Luceafărul, ianuarie-iunie 1967 (Anul 10, nr. 1-25)

1967-03-11 / nr. 10

maiorescu şi literatura naţională­­" I. Complexitatea personalităţii lui Maiorescu nu este o aparenţă. Sub hăina­ regală a seninătăţii, de care s-a făcut atîta caz, în sens nega­tiv, criticul era un febril, mistuit pe dinăuntru de ideea formării unei personalităţi armonioase şi complete, înzestrat cu o voinţă extraordinară şi o logică sclipitoare, el îşi stru­nea pasiunile cu tact, cînd nu le di­zolva într-o durere lăuntrică mascată, fiind, totdeodată, regizorul şi actorul demonului său interior care îl condu­cea spre atingerea idealului goethean de viaţă : manifestarea multilaterală a spiritului în dorinţa de a se impune, cu cumpănire, în toate direcţiile. Vo­caţia lui a fost de a-şi făuri, cu tena­citate şi cu o teribilă autoexigenţă, o personalitate intelectuală excepţională care a devenit un spiritus rector pen­tru contemporani, subjugindu-i cu demnitatea, cultura şi autoritatea sa de magistru grav care sub masca de olimpian ascundea o viaţă interioară bogată şi activă, nu o dată cutreierată de furtuni romantice sau atinsă de a­­ripa grea a melancoliei, cum ne-o pro­bează însemnările zilnice. De altfel, acest jurnal, unic în în­treaga noastră literatură, început la vârsta de 15 ani, cuprinde, în stare brută, datele esenţiale ale biografiei morale şi intelectuale a criticului şi aşteaptă să fie mai adînc şi nuanţat interpretate pentru a se fixa, cu cla­ritate, contururile personalităţii sale, atît în efortul ei intern de modelare şi clarificare, cît şi în desfăşurarea şi echilibrarea sa exterioară prin fixarea în cadre distincte de manifestare. Cristalizată de timpuriu printr-o a­­prigă luptă cu sine şi cu adversităţile din jur, personalitatea maioresciană este creaţia unei rare disciplinări a spiritului şi a raţiunii. Om de carac­ter, excepţional dotat intelectual şi in­capabil să trişeze cu convingerile, cri­ticul a avut mereu conştiinţa limite­lor proprii, luptînd, cu o neînchipuită dar ascu­nsă dîrzenie, să se depăşească în numele credinţei că rostul persona­lităţii în societate se clarifică, întîi de toate, în funcţie de ţinuta intelectuală şi morală sub care se manifestă. Ob­sesia eticii personalităţii, ca şi voinţa neînduplecată de a se individualiza, au, ca punct de plecare, cum s-a mai spus, exemplul lui Goethe a cărui operă o descoperă şi o citeşte cu înfrigurare la vîrsta de 16—17 ani. Creatorul lui Faust, observa cîndva Pompiliu Con­­stantinescu, şi-a realizat această etică «pe dublul plan al vieţii şi al creaţiei, transformînd adevărul în poezie, neli­niştile în contemplaţie. Raţionalist şi pragmatist, Maiorescu şi-a transformat instinctele, intuiţiile în personalitate socială, în voinţa de a se stăpîni, ca să domine , lipsit de fantezie, dar nu de sensibilitate, atît umană cît şi es­tetică, Maiorescu s-a creat pe sine, s-a obiectivat în forma personalităţii directe, active ; obiectivarea în spirit s-a limitat la cîteva fundamentale linii, la cîteva „principii“» (v. „Vre­mea“, nr. 480, 21 martie, 1937, p. 9), încrezător în disponibilităţile sale intelectuale şi conştient de necesitatea unei persistente opere de îndrumare culturală, Maiorescu şi-a risipit pre­ocupările în variate domenii de acti­vitate, acţionînd cu măsură şi abne­gaţie atîta vreme cît considera că lu­crarea sa este necesară. E normal ast­fel ca el să fi avut, într-un, grad înalt, Conştiinţa misiunii şi utilităţii sale în orientarea spre noi,, drecţii a culturii noastre, fără să facă însă vreodată caz de meritele şi de persoana sa. A „îm­prăştiat“ cu demnitate „multe raze şi răzuţe", cum el însuşi se exprima odată, cu exagerată modestie, într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, or­­ganizîndu-şi, cu luciditate, întreaga activitate sub steagul „luptei pentru adevăr“ deoarece în fiinţa lui intimă „simţul de datorie faţă de ţară şi de societate s-a amestecat cu o nobilă cul­tivare a personalităţii în ceea ce are mai înalt şi mai onorabil“ (E. Lovi­­ne­scu, T. Maiorescu, II, Buc., 1940, p.. 381), părerea că Maiorescu a fost stăpî­­nit de un orgoliu nemăsurat („ o imen­să vanitate“, zicea de curînd criticul Paul Cornea) şi de o ambiţie rară de-a parveni (a fost numit de G. Călinescu „un Tănase Scatiu superior“) conţine multă fantezie şi răutate. El nu s-a dat îndărăt de la plăcerile vieţii şi mai ales de la „epicureismul intelectual“ (E. Lov­inescu), dar tot ce-a realizat, în primul rînd personalitatea sa armoni­oasă şi completă, este rezultatul unei munci fără preget care n-a fost sub­ordonată intereselor materiale şi dorin­ţei de a se face remarcat cu orice preţ, ci unui statornic ideal de creaţie şi binefacere. Raţiunea şi „temelia exis­tenţei noastre“, îi scria în 1875 juni­mistului Ştefan Vîrgolici, este „jertfa ideală şi nimic alta“, adică preocupa­rea continuă de-a aduce „pe altarul patriei“ o „emanaţie curată a sufletu­lui“, căci nu e totul „a lucra numai pentru bani“ „A lucra degeaba, une­ori chiar în pierdere materială, este lucrul care înalţă inima şi se simte în popor. Căci degeaba e numai material, dar moral este mult. Şi măsura mări­­mei fiecăruia din noi este suma de sa­crificii ce a adus şi este gata a mai aduce“ (I. E. Torouţiu, Studii şi docu­mente literare, V, p. 2—3). Aceste idei formează însăşi oglinda sufletului ma­­iorescian, sinteza cristalină a convin­gerilor sale de înaltă ţinută morală care conţin elemente ce se afirmă şi se precizează aproape definitiv încă din adolescenţă şi tinereţe. Portretul moral şi intelectual al criticului, în ceea ce are el mai nobil şi mai pilduitor pen­tru urmaşi, nu ni se dezvăluie decît în măsura în care interpretăm obiectiv documentele şi nu sîntem furaţi de a­­parenţele ce sunt perpetuate încă de unii critici care trag concluzii tenden­ţioase pe marginea amănuntelor. Un exemplu recent ni-l oferă Paul Cornea în articolul Titu Maiorescu şi paşoptis­mul, publicat pentru prima dată în „Viaţa românească“, nr. 9, 1963, şi re­produs „în întregime“, deoarece n-a avut „nimic de rectificat, atît în con­cepţia de bază, cît şi în metoda argu­mentării“ în recentul său volum De la Alexandrescu la Eminescu (E.P.L., 1966). In cîteva paragrafe ale acestui arti­col, pe care îl vom remarca de mai multe ori în cursul acestor însemnări, autorul respinge de plano studiul de reconsiderare a lui Maiorescu, scris de Liviu Rusu, spunînd, se înţelege, cu­vinte mari despre „nevoia de a clari­fica rolul istoric al criticului, de a-i parcurge cu ochi avizaţi moştenirea“ (p. 325). Hotărît să facă lumină cu orice preţ în „problema“ Maiorescu, Paul Cornea afirmă că Liviu Rusu a urmărit să-l „spele“ pe „pontificele“ Junimii «de „petele“ lui venale» cu „dulcegării şi chinuite raţionamente de reabilitare“, ilustrînd „una dintre cele mai dăunătoare“ atitudini în isto­ria literară actuală. Nu se poate trece cu vederea că aceste prezumţii sunt în­tărite de autor cu rezerva sa mani­festă, şi onorabilă în fond, faţă de orice „interpretare abuzivă“, care foloseşte în locul argumentării „energia adjecti­vală“. In viziunea lui Paul Cornea, Maio­rescu afişează, încă de pe vremea cînd era elev la Theresianum, „o incoerci­­bilă ambiţie de a triumfa, de a esca­lada treptele notorietăţii“ (p. 355). Do­minantă ar fi în structura lui psiholo­gică „aviditatea de parvenire“, „for­malismul rigid“, „ţinuta aulică“, „uscă­ciunea sufletească“, „egotismul“, „tră­sături“ trîmbiţate cu energie, în anii din urmă, şi de alţi critici improvi­zaţi ad-hoc în cercetători ai vieţii şi operei lui Maiorescu. Unele din aceste caracterizări nu sunt de dată recentă (ele se desprind, între altele, din por­tretul cam tăios pe care i l-a făcut cri­ticului G. Călinescu în Viaţa lui Mihai Eminescu şi Istoria literaturii române, dar mai ales din băgările de seamă cu iz de pamflet ale lui Savin Bratu care afirma, în „Gazeta literară“, nr. 25, 19 iunie 1958, că Maiorescu vine din Ger­mania „în calitate de Rastignac român să cucerească puterea“). Nouă este doar forţa intempestivă cu care acestea sunt vînturate şi date ca singure compo­nente ale portretului moral şi intelec­tual maiorescian. Se ştie că Eugen Lo­­vinescu, cel mai avizat exeget al cri­ticului, a cenzurat, cu o fină demon­straţie şi o admirabilă decenţă (în car­tea sa Maiorescu şi posteritatea lui critică, Casa şcoalelor, 1943), „portretul nedrept“, prea subiectiv, dar nu duş­mănos, făcut conducătorului Junimii de G. Călinescu. Părerea pe care Paul Cornea se os­teneşte, cu atîta zel şi energie pole­mică „neadjectivală“, s-o impună în conştiinţa cititorilor de azi, este că Maiorescu, „înzestrat“ cu aceste trăsă­turi de caracter, a avut un „violent resentiment împotriva paşoptismului“, ajungînd la „un nihilism total“ faţă de „cultura anterioară“ (p. 354—355). A­­ceeaşi poziţie o adopta nu de mult şi Savin Bratu care a năzuit, probabil, să dea de înţeles că-şi revizuieşte con­vingerile mai vechi despre conducăto­rul Junimii. „Revizuirile" sunt, de fapt, tot sentinţele din suita de articole Fantoma lui Maiorescu, „Gazeta lite­rară“, iunie—iulie 1958, şi din volumul „Contemporanul“ şi vremea lui, E.S.P.L.A., 1959 . Maiorescu, zice el, a „ponegrit“ literatura generaţiei de la 1848, a îndreptat în contra ei o „ofen­sivă“ „sistematică“ prin adevărate „fi­lipice“, ca acelea din studiile In con­tra direcţiei de astăzi în cultura ro­mână şi Direcţia nouă, cea din urmă cercetare fiind o ruptură totală de mişcarea literară de la 1848 (v. Istoria României, IV, 1964, p. 747 ş.u.). Tot în acest tratat, în care, cum s-a vă­zut, şi Savin Bratu contribuie la scrie­rea istoriei românilor, se mai întîlnesc şi alte observaţii pripite despre Maio­rescu şi despre Junime, dar asupra lor vom reveni în altă parte. Dar să ne întoarcem acum la „argu­mentele“ lui Paul Cornea. Maiorescu, „reacţionarul“, care-şi petrece „anii hotărîtori ai cristalizării sufleteşti“ de­parte de ţară, este judecat, pentru ca „răfuiala“ să fie serioasă, în contrast cu Kogălniceanu. Acesta din urmă s-a format tot în străinătate, dar aici, scrie autorul, „se pasiona să afle tot ce se petrece acasă, cerînd continuu cărţi şi material documentar pentru alcătuirea unei istorii a românilor“. „Dimpotrivă, tînărul învăţăcel de la Theresianum, dotat cu aceeaşi sclipitoare inteligenţă şi cu aceeaşi neistovită sete de a cu­noaşte, îşi umplea caietul de însem­nări zilnice cu note cînd prematur bla­zate, cînd depresive, cînd inocent ari­viste — toate pătrunse, în orice caz, de egoismul cel mai cras“ (vol. cit., 357). Situaţia este, în orice caz, alta, ado­lescentul Maiorescu relevîndu-se, cu o precocitate uimitoare, şi ca o persona­litate cu o deplină conştiinţă de pa­triot. Paul Cornea porneşte, desigur, în judecata de mai sus, de la observaţia cunoscută a lui G. Călinescu după care însemnările zilnice din această peri­oadă dovedesc un copil „precoce“, dar nu cu o „viaţă interioară excesivă“, ci cu structura unui „ambiţios“. „Menta­litatea lui Maiorescu e a unui buchet suficient şi inuman de serios“ (Istoria literaturii române, p. 343). Ingroşarea notelor, prin extragerea de concluzii apodictice din amănunte nu întotdea­una demne de apreciat ca revelatoare, înseamnă, oricum am privi lucrurile, o deviere spre o subiectivitate exage­rată. „Citirea“ însemnărilor zilnice pe care, desigur, şi Paul Cornea le cu­noaşte, ne este de mare folos pentru a ne apropia mai mult de gîndirea şi pa­siunile viitorului critic şi a descifra de aici, fără patimă, tendinţele pozitive ale activităţii sale care se disting încă din vremea anilor săi de formaţie in­telectuală. II. La origine, Maiorescu era ţăran, înrudit prin mamă cu Petru Maior. Ceva din dîrzenia ardelenilor s-a trans­mis şi criticului care va urma în multe dintre acţiunile sale exemplul de ener­gie şi patriotism al tatălui său, profe­sorul Ioan Maiorescu, patruzecioptist înfocat, bun prieten cu generalul revo­luţionar Gh. Magheru, cu Avram Iancu şi cu Gh. Bariţ. El a avut de îndurat numeroase adversităţi şi umilinţe din pricina aprigului său neconformism, manifestat în critici necruţătoare la a­­dresa „năravurilor“ vremii, pe care le repudia cu intenţia de a-i lumina pe contemporani şi de a-i feri de atitu­dini morale şi intelectuale nesănătoase. „Crescut în marile idei ale lui Maior, Şincai şi Clain“, cum spunea cu admi­raţie A. Papiu-Ilarian în „Gazeta Transilvaniei“ din 8 sept. 1864, Ioan Maiorescu a fost un semănător neoste­nit al ideilor de naţionalitate, încă de pe vremea cînd era student se apleacă, cu o vie pasiune, spre studii istorice şi filologice, susţinînd cu fervoare toa­tă viaţa latinitatea limbii noastre şi vechimea românilor în Transilvania pentru a căror drepturi a luptat cu o lăudabilă abnegaţie. Proiectează să scrie o întinsă istorie a românilor, din care n-a apărut, însă decît cîteva frag­mente. Cînd a trecut la redactarea ei, se confesa justificativ : „Lumina îmi este adevărul, îndemnul amorul, iată scopul fericirea poporului român“ (apud N. Bănescu și V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, Buc. 1912, p. 5). Chiar copil fiind, Viitorul critic n-a fost străin de preocupările culturale şi de intensa activitate politică a tatălui său, omul unor „nezguduite convin­geri naţionale", cum îl caracteriza Ni­­colae Iorga. Prin 1856 acesta îi încre­dinţa, ca să-i copie, memorandele „ce scrise pentru români“ (însemnări zil­nice, I, p. 8) pe cînd era „plenipotent al Principatelor“ la Frankfurt sau pa­gini despre războiul Crimeii, precum şi diferite articole de ziar prin care profesorul patriot urmărea să lămu­rească Europa asupra problemelor na­ţionale ale românilor. Adeseori elevul notează în jurnal , „scrisei pentru tata“ neuitînd nici timpul afectat co­recturilor pentru tipografie. In biogra­fia criticului, scrisă după propriile sale indicaţii informative de Soveja (Simion Mehedinţi), găsim, despre această în­deletnicire, o observaţie a cărei semni­ficaţie nu trebuie să ne scape : „Multa copiere a unor astfel de articole — afirmă acesta — nu putea fi totdeauna pe placul şcolarului; în schimb, ea a fost pentru dînsul un prilej de a se pune în curent cu amănuntele politice ale epocei şi i-a trezit interesul pen­tru toată problema istorico-naţională a ţărilor româneşti“ (Primăvara literară, Buc., 1914, p. 127). Scepticii ar putea să susţină că in­fluenţa tatălui asupra fiului a fost mi­nimă deoarece, în genere, profesorul, prea absorbit de preocupările şi nemul­ţumirile sale, era puţin comunicativ cu familia, dovedindu-se uneori de o aus­teritate surprinzătoare pentru un om atît de febril şi luminat, capabil de jertfe pentru educarea exemplară a copiilor. Cîteva din însemnările zilnice, mai ales din anii 1856 şi 1857, atestă, într-adevăr, momente de apăsare şi chiar de furtuni în mediul familiei. „Venind acasă, — scrie la 15 ian. 1856 — mă certă tata grozav şi pe mama şi pe toţi ; era iar în toane“ (însemnări, I, p. 17). O altă confesiune, din 13 mai 1856, este revelatoare nu numai pen­tru atmosfera de acasă, ci şi pentru a desprinde cîteva din atitudinile adoles­centului însetat de comuniune şi prie­tenie : „Acasă, aşa, aşa. Cu mama, ca totdeauna, binişor; cu soru-mea nu vorbesc decît ce e chiar de trebuinţă ; cu tata încă nimic ; dacă îmi dă ceva de lucru, îl fac , finiş ; dacă mă cear­tă, tac şi nu-mi pasă ; dacă am făcut rău, îmi pare mie destul de rău ; da, vezi că de regulă mă ceartă cînd e în toane rele şi nu ştie unde să-şi verse necazul. Nu mă cunosc oamenii aştia ! Nimeni nu mă cunoaşte“ (ib., p. 40). Realitatea este că elevul, care se sim­ţea stingher în lumea aristocrată şi ostilă a Theresianum-ului, înţelegea nemulţumirile şi refulările tatălui, a­­vind pentru demnitatea şi munca lui o secretă stimă. Cînd Ioan Maiorescu este subit pensionat, în mai 1856, din slujba de translator de la Ministerul de justiţie din Viena datorită unor intrigi (el credea că-s venite din partea mi­tropolitului Şaguna, duşmanul său), dar mai ales din pricina atitudinilor sale în favoarea cauzei­ românilor şi a Prin­cipatelor, exprimate în diferite ziare germane, fiul îi împărtăşeşte durerea cu o mîndrie abia reţinută pentru ac­tivitatea şi meritele tatălui în lupta pentru triumful naţionalităţii: „Nouă se înţelege că nu ne face nimica, pen­tru că tata are posturi destule de ocu­pat în Ţară sau în Moldova, dar e vorba să nu triumfeze Şaguna, — şi apoi ducîndu-se tata, pierd românii din Viena toată baza“ (lb„ p. 42 — subl. n.). Intre tată şi fiu există cîteva afini­tăţi psihologice şi intelectuale esen­ţiale, care explică, în bună măsură, a­­bordarea, cu o dîrzenie şi o demnitate caracteristică amîndorura, a unor do­menii de activitate ce au ca fir uni­ficator ideea propăşirii culturii şi na­ţiunii române. Deşi aflat departe de ţară în epoca hotărîtoare a formaţiei sale (1851—1858), Titu Maiorescu nu şi-a deschis sufletul şi mintea numai preocupărilor universaliste, ci a ţinut şi un permanent contact cu spirituali­tatea românească, graţie preocupări­lor politice şi cărturăreşti ale tatălui, care l-a stimulat cu exemplul său în multe privinţe. Paginile de jurnal ne sunt, şi în acest sens, de mare folos. La 24 ianuarie 1856, Maiorescu no­tează că după o discuţie cu Ghiţă Ma­gheru, fiul generalului Magheru, i „se ivi ideea de a scrie o istorie a româ­nilor completă, în germăneşte (din do­rinţa, desigur, de a o face cunoscută străinilor — n.n.). Şi, zău, o să mă apuc zilele acestea. Pentru români o să mă apuc luna viitoare a scrie o Istorie ge­nerală cît se poate de mare şi com­pletă, un om care poate mă va costa la vreo 12 ani" (ib., p. 20). Acest gînd îl acaparează total deoarece peste trei zile scrie în jurnal : „împrumutat de la teologi (este vorba de teologii ro­mâni de la Institutul Sfînta Barbara din Viena — n.n.) şi luai de la tata toate cărţile care pertractează de Isto­ria Românilor ; în ferii [în vacanţă] o să-mi fac excerpte şi un fel de pros­pect, pentru ca după vreo cîteva luni să mă pot apuca de Geschichte der Romänen“ (ib„ p. 21). Este interesant de observat că năzuinţa dintotdeauna a lui Ioan Maiorescu de a scrie o Isto­rie a românilor s-a transmis întocmai şi fiului, ideea încolţită în tinereţe, sub influenţa acestuia, desigur, urmărin­­du-l multă vreme, o dovadă fiind şi următoarea notă din 1880 : „Intîile idei ale unei hotărîri de­ a scrie. Istoria Ro­mânilor ca operă principală a vieţii mele“ (ib„ p. 3401. Ambiţiile intelectuale şi durerea re­simţită de elevul Titu Maiorescu din cauză că este „încă necunoscut“ are altă explicaţie decît aşa-zisele preten­ţii devorante de a parveni cu orice preţ. în recea şcoală academică The­resianum, plină de nobili şi conţi va­nitoşi, viitorul critic s-a simţit izolat şi exasperat de atmosfera nefavorabilă ce i-o făceau unii colegi invidioşi care aveau uneori faţă de el comportări de-a dreptul grosolane (unul îi strigă odată : „tîlhar valah“). Paginile jurna­lului înregistrează, febril, nemulţumiri şi coşmaruri adolescentine : „In şcoală — scrie la 13­ mai 1856 — sînt urît de toţi, afară de vreo cîţiva din cei cu „eminenţă“ ; dintre 52, numai 10 stau bine cu mine“ (ib., p. 39), dar şi atitu­dinea omului superior care urmăreşte să se impună prin studiu temeinic şi demnitate­a. „Voi rămînea rece, cu su­perioritatea mea, în contra nulelor ăs­tora — notează elevul la 2 febr. 1857. Numai mă doare că văd că nici un prin­cipiu frumos nu e realizabil“ (ib., p. 63). Doritor de­ expansiune spirituală, de amiciţii literare statornice şi de comu­niune sinceră cu oamenii, Maiorescu devine, în lupta cu invidia aristocra­ţilor din jur, un introvertit, înclinat spre o permanentă reflexiune, dar in­capabil să se exteriorizeze decît în scris (ca în jurnal sau în unele scri­sori adresate cîte unui prieten din gim­naziu). O notaţie din 10 febr. 1858 re­prezintă, de nu ne înşelăm, aprehen­siunile dintotdeauna ale omului Maio­rescu aflat în situaţia de a-şi dezvălui cutele ascunse ale sufletului: „Aşa mi-e firea mea, că, cu cineva pe care-l iubesc, nu ştiu de loc cum să umblu la început; şi dacă nu se oferă nici o chestiune obiectivă de convorbire, oral nici mai tîrziu, în scris însă, da. E unul din cele mai neplăcute senti­mente să te vezi aşa de neînţeles de oameni [i] pe care-i iubeşti, fără spe­ranţa stabilirii unei aprecieri drepte“ (ib., p. 87). Calificările de auster, dis­tant, rece, uscat, caustic, aulic, vanitos etc., aplicate şi astăzi criticului de că­tre unii comentatori grăbiţi, rămîn, în general, adiacente personalităţii aces­tuia care se cuvine apreciată nu por­nind de la stilul ei exterior, manifestat sub forma olimpianismului, ci de la fondul ei intim, de la „flăcările care-i ardeau” sub „masca apolinică“ a înfă­ţişării sale publice, cum ar spune Pom­piliu Constantinescu. Elev strălucit, Maiorescu se preo­cupa, cu o tenacitate extraordinară, să dobîndească o cultură profundă și mul­tilaterală (limbi, istorie, filologie, lite­ratură, filozofie, muzică, religiune, „spre a putea poate vr’o dată să-i de­monstrez absurditatea“, — ian. 1856 — ib., p. 26), şi mai puţin să impresioneze cu orice preţ pe cei din jur cu notele obţinute la şcoală. O dovadă este că, în iulie 1858, cînd termină clasa a VIII-a şi e declarat întîiul pe şcoală, primind premiul din însăşi mîna minis­trului de instrucţie Thun, elevul con­semnează scena serbării (unde ţinu, în latineşte, „oraţiunea“) într-o manieră care nu trădează ambiţia de-a epata : „Le scriu toate acestea aici, ca date ; dar mă lăsară de tot indiferent, ba — ce nu-mi pot explica — trist“ (ib., p. 101). Esenţial în acest proces febril de formare şi dezvoltare a unei persona­lităţi complete este nu numai încrede­rea pe care şcolarul o avea în forţele intelectuale proprii şi în succesul mun­cii neîntrerupte, ci şi spiritul său cri­tic şi autocritic faţă de fiecare activi­tate şi judecată personală. Luciditatea sa e tăioasă, iar examenele de con­ştiinţă sînt de o severitate care te miş­că. într-o însemnare din aprilie 1857 scria : „eu am destul cap, să văd cînd făcui vreo eroare şi să mă coreg sin­gur, şi poate am mai mare superiori­tate decît cei ce mă coreg“ (ib., p. 68). Dar dorinţa, niciodată domolită, de a se impune prin studiu are şi un sens mai înalt decit persoana privată a ele­vului, acela de a face să crească în ochii străinilor prestigiul românilor . „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce-i un Român“, declară Maiorescu la 11 martie 1856 (ib., p. 36). Şcolarul avea toate motivele să se exprime ast­fel deoarece umilinţele nu veneau nu­mai din partea unor colegi infatuaţi, ci şi de la unii profesori perfizi, ca acela de istorie, Frank. La o oră, vor­bind de revoluţia de la 1848, acesta avu grele cuvinte de ocară la adresa românilor şi a urmaşilor (v. textul, p. 24). Maiorescu reflecta la 29 ianuarie 1856 : „Asta mi-o zicea mie, fiind eu scos la tablă. Ştia tîlharul că sînt Ro­mân. Doamne ! de ce nu sînt singur şi sînt­ legat de părinţii mei, pe care îi necăjesc aducînd un testimoniu rău ! Dar fie, că tot îmi răzbun“ (ib., p. 24). Pentru aceasta îşi propune să scrie nişte hexametre în care să-l înconde­­ieze pe denigrator. Lupta cu adversităţile din mediul Theresianum-ului este dramatică, a­­desea cu sfîşieri lăuntrice, elevul ne­­avînd alte posibilităţi de „răzbunare“ decît superioritatea sa intelectuală şi acumularea unei vaste culturi cu care, în cele din urmă, se impune. Pînă să ajungă însă aici, trece prin momente dificile, care explică, în bună măsură, de ce „devine din zi în zi mai rece“, adică olimpian, în comportarea publi­că. Iată ce mărturisea la 25 oct. 1857 : „E într-adevăr un lucru de nepriceput pentru mine ! Întregul institut e re- '' J voltat împotriva mea, fără ca eu să fi­e dat cea mai mică ocazie (totuşi era ceva : terminase clasa a Vil-a ca­ „pre­miant singur“ — n.n.). Dacă sînt 10, dintre 280 (de elevi), care mai vor­besc cu mine. Aceştia sînt numiţi dis­cipolii mei, iar eu însumi maestrul“ (ib., p. 80—81). Pe la sfîrşitul lui de­cembrie se arăta, în jurnal, tot mai nemulţumit de convenienţele mediului şcolar în care trăia şi de faptul că este „nerecunoscut şi luat în rîs şi urît mai de către toţi oamenii ! Insă, din fericire, şi iubit şi relevat“ de cîţiva profesori datorită „seriozităţii [sale] ştiinţifice“ (ib., p. 86). Stările deprimante se ţin lanţ din pricina at­mosferei neprimitoare din gimnaziu şi a micimii sufleteşti a oamenilor cu care vine în contact, dar înseninarea şi reluarea şi mai dîrză a muncii de pregătire nu întîrzie mult deoarece elevul vizează un ţel patriotic prin formarea personalităţii sale. O însem­nare din 11 aprilie 1857 trădează o atitudine romantică caracterizată de mari nelinişti : „De aş­ depune, exa­menele de maturitate, să-mi apuc o viaţă independentă literară şi filozo­fică ; şi dacă voi rămînea tot aşa sin­gur, apoi umblu pînă-mi voi ajunge oarecare scop patriotic. Şi după a­­ceea, sînt convins ca niciodată să-mi scurtez viaţa“ (ib., p. 67— subl. n.). Revelatoare pentru aceeaşi stare su­fletească, dar şi pentru vitalitatea sa care atîrnă din încrederea în naţiona­litate, este spovedania din 17 iunie 1857, făcută după ce un prieten intim, Kutschera, l-a deziluzionat cumplit : „De cînd sînt, crezui în bunătatea oa­menilor, dar încep a-mi pierde toată încrederea. Cînd mi-oi pierde-o şi-n naţiunea mea m-am dus, m-am pră­pădit !“ (lb., p. 73 — subl. n.). MIHAI DRÁGÁN de vorbă cu ion (Urmare din pag. 1) şibilităţi imense în alegerea temelor, mijloacelor de exprimare, procedeelor tehnice, însă cere în acelaşi timp compozitorului, în actul de creaţie, o mare responsabilitate faţă de oamenii în mijlocul cărora trăieşte, faţă de imperativele culturii şi artei pe care le slujeşte. Rep. — Pentru ca această capacitate de discer­nere în cadrul fenomenului muzical mondial să funcţioneze cu maximum de eficienţă cred că sunt necesare mijloace multiple de informare... I. e. _ Numărul de cărţi şi partituri care ne vin din import în ultimii ani este destul de mic, în ra­port cu complexitatea fenomenului muzical univer­sal şi nevoile de documentare. Stabilim însă con­tacte culturale tot mai întinse care vor lua în cu­rînd o zi mai mare amploare. Rep. — In diferite genuri de creaţie s-au făcut­­progrese deosebite în ultimul timp. Un început de difuzare al lor pe plan internaţional nu ar fi decît binevenit. Ce ne puteţi spune despre aceasta? I. D. — Strădaniile compozitorilor dintre cele două războaie de a da muzicii româneşti un caracter pro­priu, capabil a face cunoscută lumii întregi, nu a rămas fără rezultat. Păcat însă că încă şi astăzi muzica noastră, în ansamblul ei, este prea puţin cunoscută în străinătate. Cauzele sunt multe : ne lipsesc discurile, relaţiile cu agenţiile de concerte, cu interpreţii, cu critica. Multe lucrări simfonice româneşti au fost foarte bine primite pe plan in­ternaţional. Trebuie să găsim mijloace eficiente de imprimare, trebuie să lărgim relaţiile, să întreprin­dem o propagandă susţinută, în diverse genuri se pun probleme asemănătoare. dumitrescu Rep. — De pildă, în cel al muzicii de cameră, să zicem, unde de mulţi ani nu mai avem nici o formaţie oficială. S-a pierdut astfel un­ contact pre­ţios cu publicul. Genul e în uşor declin. I. D. — Problemele au fost discutate în multe îm­prejurări. Ar fi de dorit c­a necesitatea de a acti­viza asemenea manifestări în viaţa noastră muzi­cală să-şi găsească împlinirea cît mai grabnic. Rep. — Să nu nedreptăţim muzica uşoară... I. D. — Muzica uşoară are o forţă extraordinară de pătrundere în mase. Este genul preferat al tineretu­lui. Pentru îndepărtarea de pe piaţă a producţiilor slabe, neartistice, fie străine, fie româneşti, trebuie întreprinse cu tact­­ şi perseverenţă acţiuni coordo­nate. Trebuie să susţinem lansarea creaţiilor bune româneşti, să ridicăm nivelul interpreţilor, aflaţi deocamdată sub, egida Ministerului Comerţului Interior. Rep. — Fără voia noastră ,ajungem tot la critica muzicală. Am impresia că nu prea vă mulţumeşte. I. D. — în acest domeniu activează încă multe persoane lipsite de pregătire profesională, de dis­­cernămint critic. Multe publicaţii şi-au îngustat cercul de colaboratori, nesolicitînd contribuţiile muzicienilor cu experienţă şi bine orientaţi. Unele parcă incompetente şi ostentative vor să se impună publicului, frînînd astfel rolul criticii ca factor de seamă în orientarea creaţiei, pentru propaganda culturii noastre în ţară şi aiurea. Rep. — Doriţi să comunicaţi seva revistei „Lu­ceafărul“ ? I. D. — Da. Faptul că îmi face plăcere să con­stat între coloanele unei reviste de literatură şi prezenţa cronicii muzicale. ­itel constantinescu Autor a opt cărţi pentru copii, publicate pe o distanţă de 15 ani, (Ne jucăm, 1951, Prietenii mei cei mici, 1958, Copii în august, 1959, Greierul casei, 1960, S-a întors graura, 1960, Trei căsuţe, trei drumuri, 1963, Fetiţa, soarele şi cocostircul, 1964, Dacă deschizi uşa, 1966), unele traduse şi în limbi străine. Prezent în periodice ca şi în emisiunile de radio. Placheta de debut (Ne jucăm, 1951) cuprinde versuri conven­ţionale despre jocurile copiilor. Uşor de reţinut şi pline de sim­plitate, poemele nu evidenţiază un poet original : Peste dealuri şi cîmpii, / Poposiră zorile , / Cîntă pui de ciocîrlii, / Rid cu rouă florile / etc. Povestirile lui Titel Constantinescu cuceresc însă prin sensibili­tate şi înţelegere psihologică a vîrstei copiilor. Uneori , cu un aer oniric, la nivelul lectorilor săi, cu alternanţe de grafii epice grave şi intime, autorului îi reuşesc mai ales convorbirile directe, cu intenţii moralizatoare sugerate abil- ca de exemplu în volumul Fetiţa, soarele şi cocostiicul. EMIL MANU continuitate culturală (Urmare din pag. 1) unei continuitafi superioare. Cu mult mai decisiv decît factorul direct ere­ditar, deoarece sînt nenumăraţi pro­fesori fără urmaşi cu aceleaşi aptitu­dini sau fără părinţi de la care să le fi moştenit, apare factorul istoric şi regional. Întocmai cum murafia cultu­rală prin spiritul critic reprezenta trans­ferul mai înalt al ideilor traditionalist■ moldovene, profesorul Titu Maiorescu promova la nivel european aptitudi­nea didactică a Transilvaniei. E un alt aspect al continuității, care se înfăp­­tuia chiar împotriva declaraţiilor de principiu. Şi tot astfel cînd E. Lovinescu (iar după el mulţi alţii) combate greşita teorie maioresciană a „formei fără fond“, criticul modern, fiind bine în­temeiat sa conteste principiul, care ne-ar fi condamnat ca popor la aş­teptarea de secole a istituţionalizării unui fond propriu, trece poate prea uşor peste concepţia lui organicistă, peste ideea de concreştere a culturi­lor şi civilizaţiilor constituite istoric. E punctul de vedere ideal, de necom­bătut în sine, dar pe care pragmatis­mul lui Maiorescu însuşi îl modifică re­marcabil după condițiile societății ro­mânești. Doar de aceea afirmase el că „formele goale" odată create și avînd o vîrstă, nu pot fi înlăturate, urmînd numai să li se grăbească implemen­tarea cu conținutul corespunzător. Lupta lui avea în vedere deci um­plerea cit mai degrabă a acestor sim­ple forme, temeiul ei real fiind conso­lidarea unor stări de fapt. Maiores­cu s-a împotrivit astfel nu ideologilor de la 48, ci degenerărilor ideologiei lor în liberalismul formal, după cum s-a opus nu spiritului transilvănean, conformat pedagogic, și nici spiritu­lui critic moldovenesc, orientat tradi­ţional, ci prelungirii lor sterile şi epi­­gonice. Oricum i-am privi-o azi, acţiu­­nea lui se însumează dispoziţiilor cre­atoare ale culturii române, pe care le strămută de pe treapta locală pe treapta estetic şi ştiinţific universală, păstrindu-le şi totodată dezvoltîndu-le. Chiar funcția apreciativă criticei li­terare este la el în cele din urmă tot mod al însumării și al continuității. Cu Alecsandri, cu Odobescu cu Emines­cu, cu Creangă, Slavici și Caragiale, pe care i-a pus în­ lumină, dimpreună cu toți scriitorii ulteriori mai însem­naţi, pe care numai i-a tipărit■ în Convorbiri... sau numai i-a propus Academiei spre premiere, putem com­pune adevăratul perimetru al sensibi­lităţii româneşti de creaţie, în cuprin­sul căruia sensurile permanente sar de la un nivel la altul, fără să-şi piar­dă identitatea. Şi in această perspec­tivă care e a zilelor noastre, teoria lui despre romanul poporan şi elogiul repetat al poeziei noastre populare îşi desvălue de asemenea semnificaţia reală, iar dacă ne mai amintim, oricît de pe scurt, că învățămîntul universitar românesc ii datorează aceluiaşi Maio­rescu formarea primelor două serii de cadre ştiinţifice, ajungind pînă şi în faţa judecăţii pentru bursele Eminescu şi Slavici, înţelegem marea lui ho­­tărîre de a face cauză personală din cauza culturii române şi de a-i asigu­ra prin alţii continuitatea şi în vii­tor. Maiorescu este astfel, cu concepţia lui despre concrescenţa spiritului na­ţional, cu acţiunea multilaterală de promovare mai înaltă a puterilor lui de creaţie, cazul cel mai expresiv, fiindcă e şi mai neaşteptat, e chiar simbolul unei lucrări colective neîn­trerupte, care de pe planul culturii răspunde continuităţii elementului daco-roman pe plaiurile şi cîmpiile strămoşeşti, fiind amindouă pînă la urmă una şi aceeaşi indivizibilă uni­tate.­­ DICȚIONAR DE ISTORIE LITERARĂ CONTEMPORANĂ (addenda) Ilie constantin S-a născut la 16 februarie 1939 în Bucureşti. A absolvit Facul­tatea de filologie, secţia italiană. Este redactor la studioul cine­matografic „Bucureşti". La şapte ani de la debut (Vîntul cutreieră apele, 1960) şi după alte două cărţi publicate (Desprinderea de ţărm, 1964 ; Clepsidra, 1966), o obişnuinţă cronologică îl situează încă pe Ilie Constantin alături de Nichita Stănescu şi Cezar Baltag. Asocierea se susţine insă doar pentru prima carte, cînd motive, tonalităţi, imagini chiar, sau elemente de lexic cu valoare simbolică circulă subteran şi apar identice la fiecare. Ca Nichita Stănescu, Ilie Constantin închină bunăoară o poezie rachetelor cosmice ; ca Baltag scrie o Dialectică, sau caligrafiază frecvent cuvîntul Comună ; se hazardează ca şi aceştia în incursiuni galactice. Va­­labilă deci pînă la un punct, apropierea riscă, prin extindere, să devină monotonă şi, mai rău, mecanică, nivelatoare, atari coinci­denţe avînd în epocă un caracter de mai largă generalitate. Mai puţin unitar decît Sensul iubirii sau Comuna de aur, Vîntul cutreieră apele e şi în mai mare măsură tributar convenţionalis­­melor. Pe macara, Zidar­, La furnale, Sarja de oţel, Tunel, Ba­rajul de la Bicaz sînt compuneri salvate cu greu de cîte o imagine neaşteptată, simple exerciţii răspunzînd unor pretenţii critice pentru care valoarea estetică era condiţionată de „varietatea do­meniilor de inspiraţie“ . .,Tu peste toate creşti şi tinereşte / Muţi Bistriţa-ndîrjindu-te în cale-i / Şi tinereţea ta se prelungeşte, „ Puternică, în braţul macaralei...“ Alături de aceste producţii sau de nesemnificativele O floare, Stăpînul fugea pe cîm­p, Inscripţie la un tablou, distingem în placheta din 1960 şi poezii ce atestă preocuparea pentru expresia atent elaborată, o tehnică poetică relevantă pentru vîrsta de atunci a poetului (Mesteacăn, Valuri spre lună, Somn). Coexistenţa retorismului şi a notaţiei explicatoare, pe de o parte, cu concizia extremă şi concentrarea aproape eliptică a versului, pe de alta, surprind şi în volumele ulterioare. Sînt, în Desprinderea de ţărm, de pildă, cîteva piese de mici dimensiuni, concepute cu un simţ al miniaturalului destul de sigur­­.„Veghe de tine, I Veghe de lună, I Vîslele gal­bene / Se despreună // Bate o oră / Atît de tare I Că se rup foileI Din calendare“. (De anotimpuri şi dragoste, I) Se accen­tuează acum un proces de interiorizare a lirismului lui Ilie Con­­stantin Rotirea în spaţiul interstelar, prilej de exaltare pe alocuri retorica în poemul ce dă titlul volumului, se converteşte altădată (Om în cosmos) într-o meditaţie asupra propriei condiţii : „Şi-n clipele acelea m-am reîntors atent / Către fragilitatea alcătuirii mele / Cutreierată toată de jocul violent / Al forţelor contrarii dintre stele . De altminteri, tentaţia spaţiilor largi, vizibilă cu precădere in gustul pentru aventura cosmică, tinde acum să fie substituită de un pregnant sentiment al timpului (ciclul De anotimpuri şi dragoste, Maturitate etc.). O viziune inedită a alunecării timpului pe glob se află în secvenţa a VIII-a,­alt­fel compromisă de banalitate, a ciclului amintit : „Despărţi­­rea e-n zorii ce trec / Din cocoş în cocoş, măsurînd/ Cu in­stinctul lor ciclic pămîntul“. Nostalgia copilăriei (Aş vrea să- mi urmez copil, înapoi spre copilărie şi dincolo de ea), succe­s­­iunea generaţiilor. (Lanţul), dar mai ales trecerea într-o altă vîrsta­ a maturităţii, punct de echilibru tulburător, seducă­tor şi terifiant totodată, dincolo de care ne cuprindem în se­micercul de jos al clepsidrei, sînt motivele frecvente ale vo­lumului recent, inegal ca şi celelalte . Sîntem frumoşi şi tineri, ne iubim. Şi încă vastul prag / Ne-ngăduie sărutul anonim / Rememorat în brad, în nuc, în fag. I Dar tu cunoşti că m-am oprit din salt, I Din ciclul meu supus / Că nu mai cresc ! ...etc., etc. (Porţile). PETRE NICOLAU C­OM­I­T­E­T­U­L DE REDACŢIE GHEORGHE ACHITE­ (redactor “ séf a d I c n c t| ion DODU bălan ir­e­d­a­c­t­o­r - ş­e­f a­d­j­u­n­c­t) G­I­C­A I­LL­I­E­S AUREL MARTIN MIHAI NEGULESCU DINU SARARU (secretar general de redacţie) VIOLETA ZAMFIRESCU Prezentare grafică D. MOLDOVEANU

Next