Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)

1975-01-11 / nr. 2

I» Roata lui Ixion îmbogăţirea bibliografiei unui scriitor mare e privită uneori cu circumspecţie. A scrie des despre Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Caragiale nu este însă primejdios. E semn că spiritul acestora mai pasionează încă pe urmaşi. Iar dacă am face o mică socoteală statistică frec­venţa acestor reveniri nici nu­ este aşa de mare. Numărul cărţilor care încearcă să recompună biografia lui Eminescu este destul de mic, ne­­m­ulţumitor în sine şi nemulţumitor şi faţă cu plauzibilitatea reconstituirilor rezultate. Despre vechiul volum închinat lui Mihail Eminescu de N. Petraşcu, jumătate carte de divagaţii, jumă­tate încercare de analiză literară, astăzi nu se mai pomeneşte nimic. N. Zaharia e primul care adună metodic documente şi încearcă să resti­tuie din arhive suflul vieţii poetului. Pînă la G. Călinescu acestea sînt antecedentele cele mai importante şi, dacă nu ne înşelăm, singurele. După Viaţa lui Eminescu semnată de G. Căli­nescu a urmat o perioadă de tăcere, semn al fapsuorităţii întreprinderii sale, întreruptă în ultimii ani de cîteva încercări de a trasa firul biografiei eminesciene în dependenţă de autori­tara lucrare călinesciană. Ceea ce constituie tră­sătura comună a cărţilor datorate în ordine lui I. Creţu şi George Munteanu este întoar­cerea la terenul solid al documentelor, re­vizuirea lor, intenţia de a curăţa terenul de a­­proximaţii, împletitura construcţiei călinesciene îşi vede din această pricină multe fire deşirate ceea ce nu-i destramă însă seducţia. G. Căli­nescu a plecat la drum minat de dorinţa de a extrage pe poet din triviala legendă şi de a-l aşeza pe soclul potrivit înaltelor sale aspiraţii spirituale. Criticul e fundamental polemic și opune imaginii comune, de largă difuziune, vi­ziunea sa, oferind perspective noi acolo unde anecdota cobora pe poet la dimensiuni impro­prii. Dacă ochiul comun a văzut în Eminescu un geniu bolnav, de vulgar contur romantic, ochea­nul criticului ne propune un ins de o excesivă sănătate surpat, e adevărat, brusc de boală. Ibrăi­­leanu era entuziasmat de rezultatele demersu­lui călinescian deoarece dificultăţile de infor­maţie păreau să facă imposibilă o biografie E­­minescu şi G. Călinescu învingea dificultatea principală. Ultima Viaţă a lui Mihai Eminescu, cea scrisă de George Munteanu, are în vedere, aşa cum era şi firesc, reperul călinescian. Faţă cu această biografie semnată de G. Călinescu polemizează şi de ea se delimitează noul biograf. Intere­sant este că biografia lui pleacă, după cum măr­turiseşte, de la operă şi că, pornit la drum cu intenţia de a studia opera, ignorînd datele biografiei pe cit cu putinţă, criticul s-a văzut nevoit să se întoarcă la itinerariul existenţei poe­tului, deoarece opera cercetată îndeaproape pro­iectează de multe ori altfel biografia emines­ciană decit s-a făcut pînă acum. Multe probleme delicate, evitate divers, sunt acum atacate fron­tal de biograful înarmat cu sugestiile unei in­terpretări contemporane a operei. El vrea sâ ne vorbească despre Eminescu indiferent de fe­lul cum tradiţia a instalat în conştiinţa generală pe poet, pe Veronica Micle, pe Titu Maiorescu sau alţi contemporani ai săi. „Prietenii care-şi amintesc tinereţea lui Eminescu, sub impresia definiţiei de mai tirziu a operei sale cu formula pesimismului, sau sub aceea a boalei care i-a răpus, scria G. Gălinescu, sunt înclinaţi să ne înfăţişeze viaţa poetului intr-un ton sumbru şi dezechilibrat“, în consecinţă G. Călinescu caută să scoată mai peste tot viaţa lui Eminescu de sub semnul tonului sumbru şi al dezechilibru­lui. Dar este această însorire a cadrului justi­ficată ? Meritul, poate cel mai de seamă al re­vizuirii documentare pe care o întreprinde Geor­ge Munteanu, este o privire limpede, eliberată de prejudecăţile curerite, adresată din nou întîm­­plărilor, atîtea ette le*ştim, legate­­de viaţa poe­­■ lui. Documentele sînt: mai­ tari decît orice­ fic­ţiune sau rectificare binevoitoare. Din­ defrişarea lui George Munteanu se înalţă chipul unui tînăr cu priviri astrale, dar conştient de ameninţarea continuă a inevitabilei scadenţe. Familia Emi­­novici trăieşte cu conştiinţa bolii care chinuie şi răpune pe rînd pe membrii ei şi schimbul de scrisori între fraţi şi cei de acasă ne arată că la tensiunea sorocului fatal era sădită în conştiinţa întregii familii. Tragedia familiei Eminovici nu putea să nu lase o întipărire adîncă în mintea celui mai tînăr mădular al ei. In epocile pentru G. Călinescu senine, noul biograf ne arată cum alarmante, chiar sinistrele, ştiri de acasă sapă ca un cariu sufletul poetului. Iar aceste ştiri nu sunt deloc răzleţe şi neconvingătoare. Intim Eminescu trăieşte cu conştiinţa ostracizării sale prin boală, de unde, în parte, ciudăţenia rela­ţiilor cu Veronica, a damnării sale,­care-l face să creadă că nu mai aparţine lumii în care tră­ieşte. Fiecar­e ştire din familie privind evoluţia bolii altuia din fraţi, fiecare solicitare de ajutor care i se face de la Ipoteşti este pentru poet un fatidic „memento mori“. Eminescu ar fi avut, deci, conştiinţa morţii sale premature şi actuala biografie ne arată calea prin care această convingere s-a consolidat şi ce rezul­tate a avut pentru băiatul cel mic­ al Eminovi­­cilor. George Munteanu este apoi preocupat de tot ceea ce este fatidic în existenţa emines­ciană. E o simplă curiozitate, notează criticul, că aproape odată cu Eminescu dispar din viaţă şi Ion Creangă şi Veronica Micle şi Harieta Eminovici, adică fiinţele cu care poetul a intrat într-o specială osmoză psihologică ? Ca marile nave care se scufundă, raţionează George Munteanu, poetul a tras în sorbul dispa­riţiei sale şi pe sufletul său. Dincolo de lumea văzută a­ aparenţelor se constituie o lume nevăzută a sufletelor a căror al­chimie îl interesa în mod deosebit pe poet­ şi-l preocupă pe critic. Cu o expresie preluată de la Slavici, fericită formulă, George Munteanu ne vorbeşte despre „vînătoarea de oameni“, pe care o practica poetul la Viena, şi care după părerea criticului este semnul întregii vieţi a lui Emi­­nescu. Acesta era mereu în căutare de congeneri sufleteşti şi acolo unde găsea doar materia bru­tă încerca să modeleze viitorul edificiu spiritual. Prima­­„victimă“ a acestei vînători este chiar Slavici luat în posesie de Eminescu pe străzile vieneze în lungi convorbiri peripatetice. Alta a fost Creangă, în care Eminescu are şi bucuria de a se descoperi pe sine în una din cele mai scumpe faţete ascunse ale sufletului său, iar ul­tima, Caragiale, pe care lungile dialoguri de la Timpul, provocate de data aceasta şi de învă­ţăcel, viitorul autor al comediei O noapte furtu­noasă, l-au stimulat decisiv, după opinia lui George Munteanu, în viitoarea-i carieră literară, întâlnirile pomenite nu par deloc întîmplătoare şi criticul nu pregetă a le sublinia importanţa. In fiorul lor ascuns este căutat sensul înalt al unei existenţe care a scăpat multor contempo­rani. In această încercare de a devansa aspectul diurn al vieţii lui Eminescu pentru a păşi către celălalt, invizibil, dar superior al trecerii poe­tului prin lume stă meritul cel mai de seamă al cărţii. Ea este interesantă însă şi din strictul punct de vedere istorico-literar. Faptele nu sînt privite prin lentile măritoare ori minimaliza­toare. Figura lui Titu Maiorescu atît de contro­versată în relaţia cu poetul este supusă unei ra­diografii severe. I s-ar putea reproşa autorului doar că nu reuşeşte să fie întru totul detaşat atunci cind vorbeşte despre Titu Maiorescu care, după cum arată şi cartea despre care vorbim, a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru poet. Ochiul posterităţii vede mai bine, avantajat de distanţă, şi a face imputări morţilor de la înăl­ţimea foişorului actual de observaţie nu con­duce la cele mai exacte concluzii. Luarea din nou la mină a documentelor, lec­tura lor nouă, compararea lor, verificarea ve­chilor ştiri cu altele nou apărute ne arată ca surprizele sînt oricînd posibile. Unul din nodu­rile gordiene ale vieţii lui Eminescu era certi­ficatul său de studii în general vorbind. Aici supoziţiile, ipotezele, interpretările n-au lipsit. Interesant este că nici unuia din cercetători nu-i trece prin cap că poetul n-are­ în realitate decît cele trei clase gimnaziale de la Cernăuţi, celelalte studii nefiind prin nimic atestate şi deci puţin probabile. Iată un mod fals de a înnobila pe poet. în realitate, ne spune George Munteanu, etalînd indici convingători, ne a­­flăm în faţa unei pioase legende . Eminescu nu numai că nu s-a aflat în posesiunea unui cer­tificat de studii universitare, lucru general ac­ceptat, dar n-a reuşit să-l aibă nici pe cel al studiilor liceale, chestiune controversată pentru unii. Să ne mulţumim deci cu această constatare care nu aduce nici o scădere operei eminesciene. George Munteanu ne arată că Eminescu ar fi putut face călătorii care i-au fost negate sau nici măcar presupuse şi că s-a aflat acolo unde nu se credea că a fost. Interesant este să notăm aici că temeiul documentar al lui E. Lo­­vinescu, atunci cind contesta autenticitatea, a­­mintirilor lui Gh. Panu despre Junimea, este spulberat la revizuirea ştirilor din epocă. Pro­cesele verbale întocmite de Xenopol pe care se bizuia E. Lovinescu erau, ni se spune, întocmite din memorie şi atestarea lui Gh. Panu devine astfel demnă de atenţie. Cartea este fecundă şi în alte direcţii şi n-am vrea să mai amintim decît felul în care priveşte postumele George Munteanu (p. 97), optică în­dreptăţind, nuanţat, punctul de vedere al lui I. Negoiţescu din Poezia lui Eminescu, după cum cartea întreagă se relevă, dată fiind perspectiva ei inovatoare, ca un bun conducător de idei noi asupra operei şi omului Eminescu. Ceea ce am avea de observat la sfîrşitul în­semnărilor noastre este însă că nu întotdeauna George Munteanu ştie să-şi alieze dintre prede­cesori sau contemporani, fie G. Călinescu sau alţii, comilitanii cei mai apropiaţi punctului său de vedere, ceea ce nu i-ar diminua aportul ci i-ar spori forţa de convingere. Este probabil însă că toate întrebările pe care le ridică acest volum îşi vor primi răspuns în viitoarea Biogra­fie interioară a poetului menită să urmeze ce­lei de acum. Viaţa lui Eminescu de George Mun­teanu este temelia unui viitor edificiu. M. Ungheanu I. A. BRATESCU-VOINEŞTI : Ilustraţie la „Scrisoarea III" e­m­inesciana ■■I „Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe în secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţio­nale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîn­­tului cugetării româneşti.“ TITU MAIORESCU „Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfînt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai du­rabilă decît chiar a neamului său întreg, gîndiri şi simţiri de veacuri ale acestora. Şi de aceea, fără teama de exagerare, s-ar putea zice că o lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam". I. L. CARAGIALE „In mai puţin de două decenii Mihail Eminescu a rupt drumuri nouă în poezia românească. S-a adîncit — scafandru unic şi ui­mitor, — în mitul şi lirica popu­lară. A restituit poporului — măiestru şlefuite — diamantele sufletului generaţiilor acestui neam." MIHAIL SADOVEANU „Adevăratul Eminescu zbura pe sus, iar pe pămînt contempora­nii vedeau doar umbrele aripe­lor lui. Ţipînd de speranţă ori de dezamăgire, aruncînd fulgere şi trăsnete, a pătruns cu privirea aşa de adînc în contradicţiile e­­pocii, încît a atins etern-ome­­nescul, şi azi se roteşte în jurul întregului glob, auzit şi înţeles de toţi." G. CĂLINESCU Aspiraţia la sinteza. Devenită loc comun retoric, observaţia că spiritualităţii româneşti ii este prin excelentă proprie tendinţa de integrare a valorilor de pretutindeni, aspiraţia la sinteză, nu poate fi, totuşi, eludată cind sunt in cauză personalităţi definitorii. Antologic înscrisă în alcătuirea intimă a psihiei umane, năzuinţa la totalitate, dobindeşte, în cazul nostru, al românilor, in virtutea aşezării, cum zice Blaga, „intre ră­sărit de soare şi asfinţit de soare, pe un pă­­mint de cumpănă“, dimensiunea unui atribut individualizant la scară naţională , traduce o vocaţie, un destin istoric. Cind un purtător de cuvint al generaţiei ce debuta publicistic spre sfîrşitul celui de-al treilea deceniu vorbea de „imperativul sintezei“, de necesitatea de a „însufleţi şi sintetiza organic“, de a „căuta“ şi „sorbi tot“, de un ideal „al închegărilor largi, cuprinzătoare, curajoase“ (Mircea Elia­­de), propoziţiile sale rezumau mai mult decît o ambiţie de epocă , o experienţă colectivă istorică, ale cărei începuturi se găsesc un folclor, in activitatea unor cărturari din vremi îndepărtate, Nicolae Mi­­lescu, Stolnicul Cantacuzino, Cantemir, pre­cum şi în aceea a voievozilor ziditori de cul­tură : Neagoe, Ştefan, Matei, Vasile, Constan­tin Brăncoveanu. Traversind in continuare cu fruntaşii şcolii ardelene, cu Heliade, Haşdeu, Odobescu, Eminescu, Iorga, Blaga, Călinescu, Vianu, aproape două secole, această experien­ță a constituit şi constituie unul din factorii primordiali ai creaţiei spirituale. Activ la mai toţi scriitorii şi învăţaţii de seamă, efortul de însuşire a tuturor achiziţii­lor de ordin spiritual ale umanităţii s-a ex­primat la Eminescu, personalitate, nu numai dominantă, dar şi rezumativă a literaturii şi a întregii culturi naţionale in­forme cu ade­vărat impresionante. Nimeni n-a „căutat“ şi „sorbit“ cu aceeaşi înfrigurare ca el tot ce s-a creat mai de preţ în decursul timpurilor, nimeni n-a muncit cu atita perseverenţă şi abnegaţie pentru a realiza „imperativul sin­tezei“. Fără certificate şi diplome, Mihai Eminescu a fost — o spune istoricul literar cel mai autorizat să se pronunţe in chestiu­ne : G. Călinescu — „cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură“. De n-a absolvit şcoli şi facultăţi, dacă un cutare amfiteatru al universităţii vieneze, visa, „as­­cultind pe craiul Ramses“, „la ochi albaştri“, poetul a citit şi a studiat in particular cu o tenacitate de benedictin, şi cine ştie dacă nu cumva decizia de a-şi „arunca la dracu“ ca­ietul de note şi a nu mai frecventa un anume curs — şi altele, analoage — nu i-a fost dic­tată tocmai de impacienţa de a se instrui singur mai operativ. Eminescu a vrut să ştie tot şi pentru aceasta li era necesar un pro­gram care să răspundă integral nevoilor in­terioare, libere de orice constrîngeri şi pre­­concepte arbitrare, de orice convenţii didac­tice, de natură a impune spiritului său alt itinerar şi ritm decit cele inerente structurii specifice. Examinindu-i lecturile, răminem cu sentimentul că marele poet a fost stăpinit de voinţa de a citi şi a învăţa pentru toţi cei de un neam cu el, privaţi de acest avan­taj de a recupera, intr-o existenţă, întreg timpul neacordat de români, de-a lungul veacurilor, din motive obiective, îndeletnici­rilor cărturăreşti. Nu există, putem spune, tărim al culturii pe care Mihai Eminescu să nu fi încercat să-l ia in posesie. De cunoştin­ţe aprofundate în toate domeniile de preocu­pări nu poate fi vorba, evident, dar nu este, totuşi, uluitor a vedea un poet — şi unul veşnic terorizat de grija zilei de miine, rămas in cîteva rinduri efectiv pe drumuri, nevoit, in anii cei mai buni ai vieţii să muncească pînă la extenuare în redacţii sau să bată, ca revizor şcolar, drumurile prăfoase, noroioase sau troienite ale satelor din două judeţe —, nu e într-adevăr uluitor a-l vedea adîncit, nopţile, in tomuri de speculaţie abstractă sau de erudiţie ori aplecat asupra unor probleme de matematică ? Nu este cuprins de un fior oricine ia cunoştinţă, din monografia lui Că­linescu, dacă nu direct din manuscrise, de exerciţiile latineşti şi greceşti ale poetului, de traducerile fragmentare din Horaţiu, Ovidiu, Homer, făcute direct după original, chiar dacă fără sprijinul versiunilor germane, de Dumitru Micu CAMIL RESSU : Ilustraţia la Făt-Frumos din Tei Continuare în pag. a 9-a Hyperion Am scris la timp despre Viaţa lui Emi­nescu (Minerva, Universitas, 1973) de George Munteanu, prima carte dintr-o serie de cinci consacrate, sub titlul Hyperion, poetului na­ţional şi am exprimat cîteva observaţii cri­tice. Se mai poate scrie astăzi o biografie a lui­ Eminescu, cind critica deplasează tot mai mult accentul de pe biografie pe stu­diul operei şi cind avem o biografie exem­plară a lui Eminescu, in cadenţă de epos, de G. Călinescu, ba chiar şi o biografie do­cumentară din 1969 întocmită de Ion Creţu ? O biografie de acest din urmă tip se scrie atunci cind au ieşit la iveală date noi, sau cind s-au descoperit documente noi, fie co­respondenţă necunoscută pînă în prezent, fie opere inedite. Este drept că din 1932, cind a scris G. Călinescu, şi pînă acum s-au publicat două volume întregi de contribuţii documentare relative la biografia lui Emi­nescu de Augustin Z. N. Pop, între 1962 şi 1969, dar oricine a parcurs aceste documen­te ştie că sînt periferice şi de minimă im­portanţă şi că G. Călinescu însuşi, folosind îhîrîiul volum in a patra ediţie a scrierii sale din 1964, n-a adaos nici modificat nimic. Alte ştiri noi, ceva mai importante, a publi­cat George Munteanu în Revista de istorie şi teorie literară 1964 nr. 2 şi Luceafărul 1968 nr. 41. Sînt îndeosebi ştiri din perioada bolii lui Eminescu care a interesat şi inte­resează cum se vede, mai mult pe medici decît pe istoricii şi criticii literari. Evident, documentele şi mai ales docu­mentul esenţial al oricărei biografii, opera, pot fi citite şi interpretate în mai multe fe­luri şi din acest punct de vedere o altă bio­grafie este oricînd posibilă. Condiţia e ca lectura noului interpret şi concluziile pe care le trage să fie convingătoare, mai plau­zibile decît interpretările anterioare. Actua­lul biograf, George Munteanu, a încercat cîteva asemenea noi interpretări, fără a de­păşi, după opinia noastră, marginea ipote­zelor. Nu ştim nici acum ceva mai precis despre iubita lui Eminescu din Ipoteşti, despre care vorbea G. Bogdan-Duică, nici dacă poetul şi-a terminat sau nu liceul, nici dacă boala s­a era ereditară sau a contrac­tat-o la Viena (doctorul Kremnitz susţin­ea prima ipoteză), nici dacă epistola din­­ps. 2 259, crezută din 1880—­1881, e. cum presu­pune­ George Munteanu, din 1872, iar cuvin­tele din ea „eu şi aşa nu mai pot fi fericit pe lume“ se referă la momentul când Emi­nescu şi-a dat seama că e bolnav incurabil. Nu ni s-a părut că George Munteanu face caracterizări mai bune şi mai credibile pă­rinţilor şi fraţilor şi surorilor lui Eminescu decât G. Călinescu care, în­ afară de critic, era şi un mare romancier. Pentru a spune că Eminescu avea o concepţie de viaţă ţă­rănească nu este nevoie să recurgem la teo­riile lui Blaga despre spaţiul mioritic. Cu privire la anii de studenţie ai lui Eminescu, biograful temperează entuziasmul celor ce supralicitau grija poetului de a urma cursuri şi de a da examen, ceea ce documentar nu se poate susţine, dar la urma urmelor ce importanţă are dacă Eminescu nu se putea prezenta şi nu s-a prezentat la nici un exa­men ? A fost la universitate, a audiat pro­fesori, a studiat, şi din toată opera sa re­zultă că şi-a făcut o cultură superioară, ne­­lăsînd nicăieri impresia unui autodidact. Cunoscând limba germană ca şi Titu Maio­rescu, Eminescu nu şi-a luat licenţa şi doc­toratul, nu era însă cu nimic inferior lui Maiorescu chiar in probleme de strictă spe­cialitate, de exemplu în problemele de filo­zofie, unde in cîteva împrejurări a interve­nit în favoarea lui. Cred că George Mun­teanu nu a înţeles bine raporturile dintre Eminescu şi Maiorescu şi acuzaţiile pe care i le aduce lui Maiorescu în cartea sa sînt absolut fără rost. Maiorescu a tutelat abu­ziv pe Eminescu şi l-a revocat chiar din funcţii ? în general, deşi expunerea faptelor bene­ficiază de multe preciziuni îndeosebi de cronologie, biografia lui George Munteanu are prea mult in vedere eul empiric, pier­­zînd din vedere personalitatea creatoare, geniul, acesta constînd din abateri semnifi­cative de la conduita comună. Titluri de ca­pitole precum Lingă pămînt şi La cumpăna apelor au neajunsul de a ne trimite la Adrian Maniu şi Lucian Blaga, la altă structură decît Eminescu care trebuie să râ­mi­nă unic, nerepetat de alţii. Nu se susţine nici comparaţia lui Eminescu cu Poe şi Baudelaire, de altfel foarte deosebiţi şi a­­ceştia între ei, ca orice mare poet care, prin definiţie, e fără pereche. Admitem cu Geor­ge Munteanu că Eminescu era o natură sin­tetizatoare, integratoare, dar comparaţia cu Dimitrie Cantemir, ambiţiosul prinţ melan­colic, om al secolului XVII umanist şi al secolului XVIII enciclopedist, precum şi comparaţia cu Nicolae Iorga, tumultuosul istoric, dar searbădul poet, rămîn fără tem­ei. Pe bună dreptate, George Munteanu dă o replică criticilor care voiau să treacă­­ pe Eminescu printre realiştii critici. Poetul era romantic, însă nu pentru că romantismul reprezintă cea mai cutezătoare ceindinia spre sinteză, ci pentru că aşa cum susţine şi Henry Peyre (Qu’ est-ce (rue Ie Roman­­tisme ?, Paris, 1971), citat în sprijin, roman­tismul este o „revendicare a spontaneităţii în artă, a libertăţii creatoare împotriva for­ţelor unei civilizaţii compartimentate“. De­­altminteri, ca orice mare scriitor, Eminescu evolua în chip firesc de la romantismul ex­pansiv şi pletoric din tinereţe către obser­vaţia morală, aforistică, gnomică şi către creaţia senină, durabilă, clasică, a maturi­tăţii. Nu­­vreau să spun, cu toate acestea, că lu­crarea lui George Munteanu este superfi­cială şi inutilă. Dimpotrivă, este o carte so­lidă şi adîncă, o serioasă meditaţie asupra destinului unui poet de geniu, poetul­ nostru naţional. Ea nu va înlocui desigur Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, model de neatins, după noi, dar este o dovadă că ge­neraţia actuală simte mereu nevoia de a aborda şi scruta valorile perene ale poporu­lui român. Al. Piru I. A. BRATESCU-VOINEŞTI : Ilustraţie la „Singurătate" CAMIL RESSU : Ilustraţia la „Luceafărul" % Erou şi biografie Un vechi proverb francez a­­vertizează că „nu există erou pentru lacheul său“. Spiritele comune, animate de un mărunt rigorism moral, sunt înclinate să tolereze sub eticheta bizareriei şi extravaganţei în cel mai bun caz acte şi atitudini mentale a căror coerenţă într-un plan mai înalt le scapă. Dar neputinţa de a consimţi la natura „ieşită din comun“ a geniului nu-i un mo­tiv suficient de a traduce me­canica înaltă şi uneori absconsă a existenţei acestuia într-o epi­că comod plauzibilă şi accepta­bilă. Privit de jos, geografic, e­­roul poemului eminescian ne apare ca fiind Luceafărul pe cind un ochi situat cosmic ni-l revelă în acelaşi pe Hyperion. Să acceptăm că este privilegiul unui anume tip de poet de a fi, în acelaşi timp, înlăuntrul şi deasupra lumii. Ambele tipuri de situare în procesul cunoaşte­rii coexistă în creaţia lui Mihai Eminescu ilustrînd, schematic spus, antinomia tragică a ope­rei. Problema care se pune bio­grafului sensibil la operă este de a găsi punctele de contact, pragurile de trecere, „ocheane­le“ prin care Luceafărul ne apa­re ca Hyperion. Aceasta, trebuie numaidecît adăugat, nu este o normă generală, a oricărei bio­grafii, ci doar a acelora unde omul nu contrazice propriile sale năzuinţi creatoare ci, dimpotri­vă, mai mult decît alţii pare să participe ca principiu intern al operei pe care n-o trădează ci şi-o asumă ca pe o altă biogra­fie. Formularea concentrată a unei astfel de situaţii cu vag aer metafizic îi aparţine lui G. Pi­ron: „Viaţa ascultă de apelul operei“. Insă o asemenea inver­sare a termenilor văzuţi totuşi într-o unitate mai profundă în comparaţie cu unilateralitatea simplei cauzalităţi (omul deter­mină opera) ne duce, nu fără un oarecare efort de imaginaţie, la un principiu de viaţă în genere foarte actual: coincidenţa vorbei cu fapta, a gîndului cu acţiunea etc. Puse în lumina acestui prin­cipiu cu o marcată rezonanţă etică anumite versuri din crea­ţia unor mari poeţi ne sugerea­ză cu o stringenţă neaşteptată conştiinţa modelatoare ce le tu­telează opera. In acest caz omul nu mai poate fi smuls — necum opus — operei, el se zideşte în ea într-un chip nu romantic-va­­poros dar cu o luciditate a as­cunderii care ne reaminteşte tehnica labirintului. Orice cin­­tec tinde să însemne un labi­rint, poezia deplasîndu-şi func­ţiunea cel puţin în spiritul şi imaginaţia noastră de la cea or­­fică la aceea a unui demers de iniţiere şi cunoaştere de alt tip. Poetul nu mai dezleagă taine cu darul său miraculos ci se „pier­de“ — citeşte iniţiază — pe sine prin propriul său cîntec. Nu se mai caută atît acordul dintre părţile unei lumi amuţite (de unde necesitatea intervenţiei or­­fice asupra ei) ci dintre poet şi lume, realizat prin poezie care devine astfel un procedeu dacă nu un mod de existenţă. Aşadar, nu atît sentimentul pierderii, dizolvării evanescente în cîntec cît conştiinţa unei construcţii umane întru poezie. Un vers ca „Eu nu mai sînt, e­ un cîntec tot ce sînt“ (Nicolae Labiş) trebuie citit în acest din urmă înţeles: mai puţin beatitudinea paradi­­siacă a dispariţiei în cîntec şi mai mult năzuinţă configuratoa­re, o acută conştiinţă de sine în ipostază esenţială, însă o atare modificare de sens pe care o ia demersul poeziei schimbă şi na­tura oricărei întreprinderi pe seama ei. Nici „viaţa“ poetului nu poate fi sustrasă unei modi­ficări similare. Aceleaşi date semnifică mereu altceva, rotin­­du-se ca astrele în jurul soare­lui galactic, schimbîndu-şi me­reu vizibilitatea şi climatul. Existenţa devine, astfel, la ni­velul sensului, o emanaţie a ope­rei, ea nu mai poate fi „descri­să“ fără ochi pentru indicaţiile aceleia. Insă a scrie biografia poetului urmărind coerenţa se­cretă a existenţei reale ca fiind de aceeaşi natură cu cea năzui­tă a operei, este o dificultate pe care foarte puţini şi-o asumă. In primul rînd pentru că o ase­menea manieră de lucru este pîndită la tot pasul de riscul contrafacerii şi al interpretări­lor forţate. Citind evenimentul la lumina mereu diferită oferită de distanţa variabilă faţă de as­trul solar — opera — e , îndoiel­nic să-l putem închide sub les­pedea unei semnificaţii unice şi durabile. Nu-i de neglijat apoi nici relativa lipsă de audienţă a unei asemenea lucrări pentru motivul subînţeles, în proverbul citat mai sus: „nu există erou pentru lacheul său". Citim cu plăcere biografiile romanţate... Din aceste motive, şi din mul­te altele desigur, lucrarea lui George Munteanu trebuie con­siderată mai ales în lumina principiului pe care se sprijină şi care dealtminteri se vede in­vocat chiar în introducere: „Nu numai Luceafărul — scrie criti­cul — dar şi întreaga operă emi­nesciană, existenţa de aievea a poetului şi cea de cinc „îl ve­dem şi nu e“ reprezintă aven­tura necontenit luată de la ca­păt a unui asemenea tip de cu­noaştere (...) Hyperion, condiţia C- Stănescu Continuare in pag. a 9-a 11 IANUARIE 1975

Next