Luceafărul, ianuarie-iunie 1975 (Anul 18, nr. 1-26)
1975-01-11 / nr. 2
I» Roata lui Ixion îmbogăţirea bibliografiei unui scriitor mare e privită uneori cu circumspecţie. A scrie des despre Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Caragiale nu este însă primejdios. E semn că spiritul acestora mai pasionează încă pe urmaşi. Iar dacă am face o mică socoteală statistică frecvenţa acestor reveniri nici nu este aşa de mare. Numărul cărţilor care încearcă să recompună biografia lui Eminescu este destul de mic, nemulţumitor în sine şi nemulţumitor şi faţă cu plauzibilitatea reconstituirilor rezultate. Despre vechiul volum închinat lui Mihail Eminescu de N. Petraşcu, jumătate carte de divagaţii, jumătate încercare de analiză literară, astăzi nu se mai pomeneşte nimic. N. Zaharia e primul care adună metodic documente şi încearcă să restituie din arhive suflul vieţii poetului. Pînă la G. Călinescu acestea sînt antecedentele cele mai importante şi, dacă nu ne înşelăm, singurele. După Viaţa lui Eminescu semnată de G. Călinescu a urmat o perioadă de tăcere, semn al fapsuorităţii întreprinderii sale, întreruptă în ultimii ani de cîteva încercări de a trasa firul biografiei eminesciene în dependenţă de autoritara lucrare călinesciană. Ceea ce constituie trăsătura comună a cărţilor datorate în ordine lui I. Creţu şi George Munteanu este întoarcerea la terenul solid al documentelor, revizuirea lor, intenţia de a curăţa terenul de aproximaţii, împletitura construcţiei călinesciene îşi vede din această pricină multe fire deşirate ceea ce nu-i destramă însă seducţia. G. Călinescu a plecat la drum minat de dorinţa de a extrage pe poet din triviala legendă şi de a-l aşeza pe soclul potrivit înaltelor sale aspiraţii spirituale. Criticul e fundamental polemic și opune imaginii comune, de largă difuziune, viziunea sa, oferind perspective noi acolo unde anecdota cobora pe poet la dimensiuni improprii. Dacă ochiul comun a văzut în Eminescu un geniu bolnav, de vulgar contur romantic, ocheanul criticului ne propune un ins de o excesivă sănătate surpat, e adevărat, brusc de boală. Ibrăileanu era entuziasmat de rezultatele demersului călinescian deoarece dificultăţile de informaţie păreau să facă imposibilă o biografie Eminescu şi G. Călinescu învingea dificultatea principală. Ultima Viaţă a lui Mihai Eminescu, cea scrisă de George Munteanu, are în vedere, aşa cum era şi firesc, reperul călinescian. Faţă cu această biografie semnată de G. Călinescu polemizează şi de ea se delimitează noul biograf. Interesant este că biografia lui pleacă, după cum mărturiseşte, de la operă şi că, pornit la drum cu intenţia de a studia opera, ignorînd datele biografiei pe cit cu putinţă, criticul s-a văzut nevoit să se întoarcă la itinerariul existenţei poetului, deoarece opera cercetată îndeaproape proiectează de multe ori altfel biografia eminesciană decit s-a făcut pînă acum. Multe probleme delicate, evitate divers, sunt acum atacate frontal de biograful înarmat cu sugestiile unei interpretări contemporane a operei. El vrea sâ ne vorbească despre Eminescu indiferent de felul cum tradiţia a instalat în conştiinţa generală pe poet, pe Veronica Micle, pe Titu Maiorescu sau alţi contemporani ai săi. „Prietenii care-şi amintesc tinereţea lui Eminescu, sub impresia definiţiei de mai tirziu a operei sale cu formula pesimismului, sau sub aceea a boalei care i-a răpus, scria G. Gălinescu, sunt înclinaţi să ne înfăţişeze viaţa poetului intr-un ton sumbru şi dezechilibrat“, în consecinţă G. Călinescu caută să scoată mai peste tot viaţa lui Eminescu de sub semnul tonului sumbru şi al dezechilibrului. Dar este această însorire a cadrului justificată ? Meritul, poate cel mai de seamă al revizuirii documentare pe care o întreprinde George Munteanu, este o privire limpede, eliberată de prejudecăţile curerite, adresată din nou întîmplărilor, atîtea ette le*ştim, legatede viaţa poe■ lui. Documentele sînt: mai tari decît orice ficţiune sau rectificare binevoitoare. Din defrişarea lui George Munteanu se înalţă chipul unui tînăr cu priviri astrale, dar conştient de ameninţarea continuă a inevitabilei scadenţe. Familia Eminovici trăieşte cu conştiinţa bolii care chinuie şi răpune pe rînd pe membrii ei şi schimbul de scrisori între fraţi şi cei de acasă ne arată că la tensiunea sorocului fatal era sădită în conştiinţa întregii familii. Tragedia familiei Eminovici nu putea să nu lase o întipărire adîncă în mintea celui mai tînăr mădular al ei. In epocile pentru G. Călinescu senine, noul biograf ne arată cum alarmante, chiar sinistrele, ştiri de acasă sapă ca un cariu sufletul poetului. Iar aceste ştiri nu sunt deloc răzleţe şi neconvingătoare. Intim Eminescu trăieşte cu conştiinţa ostracizării sale prin boală, de unde, în parte, ciudăţenia relaţiilor cu Veronica, a damnării sale,care-l face să creadă că nu mai aparţine lumii în care trăieşte. Fiecare ştire din familie privind evoluţia bolii altuia din fraţi, fiecare solicitare de ajutor care i se face de la Ipoteşti este pentru poet un fatidic „memento mori“. Eminescu ar fi avut, deci, conştiinţa morţii sale premature şi actuala biografie ne arată calea prin care această convingere s-a consolidat şi ce rezultate a avut pentru băiatul cel mic al Eminovicilor. George Munteanu este apoi preocupat de tot ceea ce este fatidic în existenţa eminesciană. E o simplă curiozitate, notează criticul, că aproape odată cu Eminescu dispar din viaţă şi Ion Creangă şi Veronica Micle şi Harieta Eminovici, adică fiinţele cu care poetul a intrat într-o specială osmoză psihologică ? Ca marile nave care se scufundă, raţionează George Munteanu, poetul a tras în sorbul dispariţiei sale şi pe sufletul său. Dincolo de lumea văzută a aparenţelor se constituie o lume nevăzută a sufletelor a căror alchimie îl interesa în mod deosebit pe poet şi-l preocupă pe critic. Cu o expresie preluată de la Slavici, fericită formulă, George Munteanu ne vorbeşte despre „vînătoarea de oameni“, pe care o practica poetul la Viena, şi care după părerea criticului este semnul întregii vieţi a lui Eminescu. Acesta era mereu în căutare de congeneri sufleteşti şi acolo unde găsea doar materia brută încerca să modeleze viitorul edificiu spiritual. Prima„victimă“ a acestei vînători este chiar Slavici luat în posesie de Eminescu pe străzile vieneze în lungi convorbiri peripatetice. Alta a fost Creangă, în care Eminescu are şi bucuria de a se descoperi pe sine în una din cele mai scumpe faţete ascunse ale sufletului său, iar ultima, Caragiale, pe care lungile dialoguri de la Timpul, provocate de data aceasta şi de învăţăcel, viitorul autor al comediei O noapte furtunoasă, l-au stimulat decisiv, după opinia lui George Munteanu, în viitoarea-i carieră literară, întâlnirile pomenite nu par deloc întîmplătoare şi criticul nu pregetă a le sublinia importanţa. In fiorul lor ascuns este căutat sensul înalt al unei existenţe care a scăpat multor contemporani. In această încercare de a devansa aspectul diurn al vieţii lui Eminescu pentru a păşi către celălalt, invizibil, dar superior al trecerii poetului prin lume stă meritul cel mai de seamă al cărţii. Ea este interesantă însă şi din strictul punct de vedere istorico-literar. Faptele nu sînt privite prin lentile măritoare ori minimalizatoare. Figura lui Titu Maiorescu atît de controversată în relaţia cu poetul este supusă unei radiografii severe. I s-ar putea reproşa autorului doar că nu reuşeşte să fie întru totul detaşat atunci cind vorbeşte despre Titu Maiorescu care, după cum arată şi cartea despre care vorbim, a făcut tot ce era omeneşte posibil pentru poet. Ochiul posterităţii vede mai bine, avantajat de distanţă, şi a face imputări morţilor de la înălţimea foişorului actual de observaţie nu conduce la cele mai exacte concluzii. Luarea din nou la mină a documentelor, lectura lor nouă, compararea lor, verificarea vechilor ştiri cu altele nou apărute ne arată ca surprizele sînt oricînd posibile. Unul din nodurile gordiene ale vieţii lui Eminescu era certificatul său de studii în general vorbind. Aici supoziţiile, ipotezele, interpretările n-au lipsit. Interesant este că nici unuia din cercetători nu-i trece prin cap că poetul n-are în realitate decît cele trei clase gimnaziale de la Cernăuţi, celelalte studii nefiind prin nimic atestate şi deci puţin probabile. Iată un mod fals de a înnobila pe poet. în realitate, ne spune George Munteanu, etalînd indici convingători, ne aflăm în faţa unei pioase legende . Eminescu nu numai că nu s-a aflat în posesiunea unui certificat de studii universitare, lucru general acceptat, dar n-a reuşit să-l aibă nici pe cel al studiilor liceale, chestiune controversată pentru unii. Să ne mulţumim deci cu această constatare care nu aduce nici o scădere operei eminesciene. George Munteanu ne arată că Eminescu ar fi putut face călătorii care i-au fost negate sau nici măcar presupuse şi că s-a aflat acolo unde nu se credea că a fost. Interesant este să notăm aici că temeiul documentar al lui E. Lovinescu, atunci cind contesta autenticitatea, amintirilor lui Gh. Panu despre Junimea, este spulberat la revizuirea ştirilor din epocă. Procesele verbale întocmite de Xenopol pe care se bizuia E. Lovinescu erau, ni se spune, întocmite din memorie şi atestarea lui Gh. Panu devine astfel demnă de atenţie. Cartea este fecundă şi în alte direcţii şi n-am vrea să mai amintim decît felul în care priveşte postumele George Munteanu (p. 97), optică îndreptăţind, nuanţat, punctul de vedere al lui I. Negoiţescu din Poezia lui Eminescu, după cum cartea întreagă se relevă, dată fiind perspectiva ei inovatoare, ca un bun conducător de idei noi asupra operei şi omului Eminescu. Ceea ce am avea de observat la sfîrşitul însemnărilor noastre este însă că nu întotdeauna George Munteanu ştie să-şi alieze dintre predecesori sau contemporani, fie G. Călinescu sau alţii, comilitanii cei mai apropiaţi punctului său de vedere, ceea ce nu i-ar diminua aportul ci i-ar spori forţa de convingere. Este probabil însă că toate întrebările pe care le ridică acest volum îşi vor primi răspuns în viitoarea Biografie interioară a poetului menită să urmeze celei de acum. Viaţa lui Eminescu de George Munteanu este temelia unui viitor edificiu. M. Ungheanu I. A. BRATESCU-VOINEŞTI : Ilustraţie la „Scrisoarea III" eminesciana ■■I „Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe în secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbii naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmîntului cugetării româneşti.“ TITU MAIORESCU „Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfînt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decît chiar a neamului său întreg, gîndiri şi simţiri de veacuri ale acestora. Şi de aceea, fără teama de exagerare, s-ar putea zice că o lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam". I. L. CARAGIALE „In mai puţin de două decenii Mihail Eminescu a rupt drumuri nouă în poezia românească. S-a adîncit — scafandru unic şi uimitor, — în mitul şi lirica populară. A restituit poporului — măiestru şlefuite — diamantele sufletului generaţiilor acestui neam." MIHAIL SADOVEANU „Adevăratul Eminescu zbura pe sus, iar pe pămînt contemporanii vedeau doar umbrele aripelor lui. Ţipînd de speranţă ori de dezamăgire, aruncînd fulgere şi trăsnete, a pătruns cu privirea aşa de adînc în contradicţiile epocii, încît a atins etern-omenescul, şi azi se roteşte în jurul întregului glob, auzit şi înţeles de toţi." G. CĂLINESCU Aspiraţia la sinteza. Devenită loc comun retoric, observaţia că spiritualităţii româneşti ii este prin excelentă proprie tendinţa de integrare a valorilor de pretutindeni, aspiraţia la sinteză, nu poate fi, totuşi, eludată cind sunt in cauză personalităţi definitorii. Antologic înscrisă în alcătuirea intimă a psihiei umane, năzuinţa la totalitate, dobindeşte, în cazul nostru, al românilor, in virtutea aşezării, cum zice Blaga, „intre răsărit de soare şi asfinţit de soare, pe un pămint de cumpănă“, dimensiunea unui atribut individualizant la scară naţională , traduce o vocaţie, un destin istoric. Cind un purtător de cuvint al generaţiei ce debuta publicistic spre sfîrşitul celui de-al treilea deceniu vorbea de „imperativul sintezei“, de necesitatea de a „însufleţi şi sintetiza organic“, de a „căuta“ şi „sorbi tot“, de un ideal „al închegărilor largi, cuprinzătoare, curajoase“ (Mircea Eliade), propoziţiile sale rezumau mai mult decît o ambiţie de epocă , o experienţă colectivă istorică, ale cărei începuturi se găsesc un folclor, in activitatea unor cărturari din vremi îndepărtate, Nicolae Milescu, Stolnicul Cantacuzino, Cantemir, precum şi în aceea a voievozilor ziditori de cultură : Neagoe, Ştefan, Matei, Vasile, Constantin Brăncoveanu. Traversind in continuare cu fruntaşii şcolii ardelene, cu Heliade, Haşdeu, Odobescu, Eminescu, Iorga, Blaga, Călinescu, Vianu, aproape două secole, această experiență a constituit şi constituie unul din factorii primordiali ai creaţiei spirituale. Activ la mai toţi scriitorii şi învăţaţii de seamă, efortul de însuşire a tuturor achiziţiilor de ordin spiritual ale umanităţii s-a exprimat la Eminescu, personalitate, nu numai dominantă, dar şi rezumativă a literaturii şi a întregii culturi naţionale informe cu adevărat impresionante. Nimeni n-a „căutat“ şi „sorbit“ cu aceeaşi înfrigurare ca el tot ce s-a creat mai de preţ în decursul timpurilor, nimeni n-a muncit cu atita perseverenţă şi abnegaţie pentru a realiza „imperativul sintezei“. Fără certificate şi diplome, Mihai Eminescu a fost — o spune istoricul literar cel mai autorizat să se pronunţe in chestiune : G. Călinescu — „cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură“. De n-a absolvit şcoli şi facultăţi, dacă un cutare amfiteatru al universităţii vieneze, visa, „ascultind pe craiul Ramses“, „la ochi albaştri“, poetul a citit şi a studiat in particular cu o tenacitate de benedictin, şi cine ştie dacă nu cumva decizia de a-şi „arunca la dracu“ caietul de note şi a nu mai frecventa un anume curs — şi altele, analoage — nu i-a fost dictată tocmai de impacienţa de a se instrui singur mai operativ. Eminescu a vrut să ştie tot şi pentru aceasta li era necesar un program care să răspundă integral nevoilor interioare, libere de orice constrîngeri şi preconcepte arbitrare, de orice convenţii didactice, de natură a impune spiritului său alt itinerar şi ritm decit cele inerente structurii specifice. Examinindu-i lecturile, răminem cu sentimentul că marele poet a fost stăpinit de voinţa de a citi şi a învăţa pentru toţi cei de un neam cu el, privaţi de acest avantaj de a recupera, intr-o existenţă, întreg timpul neacordat de români, de-a lungul veacurilor, din motive obiective, îndeletnicirilor cărturăreşti. Nu există, putem spune, tărim al culturii pe care Mihai Eminescu să nu fi încercat să-l ia in posesie. De cunoştinţe aprofundate în toate domeniile de preocupări nu poate fi vorba, evident, dar nu este, totuşi, uluitor a vedea un poet — şi unul veşnic terorizat de grija zilei de miine, rămas in cîteva rinduri efectiv pe drumuri, nevoit, in anii cei mai buni ai vieţii să muncească pînă la extenuare în redacţii sau să bată, ca revizor şcolar, drumurile prăfoase, noroioase sau troienite ale satelor din două judeţe —, nu e într-adevăr uluitor a-l vedea adîncit, nopţile, in tomuri de speculaţie abstractă sau de erudiţie ori aplecat asupra unor probleme de matematică ? Nu este cuprins de un fior oricine ia cunoştinţă, din monografia lui Călinescu, dacă nu direct din manuscrise, de exerciţiile latineşti şi greceşti ale poetului, de traducerile fragmentare din Horaţiu, Ovidiu, Homer, făcute direct după original, chiar dacă fără sprijinul versiunilor germane, de Dumitru Micu CAMIL RESSU : Ilustraţia la Făt-Frumos din Tei Continuare în pag. a 9-a Hyperion Am scris la timp despre Viaţa lui Eminescu (Minerva, Universitas, 1973) de George Munteanu, prima carte dintr-o serie de cinci consacrate, sub titlul Hyperion, poetului naţional şi am exprimat cîteva observaţii critice. Se mai poate scrie astăzi o biografie a lui Eminescu, cind critica deplasează tot mai mult accentul de pe biografie pe studiul operei şi cind avem o biografie exemplară a lui Eminescu, in cadenţă de epos, de G. Călinescu, ba chiar şi o biografie documentară din 1969 întocmită de Ion Creţu ? O biografie de acest din urmă tip se scrie atunci cind au ieşit la iveală date noi, sau cind s-au descoperit documente noi, fie corespondenţă necunoscută pînă în prezent, fie opere inedite. Este drept că din 1932, cind a scris G. Călinescu, şi pînă acum s-au publicat două volume întregi de contribuţii documentare relative la biografia lui Eminescu de Augustin Z. N. Pop, între 1962 şi 1969, dar oricine a parcurs aceste documente ştie că sînt periferice şi de minimă importanţă şi că G. Călinescu însuşi, folosind îhîrîiul volum in a patra ediţie a scrierii sale din 1964, n-a adaos nici modificat nimic. Alte ştiri noi, ceva mai importante, a publicat George Munteanu în Revista de istorie şi teorie literară 1964 nr. 2 şi Luceafărul 1968 nr. 41. Sînt îndeosebi ştiri din perioada bolii lui Eminescu care a interesat şi interesează cum se vede, mai mult pe medici decît pe istoricii şi criticii literari. Evident, documentele şi mai ales documentul esenţial al oricărei biografii, opera, pot fi citite şi interpretate în mai multe feluri şi din acest punct de vedere o altă biografie este oricînd posibilă. Condiţia e ca lectura noului interpret şi concluziile pe care le trage să fie convingătoare, mai plauzibile decît interpretările anterioare. Actualul biograf, George Munteanu, a încercat cîteva asemenea noi interpretări, fără a depăşi, după opinia noastră, marginea ipotezelor. Nu ştim nici acum ceva mai precis despre iubita lui Eminescu din Ipoteşti, despre care vorbea G. Bogdan-Duică, nici dacă poetul şi-a terminat sau nu liceul, nici dacă boala sa era ereditară sau a contractat-o la Viena (doctorul Kremnitz susţinea prima ipoteză), nici dacă epistola dinps. 2 259, crezută din 1880—1881, e. cum presupune George Munteanu, din 1872, iar cuvintele din ea „eu şi aşa nu mai pot fi fericit pe lume“ se referă la momentul când Eminescu şi-a dat seama că e bolnav incurabil. Nu ni s-a părut că George Munteanu face caracterizări mai bune şi mai credibile părinţilor şi fraţilor şi surorilor lui Eminescu decât G. Călinescu care, în afară de critic, era şi un mare romancier. Pentru a spune că Eminescu avea o concepţie de viaţă ţărănească nu este nevoie să recurgem la teoriile lui Blaga despre spaţiul mioritic. Cu privire la anii de studenţie ai lui Eminescu, biograful temperează entuziasmul celor ce supralicitau grija poetului de a urma cursuri şi de a da examen, ceea ce documentar nu se poate susţine, dar la urma urmelor ce importanţă are dacă Eminescu nu se putea prezenta şi nu s-a prezentat la nici un examen ? A fost la universitate, a audiat profesori, a studiat, şi din toată opera sa rezultă că şi-a făcut o cultură superioară, nelăsînd nicăieri impresia unui autodidact. Cunoscând limba germană ca şi Titu Maiorescu, Eminescu nu şi-a luat licenţa şi doctoratul, nu era însă cu nimic inferior lui Maiorescu chiar in probleme de strictă specialitate, de exemplu în problemele de filozofie, unde in cîteva împrejurări a intervenit în favoarea lui. Cred că George Munteanu nu a înţeles bine raporturile dintre Eminescu şi Maiorescu şi acuzaţiile pe care i le aduce lui Maiorescu în cartea sa sînt absolut fără rost. Maiorescu a tutelat abuziv pe Eminescu şi l-a revocat chiar din funcţii ? în general, deşi expunerea faptelor beneficiază de multe preciziuni îndeosebi de cronologie, biografia lui George Munteanu are prea mult in vedere eul empiric, pierzînd din vedere personalitatea creatoare, geniul, acesta constînd din abateri semnificative de la conduita comună. Titluri de capitole precum Lingă pămînt şi La cumpăna apelor au neajunsul de a ne trimite la Adrian Maniu şi Lucian Blaga, la altă structură decît Eminescu care trebuie să râmină unic, nerepetat de alţii. Nu se susţine nici comparaţia lui Eminescu cu Poe şi Baudelaire, de altfel foarte deosebiţi şi aceştia între ei, ca orice mare poet care, prin definiţie, e fără pereche. Admitem cu George Munteanu că Eminescu era o natură sintetizatoare, integratoare, dar comparaţia cu Dimitrie Cantemir, ambiţiosul prinţ melancolic, om al secolului XVII umanist şi al secolului XVIII enciclopedist, precum şi comparaţia cu Nicolae Iorga, tumultuosul istoric, dar searbădul poet, rămîn fără temei. Pe bună dreptate, George Munteanu dă o replică criticilor care voiau să treacă pe Eminescu printre realiştii critici. Poetul era romantic, însă nu pentru că romantismul reprezintă cea mai cutezătoare ceindinia spre sinteză, ci pentru că aşa cum susţine şi Henry Peyre (Qu’ est-ce (rue Ie Romantisme ?, Paris, 1971), citat în sprijin, romantismul este o „revendicare a spontaneităţii în artă, a libertăţii creatoare împotriva forţelor unei civilizaţii compartimentate“. Dealtminteri, ca orice mare scriitor, Eminescu evolua în chip firesc de la romantismul expansiv şi pletoric din tinereţe către observaţia morală, aforistică, gnomică şi către creaţia senină, durabilă, clasică, a maturităţii. Nuvreau să spun, cu toate acestea, că lucrarea lui George Munteanu este superficială şi inutilă. Dimpotrivă, este o carte solidă şi adîncă, o serioasă meditaţie asupra destinului unui poet de geniu, poetul nostru naţional. Ea nu va înlocui desigur Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu, model de neatins, după noi, dar este o dovadă că generaţia actuală simte mereu nevoia de a aborda şi scruta valorile perene ale poporului român. Al. Piru I. A. BRATESCU-VOINEŞTI : Ilustraţie la „Singurătate" CAMIL RESSU : Ilustraţia la „Luceafărul" % Erou şi biografie Un vechi proverb francez avertizează că „nu există erou pentru lacheul său“. Spiritele comune, animate de un mărunt rigorism moral, sunt înclinate să tolereze sub eticheta bizareriei şi extravaganţei în cel mai bun caz acte şi atitudini mentale a căror coerenţă într-un plan mai înalt le scapă. Dar neputinţa de a consimţi la natura „ieşită din comun“ a geniului nu-i un motiv suficient de a traduce mecanica înaltă şi uneori absconsă a existenţei acestuia într-o epică comod plauzibilă şi acceptabilă. Privit de jos, geografic, eroul poemului eminescian ne apare ca fiind Luceafărul pe cind un ochi situat cosmic ni-l revelă în acelaşi pe Hyperion. Să acceptăm că este privilegiul unui anume tip de poet de a fi, în acelaşi timp, înlăuntrul şi deasupra lumii. Ambele tipuri de situare în procesul cunoaşterii coexistă în creaţia lui Mihai Eminescu ilustrînd, schematic spus, antinomia tragică a operei. Problema care se pune biografului sensibil la operă este de a găsi punctele de contact, pragurile de trecere, „ocheanele“ prin care Luceafărul ne apare ca Hyperion. Aceasta, trebuie numaidecît adăugat, nu este o normă generală, a oricărei biografii, ci doar a acelora unde omul nu contrazice propriile sale năzuinţi creatoare ci, dimpotrivă, mai mult decît alţii pare să participe ca principiu intern al operei pe care n-o trădează ci şi-o asumă ca pe o altă biografie. Formularea concentrată a unei astfel de situaţii cu vag aer metafizic îi aparţine lui G. Piron: „Viaţa ascultă de apelul operei“. Insă o asemenea inversare a termenilor văzuţi totuşi într-o unitate mai profundă în comparaţie cu unilateralitatea simplei cauzalităţi (omul determină opera) ne duce, nu fără un oarecare efort de imaginaţie, la un principiu de viaţă în genere foarte actual: coincidenţa vorbei cu fapta, a gîndului cu acţiunea etc. Puse în lumina acestui principiu cu o marcată rezonanţă etică anumite versuri din creaţia unor mari poeţi ne sugerează cu o stringenţă neaşteptată conştiinţa modelatoare ce le tutelează opera. In acest caz omul nu mai poate fi smuls — necum opus — operei, el se zideşte în ea într-un chip nu romantic-vaporos dar cu o luciditate a ascunderii care ne reaminteşte tehnica labirintului. Orice cintec tinde să însemne un labirint, poezia deplasîndu-şi funcţiunea cel puţin în spiritul şi imaginaţia noastră de la cea orfică la aceea a unui demers de iniţiere şi cunoaştere de alt tip. Poetul nu mai dezleagă taine cu darul său miraculos ci se „pierde“ — citeşte iniţiază — pe sine prin propriul său cîntec. Nu se mai caută atît acordul dintre părţile unei lumi amuţite (de unde necesitatea intervenţiei orfice asupra ei) ci dintre poet şi lume, realizat prin poezie care devine astfel un procedeu dacă nu un mod de existenţă. Aşadar, nu atît sentimentul pierderii, dizolvării evanescente în cîntec cît conştiinţa unei construcţii umane întru poezie. Un vers ca „Eu nu mai sînt, e un cîntec tot ce sînt“ (Nicolae Labiş) trebuie citit în acest din urmă înţeles: mai puţin beatitudinea paradisiacă a dispariţiei în cîntec şi mai mult năzuinţă configuratoare, o acută conştiinţă de sine în ipostază esenţială, însă o atare modificare de sens pe care o ia demersul poeziei schimbă şi natura oricărei întreprinderi pe seama ei. Nici „viaţa“ poetului nu poate fi sustrasă unei modificări similare. Aceleaşi date semnifică mereu altceva, rotindu-se ca astrele în jurul soarelui galactic, schimbîndu-şi mereu vizibilitatea şi climatul. Existenţa devine, astfel, la nivelul sensului, o emanaţie a operei, ea nu mai poate fi „descrisă“ fără ochi pentru indicaţiile aceleia. Insă a scrie biografia poetului urmărind coerenţa secretă a existenţei reale ca fiind de aceeaşi natură cu cea năzuită a operei, este o dificultate pe care foarte puţini şi-o asumă. In primul rînd pentru că o asemenea manieră de lucru este pîndită la tot pasul de riscul contrafacerii şi al interpretărilor forţate. Citind evenimentul la lumina mereu diferită oferită de distanţa variabilă faţă de astrul solar — opera — e , îndoielnic să-l putem închide sub lespedea unei semnificaţii unice şi durabile. Nu-i de neglijat apoi nici relativa lipsă de audienţă a unei asemenea lucrări pentru motivul subînţeles, în proverbul citat mai sus: „nu există erou pentru lacheul său". Citim cu plăcere biografiile romanţate... Din aceste motive, şi din multe altele desigur, lucrarea lui George Munteanu trebuie considerată mai ales în lumina principiului pe care se sprijină şi care dealtminteri se vede invocat chiar în introducere: „Nu numai Luceafărul — scrie criticul — dar şi întreaga operă eminesciană, existenţa de aievea a poetului şi cea de cinc „îl vedem şi nu e“ reprezintă aventura necontenit luată de la capăt a unui asemenea tip de cunoaştere (...) Hyperion, condiţia C- Stănescu Continuare in pag. a 9-a 11 IANUARIE 1975