Luceafărul, iulie-decembrie 1975 (Anul 18, nr. 27-52)

1975-12-27 / nr. 52

30 DECEMBRIE 1975 Almanahurile Respectînd şi de data aceasta deviza „de toate pentru toţi“, almanahurile apărute spre finele anului 1975 sînt o sursă de desfătare pentru cele mai diverse categorii de cititori. Rapida lor dis­pariţie din librării şi de la chioşcurile difuzării presei, constituie dovada cea mai grăitoare. Almanahurile anului 1976 se impun prin marcanta specificitate a profilurilor, în aşa fel incit profilul cititorului, la nivelul lecturilor deconectante dar şi instructive, este direct proporţional cu numărul volumelor pe care el le deţine. Să facem astfel citeva remarci. ALMANAHUL „SCINTEIA“, mai presus de orice, e o succintă enciclopedie în care, din unghiul concepţiei moral-politice a momentului istoric străbătut acum de România Socialistă, sunt sintetizate unele dintre cele mai caracte­ristice aspecte menite să definească pe multiple planuri condiţia omului contemporan. Spre ilus­trare, să cităm marile teme sub al căror semn stă sumarul bogatului şi diversului tom : „Cin­cinalul revoluţiei tehnico-ştiinţifice explicat, ilustrat“, „Terra ne poate hrăni pe toţi“, „Şti­inţa în pragul noului mileniu“, „Spectacolul lu­mii în 10 tablouri“, „Ce se întîmplă cu clima ?“ şi altele. Cum era şi de aşteptat, almanahurile „FLACĂ­RA“ şi „MAGAZIN“, circumscriindu-şi şi ele con­ţinutul între coordonate moral-sociale similare, fac loc unei extinse game de materiale, (anchete, reportaje, statistici, ilustraţii etc.) avînd un pronunţat conţinut instructiv-informativ şi be­neficiind, în ceea ce priveşte prezentarea, de forme dintre cele mai suple, umorul şi senza­ţionalul de bună factură ocupînd un loc privi­legiat. Semnificativă este şi prezenţa scriitorilor în sumarele almanahurilor la care ne-am referit pînă acum. Se înţelege că cea mai masivă prezenţă a scrii­torilor în paginile almanahurilor recent apărute este de căutat în „ALMANAHUL LITERAR ’76“, editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Intr-o prezentare artistică cu totul atractivă, „Almanahul literar ’76“ lasă impresia unei cu­prinzătoare oglinzi in care este surprinsă pe viu viaţa noastră literară la zi. A da nume de autori şi titluri de lucrări (poezie, proză, amintiri, con­fesiuni, eseuri, anecdote, reportaje, traduceri, foarte multe şi frumoase reproduceri din opere de artă, fotografii, caricaturi etc. etc.) este, de­sigur, imposibil, întrucît, pur şi simplu, ar în­semna să copiem sumarul însuşi ce se înşiră pe două bune pagini de carte. Este necesar, în schimb, să arătăm că farmecul ultimei ediţii a „Almanahului literar“ are drept sursă subtila distribuire in paginile sale a quasi-majorităţii scriitorilor noştri de azi într-o viziune panora­mică de mare pregnanţă. Cronicar prezenţe Premiile revistei „Săptămîna" Simbătă, 20 decembrie 1975, a avut loc decer­narea premiilor revistei „Săptămîna“ pe anul in curs, după cum urmează : acad. Al. Rosetti, pen­tru întreaga operă ştiinţifică ; Laurenţiu Fulga, pentru volumul de nuvele „Straniul paradis“ ; Nicolae Dragoş, pentru volumul de lirică patrio­tică „Scrisoare in sat“ ; Al. Oprea, pentru volu­mul „Mitul faurului aburit“ şi pentru activitatea de valorificare a moştenirii literare româneşti la revista „Manuscriptum“ ; Marin Moraru şi Mir­­cea Albulescu, pentru rolurile realizate în 1975 în piesele „Ultima oră“ şi „Danton“ , Dan Mutaşcu, pentru romanul „Bunul cetăţean Arhimede“. S-a acordat o menţiune lui Eugen Teodoru pentru volumul de povestiri patriotice „Podul de foc“.­­In cadrul festivităţii de înminare a premiilor, au vorbit scriitorii Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, Al. Rosetti. Redăm mai jos cuvîntul rostit de academicianul AL- ROSETTI). Poate că din întreaga noastră adunare de as­tăzi, sunt singurul care mă întreb ce caut aici ! Ştiu ! Maestrul Eugen Barbu este iniţiatorul Jigssfeţ, sărbătoriri .• Cuni,, cărţi, studii, adunate ’laolaltă, cot­stituiau o piramidă gata să răi do­boare... 7 Dar veghea acest duh binefăcător, căruia ii datorez, de atîtea ori repetat, senţi­­jjigţtţ«! de chiepuding, de linişte, sufletească ce *mo ‘cupfii­ăă, iii' prea!fiia lui. Atunci, sub indem­­’ bul său spiritual, mai apuc tocul scriu citeva rinduri. Broşura dactilografiată din 1962, unde strinsesem citeva scrieri, i-a căzut în mină și, sub îndemnul său, a fost tipărită. Tot el, cu o dulce silă, m-a îndemnat să scriu „Cartea albă“, publicată mai întii în revistă. Da ! Cînd mă apropii de Eugen Barbu, mă simt încurajat să trăiesc, şi chiar să privesc spre viitor... ! Cu aceste ginduri, depun expresia recunoştin­ţei mele pe altarul prieteniei, in iniinile acestui reprezentat de geniu al poporului nostru. A apărut ATELIER LITERAR Poşta redacţiei I. TEODORESCU . Printre pagini de con­fiecţie, neconvingătoare, şi citeva lucruri mai reuşite : „Cu sfială“ , „Despre mine“, „Burg“, „Rouă de pe“, „Armuri“, „Scrisoare“. A. DE CHAMONIX : Ne-au plăcut mai mult : „Miinile“, „Floarea soarelui“, „Necu­noscutul“, „Argonauţii“ şi, mai ales, „Tran­dafirii funebri“. I. DUMBRAVA : Parcă e niţică oboseală, stagnare. Mai bine : „Poveste“, „Fată fru­moasă“, „Să nu întîrzii“, „Absenţe“, „Bă­­trîni“. A.­S. DIGA : Lucruri interesante : „Ploaie“, „Compensaţie“, „Prea mult iubind“, „Tripla li­bertate“. Pe ici, pe colo, asperităţi, şovăieli prozodice. Şi, poate, un pic de monotonie. AL. H. : Puţine lucruri demne de atenţie, bre ultimele plicuri : „Ce anume lipseşte“, „Gind“, „Acei luptători“, „Nehotărîrea“. ZEN : Cele mai multe par acum ceva mai echilibrate, deşi unele neajunsuri semnalate mai persistă, în proporţii variabile. Slabe, ne­ajunse la nivelul vibraţiei : 36, 33, 29. „Steaua“ a apărut, parcă. Vor urma şi altele, pe cit posibil. A.­T. FURNEA : Scădere alarmantă de ni­vel, între „bancuri“ uşurele şi „lecţii“ us­cate şi oratorice. Notăm (ca să notăm ceva !) „Cît la sută“, „Planetele". Comunicaţi-ne şi „modul de întrebuinţare“ al celor două sem­nături. DIA : Sînt citeva lucruri mai mult sau mai puţin interesante, adeverind unele înzestrări pentru poezie (şi pentru umor !) : „Dezolare“, „Rotund“, „Pantofii“. Le-am încredinţat re­dacţiei, conform dorinţei. T.N. VASILA : Stupoare ! După „tripla“ no­rocoasă, nişte hieroglife ale amărăciunii ! Să sperăm că, de sub bandajele albe ale zăpezii, se va ivi un ’76 plin de nobile şi înţelepte cicatrice ! DANIEL­A : Nu e grav că „n-aţi absolvit cu succes nici măcar abecedarii“ (deşi e destul de ruşinos, dacă ţinem seama de va­riatele şi lesnicioasele posibilităţi şcolare care s-au creat — tocmai pentru lichidarea alfa­­betismului !), dar e grav că vă făliţi oare­cum cu ignoranţa dv. şi, mai ales, că vă per­miteţi să judecaţi, cu suficienţă şi agresivi­tate, tot ce nu vă e accesibil, tot ce nu vă ajută mintea să pricepeţi. Iată o mostră cu totul ieşită din comun : „In sprijinul meu vreau să aduc ermetismul domnului Barbu Ion, inutilitatea operei sale constă in faptul că nimeni n-o citeşte, şi­ aici nu pot fi con­trazis“. Lăsînd la o parte incultura, nici un om cu bun simţ nu riscă afirmaţii absolute, neîntemeiate ca „inutilitatea operei", „ni­meni n-o citeşte" (de unde o ştiţi şi pe asta ?), „aici nu pot fi contrazis“, etc. Mai ales cînd, în cazul „domnului“ Barbu, unul dintre cei mai mari poeţi ai acestei ţări, unul din nu­mele nepieritoare ale strălucitei constelaţii in­terbelice (Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia), generaţii succesive de critici, istorici literari, monografi, i-au consfinţit unanim (şi defini­tiv) acest înalt blazon al valorii intre valori, pe care, desigur, nu-i pot atinge şi întina nici un fel de nerozii ignare şi agresive. Ce e de făcut — ne întrebaţi — cu „întîrziaţii“, cu cei rămaşi în pragul sau în preajma abece­darului ? Dv. ce credeţi ? Cum puteţi „re­zolva“ cazul Barbu sau Blaga, sau altele, nu­meroase, care întruchipează culmile de poezie ale spiritualităţii româneşti, ale năzuinţei spre frumos, ale gîndirii lirice naţionale şi univer­sale din acest secol, dacă n-aţi reuşit încă să „rezolvaţi“ un biet abecedar, peste care, slavă Domnului !, copii (normali) ai ţării trec în zbor încă din primii ani de şcoală . Puneţi mina serios pe carte — iată singura cale ! Şi bucuraţi-vă, deocamdată, de ceea ce pricepeţi şi vă place, şi lăsaţi pe fiecare să se bucure de ceea ce pricepe şi gustă. Şi străduiţi-vă să pricepeţi şi să gustaţi azi, ceea ce n-aţi reuşit ieri ; mîine, ceea ce n-aţi reuşit azi — aceasta fiind o problemă de învăţătură şi educaţie permanentă. Şi lăsaţi la o parte ambiţia de „a face ordine“ în valorile, consacrate sau nu, după legea stupidă că „ceea ce nu pricep eu, nu există !“. Şi mai ţineţi seama, in fine, de o veche vorbă înţeleaptă care spune că, in ciocnirea dintre o carte şi un cap, nu întot­deauna cartea e cea care sună a gol !... (Despre aşa-zisele dv. scrieri, încă n-avem ce dis­cuta ; ele sunt la fel de slabe şi agramate). D.D. Arnega­s Dacă n-au apărut după atita vreme, e semn că au fost respinse. Coman Costica, Baicea M. Ion, D. Zlavoaga, Gavrilă F., Ioana Avram, Marinescu Maria, G.G. Byron, Anonymus errant, Maria Văraru, Hyon, Ion Costia, Dinu Petre, Lorelei, Chibici Nuşa, Olariu V. Ion, Ionel Bota, Iosif Ion, Cătălin Daniil, Arad, Isman Cătălin, C.S. Mo­­dîrjac, Agenor, Valentin Dobrescu, N. Niţu­­lescu, Ignotus, Tonica (Constanţa), Sofian Petrică, Alisa Voinea, Dicu Şt. Gheorghe : încercări de nivel modest, fără calităţi deo­sebite. C. Bacu (ceva mai bine, nu „Eu mă cobor“, „Melancolia“, „Ci lasă“), V. Purcaru, Ion Cristea („Elegie“, „Cintec“), R. Iuda („Noi cind ne naştem“) . Nimic nou ! Geo Dumitrescu ! . *­ Pentru un epos naţional Urmare din pag­­­pia...“ Pe de altă parte, opera istorică, spre deo­sebire de cea poetică, nu are ca scop expunerea „unei acţiuni, ci a unei epoci, mai exact a tuturor evenimentelor petrecute înăuntrul unei epoci în legătură cu unul sau cu mai multe­ personaje, oricit de întîmplător ar fi raportul în care s-ar găsi unul faţă de celelalte“. Cu evenimentele epocii noastre opera de artă, poetică, este cos­­metică. Ea reprezintă spaţiul infinit al posibi­lului. Textul lui Aristotel constituie o negare a poeziei istorice ? Nicidecum. El reprezintă o clară expunere, în cadrele categoriilor literare ale an­tichităţii dintr-o anumită perioadă a raporturi­lor de similitudine şi disimilitudine dintre istorie şi poezie. Mult înainte ca vechea citadelă a Poeticii lui Aristotel să fi primit loviturile de berbece ale poeticelor moderne, pe cînd încă nimeni nu pu­nea la îndoială teza verosimilităţii, poeţii — şi îndeosebi dramaturgii s-au complăcut în pre­zentarea unor „fapte aievea întâmplate“ în ope­rele lor sau pe scenă. Capitole largi din istoria Angliei apar în dramele istorice ale lui Shakes­peare, cu ororile şi sublimităţil­e lor. Elizabetanii fiu s-au sfiit să-şi împăneze piesele cu aluzii la epoca, lor. Istoria, invadează scena. De aceea, ■ mai tîrziu, cînd romanticii se apleacă asupra bătrînelor cronici, cînd Hugo — in prefaţa la Cromwell — pledează pentru drama istorică, ei îşi amintesc pilda exemplară a lui Shakespeare. In marile momente de concentrare a conştiin­ţei istorice, de mutaţie în condiţia istorică a unui popor, apariţia unor proiecţii istorico-poe­­tice este firească şi necesară. Un epos naţional îşi are valoarea sa înalt pedagogică. Trăim într-o asemenea epocă, în care asemenea opere, de sinteză şi examen suprem al experienţelor trecu­tului, filtrate prin conştiinţa prezentului şi pro­iectate asupra viitorului, sunt necesare. Desigur, numai acel epos îşi poate avea validitatea sa literar-artistică, în care nu se recurge la trivia­lizarea istoriei, la vulgarizarea ei, prin căutarea unor efecte ieftine, care golesc cuvîntul de orice densitate. Căci un epos naţional reprezintă, în acelaşi timp un examen al conştiinţei naţionale, cit şi al conştiinţei literar artistice. Strategia culturii Urmare din pag. I, „faciesul“ unei ţări, unui continent, sau numai al unui ţinut reprezintă forme arbitrare de di­viziune introduse de spiritul nostru într-o rea­litate care, obiectiv, este unitară şi indivi­zibilă ? La fel se întîmplă şi cu acest extraordinar de complex planetarium care este istoria neamului omenesc întreg, istoria lui spirituală, alcătuită, ca şi planeta noastră unică, din atîtea delimi­tări numite ţări, popoare, continente, emisfere... Şi la fel istoria unei singure ţări sau unei sin­gure epoci. Căci, la fel ca în geografie, o hartă specială care este ţinută să ajungă la amănun­ţimi de ordinul infinitului mic, nu este acelaşi lucru cu harta generală a ţării sau cu harta unui continent. Dar în această ierarhie­­a amă­nunţimilor, regula rămîne cunoaşterea întregu­lui spre a­ putea departaja cu exactitate şi fără erori părţile din care este alcătuit, înţelegem astfel de ce, dacă aplicarea meca­nică a diviziunii pe secole sau pătrare sau de­cenii nu-şi îndeplineşte scopul, în schimb, atunci cînd o astfel de delimitare este cerută de însăşi nevoia noastră de a deosebi pe relieful spiritual al unei naţiuni nişte mari forme distincte, de a numi muntele munte şi fluviul fluviu, ea este nu numai legitimă, dar devine, prin încărcătura ce o evocă, maniera cea mai sugestivă de a ne referi la realitatea respectivă. Cine oare poate confunda conceptul de „Secol al XVIII-lea“ cu „Secolul al XVII-lea“ în literatura franceză ? Nu ne evocă ele oare lumi spirituale deplin în­chegate, galaxii cu o teribil de clară lumină pro­prie, in marea cale lactee a splendidei culturi franceze ? Folosim termenul de „marele secol" sau „secol de aur“ pentru atîtea momente de virf din atîtea culturi. Fiindcă asemeni reliefu­lui fizic, relieful spiritual poate fi foarte va­riat. Pe harta spirituală a naţiunii noastre există, de asemeni, astfel de diferenţieri, există vaste masive punctate de vîrfuri impunătoare, după cum există şi locuri de trecere între ele, cu po­dişuri, plaiuri, văi şi uneori chiar prăpăstii. Nu le putem confunda şi nici ignora. Există o epocă „a lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun“, există o epocă „a lui Ştefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab şi Petru Rareş“, reprezentînd primul nostru „secol de aur“, după care curba coboară pînă ce o nouă mişcare tectoni­că din adîncurile istoriei, cutremurul determinat de epopeea lui Mihai Viteazul, ridică iarăşi odată cu demnitatea şi încrederea în sine a poporului nostru, forţa de creaţie şi afirmare a geniului său creator pe plan literar şi artistic. Şi avem cel de al doilea „secol de aur“, neîmplinit, de data asta, fiindcă a fost retezat de întreitul şoc al celor trei imperii care ne înconjurau. El în­cepe cu Grigore Ureche, Simeon Ştefan şi Varlaam, pe vremea lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, şi apune odată cu tragica moarte a Brâncoveanului şi cu stingerea, în exil, a lui Cantemir. Singurul supravieţuitor, martor şi memorialist, care-l va mai prelungi în sufletul şi mintea sa, peste 1723, este Ioan Neculce, cel ce umblă cu vaiete printr-o realitate ce-i dădea destule motive să o căineze. Dar lupta naţiunii române de pe tot cuprinsul pămîntului românesc pentru renaşterea sa na­ţională împotriva opresiunii străine, pro­voacă, la fel ca epopeea lui Mihai, re­născută în marea răscoală a lui Horia, Cloşca şi Crişan, iar apoi în revoluţia de la 1821, o nouă ridicare din „valea plîngerii“ in care se rostogolise pentru citeva decenii, odată cu ţestele Brâncovenilor, şi sufletul românesc. O impetuoasă, extraordinară şi rodnică renaşte­re, acea „repede reabilitare spirituală a unui neam întreg“, cum o numea Nicolae Iorga, are loc de pe la 1760 şi atinge un prim punct de maximă afirmare, în Ţara Românească, Mol­dova, Transilvania, Banat şi Dobrogea în ultima treime a secolului al XVII-alea, odată cu „Şcoala rîmniceană“. „Şcoala ardeleană“ şi ex­cepţional de interesanta mişcare, moldoveană mai întii, universal-românească apoi, şi „univer­sală“ pur şi simplu pînă la urmă, (în posterita­tea mijlocită şi nemijlocită) care este „Şcoala paisiană“. Pe toate articulaţiile pămîntului ro­mânesc, deodată, şi comunicând între ele, apar gigantice masive culturale, parcă răspunzînd sfi­dării istoriei. Iar aceste gigantice masive, cum ne apar vă­zute de pe cîmpie, nu sunt, cînd ajungem în virf, decît primul lanţ de munţi dintr-un relief ce se deschide dintr-o dată splendid în faţa ochilor, şi cu o nouă altitudine, de la vîrful Heliade şi vîrful Asachi, spre vîrful Bălcescu şi vîrful Alecsandri, iar în zarea cea mai înde­părtată, peste toţi, răsar vîrfurile Eminescu, Ca­­ragiale, Creangă, Hasdeu, Arghezi, Sadoveanu, Iorga, Blaga, Pârvan, Călinescu, şi toată pădu­rea de piscuri ce nu părea să mai fie urmată de vreo vale sau o prăpastie, atît d­e „geolo­gica“ şi neîntreruptă o clipă părea a fi vulca­nica erupţie a geniului românesc, propulsat de o extraordinară istorie. O istorie însă care, asemeni vînturilor ce-şi pot schimba direcţia, s-a învîrtejit înapoi şi pă­rea să sape, ca odinioară, pentru multă vreme, şanţuri de lacrimi şi pustiu pe chipul ţării şi al culturii româneşti. Insă de data aceasta in calea uraganului a stat o înţelepciune de sute de ori mai încordată, în care s-a împletit toată înţelepciunea mileniilor scurse, ştiute şi neştiute de istorie. De _data_ a­­ceasta granitul unui popor ireductibil, îmbrăţi­şat de flăcările istoriei, a devenit bazalt. Şi toate marile încercări s-au făcut un nou prin­cipiu de renaştere, la o altitudine nouă. Cele mai dramatice experienţe istorice încer­cate de poporul nostru de un mileniu de istorie cunoscută, şi de tot mileniul anterior, doar în­trevăzut prin izbînda lui finală — durata noas­tră pe acest pămînt — au devenit, prin „mira­culoasa“ faptă a comuniştilor, pîrghia celei mai neaşteptate (pentru alţii, care nu ne cunosc nici trecutul nici croiala fiinţei­ înălţări a ţării şi poporului nostru sub soare. Şi din această vic­torie fără precedent în toate epopeile scrise de înaintaşii noştri, dar pregătită şi făcută posibi­lă de ele, a ţîşnit, spre viitor, un nou „veac de aur“ al culturii româneşti. Ne găsim, acum, la citeva zile de încheierea acestui mare deceniu. Un deceniu cu „pro­fil de epocă“ — spre a folosi celebra formulă prin care Blaga a numit întreaga noastră isto­rie contemporană, intuind-o, şi botezind-o e­­locvent el, filosoful şi poetul esenţelor ultime. Un deceniu care, întemeiat pe alte exact două decenii anterioare, a fost ceea ce este partea vizibilă a atolului, ridicată deasupra mării pe temeiul uriaşei munci tăcute şi tenace, ascunsă pînă la ceasul ivirii la orizont, de tăcerea ocea­nului. Şi descoperim, azi, că, fără nici un orgoliu, reluînd pur şi simplu declaraţiile unora din cei mai bine aşezaţi, spre a vedea, cîntări şi apre­cia, şi dintre cei mai puţin­­dispuşi să se joace cu vorbele mari, dintre oamenii cu răspundere ai timpului nostru, de pe toate meridianele, România se constituie ca unul din acei durabili poli ai istoriei, de unde se poate cuprinde cu ochii întregul planetarium, şi se pot reflecta în inimi, speranţele, aşteptările, temeiurile, năzuin­ţele întregii omeniri. La care, căutîndu-ne în adîncul tradiţiilor, specificului, experienţei şi puterii noastre de asimilare şi sinteză, încercăm să răspundem, pe limba noastră, dar pe înţe­lesul tuturor. In cuvinte, în muzică, în artele frumoase, în filosofie şi faptă, poporului nostru îi revine, alături de toate popoarele lumii şi cot la cot cu ele, menirea de a face ca viitorul să se umple de lumina unor valori umane eterne, reformu­late prin prisma şi pentru sufletul omului de azi. In înţelegerea măreţiei, dar şi a greutăţii acestei misiuni, stă secretul strategiei culturii majore pentru deceniul ce vine. Anul nou Urmare din pag. 1, fiinţei Patriei să fie roada lăuntrică a bucuriilor iernii, a acestui ceas al pustiirii Naturii intre două rodiri. In Transilvania, in nopţile adinei, către înnoi­rea anului, în această iarnă ajunsă la mijlocul ei, se aducea în mijlocul casei un pom uscat, desfrunzit, o ramură pustiită de orice urmă de viaţă şi era îmbrăcată cu podoabe dintr-ale omu­lui, din ceea ce Natura a rodit şi i-a încredinţat omului ; acum omul îmbracă natura ca dintr-ale sale cu zurgălăi şi prime şi imagini, şi-n jurul ei, hora copiilor este cîntarea aducerii aminte, Natura devenită Istorie. De-a lungul istoriei omul s-a întrebat care este vremea cea mai potrivită pentru înnoirea lui, cînd trebuie să se ştie el peste an mai aproape de înnoire în anul cel nou. Cele mai vechi ca­lendare aşează anul cel nou în acest ceas de iarnă între cele două rodnicii, la sfîrşit de toamnă, cînd s-a încheiat povestea deschisă Na­turii sau un ceas mai devreme înaintea primă­verii, acum cînd omul trăieşte din cuvînt, cînd viaţa lui e mai puţin spectaculoasă, cînd în un­gherul privegherii sale se descoperă fragil, tres­tie curgătoare atinsă de adierea celui mai neauzit vint. ., -■ . . p , Cine seamana vint • M Urmare din pag. 1 aceşti vinzători de vorbe. Sub verbul lui necru­ţător, probabil, cei care au cutezanţa să se atingă de ceea ce este mai sfînt din toate s-ar transfor­ma în nişte biete şi jalnice tîrîtoare. Sau cum ar spune marele poet : „Apeşi cu talpa ies niţele bale“. Nici nu merită altă soartă cei ce nu ştiu să se bucure cu adevărat de succesele ţării, în care s-au născut, cei ce nu ştiu să se îndurereze sincer de încercările prin care ea poate trece la un moment dat. Cînd ajungi să nu îţi mai supui cuvîntul, să-l laşi să arunce lavă întunecată către chipul ţării în care îţi sint înmormîntaţi strămoşii, care păstrează ca într-o efigie nemuritoare isto­ria, atunci nimic nu te mai poate salva şi nu­mele, chiar dacă acoperă imaginea firească a unei persoane, devine un nume inutil. De luni de zile, ba chiar de ani, aceleaşi triste figuri fac tot felul de profeţii despre România, despre viitorul ei. De cite ori, prin ani, nu au anunţat ei catastrofe, cataclisme, drame naţionale, cu un pesimism feroce, hrănit dintr-o oarbă ură. Iar noi, neavînd vreme să luăm in seamă vorbele nesăbuite, ne-am văzut de treabă, fiecare la locul lui, adăugind faptele noastre la bilanţul general al ţării. Şi ne-am făcut o ţară puternică, liberă, independentă , şi am realizat o Românie mo­dernă, a cărei economie echivalează, azi cu 30 de Românii din 1938. In multe ţâri ale lumii exemplul României, hărnicia şi eroismul poporului român, priceperea sa de a-şi construi o ţară pe potriva vocaţiei sunt recunoscute şi preţuite. Numai dumnealor, cei care din obscure motive şi-au părăsit ţara, se îndărătnicesc să nu vadă şi — pierzindu-se într-o penibilă anecdotică — trec cu buruiana urii pe lingă succesele noastre, pe lingă faptele noastre, încercând să ni le înnămolească în vorbe fără sens. Lor, celor ce şi-au vîndut ţara, celor ce nu ştiu să se bucure de faptele mari ale ţării, celor la care nu este greu să descoperim ura faţă de partidul care o conduce, ura faţă de poporul care, — cu dăruire şi sacrificii — trudeşte să o facă mai înfloritoare, le-ar trebui hărăzită pe­deapsa invocată în versul eminescian : „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne...“ Dar nu cred a fi blestem mai mare pentru cineva decît acela de a-şi pierde dreptul de a avea o ţară, de a fi desmoştenit pentru faptele sale de propriu-i popor. Cel mult un marasm jalnic va învălui destinul vînzătorului de țară. El nu poate avea o soartă mai rea decît soarta cuprinsă în cea mai tristă împerechere de cuvinte din cite a cu­noscut lumea omenească : trădător de patrie. Vor mai striga, probabil o vreme (nu prea lungă, pentru că nici agonia nu poate fi fără sfîrşit) împotriva a ceea ce am făurit şi făurim. Vor mai încerca să întineze cu jalnice cuvinte numele unui popor, al unui eveniment, al unui om al ţării. Dar vorbele deşarte se vor risipi în uitare. Pentru că ţara nu a avut, nu are şi nu va avea nicicînd nevoie de sfătuitori plătiţi cu mi­nutul şi ora ca să arunce spre ea injurii, vorbe de ocară. Şi dacă ne înclinăm pînă la pămînt în faţa celor ce, trăind departe de ţară, au slujit-o şi o slujesc cu credinţă prin fapta şi opera lor, in faţa celor pentru care nu a existat şi nu există cuvînt mai sacru decît numele ţării, in faţa celor ce, într-o parte sau alta a lumii, fac cinste locurilor în care s-au născut, patriei căreia îi aparţin cu originea şi cu sufletul, nu vom pu­tea nici o clipă să avem măcar un cuvînt de iertare pentru cei ce, trădînd lamentabil, aruncă ura lor către ţară. „Cine seamănă vinţ, culege furtună“, spune o veche zicală românească. E bine să o amintim celor ce, după felul cum ne stîlcesc limba în grăbite opinii şi dezbateri, se arată a fi mult prea, departe de ţară. Ţara nu poate fi deloc acolo unde oamenii se nasc şi tru­desc pentru ea, iar în ce ne priveşte, decît acolo unde soarele luminează Dunărea, Carpaţii, Ma­rea Neagră, decît acolo unde viitorul, năzuin­ţele, idealurile poartă nume românesc. Cei ce cred că pot vorbi în numele ţării fără a face nimic concret pentru ea sunt nişte vînturători de vorbe goale. Urii, pe care „domnii si doamnele,“ un pumn de indivizi, o aruncă spre țară, ii răspundem cu o pe deplin justificată silă. 1 C­ el mai bine vorbeşte despre C sine Paul Anghel clnd scrie în fr­oua arhivă sentimentală ur­mătoarele : „pînă în prezent, n-am reuşit să decid sau să epuizez cazul meu literar“. Dificultatea comentatorului e de al încadra pe autorul Arhivei sentimentale într-o formulă. Dacă-i spui reporter constaţi că eticheta e­­ insuficientă deoarece Paul Anghel a scris şi teatru. Dacă-l numim dramaturg lă­săm deoparte paginile de critică lite­rară. Şi dacă ţinem să-l considerăm doar critic literar ne izbim de prezenţa unor eseuri pe teme culturale de inte­res general care cer iarăşi o altă înca­drare. Vom zice şi noi ca şi Paul An­gh­el, că n-am reuşit să epuizăm cazul său. Problema nu e, de altfel, de a clasifi­ca, clasificarea însemnînd mortificare, ci de a arăta ce e viu în scrierile lui Paul Anghel. Din chiar această sustragere de la încadrările simple obţinem o indica­ţie despre autor şi tipul său dinamic. Nomadismul preocupărilor lui literare nu înseamnă însă imposibilitatea de a se fixa cît încercarea de a vorbi pe mai multe căi despre aceleaşi lucruri. Cu alte cuvinte, nucleul e comun şi majori­tatea scrierilor lui sînt legate între ele printr-o trăsătură comună mai mult sau mai puţin puternică de la caz la caz. Noua arhivă sentimentală ni se prezintă insă ca o carte de concepţii în curs de deplină cristalizare şi o consi­derăm a fi cea mai caracterizantă pen­tru ideile şi atitudinile autorului. Paul Anghel e unul din puţinii scriitori de astăzi care nu se ruşinează de faptul că preferă în primul rînd „ideile“ şi în al doilea rînd „arta“ lor. El ne dă în Noua arhivă sentimentală o carte de dezbatere nudă în care preocuparea de a se duce pe cititor cu alte farmece decît cele ale inteligenţei este aproape absentă. Paul Anghel scrie inteligent şi incitant iar inte­ligenţa îşi are seducţia ei. Autorul Noii arhive sentimentale dispreţuieşte aglo­merările de fapte din care lipseşte o idee sau un sistem vertebrator. „Cărţile fără ipoteză sunt neinteresante, simplu bagaj de date, fişe simple de bibliote­că“, ne avertizează el încă de la înce­putul cărţii (p. 34). Din acest punct de vedere cartea de faţă nu-şi dezminte autorul. Noua arhivă sentimentală foş­neşte de idei structuratoare, de ipoteze, de soluţii polemice. Dacă întreprinderi­lor lui Paul Anghel li se poate aduce o obiecţie aceasta nu poate veni decit din sensul contrar : cartea lui are mai multe idei şi ipoteze decît materie fap­tică. Ce susţine de fapt Paul Anghel ? Simplificate la extrem, susţinerile lui se pot reduce la următoarele : fenome­nul românesc a fost şi mai este încă ju­decat după etaloane care nu-i surprind esenţa. Important este de a găsi­ măsura proprie a fenomenului românesc şi aceasta nu se poate obţine decît prin­­tr-o schimbare de optică. Paul Anghel observă, pe urmele lui G. Călinescu, complexul de inferioritate al omului de cultură român în faţa culturilor occiden­tale. Este firesc acest complex,, se în­treabă autorul Arhivei sentimentale ? El ar fi firesc, conchide în răspunsul pe care-l sintetizăm aici, dacă termenul de comparaţie ar fi bine ales. Dar compa­­rativismul practicat de cele mai multe ori e unul mecanic ce nu ţine seamă de dezvoltările specifice. Faptul că n-avem în plan cultural şi artistic manifestări sincronice cu cele de referinţă nu tre­buie să ducă la concluzia inferiorităţii. „Un grup, notează Paul Anghel, poate ignora perfect ordinea valorilor celui­lalt“ (p. 330). Nu întotdeauna, ne atrage atenţia autorul, fenomenul excentric este dator cu sincronizarea faţă de centru şi nu întotdeauna fenomenul considerat ex­centric trebuie raportat cu obligativitate la un centru. Pentru că sincronismul stă în calea acestei afirmaţii. Paul Anghel nu se sfieşte să polemizeze cu sincro­­niştii. „Viciul funciar al teoriei sincro­nismului“ stă în „ambiţia de a ridica fenomenul excentric la nivelul fenome­nului central“ (p. 17). Dar dacă raportă­rile sunt greşite, ne sugerează Paul An­ghel, în mai multe din eseurile cărţii, e­­forturile de adaptare la modelul central nu sînt ele sterile ? Majoritatea încercări­lor pe care le cuprinde Noua arhivă senti­mentală nu fac altceva decît să ne arate că aria culturală care ne poate ajuta să ajungem la cunoaşterea de sine nu este cea occidentală. Intrebuinţînd unul din cuvintele cu care Paul Anghel caută să definească una din constantele fenome­nului artistic românesc, exoticul, putem spune că autorul demonstrează, ori de cite ori materia i-o permite, exotismul lite­raturii şi artei româneşti. Aceasta n-ar fi preţioasă atît, prin ceea ce aminteşte de arta occidentală ci prin trăsătura care o diferenţiază de occidentalism. Petraş­­cu, Paciurea, Sadoveanu, Voiculescu, în­văţăturile lui Neagoe, Meşterul Manole şi Mioriţa sunt examinaţi şi examinate, mai ales, pentru a le deconspira deschi­derea secretă : „Petraşcu ne spune că pe aici, prin adîncul nostru sufletesc s-a petrecut cîndva un naufragiu oriental, o navă cu pietre scumpe, pornită din Asia, a eșuat, vîslind spre Nord, deasu­pra continentului european, sau o alta, poate vikingé, pornind spre Sud pe dru­mul chihlimbarului s-a împotmolit în Carpaţi, acoperită cu nisip de aur", (p. 284). Scriind despre Paciurea, Paul An­ghel ne dă nu numai una din paginile cele mai caracteristice dar şi cele mai ex­presive : „Paciurea ne spune că începutul e la Summer, că noi venim pe căi fantasti­ce din Mesopotamia sau din Asia Anteri­oară. Scoateţi, mental, toate himerele lui din muzeele româneşti şi plasaţi-le la British, Luvru, Pergamon, Ermitaj, în sălile de artă mesopotamiană, între piesele arhaice, între lei cu aripi, între bărbaţi cu labe şi gheare, între păsări cu copite, între şopîrle cu cap de femeie, şi veţi vedea că Paciurea e de acolo, că rămîne acolo, că nu mai vrea să vina de-acolo, ca dintr-un abis al memoriei, decît împreună cu noi“ (p. 287). în elocvenţa pieselor sculpturale ale lui Paciurea, Paul Anghel a găsit unul din cei mai convingători aliaţi. Ipoteza ne cîştigă atenţia. Alt creator pe care Paul Anghel îl aşează în în­crengături spirituale noi este Sadoveanu. Analiza prozei acestuia dinspre litera­tura apuseană i se pare neinspirată. De altfel faptele confirmă neputinţa unei exegeze sadoveniene orientate astfel. Ceea ce ne propune autorul arhivei de ipoteze este o privire dinspre orizontul sud răsăritean : „La Sadoveanu ar trebui să ajungem după ce i-am citit mai întii pe poeţii Bizanţului, pe Neagoe Basa­rab, şi pe Dostoievski. Abia atunci am înţelege cît de mari şi de complementari sunt ultimii doi, cum Bizanţul, prin cele două genii ale Răsăritului, al Rusiei şi al României, a realizat, la veacuri după cădere, o fericită coincidentia oposito­­rum (în sensul lui Nicolaus Cusanus)“. (p. 73). Condiţionarea lecturii în acest chip presupune o nouă hartă spirituală a fenomenului românesc. Bine, se va zice, dar Paul Anghel nu face altceva decit să înlocuiască un centru de refe­rinţă cu altul şi dacă vechiul centru dis­pare fiind Înlocuit cu altul marcat de punctul cardinal opus problema sincro­nismului rămîne. Deci, nu un sincronism cu vestul ci unul cu estul. Observaţia valabilă în aparenţă nu se justifică. Nu de o sincronizare cu Orientul e vorba in eseurile lui Paul Anghel cît de o nostal­gie a formelor originare. Eseistul a venit în intîmpinarea unei astfel de întrebări cu teoria „modelelor temporale“. Ea constă de fapt în ignorarea timpului şi spaţiului atunci cînd vorbim şi compa­răm operele de literatură şi artă. A pro­ceda după metoda „modelelor tempo­rale“ este a introduce himerele lui Pa­ciurea printre sculpturile astro-chaldeene şi a constata spiritul identic care le animă. La Paul Anghel soluţia capătă aspect revoluţionar şi emiţătorul ei speră să depăşească cu ajutorul „modelelor temporale“ anume impasuri ale cerce­tării şi criticii literare şi artistice cu­rente. In­mic, ideea nu e nouă şi, in parte, Paul Anghel forţează uşi deschise. For­ster imagina şi el în studiile sale des­pre roman o masă la care s-ar aşeza toţi romancierii mari ai tuturor timpu­rilor, indiferent de epoca în care au trăit. Ideea e că valorile estetice scapă situări­lor temporale. Nu egalitatea şi frater­nitatea marilor valori artistice în dis­preţ de determinism o are însă în ve­dere Paul Anghel. El cere examenului artistic un orizont vast, dar totodată şi un criteriu disociativ şi asociativ care s-ar putea numi, cu o expresie din Lucian Blaga, pe care autorul arhivei 11 pomeneşte ca spirit tutelar de ne­numărate ori, „matrice stilistică“. Ceea ce apropie himerele lui Paciurea de hi­merele Orientului antic ar fi o „matrica stilistică“ comună. Ceea ce nu-l poate re­leva pe Sadoveanu, spune cu alte cuvinte eseistul, este descoperirea matricei sale de referinţă. Spre deosebire de Lucian Blaga, Paul Anghel caută insă matricea stilistică a poporului român cu mult mai de­parte în timp şi spaţiu. Aceste idei risipită in întreaga carte sunt concentrate mai ales în eseurile Obirşie şi perenitate şi Dialog cu un tînăr. Celelalte eseuri, ne referim la cele rezistente, volumul fiind inegal, cu un sumar lipsit de unitate tematică, sunt aplicări ale lor. Multe merită o atenţie specială cum sunt cele despre Mioriţa şi Meşterul Manole, fiind contribuţii de re­ferinţă ale problemei, ori cele despre Sadoveanu şi Voiculescu, ultimul exce­lent demers critic de tip structuralist. Analizîndu-le am fi văzut pe eseist la lucru dincolo de marginile teoriei lui, adică in spaţiul unde teoria se cere ve­rificată. Unor analize parţiale am pre­ferat însă prezentarea ideilor centrale şi a articulării lor. Esenţial este să înţelegem spi­ritul unei cărţi. Am circumscris aici mai ales aspiraţia lui Paul Anghel. O bună parte a cărţii rămîne fatal în afara cronicii literare. Procedînd altfel am fi aplicat însă autorului o măsură mică. Fără înţelegerea nucleului central de idei eseurile lui Paul Anghel pot pă­rea aventuroase şi pline de a­­firmaţii hazardate. Pentru spiritele pedestre sau scolastice o astfel de carte poate să treacă drept un adevărat scandal. Ea sfidează mai ales locul comun şi prejudecata didactică. Are deci ad­versari puternici. Faţă de ei e necesar ca autorul să se fortifice. Paul Anghel se lasă adesea tîrît de cuvinte, pierzînd de sub picioare solul solid al demonstra­ţiei. Principial, nimic nu se poate obiecta susţinerilor autorului. Justeţea şi superioritatea lor cer însă o haină invul­nerabilă. Prin efervescenţa ideilor, prin pasiunea cu care este scrutat fenomenul românesc. Noua arhivă sentimentală se impune ca o carte de excepţie a anului literar 1975. M. Ungheanu ► I Paul Angiid:­­ Noua­­ arhivă­­ sentimentală i i . ­ Numărul viitor al revistei noastre va apare sîmbătă 10 ianuarie 1976.

Next