Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)

1976-07-17 / nr. 29

V­I­­ V­ d tinereţea clasicilor Numele proprii in opera lui Sadoveanu e la Ibrăileanu, care a dat un exce­lent studiu despre Numele proprii in opera comică a lui Caragiale s-a înce­tăţenit convingerea că onomastica unui univers uman nu e gratuită, că numele personajelor includ anumite semnificaţii şi co­respund unei structuri psihologice, Ibrăileanu msă lua în dezbatere o operă comică şi satirică in care, în mod evident, numele este un instru­ment al intenţiilor autorului. Criticul, ocupîn­­du-se de Caragiale, stabilea superioritatea auto­­rului Scrisorii pierdute în raport cu predeceso­­rii, cu Alecsandri în primul rînd : „Alecsandri, ca­m toate stadiile copilărești ale literaturii, avea procedeul copilăros. El, pe escroc îl nu­mea Pungescu, pe demagog Răzvrătescu, pe poetul ridicol Odo­bașa ori Acrostihescu. Cara­­giale procedează artistic. El se mulţumeşte să sugereze . Şi urmează exemple : Zaharia Tra­­nanache, Farfuridi, Brînzovenescu, Caţavencu, Vandanache, Lache, Mache, Miţa Baston, Edgar Bostandachi etc. La drept vorbind însă, Ibrăi­leanu exagerează diferenţa dintre Alecsandri şi Caragiale, pe acest teren. Căci, la urma urmei, ce diferenţă este între Caţavencu şi Clevetici, intre Chiriţa Bîrzoi şi Miţa Baston, între Guliţă şi Goe ? Iar Brînzovenescu, Dandanache sau Bostandachi au nume prea divulgabile pentru ca procedeul să ne pară că „sugerează“. Procedeul e de multe ori „copilăresc“ și la Caragiale, căci genul comic îl presupune ca atare, o doză de facilitate este aproape inevitabilă, chiar în cazul marilor autori comici cum este Caragiale. întrebarea care se pune este, de aceea, urmă­toarea : în ce măsură intr-o operă din afara sfe­rei comice, numele eroilor poate conţine anumite semnificaţii ? întrebarea i-a fost pusă lui Sado­­veanu însuşi. La sfîrşitul romanului Trenul-fan­­tomă, a apărut în 1933 la editura „Ciornei“ (anul apariţiei nu e menţionat, dar înregistrarea cărţii la Biblioteca Academiei în 1933 ne duce spre această dată ţinînd cont de promptitudinea obiş­nuită a acestei biblioteci în înregistrarea opere­lor marilor scriitori) găsim o convorbire cu Mi­hail Sadoveanu (autorul interviului nu e menţio­nat) în care, între alte întrebări i se pune şi aceea dacă numele eroilor joacă, in opera sa, un rol, întrebare la care prozatorul răspunde în felul următor : *— Enorm. Toate numele sint adevărate şi corespund unei stări sufleteşti... Costea Moro­­cîne,... este un tip care a existat acum vreo două sute de ani, intr-un tîrg din Moldova şi care era un vlăjgan de proporţii conforme ca­racterului pe care îl atribui eroului în cartea mea. Fiind comandantul multor companii de soldaţi în timpul războiului am putut strînge sute de nume. Toate listele ostaşilor se tran­­scriau anume pentru mine. Nume pe care mi le amintesc oricînd — şi acum — iar oride cîte ori am nevoie de vreunul, pentru o singură si­tuaţie anumită, le iau în şir şi le cîntăresc. Vă place Anton Zbranca, Nicolae Ţăpuş ? Dar Ha­­ralambie Leondaru ? Sînt nume de-ale soldaţi­lor mei. Copila mea, Profiriţa, preocupată de aceeaşi corespondenţă psihologică între numele şi firea personajului, se sileşte, în tramvai, să dea nume vecinilor săi de drum. Şi de cele mai multe ori, se potriveşte. Oride cîte ori botează pe cutare om necăjit, cu siguranţă slujbaş la stat, Popescu se brodeşte... E o experienţă pe care am verificat-o personal, în repetate rînduri.» Rezultă, din opinia autorului, înainte de orice, o adevărată plăcere de filolog în alegerea nu­melor, a căror structură fonică nu-i este nici­odată indiferentă. Iar în al doilea rînd concor­danţa dintre această structură onomastică şi caracterul, social ori psihologic, al eroilor. Prima observaţie pe care o putem consemna, in legătură cu tema întreprinsă, este mulţimea, aproape preponderenţa numelor de provenienţă şi de sonoritate veche, fapt ce corespunde, pe de-a întregul, unei opere care are că temă do­minantă trecutul, tradiţia, formele vechi, ale ci­vilizaţiei şi mentalităţii. Multe asemenea nume sunt luate din cronici şi documente vechi desi­gur, dar numeroase sunt introduse de autor cu un tact artistic intr-adevăr neobişnuit. Ţăranii se numesc : Ile Covătaru, Ghiţă Panţîru, Ali­­sandru Panţîru, Androne şi Vasile Brebu, Lă­­zărel Gliga, Zaharia lui Zadoina, Nechifor, Sa­­moilă şi Onofrei Căliman, Iancu Lioara, Necu­­lai Chirilă, moş Mihu, Matei Dumbravă etc. Cum se poate observa, ţăranii, legaţi de pămînt şi de tradiţie, păstrează numele vechi, de sono­ritate aspră şi care sugerează ceva din cazna muncii lor şi din psihologia unor oameni care Desen de Mihai Gheorghe fac corp comun cu natura, nespilcuită şi nefar­dată. O anume sugestie onomatopeică foarte discretă a unor nume s-ar putea referi tocmai la această îngemănare om-natură. Panţîru, Că­liman, Chirilă, Ifrim, Timofte, Onofrei etc. Ca şi pădurarii, morarii sau ciobanii : Calistru, moş Nechita, moş Barnea, Timofte Mocanu, moş Hau, Ioniţă Spătaru, moş Anania, ciobanul Mănăilă, ciobanul Dănilă, Pahomie, Mitrea, Bogza, un­­cheşul Haralambie, Pintilie, ciobanul cel bătrîn, Pintilie, ciobanul cel tînăr, baciul Tomegea, ba­ciul Ilie Drăgan, Chirilă Rusu, moş Irimie şi moş Onisifor, Nechifor Gîrbovu şi Tudorică Pe­pelea, Macovei, Neculai Peceneaga. Haiducii şi Lotiii au, de asemenea, nume sugestive : Cozma Răcoare, Ilie Răcoare, Vasile cel Mare, Hara­lambie, Onuţă şi Pintilie, Simion Oloieru, Lică Florea,­ Ilie Siminicaru, Gogolea, Neculai Stră­mutare. Boierii au, mulţi, nume vechi : Andrieş Ha­­mură, Nastasă Balomir, Costea Forăscu, Stroe Orheianu, Agapie Ciornohul, Vasile Gheuca. Unii sunt mai noi : Alexandru Filoti, Constanţa Corban, Tudorache Amărăscu, Jorj Avrămeanu, Răducanu Chioru, Nicolă Zamfiridi. Oştenii, de asemenea : Tudor Şoimaru, Simeon Bîrnovă, Dumitru Lie, Manole Jder cu fiii săi : Simeon, Nicoară, Dămian, Cristea, Ionuţ, Gri­­gore Doda, Ştefan Meşter, Ştefan Soroceanu, Alexa Totîrnac, Petrea Gînj, Costea Morocîne, ş.a. Tîrgoveţii au nume oarecum comune, cenuşii, uniformizatoare, ca şi existenţa pe care o duc : Atanasie Riţu, Staicu, Popescu, Mazu, Vasile Negrea, Nicu Tănăsache, etc. Unii au nume de împrumut, cu o rezonanţă cărturărească, expli­cabile prin contactul cu cultura : Artur Crivăţ, Eudoxiu Bărbat. Unele nume de tîrgoveţi păs­trează, totuşi amprenta vechimii, semn al re­zistenţei faţă de înnoiri : Iancu Neculcea, An­drieş Lunceanu, moş Simion, Panaite Gheor­­ghiu etc Copiii sunt denumiţi cu diminutive ori hipo­­corisme : Todiriţă, Eugeniţa, Lizuca, Petrică, Ilieş, Dumitraş, etc. Numai Onu Bezarbarză din Ochi de urs are un nume aspru, ca şi viaţa lui de copil care munceşte ca un om mare. Foarte interesante nume au femeile, cele mai multe cu aceeaşi rezonanţă a trecutului : Safta, Ilisafta, Glafira, Gafiţa, Casuca, Candachia, A­­gripina, Chiva, Evdochia, Ilinca, Mura, Calom­­fira. Frecvent este Aniţa, totdeauna frumoasă şi cu temperament în : O istorie de demult. Ve­nea o moară pe Siret, Neamul Şoimăreştilor, Cenuşăreasa ş.a. Din cite se vede, nume foarte rare astăzi. Altele sunt biblice fiind purtate, mai ales, de călugăriţe sau presvitere : Evlampia, Olimbiada, Teosva, Megaluza, Nimfodora, Mi­­trodora, Teofana, ş.a. Călugării şi ierarhii poartă, desigur, nume predestinate : Iov, Ionaftan, Costandie, Filaret, Natanail, Kesarion, Nectarie, Amfilohie, Paisie, Glicherie, Agatanghel, Anagnost, Nicodim, Stra­­tonic, Veniamin etc. dar şi altele, frecvente şi la laici : loan, Antonie, Calistru, Pantelimon, Ştefan, Pavel etc. dar toate biblice. Există, desigur, o diferenţă după naţii. Evreii sunt: Iosub, Isac (ca varianta Iţic), Ştrul, Solo­mon, Mendel,O­ftfeer Abramovici, Moses Esrog, Levi Tof, Fişei Bloc, Leon Mihalovici, Moişa, Baruch, Şapira, Froim Bercovici, Herşcu, Iacob Blum, etc. Unii şi-au românizat numele : David Focşăneanu, Ilie Hîrşoveanu, A. Florescu, etc. Alţii şi l-au combinat, ceea ce presupune prima treaptă a asimilării onomastice : Nuţu Podgo­­reanu, Bereu Cioară, Bereu Croitoru, Bereu Prinţu, Ieremia Izdrail etc. Femeile poartă nume şi mai specifice : Haia, Ţipra, Beţi, Eva, Sara etc. Specifice sunt, de asemenea, onomas­ticele turcilor sau tătarilor : Mehmet, Ali,­ Iusuf, Şaban, iar femeile : Eitun, Zebilă Şatim, etc. Ţiganii, în schimb, au puţine nume specifice : Şarampei, Hăsanăche, Alior Gagamistru, Bogo­­nos, Za­ilio, iar femeile : Raluca, Rariţa,­­Obira. Cei mai mulţi au nume autentic româneşti : Ile Caraiman, Lascarache, Tănase, Gavril Buzatu (indicaţia fizionomică mi e decît parţial ,suges­tivă) Dumitrache Hălăngescu, Gavril Tărăboi, Irimie, Iancu, Gheorghe Baciu, iar femeile : Safta, Trandafira, Sevastiţa, Domnica, Marga, Magdalina, Zoiţa. Explicaţia constă în adopta­rea ortodoxiei (mai toate numele, cu deosebire de cele vechi sînt biblice) şi în permanenta lor aspiraţie de a fi egali stăpînilor, măcar pe acest plan , aşa cum se ştie ţiganii au fost, la înce­put, robi. Interpretînd listele de mai sus şi reluind ob­servaţiile, mai putem constata provenienţa ru­rală şi populară, prin urmare, a mai tuturor nu­melor, ceea ce corespunde pe deplin mediului înfăţişat. Nu există, apoi diferenţieri sociale sub unghiul onognosticii, boierii poartă (cu foarte rare excepţii) : Jorj Avrămeanu, Nicola Zamfi­ridi, Alexandru Filoti, (la ultimii doi sugerîn­­du-se provenienţa grecească) nume ca şi ţăranii. Sau poate ar fi mai exact să susţinem că ţăranii poartă aceleaşi nume ca boierii, ceea ce, psiho­logic şi social este mai legitim dată fiind aspi­raţia primilor de a imita pe cel de al doilea, de multe ori naşi ai ţăranilor, prin urmare obligînd­ la împrumutul onomastic. Boierii se numesc şi ei : Ieremia, Nastasă, Neculai, Gheorghieş, An­drieş, Dumitru, Petrache, Tudorache, Costea, Grigorie, Iorgu, Agapie, Nunuţă, Nunucă, Gri­­goriţă, etc. Numele de familie sunt şi ele obiş­nuite. Boieroaicele au aceleaşi nume ca săten­­cele. Chiar doamnele şi domniţele au nume obiş­nuite : Catrina, Elisaveta, Maria etc. Mai toate numele, fac­­parte din spaţiul carpato-dunărean creştin-ortodox.. Numele tîrgoveţilor n-au înce­put să se diferenţieze de cele rurale, nici măcar un început de influenţă străină nu se poate con­stata, autorul crede în rezistenţa tradiţiei. Este drept că, zugrăvind foarte rar­ capitala (oameni din lună e singura carte notabilă) unde au loc, cu deosebire, fenomenele înnoitoare şi snobismul, Sadoveanu n-a putut avea optica lui Caragiale, autor aproape în exclusivitate al Bucureştiului (lăsînd la o parte structura artistică total dife­rită a celor doi scriitori). Majoritatea covîrşitoare a operei sadoveniene zugrăvind meleagurile şi lumea Moldovei nu­mele personajelor, întîlnite, desigur, pe întregul spaţiu românesc, sunt frecvente, mai ales, în Moldova. Un lingvist care s-ar decide să alcă­tuiască un dicţionar onomastic moldovean va găsi, în opera marelui scriitor, repertoriul cel mai bogat şi cel mai complet, evident, pe linia individualizării şi a expresivităţii. Căci, nu în­cape îndoială, sub acest aspect, Sadoveanu este artistul cel mai desăvîrşit. Numele pe care-l dă eroilor nu este aproape niciodată întîmplător, ci ascunde o indiscutabilă doză de expresivitate care, la lectură, se savurează ca un element de rafinament al textului. S-ar putea, desigur, să fie vorba de o prejudecată izvorîtă din lectură, altfel spus autorul a înnobilat artistic numele eroilor, care, în afara contextului, ne pot apă­rea neutre, indiferente. Dar, dacă el a reuşit să obţină această performanţă, acesta e semnul marii arte. Autorul evită, de regulă, numele comune, ce­nuşii (exceptînd, cum am văzut, lumea tîrguri­­lor, într-o anume măsură), mai ales cele ter­minate în eseu. Ca pronume nu foloseşte pe cele de provenienţă latină : Titu, Aurel, Ovidiu, Sil­viu, Virgil etc. care sunt introduse mai recent în special după acţiunea şcolii ardelene, şi mai ales, în Transilvania. Atrage, în schimb, dintr-o dată atenţia, cum am anticipat deja prezenţa unor nume vechi, care au, în însăşi structura lor fonetică şi în euforia lor, o sugestie­ ono­­matopeică şi expresivă. Iată pe cele mai frec­vente şi simpla lor enumerare sună ca o poezie a trecutului şi a unor anume meleaguri : Irimie, Calistru (cu forma, mai nouă, Calistrat), Nicoară (cu forma diminutivată Nicoriţă), Onofrei (cu varianta, mai veche, Onufrie), Nechifor, Nechita, Simeon (fără varianta comună Nichifor, Nichita, Simion), Timofte, Ifrim, Haralambie, Dominte, Gavrilă, Samoilă, Macovei, Cozmuță, Onisifor, Dănilă, Mănăilă (a se vedea românizarea celor terminate în 1) Gavril = Gavrilă ; Samuel­­= Samoilă ; Daniel = Dănilă ; E­manuel = Mă­năilă). După cum Aniţa e „slăbiciunea“ onomas­tică feminină a autorului, pentru bărbaţi e Ne­culai.­­ Lingviştii specializaţi ar putea găsi, in struc­tura unor nume, sensuri intenţionate : Kesarion, de pildă ar putea să însemneze : împărat al păcii, Filaret , omul milos (celor doi, numele li se po­trivesc perfect), Beniamin : fiul cel mic al lui Iacob (în franceză benjamin = mezin), Teofana: zeiță, Gheorghe : fiu al pămîntului( deci plugar) etc., etc. Credem că un studiu lingvistic asupra nume­lor operei sadoveniene ar putea fi deosebit de util etnografilor, istoricilor, folcloriştilor, socio­logilor şi altor categorii de cercetători. Amatori­lor de literatură şi chiar literaţilor profesionişti le este, credem, deajuns să dispună de antenele cu care să recepteze ceea ce este „inefabil“ în aceste nume pe care, oricît le-am putea explica etimologiceşte, în lipsa acestor antene receptoare nu ne spun nimic. Trebuie, ca să ne exprimăm în terminologia lui E. Lovinescu, să fim înzes­traţi cu acel fond muzical care să vibreze la atingerea cu sonorităţile inefabile ale cuvintelor sadoveniene din acest teritoriu. Altfel rămînem opaci la vibraţia acestor sunete. Odată prevă­zuţi însă cu acest fond, la simpla pronunţare sau la amintirea unor nume ni se deschide în faţă un întreg univers, chemat de aceste nume care provoacă sensibilitatea şi fondul nostru aperceptiv, jucînd rolul unui element de declan­şare. Sandu Faliboga (nume aşa de neobişnuit incit pare inventat) acest vechil puternic, vio­lent şi abuziv cu un trecut tenebros, aminteşte îndată de peisajul de prerie americană din Bor­­deenii, pe care-l domină prin legea junglei, su­­punîndu-se el însuşi dreptului forţei atunci cînd este învins de flăcăul Niţă Lepădatu mai puter­nic decit el, iar pînă la urmă părăsind Bordeenii din dragoste pustiitoare pentru frumoasa sîr­­boaică lana, care l-a domolit. Ce nume mai po­trivite ca sonoritate : aspre, dure, închise decit ale unor oşteni aşa de vajnici ca Petrea Gînj, Alexa Totîrnac, Ile Caraiman sau Costea Mo­rocîne ? Cită poezie se ascunde în numele unor femei ca Ilisafta, Candachiar sau Olimbiada ! Ce forţă, şi îndrăzneală sugerează numele unor haiduci sau lotri precum Cozma Răcoare, Necu­lai Strămutare ori Simeon Oloieru ? La ce fond autohton, dacic ori tracic, ne trimit asemenea nume ca Duma Brudur, Bîrliba, Goian, Birtoc, Cosoroabă, Nastasă Balomir, Anania, Onu Be­zarbarză, Zadoina, Kesarion Breb etc. ? Creînd o operă de o adîncime poetică și mo­rală unică în literatura noastră, numele proprii ne apar, la Sadoveanu, ca o componentă orga­nică şi indispensabilă a scrisului său. Sensibili­tatea scriitorului s-a întîlnit cu un simţ filolo­gic pe care puţini scriitori români l-au avut. De aceea numele sadoveniene par fixate odată cu veacurile care le-au produs şi ele nu-şi pot valorifica semnificaţia deplină decit în contex­tul epic ori poetic în care apar. Fără să aglo­mereze, într-o carte, prea multe nume şocante, care să surprindă pe cititor, pentru ca după aceea să-l obosească ori să-l plictisească, fără să forţeze fonetica unor personaje, ci denumin­­du-le cu măsura firescului, dovedind un tact artistic cu totul superior, fără precedent în lite­ratura noastră, el reuşeşte să ne fixeze în minte şi în imaginaţie personajele sale şi pe calea nu­melor proprii. Temeinicia şi adincimea marelui scriitor se pot dovedi în mod elocvent, şi pe această cale, ilustrată în multe cazuri, de o ma­nieră atît de facilă, ori printr-o indiferenţă pă­gubitoare. Pompiliu Mareea Loi­u­ l Marx, diagnostician al înstrăinării Urmare din pag. 1 ^........... este însă faptul că după stabilirea acestui me­canism, întemeietorii marxismului se vor în­toarce rareori şi numai în treacăt la problemele religiei , de bună seamă pentru că acordau întâietate soluţiilor practice. Or, „reflexul re­ligios al lumii reale nu poate să dispară decit atunci cînd relaţiile din­ viaţa practică de zi cu zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oa­meni şi între oameni şi natură“, ceea ce pre­supune la rindul său „luarea în stăpînire a tu­turor mijloacelor de producţie şi dirijarea lor pe baza unui plan“, intr-un viitor în care „omul nu numai că va propune, dar va şi dispune“. Strategia marxistă de asanare are deci în ve­dere ansamblul condiţiilor materiale, şi în pri­mul rînd economice, în măsură să aneantizeze „această ultimă forţă străină care se mai oglin­deşte în religie...“. Superioritatea categorică a lui Marx şi Engels faţă de Feuerbach rezidă nu numai şi nu atit în profunzimea explicaţii­lor teoretice în stare să demistifice geneza şi funcţionarea conştiinţei false sau cu bună şti­inţă falsificate ; ea rezultă — în mod paradoxal — şi din ulterioara scădere a interesului lor faţă de această rezultantă a unor mai profunde cauze, care vor trebui ele cu precădere tămă­duite. Accentul primordial acordat relaţiilor uman-pămintene şi însănătoşirii lor istorice re­aduce religia intr-un cadru derivat şi func­ţional. Aşa o priveşte în continuare Lenin, cu pre­cizări suplimentare în planul conduitei prac­­tic-politice pe care o au de urmat ateiştii. „Re­ligia este una din formele asupririi spirituale“, cu „un conţinut social“ prin excelenţă, do­vadă că în epoca modernă la baza ei stă nu atît teama de necunoscutul natural, cit de cel social : „frica în faţa forţei oarbe a capitalu­lui“. Nici o strategie pe termen lung nu are sorţi de izbîndă dacă se limitează la propa­ganda iluministă, în loc să se ridice „împo­triva acestei rădăcini a religiei, împotriva do­minaţiei capitalului sub toate formele ei“. Ac­centele se regrupează, marxism-leninismul ră­­mîne în principal o călăuză în acţiunile anti­capitaliste şi pentru instaurarea orânduirii so­cialiste, în condiţiile căreia omul şi omenirea vor trebui să se reechilibreze hotărît, eliberate de orice servitute, inclusiv religioasă. Ateis­mul este de o parte şi urmare a luptei revo­luţionare pentru saltul istoric din imperiul ne­cesităţii în cel al libertăţii. Ceea ce nu înseamnă că ateismul n-ar tre­bui apărat cu hotărîre de fiecare dată cînd — se observă încercări de compromitere a lui. Ca în tentativele machiştilor ruşi de a reabilita „căutarea“, „zidirea“, „construirea“ de dum­nezeu învăluită într-o „dulceagă frază mic­­burgheză“, ideea de dumnezeu rămîne pentru Lenin „o idee de robie“. Ea se bazează pe „credinţa în divinitatea asupritorilor“, drept care va putea fi zdrunci­nată din­ temelii numai prin anihilarea asu­pririi. Problema este în fond aceea a libertăţii, a eliberării de orice servituţi, reale şi ideale. Eliberarea va însemna însă o lungă perioadă istorică în care omul se va dezvăţa treptat de „autoflagelare“, de constrîngerile exterioare şi lăuntrice, şi nu va mai resimţi nevoia vreunei „necrofilii ideologice“, înseamnă că ideile, ştiinţa, propaganda, cu­noaşterea, înţelegerea sunt indispensabile dar insuficiente. Pe baza lor şi mai presus de ele, omul va trebui să se comporte ca fiinţă su­premă pentru om. Să depăşească opoziţiile ab­surde dintre spirit şi materie, suflet şi trup, om şi natură, om şi om. In întreaga lui exis­tenţă reală el va trebui să se conducă după­ propriile sale imperative categorice, din ce în ce mai adecvate şi mai perfecţionate. ★ „Acolo unde economiştii burghezi vedeau o relaţie între lucruri (schimb de marfă contra marfă), Marx a descoperit relaţii între oameni“. Lenin are dreptate : este vorba de una dintre cele mai importante descoperiri ale epocii mo­derne, datorate lui­ Marx anume. Fără să mai fie secondat de cineva, el a descifrat, prin sin­gulara sa putere de analist al relaţiilor eco­nomice, „misterul formei marfă“ în faptul că „în această formă caracterul social al muncii oamenilor se reflectă drept caracterul obiectual al produselor muncii, ca însuşiri sociale pe care aceste lucruri le au de la natură“. Şi, lă­murind „misterul forţ­ei marfă“, „caracterul de fetişe, al lumii , mărfurilor“, trilstomarea produsulu­i muncii­­ într-o „beioglifă socială“, prin care relaţii sociale determinate intre oa­meni „capătă în ochii oamenilor forma fanto­matică a unor relaţii între lucruri“, a lămurit totodată substratul economic al alienării umane în capitalism, esenţa ei obiectivă şi modul prin care va putea fi depăşită. Parafrazînd o replică lunecoasă a lui Falstaff din drama istorică shakespeareană Henrik al IV-lea — „Valoarea mărfurilor se deosebeşte de văduva Quicklay prin aceea că nu ştii cum să o iei“ —, Marx precizează că produsele muncii simt simple cristalizări de muncă ome­nească, ele au „un caracter pur social“, de fapt nu includ în structura lor nici un atom din natură , de vreme ce însă relaţiile dintre oa­meni, devenite „pur atomistice“, capătă un ca­racter obiectual, independent de controlul oa­menilor, producătorilor opuinîndu-li-se „produ­sele ca stăpâni“, iar fetisimul mărfurilor ajunge „vizibil şi strălucitor“ în fetişismul banilor — însemnează că pentru oameni „propria lor miş­care socială ia forma unei mişcări a lucrurilor, sub al cărei control se află ei, în loc ca ei să o controleze“. Dinamica generatoare de mister se limpezeşte : mărfurile se leapădă de valoa­rea lor de întrebuinţare în favoarea valorii lor de schimb, care topeşte deosebirile concret­­calitative într-o retortă a unificărilor abstract­­cantitative, ceea ce evidenţiază pînă la capăt puterea de echivalare a sistemului monetar. „In procesul înstrăinării lor omnilaterale“, oamenii se preschimbă în lucruri, relaţiile lor „se manifestă ca lucruri“, ca o „personificare a obiectului“ şi o „obiectizare a persoanei“. Pu­­tera persoanei devine puterea lucrului, res­pectiv „dependenţa faţă de lucruri“. In opozi­ţie cu relaţiile de dependenţă personală, pre­­capitalistă, hotărîtoare ajung relaţiile de de­pendenţă obiectivată, tipic capitalistă : „indi­vizii sunt dominaţi acum de abstracţii, pe cînd înainte depindeau unii de alţii“. Acesta e re­versul libertăţii individuale , dobîndită de mun­citorul obligat să-şi pună forţa de muncă la dispoziţia capitalistului pentru a obţine mij­loacele de subzistenţă necesare perpetuării ei, şi pentru a genera, prin partea neplătită a muncii sale, supranumca, plusprodusul şi plus­­valoarea. Maşina, ştiinţa şi chiar natura o să-i apară muncitorului ca „forţe ale capitalului“, coalizate întru subjugarea lui. A lui, care nu mai contează ca persoană, ci doar ca personi­ficare a forţei de muncă, măsurabilă cantitativ­ă în condiţiile impuse de industria modernă capitalistă, în care „numai cantitatea decide totul“, timpul reprezintă totul, iar omul nu mai reprezintă nimic. A lud, care pe lingă faptul că rezultă din scindările societăţii noi, este supus el însuşi, fizic şi spiritual, acestor mutilatoare scindări, inclusiv unor disocieri ale facultăţi­lor aceluiaşi om, deoarece „în actuala societate separaţia apare ca o relaţie normală“, pe cîtă vreme reunirea — ca una de tot întîmplă­­toare. Proprietatea privată se dovedeşte vino­vată de „reducerea, vădit absurdă, a multiple­lor relaţii între oameni la o singură relaţie, la relaţia de utilitate“, care se deconspiră a fi „relaţia de exploatare“, în care totul, inclusiv virtutea, dragostea, convingerile, cunoştinţele, conştiinţa devin obiecte de schimb, de negoţ, pasibile de înstrăinare... Am recompus, in mod cu totul sumar, acea „formă extremă a înstrăinării“ pe care Marx o socoteşte un stadiu tranzitoriu inevitabil că­tre „dezvoltarea completă, universală a forţe­lor productive ale individului“. Toate citatele şi ideile au fost extrase din lucrările „ma­ture“ ale lui Marx, cu deosebire cele de eco­nomie politică. Aceasta pentru a exclude sus­piciunea privind „umanizarea“ forţată a unor analize ştiinţifice riguroase, într-o ordine in­versă celei genetice, am purces de la Capitalul (volumele I şi III), pe care l-am completat cu fragmente din Salariu, preţ, profit. Teorii asu­pra plusvalorii, Bazele criticii economiei poli­tice, şi apoi am coborât la unele idei, conso­nante cu cele enunţate, din Mizeria filozofiei şi Ideologia germană. Am exclus deocamdată din sfera de interes lucrarea cu precădere ci­tată în discuţiile despre alienare. Manuscrisele economico-filozofice din 1844, pe de o parte pentru a evidenţia continuitatea problematicii înstrăinării în lucrările economice în care se operează cu sistemul de concept marxist de­finitiv elaborat, pe de altă parte pentru a su­gera corespunzător, că obiectivitatea ştiinţifică intr-adevăr sporită nu echivalează de fel cu expulzarea preocupărilor uman-umaniste din aria cercetărilor. Marx descrie „obiectivarea unor relaţii intre persoane“ în dubla şi con­crescenţa ei fiinţare : şi ca obiectivare şi ca relaţie, şi ca obiect şi ca aparţinând de fapt persoanei, forţelor sale deturnate, fetişizate, mistificate. Totul în această demonstraţie de o excepţională coerenţă lăuntrică se referă la om, la mecanismele frustrării sale de propriile lui însemne, valori, potenţe. Că pe parcurs nu se recurge la adaosuri „umanitariste“ că nu se cedează unor facile gesticulaţii favorabile „omului în general“, nu dovedeşte decit ina­derenţa funciară la iluziile mic-burgheze : pe Marx nu îl interesează în primul rînd cum ar trebui să fie viaţa, ci cum este ea de fapt ; dorinţele nu se insinuează în fapte şi nu le deturnează într-o direcţie iluzorică ; contează situaţiile concrete de astăzi şi de mîine, dina­mica lor reală prezentă, din care viitorul se va putea împlini, atunci cînd se va putea... După ce ni s-a conturat această viziune şi metodologie, pe cit de umaniste în fond pe atit de „neumanitariste“ în exteriorizări, putem să readucem in memorie şi primele lor configu­rări. Adică Manuscrisele economico-filozofice, în care fuseseră prefigurate, pînă la urmă tot prin accente obiectiv-economice, chiar dacă învăluite într-o terminologie abstractă. Conti­nuităţile vor putea fi cu relativă uşurinţă pro­bate, prin alăturarea citorva micro-citate, al căror spirit în parte prevesteşte critica ma­tură a economiei capitaliste şi in parte se chiar suprapune acesteia. Citate nici întâmplătoare şi nici selectate în mod partizan, ci potrivit tocmai nucleului problematic al lucrării date şi magistralei înaintări a lui Marx către defini­tiva sa lămurire : „înstrăinarea lucrurilor este practica înstrăinării de sine a omului“ ; pu­terea banului „exprimă întreaga stăpînire a materiei moarte asupra omului“ ; „în proporţie directă cu creşterea valorii lumii lucrurilor creşte deprecierea lumii oamenilor“ ; obiectul a devenit „o forţă independentă de producător“, produsul muncii­­— „un obiect străin“ ; pro­ducţia este „autoînstrăinarea activă, autoin­­străinarea activităţii, activitate de autoîns­trăi­­nare“ — „autoînstrăinarea muncitorului în pro­dusul său“, prin care viaţa se transmite obiec­tului, iar obiectul i se supune vieţii „ca ceva ostil şi străin“ ; rezultatul înstrăinării omului de produsul muncii sale este „înstrăinarea omului de om“ ; şi în măsura în care proprie­tatea privată este „consecinţa necesară a mun­cii autoînstrăinate“, „realizarea acestei auto­­înstrăinări“, se poate conchide că producţia ca­pitalistă îl produce pe om implicit „ca fiinţă dezumanizată“ — drept care, de pildă, munci­torul se simte om numai în activităţile sale animalice şi animal în funcţiile sale umane, „esenţa“ lui degradată fiind un mijloc pentru „existenţa“ sa... Să recunoaştem că distanţa de la aceste gîn­­duri pînă la toate rite se vor explica intr-un mod mai complex şi mai complet, printr-o ca­litativ superioară instrumentaţie conceptuală şi funcţionalitate socială, nu este totuşi atît de mare cit ar putea să-i apară comentatorului dornic de a stabili cezuri tranşante între eta­pele dezvoltării lui Marx. In fond, nici o idee dintre cele citate nu va fi abandonată, ci re­luată, variată, completată. Şi puţine vor fi constatările tîrzii care nu duce să nu fi fost prezente de pe acum. Hotărâtor nouă va fi ex­plicarea asamblată a angrenajului economic, social, de clasă în care şi prin care se pro­duce „fetişismul mărfii“: este totuşi impor­tant că, deşi acest anume termen trece în prim-planul analizei din respectiva parte a Capitalului, el nu anihilează termenul de „în­străinare“, invocat şi el printre conceptele cu care operează Marx , modificarea vizează un plus de conţinut real, la antipodul reziduurilor abstract-speculative de odinioară. In ansamblu se poate conchide că în scrierile sale ulterioare Marx forează tot mai adine spre sursele eco­nomice ale dezumanizării capitaliste. El ex­plică fetişismul procesului şi produsului mun­cii, vălul misterios prin care au ajuns să fie acoperite adevăratele relaţii între oameni şi modul neiluzoriu în care oamenii vor putea reintra, ca urmare a revoluţiei sociale şi a reorînduirii producţiei, în posesia propriilor lor raportări, întreg acest complex al demitiză­­rilor se numără printre meritice economice, filozofice, antropologice nepieritoare ale lui Marx şi ale marxismului. 17 IULIE 1976 epopeea româniei eterne Românii in izvoarele bizantine a 12 ani in urmă, apărea un prim vo­­lum intitulat Izvoarele istoriei Româ- ■ niei, în care erau strîjise la un loc şti­­rile cele mai vechi despre ţara noastră pină în momentul retragerii legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia (271 e.n.). Acestui volum i-a urmat o colecţie similară de surse istorice datînd de la retragerea romană şi pînă în veacul al X-lea. începind cu acest al doilea volum de izvoare privind istoria Româ­niei (apărut în 1970), titlul seriei, ce se lasă întrezărită, se modifică în sensul adoptării unei versiuni latine a denumirii seriei. Cel de-al treilea volum al acestei serii prezintă şi el o premieră, de data aceasta însă una de fond. Primele două volume publică izvoarele narative în ordinea cronologică a datării lor mai mult sau mai puţin sigure, fără deosebirea apar­tenenței etnice sau geografice a autorului, începind cu acest volum*), colecţia Fontes Históriae Daco-Romanae își schimbă struc­tura conţinutului fiecărui volum, în sensul publicării izvoarelor narative externe ale isto­riei României după criterii etnico-geografice ale originii autorilor. Modificarea aceasta şi schimbarea criteriilor de alcătuire a volu­mului III şi a celor următoare sunt justificate pe de o parte de însăşi realitatea istorică din spaţiul românesc (apariţia poporului român, de­buturile noilor structuri socio-economice şi ale alcătuirilor politico-statale medievale), iar pe de alta de proliferarea ştirilor externe din cronistica medievală contemporane acestor realităţi isto­rice noi, începind cu veacul al X-lea se inau­gurează în fapt tradiţiile istoriografice externe „naţionale“ ale poporului şi teritoriului român. Dintre aceste tradiţii, cea mai veche, cu origini ce se situează mult înaintea veacului al X-lea, este tradiţia bizantină, cronistica bizantină re­prezentând una din cele mai însemnate surse ale istoriei patriei noastre. Afirmaţia este parţial justificată de către peisagiile unor autori bizan­tini incluse încă în volumul secund al Izvoare­lor istoriei României, şi cu prisosinţă de către scriitorii bizantini incluşi în al treilea volum al acestei colecţii. El va fi urmat de un al doilea volum consacrat în exclusivitate cronicarilor bi­zantini din veacurile XIV-XV şi abia atunci se vor putea degaja trăsăturile caracteristice ale tradiţiei istoriografice bizantine privitoare la is­toria României. Dificultatea principală în utilizarea şi inter­pretarea izvoarelor bizantine de către istoricul contemporan preocupat de degajarea ştirilor bi­zantine despre ţara noastră constă tocmai în identificarea realităţilor istorice concrete îmbrăcate de autorii bizantini în forme arhai­zante după criterii pur subiective şi personale. Aceasta explică şi varietatea interpretărilor date acestor ştiri, disputele şi polemicile ştiinţifice (nu de puţine ori şi neştiinţifice) în jurul citorva dintre cele mai de seamă izvoare bizantine din acest volum, dar cunoscute istoriografiei univer­sale şi româneşti încă din epoca umanismului. In ciuda acestor dificultăţi, volumul acesta mijloceşte cu fidelitate imaginea bizantină a is­toriei patriei noastre de la primele atestări na­rative ale românilor şi pînă la alcătuirea statu­lui feudal Ţara Românească. Captivantă este lectura acestor izvoare şi plină de învăţăminte pentru cel ce are predispoziţie şi bună­voinţa aflării adevărului „aşa cum a fost el în fapt“ (Leopold Ranke) şi nu aşa cum ar fi vrut el să fie în concordanţă cu prejudecăţi şi cu intenţii ce se situează în zone extraştiinţifice şi istorice. Cititorul obiectiv asistă pe parcursul lecturii la naşterea unei societăţi medievale româneşti, la toate năpăstuirile şi vicisitudinile pe care a trebuit ea să le îndure numai din pricina înrădăcinării ei intr-un pămînt rîvnit necontenit de valuri succesive de neamuri ne­statornice sau de imperii expansive carora nu le ajungea propria vatră. Bizantinii au surprins aceste realităţi majore, interne şi externe, din perioada cea mai controversată şi nebuloasă a existenţei poporului român. Le-au surprins, de­sigur, din optica lor, şi de aceea ştirile lor tre­buiesc confruntate şi completate cu deconspi­­rările altor surse istorice din alte direcţii etnice, geografice şi politice — pentru că infor­maţiile bizantine nu sunt în general greşite, ne­conforme realităţilor, insuficienţa lor, este con­diţionată de unilateralitatea şi incomplexitatea inerente oricărui cronistici naţionale. Fidelă este imaginea bizantină a istoriei României din imaginea românească în viziunea bizantină este departe de o acoperire întocmai cu realitatea istorică. Aceasta este, după părerea noastră, principalul merit — dar şi principala carenţă­­ a scriitorilor bizantini strînşi în acest volum. Perenă este, în schimb, valoarea informaţiilor bizantine despre conştiinţa originii romane a po­porului român pentru că ea însăşi este perenă. Acest volum de izvoare bizantine privitoare la istoria României prilejuieşte, aş spune că el impune chiar, unele reflecţii de ordin mai general. Volumul este elaborat de doi bizantino­logi de generaţii diferite. Profesorul Alexandru Elian este, fără îndoială, cel mai autorizat şi autentic bizantinolog din ţara noastră, cu o cul­tură de esenţă umanistă, universală, înnăuntrul căreia bizantinistica ocupă locul de şefie spi­rituală. Nicolae Şerban Tanaşoca reprezintă ge­neraţia cea mai tînără de bizantinologi români, cu o solidă formaţie filologică profesională, pe care a trebuit — şi a reuşit — să şi-o comple­teze pe cale individuală, cu o pregătire corespun­zătoare de istoric. Cei doi editori ai acestui volum reprezintă, la ora actuală, cei mai buni bizantinologi români, singurii care se dovedesc capabili să înţeleagă în toată complexitatea sa fenomenul bizantin. Nimic nu scade meritele celor doi alcătuitori ai volumului. Nici chiar faptul că o bună parte a textelor a fost pregă­tită spre editare de câţiva dintre bizantiniştii români de renume mondial, dispăruţi dintre noi nu de mult (Nicolae Bănescu, Vasile Grecu). Bi­zantinistica românească a deţinut cîndva un loc fruntaş în ştiinţa istorică mondială. Con­statarea este valabilă, din păcate, şi pentru alte ramuri ale istoriei, în care, cîndva, ştiinţa românească se impunea cu acuitate şi cu rostire dominantă, adică acele specialităţi care se cer de la sine pentru continuarea şi alcătuirea următoarelor volume ale acestei colecţii de im­portanţă primordială pentru istoria noastră me­dievală. Adolf Armbruster *) Fontes Históriae Daco-Romanae III: Scrip­­tores Byzantini S­ec. XI-XIV. Izvoarele istoriei României, III: Scriitori bizantini (sec. XI-XIV). Publicate de Alexandru Elian şi Nicolae-Şerban Tanasoca. Editura Academiei Republicii Socia­liste România, Bucureşti, 1975, XXXI+568 p.

Next