea cu conținutul corespunzător. Lupta lui avea în vedere deci umplerea cit mai degrabă a acestor simple forme, temeiul ei real fiind consolidarea unor stări de fapt. Maiorescu s-a împotrivit astfel nu ideologilor de la 48, ci degenerărilor ideologiei lor în liberalismul formal, după cum s-a opus nu spiritului transilvănean, conformat pedagogic, și nici spiritului critic moldovenesc, orientat tradiţional, ci prelungirii lor sterile şi epigonice. Oricum i-am privi-o azi, acţiunea lui se însumează dispoziţiilor creatoare ale culturii române, pe care le strămută de pe treapta locală pe treapta estetic şi ştiinţific universală, păstrindu-le şi totodată dezvoltîndu-le. Chiar funcția apreciativă criticei literare este la el în cele din urmă tot mod al însumării și al continuității. Cu Alecsandri, cu Odobescu cu Eminescu, cu Creangă, Slavici și Caragiale, pe care i-a pus în lumină, dimpreună cu toți scriitorii ulteriori mai însemnaţi, pe care numai i-a tipărit■ în Convorbiri... sau numai i-a propus Academiei spre premiere, putem compune adevăratul perimetru al sensibilităţii româneşti de creaţie, în cuprinsul căruia sensurile permanente sar de la un nivel la altul, fără să-şi piardă identitatea. Şi in această perspectivă care e a zilelor noastre, teoria lui despre romanul poporan şi elogiul repetat al poeziei noastre populare îşi desvălue de asemenea semnificaţia reală, iar dacă ne mai amintim, oricît de pe scurt, că învățămîntul universitar românesc ii datorează aceluiaşi Maiorescu formarea primelor două serii de cadre ştiinţifice, ajungind pînă şi în faţa judecăţii pentru bursele Eminescu şi Slavici, înţelegem marea lui hotărîre de a face cauză personală din cauza culturii române şi de a-i asigura prin alţii continuitatea şi în viitor. Maiorescu este astfel, cu concepţia lui despre concrescenţa spiritului naţional, cu acţiunea multilaterală de promovare mai înaltă a puterilor lui de creaţie, cazul cel mai expresiv, fiindcă e şi mai neaşteptat, e chiar simbolul unei lucrări colective neîntrerupte, care de pe planul culturii răspunde continuităţii elementului daco-roman pe plaiurile şi cîmpiile strămoşeşti, fiind amindouă pînă la urmă una şi aceeaşi indivizibilă unitate. DICȚIONAR DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ (addenda) Ilie constantin S-a născut la 16 februarie 1939 în Bucureşti. A absolvit Facultatea de filologie, secţia italiană. Este redactor la studioul cinematografic „Bucureşti". La şapte ani de la debut (Vîntul cutreieră apele, 1960) şi după alte două cărţi publicate (Desprinderea de ţărm, 1964 ; Clepsidra, 1966), o obişnuinţă cronologică îl situează încă pe Ilie Constantin alături de Nichita Stănescu şi Cezar Baltag. Asocierea se susţine insă doar pentru prima carte, cînd motive, tonalităţi, imagini chiar, sau elemente de lexic cu valoare simbolică circulă subteran şi apar identice la fiecare. Ca Nichita Stănescu, Ilie Constantin închină bunăoară o poezie rachetelor cosmice ; ca Baltag scrie o Dialectică, sau caligrafiază frecvent cuvîntul Comună ; se hazardează ca şi aceştia în incursiuni galactice. Valabilă deci pînă la un punct, apropierea riscă, prin extindere, să devină monotonă şi, mai rău, mecanică, nivelatoare, atari coincidenţe avînd în epocă un caracter de mai largă generalitate. Mai puţin unitar decît Sensul iubirii sau Comuna de aur, Vîntul cutreieră apele e şi în mai mare măsură tributar convenţionalismelor. Pe macara, Zidar, La furnale, Sarja de oţel, Tunel, Barajul de la Bicaz sînt compuneri salvate cu greu de cîte o imagine neaşteptată, simple exerciţii răspunzînd unor pretenţii critice pentru care valoarea estetică era condiţionată de „varietatea domeniilor de inspiraţie“ . .,Tu peste toate creşti şi tinereşte / Muţi Bistriţa-ndîrjindu-te în cale-i / Şi tinereţea ta se prelungeşte, „ Puternică, în braţul macaralei...“ Alături de aceste producţii sau de nesemnificativele O floare, Stăpînul fugea pe cîmp, Inscripţie la un tablou, distingem în placheta din 1960 şi poezii ce atestă preocuparea pentru expresia atent elaborată, o tehnică poetică relevantă pentru vîrsta de atunci a poetului (Mesteacăn, Valuri spre lună, Somn). Coexistenţa retorismului şi a notaţiei explicatoare, pe de o parte, cu concizia extremă şi concentrarea aproape eliptică a versului, pe de alta, surprind şi în volumele ulterioare. Sînt, în Desprinderea de ţărm, de pildă, cîteva piese de mici dimensiuni, concepute cu un simţ al miniaturalului destul de sigur.„Veghe de tine, I Veghe de lună, I Vîslele galbene / Se despreună // Bate o oră / Atît de tare I Că se rup foileI Din calendare“. (De anotimpuri şi dragoste, I) Se accentuează acum un proces de interiorizare a lirismului lui Ilie Constantin Rotirea în spaţiul interstelar, prilej de exaltare pe alocuri retorica în poemul ce dă titlul volumului, se converteşte altădată (Om în cosmos) într-o meditaţie asupra propriei condiţii : „Şi-n clipele acelea m-am reîntors atent / Către fragilitatea alcătuirii mele / Cutreierată toată de jocul violent / Al forţelor contrarii dintre stele . De altminteri, tentaţia spaţiilor largi, vizibilă cu precădere in gustul pentru aventura cosmică, tinde acum să fie substituită de un pregnant sentiment al timpului (ciclul De anotimpuri şi dragoste, Maturitate etc.). O viziune inedită a alunecării timpului pe glob se află în secvenţa a VIII-a,altfel compromisă de banalitate, a ciclului amintit : „Despărţirea e-n zorii ce trec / Din cocoş în cocoş, măsurînd/ Cu instinctul lor ciclic pămîntul“. Nostalgia copilăriei (Aş vrea să- mi urmez copil, înapoi spre copilărie şi dincolo de ea), succesiunea generaţiilor. (Lanţul), dar mai ales trecerea într-o altă vîrsta a maturităţii, punct de echilibru tulburător, seducător şi terifiant totodată, dincolo de care ne cuprindem în semicercul de jos al clepsidrei, sînt motivele frecvente ale volumului recent, inegal ca şi celelalte . Sîntem frumoşi şi tineri, ne iubim. Şi încă vastul prag / Ne-ngăduie sărutul anonim / Rememorat în brad, în nuc, în fag. I Dar tu cunoşti că m-am oprit din salt, I Din ciclul meu supus / Că nu mai cresc ! ...etc., etc. (Porţile). PETRE NICOLAU COMITETUL DE REDACŢIE GHEORGHE ACHITE (redactor “ séf a d I c n c t| ion DODU bălan iredactor - şef adjunct) GICA ILLIES AUREL MARTIN MIHAI NEGULESCU DINU SARARU (secretar general de redacţie) VIOLETA ZAMFIRESCU Prezentare grafică D. MOLDOVEANU