Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)
1976-07-17 / nr. 29
VI V d tinereţea clasicilor Numele proprii in opera lui Sadoveanu e la Ibrăileanu, care a dat un excelent studiu despre Numele proprii in opera comică a lui Caragiale s-a încetăţenit convingerea că onomastica unui univers uman nu e gratuită, că numele personajelor includ anumite semnificaţii şi corespund unei structuri psihologice, Ibrăileanu msă lua în dezbatere o operă comică şi satirică in care, în mod evident, numele este un instrument al intenţiilor autorului. Criticul, ocupîndu-se de Caragiale, stabilea superioritatea autorului Scrisorii pierdute în raport cu predecesorii, cu Alecsandri în primul rînd : „Alecsandri, cam toate stadiile copilărești ale literaturii, avea procedeul copilăros. El, pe escroc îl numea Pungescu, pe demagog Răzvrătescu, pe poetul ridicol Odobașa ori Acrostihescu. Caragiale procedează artistic. El se mulţumeşte să sugereze . Şi urmează exemple : Zaharia Trananache, Farfuridi, Brînzovenescu, Caţavencu, Vandanache, Lache, Mache, Miţa Baston, Edgar Bostandachi etc. La drept vorbind însă, Ibrăileanu exagerează diferenţa dintre Alecsandri şi Caragiale, pe acest teren. Căci, la urma urmei, ce diferenţă este între Caţavencu şi Clevetici, intre Chiriţa Bîrzoi şi Miţa Baston, între Guliţă şi Goe ? Iar Brînzovenescu, Dandanache sau Bostandachi au nume prea divulgabile pentru ca procedeul să ne pară că „sugerează“. Procedeul e de multe ori „copilăresc“ și la Caragiale, căci genul comic îl presupune ca atare, o doză de facilitate este aproape inevitabilă, chiar în cazul marilor autori comici cum este Caragiale. întrebarea care se pune este, de aceea, următoarea : în ce măsură intr-o operă din afara sferei comice, numele eroilor poate conţine anumite semnificaţii ? întrebarea i-a fost pusă lui Sadoveanu însuşi. La sfîrşitul romanului Trenul-fantomă, a apărut în 1933 la editura „Ciornei“ (anul apariţiei nu e menţionat, dar înregistrarea cărţii la Biblioteca Academiei în 1933 ne duce spre această dată ţinînd cont de promptitudinea obişnuită a acestei biblioteci în înregistrarea operelor marilor scriitori) găsim o convorbire cu Mihail Sadoveanu (autorul interviului nu e menţionat) în care, între alte întrebări i se pune şi aceea dacă numele eroilor joacă, in opera sa, un rol, întrebare la care prozatorul răspunde în felul următor : *— Enorm. Toate numele sint adevărate şi corespund unei stări sufleteşti... Costea Morocîne,... este un tip care a existat acum vreo două sute de ani, intr-un tîrg din Moldova şi care era un vlăjgan de proporţii conforme caracterului pe care îl atribui eroului în cartea mea. Fiind comandantul multor companii de soldaţi în timpul războiului am putut strînge sute de nume. Toate listele ostaşilor se transcriau anume pentru mine. Nume pe care mi le amintesc oricînd — şi acum — iar oride cîte ori am nevoie de vreunul, pentru o singură situaţie anumită, le iau în şir şi le cîntăresc. Vă place Anton Zbranca, Nicolae Ţăpuş ? Dar Haralambie Leondaru ? Sînt nume de-ale soldaţilor mei. Copila mea, Profiriţa, preocupată de aceeaşi corespondenţă psihologică între numele şi firea personajului, se sileşte, în tramvai, să dea nume vecinilor săi de drum. Şi de cele mai multe ori, se potriveşte. Oride cîte ori botează pe cutare om necăjit, cu siguranţă slujbaş la stat, Popescu se brodeşte... E o experienţă pe care am verificat-o personal, în repetate rînduri.» Rezultă, din opinia autorului, înainte de orice, o adevărată plăcere de filolog în alegerea numelor, a căror structură fonică nu-i este niciodată indiferentă. Iar în al doilea rînd concordanţa dintre această structură onomastică şi caracterul, social ori psihologic, al eroilor. Prima observaţie pe care o putem consemna, in legătură cu tema întreprinsă, este mulţimea, aproape preponderenţa numelor de provenienţă şi de sonoritate veche, fapt ce corespunde, pe de-a întregul, unei opere care are că temă dominantă trecutul, tradiţia, formele vechi, ale civilizaţiei şi mentalităţii. Multe asemenea nume sunt luate din cronici şi documente vechi desigur, dar numeroase sunt introduse de autor cu un tact artistic intr-adevăr neobişnuit. Ţăranii se numesc : Ile Covătaru, Ghiţă Panţîru, Alisandru Panţîru, Androne şi Vasile Brebu, Lăzărel Gliga, Zaharia lui Zadoina, Nechifor, Samoilă şi Onofrei Căliman, Iancu Lioara, Neculai Chirilă, moş Mihu, Matei Dumbravă etc. Cum se poate observa, ţăranii, legaţi de pămînt şi de tradiţie, păstrează numele vechi, de sonoritate aspră şi care sugerează ceva din cazna muncii lor şi din psihologia unor oameni care Desen de Mihai Gheorghe fac corp comun cu natura, nespilcuită şi nefardată. O anume sugestie onomatopeică foarte discretă a unor nume s-ar putea referi tocmai la această îngemănare om-natură. Panţîru, Căliman, Chirilă, Ifrim, Timofte, Onofrei etc. Ca şi pădurarii, morarii sau ciobanii : Calistru, moş Nechita, moş Barnea, Timofte Mocanu, moş Hau, Ioniţă Spătaru, moş Anania, ciobanul Mănăilă, ciobanul Dănilă, Pahomie, Mitrea, Bogza, uncheşul Haralambie, Pintilie, ciobanul cel bătrîn, Pintilie, ciobanul cel tînăr, baciul Tomegea, baciul Ilie Drăgan, Chirilă Rusu, moş Irimie şi moş Onisifor, Nechifor Gîrbovu şi Tudorică Pepelea, Macovei, Neculai Peceneaga. Haiducii şi Lotiii au, de asemenea, nume sugestive : Cozma Răcoare, Ilie Răcoare, Vasile cel Mare, Haralambie, Onuţă şi Pintilie, Simion Oloieru, Lică Florea, Ilie Siminicaru, Gogolea, Neculai Strămutare. Boierii au, mulţi, nume vechi : Andrieş Hamură, Nastasă Balomir, Costea Forăscu, Stroe Orheianu, Agapie Ciornohul, Vasile Gheuca. Unii sunt mai noi : Alexandru Filoti, Constanţa Corban, Tudorache Amărăscu, Jorj Avrămeanu, Răducanu Chioru, Nicolă Zamfiridi. Oştenii, de asemenea : Tudor Şoimaru, Simeon Bîrnovă, Dumitru Lie, Manole Jder cu fiii săi : Simeon, Nicoară, Dămian, Cristea, Ionuţ, Grigore Doda, Ştefan Meşter, Ştefan Soroceanu, Alexa Totîrnac, Petrea Gînj, Costea Morocîne, ş.a. Tîrgoveţii au nume oarecum comune, cenuşii, uniformizatoare, ca şi existenţa pe care o duc : Atanasie Riţu, Staicu, Popescu, Mazu, Vasile Negrea, Nicu Tănăsache, etc. Unii au nume de împrumut, cu o rezonanţă cărturărească, explicabile prin contactul cu cultura : Artur Crivăţ, Eudoxiu Bărbat. Unele nume de tîrgoveţi păstrează, totuşi amprenta vechimii, semn al rezistenţei faţă de înnoiri : Iancu Neculcea, Andrieş Lunceanu, moş Simion, Panaite Gheorghiu etc Copiii sunt denumiţi cu diminutive ori hipocorisme : Todiriţă, Eugeniţa, Lizuca, Petrică, Ilieş, Dumitraş, etc. Numai Onu Bezarbarză din Ochi de urs are un nume aspru, ca şi viaţa lui de copil care munceşte ca un om mare. Foarte interesante nume au femeile, cele mai multe cu aceeaşi rezonanţă a trecutului : Safta, Ilisafta, Glafira, Gafiţa, Casuca, Candachia, Agripina, Chiva, Evdochia, Ilinca, Mura, Calomfira. Frecvent este Aniţa, totdeauna frumoasă şi cu temperament în : O istorie de demult. Venea o moară pe Siret, Neamul Şoimăreştilor, Cenuşăreasa ş.a. Din cite se vede, nume foarte rare astăzi. Altele sunt biblice fiind purtate, mai ales, de călugăriţe sau presvitere : Evlampia, Olimbiada, Teosva, Megaluza, Nimfodora, Mitrodora, Teofana, ş.a. Călugării şi ierarhii poartă, desigur, nume predestinate : Iov, Ionaftan, Costandie, Filaret, Natanail, Kesarion, Nectarie, Amfilohie, Paisie, Glicherie, Agatanghel, Anagnost, Nicodim, Stratonic, Veniamin etc. dar şi altele, frecvente şi la laici : loan, Antonie, Calistru, Pantelimon, Ştefan, Pavel etc. dar toate biblice. Există, desigur, o diferenţă după naţii. Evreii sunt: Iosub, Isac (ca varianta Iţic), Ştrul, Solomon, Mendel,Oftfeer Abramovici, Moses Esrog, Levi Tof, Fişei Bloc, Leon Mihalovici, Moişa, Baruch, Şapira, Froim Bercovici, Herşcu, Iacob Blum, etc. Unii şi-au românizat numele : David Focşăneanu, Ilie Hîrşoveanu, A. Florescu, etc. Alţii şi l-au combinat, ceea ce presupune prima treaptă a asimilării onomastice : Nuţu Podgoreanu, Bereu Cioară, Bereu Croitoru, Bereu Prinţu, Ieremia Izdrail etc. Femeile poartă nume şi mai specifice : Haia, Ţipra, Beţi, Eva, Sara etc. Specifice sunt, de asemenea, onomasticele turcilor sau tătarilor : Mehmet, Ali, Iusuf, Şaban, iar femeile : Eitun, Zebilă Şatim, etc. Ţiganii, în schimb, au puţine nume specifice : Şarampei, Hăsanăche, Alior Gagamistru, Bogonos, Zailio, iar femeile : Raluca, Rariţa,Obira. Cei mai mulţi au nume autentic româneşti : Ile Caraiman, Lascarache, Tănase, Gavril Buzatu (indicaţia fizionomică mi e decît parţial ,sugestivă) Dumitrache Hălăngescu, Gavril Tărăboi, Irimie, Iancu, Gheorghe Baciu, iar femeile : Safta, Trandafira, Sevastiţa, Domnica, Marga, Magdalina, Zoiţa. Explicaţia constă în adoptarea ortodoxiei (mai toate numele, cu deosebire de cele vechi sînt biblice) şi în permanenta lor aspiraţie de a fi egali stăpînilor, măcar pe acest plan , aşa cum se ştie ţiganii au fost, la început, robi. Interpretînd listele de mai sus şi reluind observaţiile, mai putem constata provenienţa rurală şi populară, prin urmare, a mai tuturor numelor, ceea ce corespunde pe deplin mediului înfăţişat. Nu există, apoi diferenţieri sociale sub unghiul onognosticii, boierii poartă (cu foarte rare excepţii) : Jorj Avrămeanu, Nicola Zamfiridi, Alexandru Filoti, (la ultimii doi sugerîndu-se provenienţa grecească) nume ca şi ţăranii. Sau poate ar fi mai exact să susţinem că ţăranii poartă aceleaşi nume ca boierii, ceea ce, psihologic şi social este mai legitim dată fiind aspiraţia primilor de a imita pe cel de al doilea, de multe ori naşi ai ţăranilor, prin urmare obligînd la împrumutul onomastic. Boierii se numesc şi ei : Ieremia, Nastasă, Neculai, Gheorghieş, Andrieş, Dumitru, Petrache, Tudorache, Costea, Grigorie, Iorgu, Agapie, Nunuţă, Nunucă, Grigoriţă, etc. Numele de familie sunt şi ele obişnuite. Boieroaicele au aceleaşi nume ca sătencele. Chiar doamnele şi domniţele au nume obişnuite : Catrina, Elisaveta, Maria etc. Mai toate numele, facparte din spaţiul carpato-dunărean creştin-ortodox.. Numele tîrgoveţilor n-au început să se diferenţieze de cele rurale, nici măcar un început de influenţă străină nu se poate constata, autorul crede în rezistenţa tradiţiei. Este drept că, zugrăvind foarte rar capitala (oameni din lună e singura carte notabilă) unde au loc, cu deosebire, fenomenele înnoitoare şi snobismul, Sadoveanu n-a putut avea optica lui Caragiale, autor aproape în exclusivitate al Bucureştiului (lăsînd la o parte structura artistică total diferită a celor doi scriitori). Majoritatea covîrşitoare a operei sadoveniene zugrăvind meleagurile şi lumea Moldovei numele personajelor, întîlnite, desigur, pe întregul spaţiu românesc, sunt frecvente, mai ales, în Moldova. Un lingvist care s-ar decide să alcătuiască un dicţionar onomastic moldovean va găsi, în opera marelui scriitor, repertoriul cel mai bogat şi cel mai complet, evident, pe linia individualizării şi a expresivităţii. Căci, nu încape îndoială, sub acest aspect, Sadoveanu este artistul cel mai desăvîrşit. Numele pe care-l dă eroilor nu este aproape niciodată întîmplător, ci ascunde o indiscutabilă doză de expresivitate care, la lectură, se savurează ca un element de rafinament al textului. S-ar putea, desigur, să fie vorba de o prejudecată izvorîtă din lectură, altfel spus autorul a înnobilat artistic numele eroilor, care, în afara contextului, ne pot apărea neutre, indiferente. Dar, dacă el a reuşit să obţină această performanţă, acesta e semnul marii arte. Autorul evită, de regulă, numele comune, cenuşii (exceptînd, cum am văzut, lumea tîrgurilor, într-o anume măsură), mai ales cele terminate în eseu. Ca pronume nu foloseşte pe cele de provenienţă latină : Titu, Aurel, Ovidiu, Silviu, Virgil etc. care sunt introduse mai recent în special după acţiunea şcolii ardelene, şi mai ales, în Transilvania. Atrage, în schimb, dintr-o dată atenţia, cum am anticipat deja prezenţa unor nume vechi, care au, în însăşi structura lor fonetică şi în euforia lor, o sugestie onomatopeică şi expresivă. Iată pe cele mai frecvente şi simpla lor enumerare sună ca o poezie a trecutului şi a unor anume meleaguri : Irimie, Calistru (cu forma, mai nouă, Calistrat), Nicoară (cu forma diminutivată Nicoriţă), Onofrei (cu varianta, mai veche, Onufrie), Nechifor, Nechita, Simeon (fără varianta comună Nichifor, Nichita, Simion), Timofte, Ifrim, Haralambie, Dominte, Gavrilă, Samoilă, Macovei, Cozmuță, Onisifor, Dănilă, Mănăilă (a se vedea românizarea celor terminate în 1) Gavril = Gavrilă ; Samuel= Samoilă ; Daniel = Dănilă ; Emanuel = Mănăilă). După cum Aniţa e „slăbiciunea“ onomastică feminină a autorului, pentru bărbaţi e Neculai. Lingviştii specializaţi ar putea găsi, in structura unor nume, sensuri intenţionate : Kesarion, de pildă ar putea să însemneze : împărat al păcii, Filaret , omul milos (celor doi, numele li se potrivesc perfect), Beniamin : fiul cel mic al lui Iacob (în franceză benjamin = mezin), Teofana: zeiță, Gheorghe : fiu al pămîntului( deci plugar) etc., etc. Credem că un studiu lingvistic asupra numelor operei sadoveniene ar putea fi deosebit de util etnografilor, istoricilor, folcloriştilor, sociologilor şi altor categorii de cercetători. Amatorilor de literatură şi chiar literaţilor profesionişti le este, credem, deajuns să dispună de antenele cu care să recepteze ceea ce este „inefabil“ în aceste nume pe care, oricît le-am putea explica etimologiceşte, în lipsa acestor antene receptoare nu ne spun nimic. Trebuie, ca să ne exprimăm în terminologia lui E. Lovinescu, să fim înzestraţi cu acel fond muzical care să vibreze la atingerea cu sonorităţile inefabile ale cuvintelor sadoveniene din acest teritoriu. Altfel rămînem opaci la vibraţia acestor sunete. Odată prevăzuţi însă cu acest fond, la simpla pronunţare sau la amintirea unor nume ni se deschide în faţă un întreg univers, chemat de aceste nume care provoacă sensibilitatea şi fondul nostru aperceptiv, jucînd rolul unui element de declanşare. Sandu Faliboga (nume aşa de neobişnuit incit pare inventat) acest vechil puternic, violent şi abuziv cu un trecut tenebros, aminteşte îndată de peisajul de prerie americană din Bordeenii, pe care-l domină prin legea junglei, supunîndu-se el însuşi dreptului forţei atunci cînd este învins de flăcăul Niţă Lepădatu mai puternic decit el, iar pînă la urmă părăsind Bordeenii din dragoste pustiitoare pentru frumoasa sîrboaică lana, care l-a domolit. Ce nume mai potrivite ca sonoritate : aspre, dure, închise decit ale unor oşteni aşa de vajnici ca Petrea Gînj, Alexa Totîrnac, Ile Caraiman sau Costea Morocîne ? Cită poezie se ascunde în numele unor femei ca Ilisafta, Candachiar sau Olimbiada ! Ce forţă, şi îndrăzneală sugerează numele unor haiduci sau lotri precum Cozma Răcoare, Neculai Strămutare ori Simeon Oloieru ? La ce fond autohton, dacic ori tracic, ne trimit asemenea nume ca Duma Brudur, Bîrliba, Goian, Birtoc, Cosoroabă, Nastasă Balomir, Anania, Onu Bezarbarză, Zadoina, Kesarion Breb etc. ? Creînd o operă de o adîncime poetică și morală unică în literatura noastră, numele proprii ne apar, la Sadoveanu, ca o componentă organică şi indispensabilă a scrisului său. Sensibilitatea scriitorului s-a întîlnit cu un simţ filologic pe care puţini scriitori români l-au avut. De aceea numele sadoveniene par fixate odată cu veacurile care le-au produs şi ele nu-şi pot valorifica semnificaţia deplină decit în contextul epic ori poetic în care apar. Fără să aglomereze, într-o carte, prea multe nume şocante, care să surprindă pe cititor, pentru ca după aceea să-l obosească ori să-l plictisească, fără să forţeze fonetica unor personaje, ci denumindu-le cu măsura firescului, dovedind un tact artistic cu totul superior, fără precedent în literatura noastră, el reuşeşte să ne fixeze în minte şi în imaginaţie personajele sale şi pe calea numelor proprii. Temeinicia şi adincimea marelui scriitor se pot dovedi în mod elocvent, şi pe această cale, ilustrată în multe cazuri, de o manieră atît de facilă, ori printr-o indiferenţă păgubitoare. Pompiliu Mareea Loiu l Marx, diagnostician al înstrăinării Urmare din pag. 1 ^........... este însă faptul că după stabilirea acestui mecanism, întemeietorii marxismului se vor întoarce rareori şi numai în treacăt la problemele religiei , de bună seamă pentru că acordau întâietate soluţiilor practice. Or, „reflexul religios al lumii reale nu poate să dispară decit atunci cînd relaţiile din viaţa practică de zi cu zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oameni şi între oameni şi natură“, ceea ce presupune la rindul său „luarea în stăpînire a tuturor mijloacelor de producţie şi dirijarea lor pe baza unui plan“, intr-un viitor în care „omul nu numai că va propune, dar va şi dispune“. Strategia marxistă de asanare are deci în vedere ansamblul condiţiilor materiale, şi în primul rînd economice, în măsură să aneantizeze „această ultimă forţă străină care se mai oglindeşte în religie...“. Superioritatea categorică a lui Marx şi Engels faţă de Feuerbach rezidă nu numai şi nu atit în profunzimea explicaţiilor teoretice în stare să demistifice geneza şi funcţionarea conştiinţei false sau cu bună ştiinţă falsificate ; ea rezultă — în mod paradoxal — şi din ulterioara scădere a interesului lor faţă de această rezultantă a unor mai profunde cauze, care vor trebui ele cu precădere tămăduite. Accentul primordial acordat relaţiilor uman-pămintene şi însănătoşirii lor istorice readuce religia intr-un cadru derivat şi funcţional. Aşa o priveşte în continuare Lenin, cu precizări suplimentare în planul conduitei practic-politice pe care o au de urmat ateiştii. „Religia este una din formele asupririi spirituale“, cu „un conţinut social“ prin excelenţă, dovadă că în epoca modernă la baza ei stă nu atît teama de necunoscutul natural, cit de cel social : „frica în faţa forţei oarbe a capitalului“. Nici o strategie pe termen lung nu are sorţi de izbîndă dacă se limitează la propaganda iluministă, în loc să se ridice „împotriva acestei rădăcini a religiei, împotriva dominaţiei capitalului sub toate formele ei“. Accentele se regrupează, marxism-leninismul rămîne în principal o călăuză în acţiunile anticapitaliste şi pentru instaurarea orânduirii socialiste, în condiţiile căreia omul şi omenirea vor trebui să se reechilibreze hotărît, eliberate de orice servitute, inclusiv religioasă. Ateismul este de o parte şi urmare a luptei revoluţionare pentru saltul istoric din imperiul necesităţii în cel al libertăţii. Ceea ce nu înseamnă că ateismul n-ar trebui apărat cu hotărîre de fiecare dată cînd — se observă încercări de compromitere a lui. Ca în tentativele machiştilor ruşi de a reabilita „căutarea“, „zidirea“, „construirea“ de dumnezeu învăluită într-o „dulceagă frază micburgheză“, ideea de dumnezeu rămîne pentru Lenin „o idee de robie“. Ea se bazează pe „credinţa în divinitatea asupritorilor“, drept care va putea fi zdruncinată din temelii numai prin anihilarea asupririi. Problema este în fond aceea a libertăţii, a eliberării de orice servituţi, reale şi ideale. Eliberarea va însemna însă o lungă perioadă istorică în care omul se va dezvăţa treptat de „autoflagelare“, de constrîngerile exterioare şi lăuntrice, şi nu va mai resimţi nevoia vreunei „necrofilii ideologice“, înseamnă că ideile, ştiinţa, propaganda, cunoaşterea, înţelegerea sunt indispensabile dar insuficiente. Pe baza lor şi mai presus de ele, omul va trebui să se comporte ca fiinţă supremă pentru om. Să depăşească opoziţiile absurde dintre spirit şi materie, suflet şi trup, om şi natură, om şi om. In întreaga lui existenţă reală el va trebui să se conducă după propriile sale imperative categorice, din ce în ce mai adecvate şi mai perfecţionate. ★ „Acolo unde economiştii burghezi vedeau o relaţie între lucruri (schimb de marfă contra marfă), Marx a descoperit relaţii între oameni“. Lenin are dreptate : este vorba de una dintre cele mai importante descoperiri ale epocii moderne, datorate lui Marx anume. Fără să mai fie secondat de cineva, el a descifrat, prin singulara sa putere de analist al relaţiilor economice, „misterul formei marfă“ în faptul că „în această formă caracterul social al muncii oamenilor se reflectă drept caracterul obiectual al produselor muncii, ca însuşiri sociale pe care aceste lucruri le au de la natură“. Şi, lămurind „misterul forţei marfă“, „caracterul de fetişe, al lumii , mărfurilor“, trilstomarea produsului muncii într-o „beioglifă socială“, prin care relaţii sociale determinate intre oameni „capătă în ochii oamenilor forma fantomatică a unor relaţii între lucruri“, a lămurit totodată substratul economic al alienării umane în capitalism, esenţa ei obiectivă şi modul prin care va putea fi depăşită. Parafrazînd o replică lunecoasă a lui Falstaff din drama istorică shakespeareană Henrik al IV-lea — „Valoarea mărfurilor se deosebeşte de văduva Quicklay prin aceea că nu ştii cum să o iei“ —, Marx precizează că produsele muncii simt simple cristalizări de muncă omenească, ele au „un caracter pur social“, de fapt nu includ în structura lor nici un atom din natură , de vreme ce însă relaţiile dintre oameni, devenite „pur atomistice“, capătă un caracter obiectual, independent de controlul oamenilor, producătorilor opuinîndu-li-se „produsele ca stăpâni“, iar fetisimul mărfurilor ajunge „vizibil şi strălucitor“ în fetişismul banilor — însemnează că pentru oameni „propria lor mişcare socială ia forma unei mişcări a lucrurilor, sub al cărei control se află ei, în loc ca ei să o controleze“. Dinamica generatoare de mister se limpezeşte : mărfurile se leapădă de valoarea lor de întrebuinţare în favoarea valorii lor de schimb, care topeşte deosebirile concretcalitative într-o retortă a unificărilor abstractcantitative, ceea ce evidenţiază pînă la capăt puterea de echivalare a sistemului monetar. „In procesul înstrăinării lor omnilaterale“, oamenii se preschimbă în lucruri, relaţiile lor „se manifestă ca lucruri“, ca o „personificare a obiectului“ şi o „obiectizare a persoanei“. Putera persoanei devine puterea lucrului, respectiv „dependenţa faţă de lucruri“. In opoziţie cu relaţiile de dependenţă personală, precapitalistă, hotărîtoare ajung relaţiile de dependenţă obiectivată, tipic capitalistă : „indivizii sunt dominaţi acum de abstracţii, pe cînd înainte depindeau unii de alţii“. Acesta e reversul libertăţii individuale , dobîndită de muncitorul obligat să-şi pună forţa de muncă la dispoziţia capitalistului pentru a obţine mijloacele de subzistenţă necesare perpetuării ei, şi pentru a genera, prin partea neplătită a muncii sale, supranumca, plusprodusul şi plusvaloarea. Maşina, ştiinţa şi chiar natura o să-i apară muncitorului ca „forţe ale capitalului“, coalizate întru subjugarea lui. A lui, care nu mai contează ca persoană, ci doar ca personificare a forţei de muncă, măsurabilă cantitativă în condiţiile impuse de industria modernă capitalistă, în care „numai cantitatea decide totul“, timpul reprezintă totul, iar omul nu mai reprezintă nimic. A lud, care pe lingă faptul că rezultă din scindările societăţii noi, este supus el însuşi, fizic şi spiritual, acestor mutilatoare scindări, inclusiv unor disocieri ale facultăţilor aceluiaşi om, deoarece „în actuala societate separaţia apare ca o relaţie normală“, pe cîtă vreme reunirea — ca una de tot întîmplătoare. Proprietatea privată se dovedeşte vinovată de „reducerea, vădit absurdă, a multiplelor relaţii între oameni la o singură relaţie, la relaţia de utilitate“, care se deconspiră a fi „relaţia de exploatare“, în care totul, inclusiv virtutea, dragostea, convingerile, cunoştinţele, conştiinţa devin obiecte de schimb, de negoţ, pasibile de înstrăinare... Am recompus, in mod cu totul sumar, acea „formă extremă a înstrăinării“ pe care Marx o socoteşte un stadiu tranzitoriu inevitabil către „dezvoltarea completă, universală a forţelor productive ale individului“. Toate citatele şi ideile au fost extrase din lucrările „mature“ ale lui Marx, cu deosebire cele de economie politică. Aceasta pentru a exclude suspiciunea privind „umanizarea“ forţată a unor analize ştiinţifice riguroase, într-o ordine inversă celei genetice, am purces de la Capitalul (volumele I şi III), pe care l-am completat cu fragmente din Salariu, preţ, profit. Teorii asupra plusvalorii, Bazele criticii economiei politice, şi apoi am coborât la unele idei, consonante cu cele enunţate, din Mizeria filozofiei şi Ideologia germană. Am exclus deocamdată din sfera de interes lucrarea cu precădere citată în discuţiile despre alienare. Manuscrisele economico-filozofice din 1844, pe de o parte pentru a evidenţia continuitatea problematicii înstrăinării în lucrările economice în care se operează cu sistemul de concept marxist definitiv elaborat, pe de altă parte pentru a sugera corespunzător, că obiectivitatea ştiinţifică intr-adevăr sporită nu echivalează de fel cu expulzarea preocupărilor uman-umaniste din aria cercetărilor. Marx descrie „obiectivarea unor relaţii intre persoane“ în dubla şi concrescenţa ei fiinţare : şi ca obiectivare şi ca relaţie, şi ca obiect şi ca aparţinând de fapt persoanei, forţelor sale deturnate, fetişizate, mistificate. Totul în această demonstraţie de o excepţională coerenţă lăuntrică se referă la om, la mecanismele frustrării sale de propriile lui însemne, valori, potenţe. Că pe parcurs nu se recurge la adaosuri „umanitariste“ că nu se cedează unor facile gesticulaţii favorabile „omului în general“, nu dovedeşte decit inaderenţa funciară la iluziile mic-burgheze : pe Marx nu îl interesează în primul rînd cum ar trebui să fie viaţa, ci cum este ea de fapt ; dorinţele nu se insinuează în fapte şi nu le deturnează într-o direcţie iluzorică ; contează situaţiile concrete de astăzi şi de mîine, dinamica lor reală prezentă, din care viitorul se va putea împlini, atunci cînd se va putea... După ce ni s-a conturat această viziune şi metodologie, pe cit de umaniste în fond pe atit de „neumanitariste“ în exteriorizări, putem să readucem in memorie şi primele lor configurări. Adică Manuscrisele economico-filozofice, în care fuseseră prefigurate, pînă la urmă tot prin accente obiectiv-economice, chiar dacă învăluite într-o terminologie abstractă. Continuităţile vor putea fi cu relativă uşurinţă probate, prin alăturarea citorva micro-citate, al căror spirit în parte prevesteşte critica matură a economiei capitaliste şi in parte se chiar suprapune acesteia. Citate nici întâmplătoare şi nici selectate în mod partizan, ci potrivit tocmai nucleului problematic al lucrării date şi magistralei înaintări a lui Marx către definitiva sa lămurire : „înstrăinarea lucrurilor este practica înstrăinării de sine a omului“ ; puterea banului „exprimă întreaga stăpînire a materiei moarte asupra omului“ ; „în proporţie directă cu creşterea valorii lumii lucrurilor creşte deprecierea lumii oamenilor“ ; obiectul a devenit „o forţă independentă de producător“, produsul muncii— „un obiect străin“ ; producţia este „autoînstrăinarea activă, autoinstrăinarea activităţii, activitate de autoînstrăinare“ — „autoînstrăinarea muncitorului în produsul său“, prin care viaţa se transmite obiectului, iar obiectul i se supune vieţii „ca ceva ostil şi străin“ ; rezultatul înstrăinării omului de produsul muncii sale este „înstrăinarea omului de om“ ; şi în măsura în care proprietatea privată este „consecinţa necesară a muncii autoînstrăinate“, „realizarea acestei autoînstrăinări“, se poate conchide că producţia capitalistă îl produce pe om implicit „ca fiinţă dezumanizată“ — drept care, de pildă, muncitorul se simte om numai în activităţile sale animalice şi animal în funcţiile sale umane, „esenţa“ lui degradată fiind un mijloc pentru „existenţa“ sa... Să recunoaştem că distanţa de la aceste gînduri pînă la toate rite se vor explica intr-un mod mai complex şi mai complet, printr-o calitativ superioară instrumentaţie conceptuală şi funcţionalitate socială, nu este totuşi atît de mare cit ar putea să-i apară comentatorului dornic de a stabili cezuri tranşante între etapele dezvoltării lui Marx. In fond, nici o idee dintre cele citate nu va fi abandonată, ci reluată, variată, completată. Şi puţine vor fi constatările tîrzii care nu duce să nu fi fost prezente de pe acum. Hotărâtor nouă va fi explicarea asamblată a angrenajului economic, social, de clasă în care şi prin care se produce „fetişismul mărfii“: este totuşi important că, deşi acest anume termen trece în prim-planul analizei din respectiva parte a Capitalului, el nu anihilează termenul de „înstrăinare“, invocat şi el printre conceptele cu care operează Marx , modificarea vizează un plus de conţinut real, la antipodul reziduurilor abstract-speculative de odinioară. In ansamblu se poate conchide că în scrierile sale ulterioare Marx forează tot mai adine spre sursele economice ale dezumanizării capitaliste. El explică fetişismul procesului şi produsului muncii, vălul misterios prin care au ajuns să fie acoperite adevăratele relaţii între oameni şi modul neiluzoriu în care oamenii vor putea reintra, ca urmare a revoluţiei sociale şi a reorînduirii producţiei, în posesia propriilor lor raportări, întreg acest complex al demitizărilor se numără printre meritice economice, filozofice, antropologice nepieritoare ale lui Marx şi ale marxismului. 17 IULIE 1976 epopeea româniei eterne Românii in izvoarele bizantine a 12 ani in urmă, apărea un prim volum intitulat Izvoarele istoriei Româ- ■ niei, în care erau strîjise la un loc ştirile cele mai vechi despre ţara noastră pină în momentul retragerii legiunilor şi a administraţiei romane din Dacia (271 e.n.). Acestui volum i-a urmat o colecţie similară de surse istorice datînd de la retragerea romană şi pînă în veacul al X-lea. începind cu acest al doilea volum de izvoare privind istoria României (apărut în 1970), titlul seriei, ce se lasă întrezărită, se modifică în sensul adoptării unei versiuni latine a denumirii seriei. Cel de-al treilea volum al acestei serii prezintă şi el o premieră, de data aceasta însă una de fond. Primele două volume publică izvoarele narative în ordinea cronologică a datării lor mai mult sau mai puţin sigure, fără deosebirea apartenenței etnice sau geografice a autorului, începind cu acest volum*), colecţia Fontes Históriae Daco-Romanae își schimbă structura conţinutului fiecărui volum, în sensul publicării izvoarelor narative externe ale istoriei României după criterii etnico-geografice ale originii autorilor. Modificarea aceasta şi schimbarea criteriilor de alcătuire a volumului III şi a celor următoare sunt justificate pe de o parte de însăşi realitatea istorică din spaţiul românesc (apariţia poporului român, debuturile noilor structuri socio-economice şi ale alcătuirilor politico-statale medievale), iar pe de alta de proliferarea ştirilor externe din cronistica medievală contemporane acestor realităţi istorice noi, începind cu veacul al X-lea se inaugurează în fapt tradiţiile istoriografice externe „naţionale“ ale poporului şi teritoriului român. Dintre aceste tradiţii, cea mai veche, cu origini ce se situează mult înaintea veacului al X-lea, este tradiţia bizantină, cronistica bizantină reprezentând una din cele mai însemnate surse ale istoriei patriei noastre. Afirmaţia este parţial justificată de către peisagiile unor autori bizantini incluse încă în volumul secund al Izvoarelor istoriei României, şi cu prisosinţă de către scriitorii bizantini incluşi în al treilea volum al acestei colecţii. El va fi urmat de un al doilea volum consacrat în exclusivitate cronicarilor bizantini din veacurile XIV-XV şi abia atunci se vor putea degaja trăsăturile caracteristice ale tradiţiei istoriografice bizantine privitoare la istoria României. Dificultatea principală în utilizarea şi interpretarea izvoarelor bizantine de către istoricul contemporan preocupat de degajarea ştirilor bizantine despre ţara noastră constă tocmai în identificarea realităţilor istorice concrete îmbrăcate de autorii bizantini în forme arhaizante după criterii pur subiective şi personale. Aceasta explică şi varietatea interpretărilor date acestor ştiri, disputele şi polemicile ştiinţifice (nu de puţine ori şi neştiinţifice) în jurul citorva dintre cele mai de seamă izvoare bizantine din acest volum, dar cunoscute istoriografiei universale şi româneşti încă din epoca umanismului. In ciuda acestor dificultăţi, volumul acesta mijloceşte cu fidelitate imaginea bizantină a istoriei patriei noastre de la primele atestări narative ale românilor şi pînă la alcătuirea statului feudal Ţara Românească. Captivantă este lectura acestor izvoare şi plină de învăţăminte pentru cel ce are predispoziţie şi bunăvoinţa aflării adevărului „aşa cum a fost el în fapt“ (Leopold Ranke) şi nu aşa cum ar fi vrut el să fie în concordanţă cu prejudecăţi şi cu intenţii ce se situează în zone extraştiinţifice şi istorice. Cititorul obiectiv asistă pe parcursul lecturii la naşterea unei societăţi medievale româneşti, la toate năpăstuirile şi vicisitudinile pe care a trebuit ea să le îndure numai din pricina înrădăcinării ei intr-un pămînt rîvnit necontenit de valuri succesive de neamuri nestatornice sau de imperii expansive carora nu le ajungea propria vatră. Bizantinii au surprins aceste realităţi majore, interne şi externe, din perioada cea mai controversată şi nebuloasă a existenţei poporului român. Le-au surprins, desigur, din optica lor, şi de aceea ştirile lor trebuiesc confruntate şi completate cu deconspirările altor surse istorice din alte direcţii etnice, geografice şi politice — pentru că informaţiile bizantine nu sunt în general greşite, neconforme realităţilor, insuficienţa lor, este condiţionată de unilateralitatea şi incomplexitatea inerente oricărui cronistici naţionale. Fidelă este imaginea bizantină a istoriei României din imaginea românească în viziunea bizantină este departe de o acoperire întocmai cu realitatea istorică. Aceasta este, după părerea noastră, principalul merit — dar şi principala carenţă a scriitorilor bizantini strînşi în acest volum. Perenă este, în schimb, valoarea informaţiilor bizantine despre conştiinţa originii romane a poporului român pentru că ea însăşi este perenă. Acest volum de izvoare bizantine privitoare la istoria României prilejuieşte, aş spune că el impune chiar, unele reflecţii de ordin mai general. Volumul este elaborat de doi bizantinologi de generaţii diferite. Profesorul Alexandru Elian este, fără îndoială, cel mai autorizat şi autentic bizantinolog din ţara noastră, cu o cultură de esenţă umanistă, universală, înnăuntrul căreia bizantinistica ocupă locul de şefie spirituală. Nicolae Şerban Tanaşoca reprezintă generaţia cea mai tînără de bizantinologi români, cu o solidă formaţie filologică profesională, pe care a trebuit — şi a reuşit — să şi-o completeze pe cale individuală, cu o pregătire corespunzătoare de istoric. Cei doi editori ai acestui volum reprezintă, la ora actuală, cei mai buni bizantinologi români, singurii care se dovedesc capabili să înţeleagă în toată complexitatea sa fenomenul bizantin. Nimic nu scade meritele celor doi alcătuitori ai volumului. Nici chiar faptul că o bună parte a textelor a fost pregătită spre editare de câţiva dintre bizantiniştii români de renume mondial, dispăruţi dintre noi nu de mult (Nicolae Bănescu, Vasile Grecu). Bizantinistica românească a deţinut cîndva un loc fruntaş în ştiinţa istorică mondială. Constatarea este valabilă, din păcate, şi pentru alte ramuri ale istoriei, în care, cîndva, ştiinţa românească se impunea cu acuitate şi cu rostire dominantă, adică acele specialităţi care se cer de la sine pentru continuarea şi alcătuirea următoarelor volume ale acestei colecţii de importanţă primordială pentru istoria noastră medievală. Adolf Armbruster *) Fontes Históriae Daco-Romanae III: Scriptores Byzantini Sec. XI-XIV. Izvoarele istoriei României, III: Scriitori bizantini (sec. XI-XIV). Publicate de Alexandru Elian şi Nicolae-Şerban Tanasoca. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, XXXI+568 p.