Luceafărul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 12, nr. 1-26)

1969-05-17 / nr. 20

Luceafărul Revistă editată de UNIUNEA SCRIITORILOR din REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA Redactor şef­­ Ştefan Bănulescu Redactori şefi adjuncţi­­ Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Gheorghe Tomozei Secretar general de redacţie­­ M. Ungheanu REDACŢIA 1 Bucureşti, Bd. Ana Ipătescu 15 Telefon i 11.51.54 | 12.16.10 ADMINISTRAŢIA s Şoseaua Kiseleff 10, tel. 18.33.99 ABONAMENTELE » 3 luni — 13 lei; 6 luni — 26 lei / 1 an — 52 lei Tiparul executat la COMBINATUL POLIGRAFIC „CASA SCINTEH“ Prezentarea grafica­­ Mircea Popescu Paginator i Nicolae Ion, < LUIS de GŐNGORA SONETE 220 O, element lichid, mărire ţie, dulce pîrîu de-argint cu unda-nceată, a cărui apă-n ierburi se dilată cu pas furiş şi zvon de bucurie ! Căci ei, care cu foc şi frig mă-mbie, (cînd se priveşte-n tine) i-e furată de pe obraz roşeaţa, neaua toată, de-Amor, şi dusă-n unda străvezie, spre-a fi cu ea ; deci stăpînește calma ta curgere, cu frîu-n mii de feţe, ce sprintenul cutreier ţi-l îndrumă ; căci nu e bine să preia de-a calma la sînul lui atîta frumuseţe mărețul Rege cu trident de spumă. 228 Cît timp spre-a-ntrece-a tale mândre plete în van la Soare aur lucru-nvie, şi fruntea-ţi albă ca dispreţ îmbie frumosul crin din cîmp ce se sumete ; cît timp priviri ce vor să se desfete cer gura ta, nu floarea timpurie, iar gîtul tău învinge cu trufie cristalul scăpărînd văpăi secrete : te bucure gît, plete, frunte, gură, nainte ca, la vîrsta-ţi aurită, ce-a fost cristal, crin, aur, floare pură, nu doar în plumb şi viorea ciuntită să cadă, ci chiar ţie să-ţi ia spicul pămîntul, umbra, pulberea, nimicul. 238 Prea dulce gură ce, gustînd, te-nvață cu sucul distilat din perle rare spre-a nu rîvni la mistica licoare lui Zeus de-un prunc din Ida pusă-n faţă, amanţi, să n-o atingeţi, de vreţi viaţă; căci stă-ntre-o buză şi-alta, sub culoare, Amor, cu-otrava lui, cum între floare şi floare-ascuns un şarpe se răsfaţă. Să nu vă-nşele rozele aprinse, zicînd că Aurora le desprinse din sînul ei de purpuri, să le-mpartă , sînt merele lui Tantal, rod fierbinte ce fuge acum de ce-a stîrnit nainte, și doar otrava lui Amor o poartă. 324 Urne plebeie, tumuluri regale, intrați în pace, amintiri sfioase, aici pe-unde călăul vremii trase pași inegali cu tălpile-i egale. Scurmați atîtea piepturi strînse-n zale, cenuşi fierbinţi şi despuiate oase, spre-a cîntări lumeşti, de nu pioase, împrejmuiri de preţ, orientale. Lăsaţi-vă-n abis, unde defaimă sufletele, şi-n temniţi reci au parte în veci de fiare ; iar de vreţi eternul suspin, o, amintiri, măcar în spaimă cu moartea să vă liberaţi de moarte, infernul să-l învingeţi cu infernul. JOHN DONNE Extazul Acolo unde, ca o pernă-n pat, Poiana se umfla pentr-a susţine Al purei violete cap plecat, Unul comoară celuilalt, cu tine Stăteam întins. Unite-ntr-­­n balsam Curgînd din ele, mîinile în pace' Şi ochii, împreună, ni-i lăsam Pe-un fir unic pe care fusu-l toarce, Acest altoi de mâini era, acum Singurul mod al nostru de-a fi una, Iar chipurile-n ochi, născînd ca-n fum, Unicul mod de-a procrea intr-una. Cum Soarta, între două mari oştiri, Intîrzie nesigura izbîndă, (Ieşind din trupuri, pentru convorbiri) Stăteau a noastre suflete la pîndă. Şi-n timp ce ele discutau, noi doi Zăceam ca nişte statui pe morminte ; O zi am stat aşa, iar între noi N-au fîlfîit, cît a fost zi, cuvinte. Iar dacă cineva, deprins de-Amor A sufletelor limbă a-nţelege, Şi, transformat de dragoste-n uşor Pur spirit, ar fi dat pe-acolo-a trece, (Chiar neştiind ce suflet a vorbit, Căci ele-n gînd şi grai la fel arată) Mai împlinit în sine-ar fi pornit Şi mult mai pur decît a fost vre­odată. Acest extaz (ziceam) ne-a arătat Tot ce iubim, ne-a scos din neştiinţă ; Vedeam că sexul nu era chemat, Vedeam că n-am văzut ce ia fiinţă . Ci, precum ştim de-un singur suflet că I-amestec de puteri ascunse nouă Iubirea sufletele-amestecă, Din două face unul, dar sînt două. Mutaţi o violetă-n alt pămînt: Culoare, forţă, talie,­­ah, cîte Boleau pînă acum, sărace-n vînt) Ţîşnesc şi se-nmulţesc, mai hotărîte. Cînd dragostea însufleţeşte-aşa Un suflet cu-altul, sufletul cel mare, Născut din ele, va împlătoşa Cusururile vechi din fiecare. Noi, deci, un suflet nou acum fiind, Ştim ce sîntem şi ştim ce ne compune, Căci elementele ce-n noi se prind Sínt suflete, şi nu au stricăciune. Dar vai ! de ce uitarăm amîndoi De trupurile noastre, în tăcere ? Sínt ale noastre chiar de nu sínt noi; Noi sîntem duhuri, ele ne sínt sfere. Datornici le sîntem, căci ele-ntîi Nouă pe noi ne-au deşteptat, ca straie ; Ne-au dat puteri şi simţuri — căpătîi ; Nu drojdie ne sînt, ci aliaje. Numai lăsîndu-şi urma-n aer blind Ne ţese Cerul soartă şi răsuflet: Aşa şi sufletul, numai umblînd Pe calea trupului, se varsă-n suflet. Cum sîngele-ar vrea spirite să dea Asemeni sufletelor de curate, Căci nodul omenesc, a se­ înnoda, Numai cu-atare degete se poate : Aşa un suflet pur de-ndrăgostiţi Coboară la pasiuni, la calde danţuri, De simţurile lor înlănţuiţi. LUIS DE GONGORA Y ARGOTE (1561—1627), „părintele limbii spaniole" (F. C. Lorca), a vrut să dea graiului său natal „perfecţiunea şi grandoarea lati­nei", după cum însuşi mărturiseşte. Cele­brele sale „Soledades", precum şi so­­netele cultivate în tinereţe şi în ultimii ani ai vieţii, sunt expresia unei „civili­zaţii prea bogate şi prea rafinate", îm­bibată de cultură : tiparul fix debor­dează de metafore şi hiperbole îndrăz­neţe, sensul se ascunde adesea în dosul unor întorsături de stil care vor să prin­dă eleganţa şi subtilitatea spiritului, artificiul depăşeşte de fiecare dată ela­nul afectiv. Unii au văzut în această „absenţă totală a sentimentului şi a ideii", în această poezie „decorativă şi muzicală" un preludiu al „poeziei pu­re" mallarméene; dar, în acelaşi timp, au identificat, sub splendoarea exterioa­ră, „viaţa superioară ...a geniului" (Jean Cass­ou). In orice caz, Góngora supra­vieţuieşte „gongorismului": acesta a fost o manieră, o „modă poetică", răspun­­zînd gustului unei anumite epoci şi tre­­cînd odată cu ea , în timp ce poetul rămîne o voce permanentă a omenirii. JOHN DONNE (1572—1631), ca şi „poeţii metafizicieni" cărora le-a fost precursor şi maestru, îşi datorează larga audienţă din secolul nostru unor articole ale lui T. S. Eliot. Sugestia „metafizică" a poemelor sale vine dintr-un anume spirit speculativ permanent sprijinit pe o dia­lectică concretă a imaginilor. In felul acesta, dincolo de orice afirmaţii pro­gramatice, unitatea indisolubilă trup­­suflet, materie-spirit se impune ca un dat genuin al sensibilităţii lui Donne. KARL AUGUST von PLATEN-HALLER­­MUNDE (1796—1835), aparţine celui de al doilea val al romantismului german. In 1824, ca şi Goethe, el are revelaţia Italiei, mărturisită îndeosebi în suita de sonete dedicate Veneţiei. Spirit com­plex, în care autorul lui „Faust" vedea un adevărat „geniu liric", Platen scrie balade, gazeluri, sonete, ode, satire, îm­­bibînd vibraţia emotivă cu ironia şi sar­casmul. STEFAN GEORGE (1868—1933) era sortit comprehensiunii faţă de poezia franceză datorită originii sale îndepăr­tat lorene , pornit din simbolism, el in­troduce în cultura germană un lirism limpid şi rece, orientat spre esenţe, marcat de un anume aristocratism spiri­tual. Traducător pasionat (Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Swinburne, d’An­­nunzio etc.), el redescopere cîţiva poeţi „uitaţi" ca Jean-Paul Richter, Hölderlin ş.a. „Prin el — spune Gundolf — verbul magic şi creator, bolnav de mult timp de vacuitate, şi-a regăsit forţa". Idea­lul său uman vizează o deificare a uma­nului şi o umanizare a divinului : Den Leib vergottet und den Gott verleibt. Altfel, un mare Prinţ rămîne-n lanţuri. Deci, înapoi la trupuri, biet norod ! Numai aşa de dragoste ai parte. Taina iubirii-n suflete dă rod, Dar totuşi trupu-i poartă marea carte. Dacă-un iubit, ca noi, va asculta Acest cu­vînt al unuia, sub astre, Să fie-atent: puţin ne vom schimba Cînd vom ajunge-n trupurile noastre. AUGUST von PLATEN Tristan Cine a privit frumuseţea-n faţă Pradă timpurie s-a dat morţii; Nimănui nu mai slujeşte-n viaţă ; Totuşi se-nfioară-n faţa sorţii Cine a privit frumuseţea-n faţă ! ■, Veşnic bir de plîns va da iubirii ; Căci nebunii doa­r mai speră, bieţii, Să aline-acest alean al firii; Cel rănit de arcul frumuseţii Veşnic bir de plîns va da iubirii! Ah, ar vrea ca un izvor să sece, Doar venin să bea din vînt şi ceaţă, Iar din flori să guste moartea rece : Cine a privit frumuseţea-n faţă Ah, ar vrea ca un izvor să sece ! Veneţia Lăsat-a odiia-n urmă nalta mare Şi templul lui Palladio iese-ndată Cu scări prelungi, din unda înspumată Ce ne-a adus la ţărm, ascultătoare. Să mulţumim norocului, căci — iată Laguna-n urmă parcă zboară-n zare ; Gigantice coloane ard în soare Şi Ponte dei Sospiri ni s-arată. Un leu cu-aripi de bronz, cîndva mîndria Veneţiei, îşi poartă azi trufia Pe stîlpul lui măreţ, frînîndu-şi zborul. Păşesc pe mal, nu fără de sfială ; Piaţa San Marco străluceşte, goală"; Voi cuteza s-o tulbur cu piciorul ?... STEFAN GEORGE ★ ★ ★ Grădina mea n-are nevoie de soare Şi vînt: mi-am sădit-o chiar eu alintînd Un stol fără viaţă de mari zburătoare Ce n-au cunoscut primăvara nicicînd. Cărbune im trunchiuri, cărbune-n frunzare Şi sumbră cîmpie din sumbre colini Cu fructe nicicînd recoltate din zare Sclipind precum lava-n dumbrava de pini. Un licăr ca scrumul din peşteri ovale Nimic nu trădează : nici noapte, nici zori Şi arse parfumuri cu iz de migdale Plutesc peste ierburi, seminţe şi flori. O, cum să te nasc în asemenea­ altar — Aşa mă întreb, ros de gînduri, în şoapte, Cînd aprige visuri pun grijii hotar — Imensă şi neagră, tu — floare de noapte ? Trei cîntece Prostul din sat trei cîntece cunoaşte. Ce se aud de cîte ori apare. Intîiul — suflu din mormînt, de moaşte Ce-n Domnul au aflat, murind, scăpare. Al doilea are-n el virtuţi preasfinte : Surori, tîrziu, în timp ce fusul zboară, Şi fete mari n-au încetat să-l cînte Demult, în calme procesiuni de seară. Amâninţă — păcat şi răzbunare — Al treilea : cu-un pumnal — tăria vastă, Cu lacrimi multe — neamuri trădătoare, Şi multe case vechi — cu-o stea nefastă. Porta Nigra De ce să vin pe lume-n anii voştri Eu care am văzut în pompă Tibrul Părtaş la faima Romei, sora sa, Cînd ochi de foc holbaţi priveau coloane De legiuni în zale , în nisipul Atenei Francii blonzi luptau cu leii; Trompeţi pe scări de marmură, şi zeul August în purpură în car de aur ! Aici Mosela scaldă albe vile... O, sărbătoare-a vinului, cînd toate-n Vîrtejul orb de sunete-ameţesc ! Pleznind de viaţă fete poartă urne — Abia cunosc aceste cioburi; ceaţa Linge ruini de-mpărăteşti palate; In gropi zac profanate chipuri sfinte Avînd alături vizuini barbare... Doar poarta mea iubită stă, semeaţă ! încă sfidînd din negrul voal al vremii Prin sute de ferestre-şi scuipă scîrba Peste-ale voastre jalnice colibe (Mai bine-aţi dărîma insulta ei Durabilă !), peste-ale voastre gloate : Prinţi, popi şi sclavi cu toţii de­opotrivă, Strigoi umflaţi cu ochii stinşi, femei Mult prea venate chiar şi pentru-un sclav — Cît preţuieşte toată larma voastră ? Ce-a fost mai nobil — sîngele — s-a dus... Noi umbrele, noi respirăm mai tare, O, spectre vii ! băiatul Manlius ride. El n-ar fi fluturat măcar un sceptru De-asupra voastră, el — cel plin de rîvnă Inttr-o-ndeletnicire ruşinoasă Al cărei nume vă-nspăimîntă­m uns Cu alifii persane, eu dădeam Tîrcoale-n juru-acestei porţi noptoase Şi preţul mi-l spuneam, cu o mîndrie Romană, mercenarilor lui Cezar ! Prezentare şi traduceri de ŞTEFAN AUG. DOINAŞ (Din volumul „Sunete fundamentale“ în pre­gătire la E.L.U.).

Next