Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)

1977-04-30 / nr. 18

30 APRILIE 1977 al. Călinescu n-are superstiţia „inter­pretărilor de ex­cepţie“ care­­ sin­gure ar valida du­pă , unii, , actul critic şi pe autorul lui, în­ Caragiale sau virsta modernă a literaturii, Al. Călinescu ne propune cîteva „direcţii posibile“ ale lecturii Operei lui Caragiale, cu alte cu­vinte o întoarcere la text, singu­rul în măsură să vorbească con­vingător despre originalitatea scriitorului. Cartea însumează cîteva fine observaţii de natură să precizeze fizionomia operei lui Caragiale relevindu-i mai ales sigiliul estetic particular, întoarcerea la text probează în cartea, lui Al. Călinescu că în bună măsură proza lui Cara­giale exploatează formele „mi­nore“, „joase" aie literaturii dîn­­du-le o reală vitalitate artistică. Ca și Cehov, Caragiale scrie cea mai mare parte a prozei lui pentru gazetele umoristice în formele cerute de această co­laborare. Desigur, nu simplul transport de mijloace minore a dat rezultatele artistice cunos­cute. Caragiale era un duşman constant al clişeelor literare de tot felul şi proza lui se consti­tuie ca un act de denunţare a formelor literare parazitare. In­stalat în speciile minore ale ga­zetăriei el le divulgă mecanis­mul. Făcînd reportaj el îi ridi­culizează ticurile. Scriind nuvelă el caută să se delimiteze de locu­rile comune ale nuvelisticii din epocă. Stabilind aceste carac­teristici, argumentîndu-le cu ci­tate care fac afirmaţiile criticu­lui indiscutabile operaţia este încă incompletă. Intenţia lui Al. Călinescu e de a-l situa pe Caragiale in epocă, alături de marii reprezentanţi ai procesu­lui literar amintit, de a face din el un mare contemporan al lor, cu alte cuvinte un sincronizat la marele curent de înnoire a literaturii secolului trecut. Com­panionii lui Caragiale în­ această campanie de radicalizare a ex­presiei literare sînt Cehov, Twain, Jarry, Allais. Pe teren românesc, fără impuls exterior Caragiale procedează la promo­varea formelor literare amintite dizolvînd totodată clişeistica pro­ducţiei epocii. Altă intenţie­­ de a evidenţia modernitatea gin­­dirii artistice a lui Caragiale care, ne spune autorul, „este primul scriitor român care lăr­geşte considerabil, intr-un spi­rit nu se poate mai modern, sfera conceptului de artă“. Impresionează in lucrarea lui Al. Călinescu mulţimea textelor convocate să-i susţină afirma­ţiile. Ele subliniază preocu­parea de artă în înţeles modern a scriitorului, subtilitatea gîndi­­rii lui artistice. Din acest punct de vedere Al. Călinescu pune în valoare o geografie mai pu­ţin cunoscută a operei lui Ca­ragiale. Constanta definitorie a lui Ca­ragiale din punctul de vedere al cărţii lui Al. Călinescu este mo­dul parodic. Cele cîteva parodii ale scriitorului au fost remar­cate de istorici literari, intro­duse în antologii, menţionate critic fără a li se aronda impor­tanţa pe care o merită in an­samblul întregii opere. Cele mai interesante sunt, după cum o afirmă şi Al. Călinescu, cele in­spirate de evoluţia prozei. Iro­nia, sarcasmul chiar al autoru­lui Scrisorii pierdute sunt puse aici în slujba unor „denudări“ literare care dovedesc o con­ştiinţă literară excepţională. Autorul cărţii categoriseşte parodiile lui Caragiale, fie ele declarate sau nu, drept „exerciţii de stil“ formulă potrivită pentru un scriitor care se poate familiariza cu orice ti­par literar reproducîndu-l întoc­mai dar cu o detaşare lucidă care anulează modelului laturile inerte. Exerciţiile de stil ilus­trează modernitatea gîndirii ar­tistice a scriitorului care pe a­­ceastă cale investighează posibi­lităţile limbajului şi ale litera­turii verificindu-le trăinicia. Smărăndiţa, „romanul modern“ scris de Caragiale pentru a ri­diculiza noul curent literar ce se ivea la orizont, semănătorismul, e o capodoperă a speciei şi este grăitor pentru luciditatea cu care scriitorul privea evoluţia litera­turii române, primejdia închide­rii ei în tipare golite de orice miez real. Interesantă este şi apropierea pe care Al. Călinescu o face între Caragiale şi Flau­bert. Dicţionarului de idei pri­mite, al ultimului, el îi adaugă altul extras din textele lui Ca­ragiale în care criticul găseşte intenţie şi corozivitate. Direcţiile lecturii propuse de Al. Călinescu îl aşează pe Cara­giale într-o reţea de referinţe explicite cu ajutorul cărora ope­ra marelui scriitor român poate fi străbătută într-un chip mai profitabil decit până acum. Elocventă pentru profitul inte­lectual şi estetic al analizei pe text cartea lui Al. Călinescu di­vulgă însă şi insuficientele posi­bile ale metodei. Observaţiile extrase din analiza la text sunt dispuse toate la acelaşi nivel. Materia nu suferă o prelucrare ulterioară, nu este cu alte cu­vinte ierarhizată, organizată. Ca­pitolele curg paralele, unul lingă altul, fără a se intilni, deşi punc­tele de contact există peste tot. Din această pricină preţioasele „lecturi“ ale lui Al. Călinescu nu sunt atit o interpretare a ope­rei lui Caragiale cit mai ales o direcţie de interpretare i­ncidente, volumul de debut al lui Valentin Taşcu, ne înfăţişează­­ un critic tentat in per­manentă să evadeze­­liniele de marginile temei la „Incidente“, care si-a impus-o. O parte a ar­ticolelor şi studiilor pe care le cuprinde cartea contrazic a­­ceastă afirmaţie. Capitolul inti­tulat Tehnica versului cuprinde studii foarte aplicate de istoria si tehnica versului românesc în care autorul înaintează meticu­los către finalul demonstraţiei circumscriindu-se precis temei. Să nu ne lăsăm înşelaţi de apa­renţe. Aceste articole par a fi acte de recluziune voită menite să reprime plăcerea autorului de a vagabonda cu informaţie şi inteligentă prin spaţiile literare cele mai diverse. Evident Va­lentin Taşcu este interesat de tehnica versului şi competenţa lui nu poate fi pusă la îndoială, articolul despre analizele versi­ficaţiei eminesciene întreprinsă de Ibrăileanu dezvăluind un pa­sionat al problemei, dar ceea ce animă cu adevărat scrisul lui Valentin Taşcu e o tensiune a demonstraţiei îndrăzneţe vizibi­lă mai peste tot în Incidente. Ochiul criticului e al, unui con­structor si articolele lui, pole­mice în aparenţă, sunt mai ales fragmente de construcţii, exer­ciţii in vederea unei construcţii viitoare. Insatisfacţia de a con­stata că lui loan Alexandru i se aduce învinuirea de a fi devenit „impersonal“ nu duce la un răz­boi cu autorii reproşului ci la o demonstraţie care caută să evi­denţieze nu ruptura în ca­drul poeziei lui loan Alexan­dru ci, dimpotrivă, continuitatea şi unitatea, în ultimă instanţă caracterul mai personal al ulti­mei perioade faţă de cel mai puţin personal al celor anteri­oare. Valentin Taşcu nu face polemică de cuvinte, nu are în vedere persoane, ci idei. Din această pricină pare să ignore uneori valoarea propriu-zisă a literaturii pe care o discută dacă aceasta îi prilejuieşte o plenară demonstraţie in direc­ţia dorită. Expresiv este micul studiu De la CICLUL MORŢII ln TRANSCENDENTALIA in care criticul tine să demonstreze eminenta sersurilor lui Camil Petrescu şi superioritatea de concepţie a acestuia ca poet. Valentin Taşcu pleacă de la constatarea că poezia lui Camil Petrescu s-a impus­ printr-un covirşitor realism obiectual in plină epocă suprarealistă. Cum a fost posibilă validarea acestei poezii singulare, se întreabă criticul 7 Suspectat de frondă faţă de simbolism scriitorul se explică delimitindu-se. Criticul ne aruncă însă în direcţie con­trară definind poezia lui Camil Petrescu drept simbolistă în sensul instrumentalismului ma­­cedonskian. După ce ne-a con­dus aici criticul produce argu­mentele după care poezia lui Camil Petrescu e înrudită totuşi cu suprarealismul. înrudirea, fiziologică, cum zice autorul, ar fi aceea care l-a îndemnat pe E. Lovinescu şi pe alţii să acor­de drept de cetate unei poezii de o factură atît de singulari­zată. Aparentul ei ermetism a contribuit şi el la acceptarea ei. Dar acest ermetism este alt­ceva decit ermetismul suprarea­liştilor, ne spune criticul, condi­ţionat, el, ermetismul, de o con­cepţie despre poezie complet opusă suprarealismului. Criti­cul este mereu aplicat, observa­ţiile sunt fine, precizările demne de atenţie. Obiectul nu e atît literatura în discuţie ci meca­nismul secret al istoriei literare care­ consacră pe căi tîrziu des­cifrate o poezie pe care meca­nic gîndind credeam că ar fi trebuit s-o respingă. Tema­­ mai curind de sociologia litera­turii pentru care Valentin Taş­cu vădeşte înclinaţie şi cu alte prilejuri. Scriind despre psalmii lui Dosoftei, el notează următoa­rele : „In realitate versurile în manieră populară sunt scrise din pură inspiraţie, intuitiv, auditiv, fără griji pentru teoria versului gata constituită în manifestarea limbii, pe când versurile scrise in martiera greoaie a poeziei aritmice sunt rezultatul unei atente elaborări“. (Sistemul de poezie Costin­ Dosoftei). Disocie­rea interesantă înscrie problema in sfera sociologiei culturii şi li­teraturii, mai precis a influen­ţelor. Dincolo de toate acestea ţinem să subliniem plăcerea disocierilor şi a demonstraţiei, vocaţia constructivă a autoru­lui. Că autorul Incidentelor nu-şi poate reprima cu adevărat por­nirea de a evada din cadrele ■ strimte pentru el ale temelor pe­ căre Ie abordează ne-o arată şi articolul despre proza lui Eugen Barbu. Valentin Taşcu visează aici pur şi simplu în marginea textului închipuind o altă cro­nologie a romanelor decât cea reală, şi propunând o viziune totalizatoare a operei pe baza unor afirmaţii, confesiuni scrii­toriceşti din jurnalul autorului Gropii. El închipuie pentru Eu­gen Barbu o traiectorie scriito­ricească pornind de la titlurile anunţate in Jurnal, aşa cum G. Călinescu promitea să scrie o literatură pleci­nd numai de la titlurile unor opere, încercind să împace actualele contrarii ale activităţii lui critice Valentin Taşcu militează pentru o critică totală a cărei accepţie personală ne-o înfăţişează argumentul cărţii. Efortul teoretic este în­vins de această izbucnire tem­peramentală : „Prefer de o mie de ori eroarea Îndrăzneaţă, de­cit probitatea afişată sub masca erudiţiei“. Ceea ce nu Înseamnă că Valentin Taşcu nu e un cri­tic prob şi că dispreţuieşte eru­diţia. Incidentele lui constituie o incitantă promisiune critică. M. Ungheanu cronica literara 11 AL. CĂLINESCU : ^Caragiale sau virsta modernă a literaturii’1 VUI,v.\Tix TAŞCI VALENTIN TAŞCU: Profund devotaţi patriei, partidului nostru comunist“ Telegrame adresate C.C. al P.C.R., tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU de Adunări generale ale Asociaţiilor scriitorilor întruniţi In adunările generale ale Asociaţiilor scriitorilor din Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, în cadrul cărora au fost amplu analizate şi dezbătute problemele de muncă şi creaţie ale obştei scriitoriceşti, rezultatele obţinute în ultimii ani precum şi sarcinile de viitor, scriitorii şi-au exprimat în telegrame adresate C.C. al P.C.R., tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidu­lui, hotărirea fermă de a acţiona în continuare pentru transpunerea în viaţă a programului ideologic al partidului, răspunzind sprijinu­lui permanent, înţelegerii calde, arătate faţă de dezvoltarea artei şi literaturii româneşti, prin lucrări literare valoroase, demne de prezentul socialist al patriei. „Viaţa în continuă transformare a României Socialiste — se spune in telegrama adresată de Asociaţia scriitorilor din Cluj-Na­poca — prezentul ca şi trecutul ei de luptă ne oferă exemple admi­rabile de oameni înaintaţi. Ea ne inspiră creaţia, ne îndeamnă să-i surprindem aspectele esenţiale in poezia, proza şi în piesele noastre de teatru. Viaţa, marele dascăl, ne fereşte de alunecări în subiec­tivism sau în facilitate, însuşită creator, concepţia marxist-leninistă despre lume şi societate, ne ajută să distingem şi să apreciem obiectiv importanţa faptelor de viaţă la care participăm, a istoriei contemporane, în tot ce scriem se vede şi lecţia vieţii actuale şi generoasa perspectivă a concepţiei despre lume şi viaţă a partidu­lui nostru marxist-leninist. Trăind de veacuri pe acest pămînt urit al patriei, romanii, maghiarii, germanii au fost şi sînt însufleţiţi de aceleaşi năzuinţe, aceeaşi dragoste de patrie ne uneşte astăzi pe noi toţi, scriitori români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi din Cluj-Napoca, strîns uniţi in jurul partidului nostru comunist, dăruiţi cauzei măreţe a slujirii patriei şi poporului. Vrem, cum spunea un mare critic al nostru, «Să creăm durabil şi esenţial» pentru omul înaintat al societăţii socialiste româneşti, solidari cu munca de construcţie a ţării, cu înaltele idealuri politice, patriotice şi umaniste ale României Socialiste“. . . , „în spiritul principiilor patriotismului socialist care anima în­tregul popor, al dragostei neţărmurite faţă de pământul natal, scrii­torii timişoreni — se afirmă în telegrama adresată secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu­­ consideră drept o îndatorire a lor de onoare să participe cu trup şi suflet la dezvoltarea şi înflorirea ţării, să o slujească necontenit, cu abnegaţie şi fierbinte dăruire, attalizindu-şi creaţia, elaborînd coordonatele drumului de viitor, în lumina ideilor programatice conţinute în documentele Congresului al XI-lea al partidului, ale Congresului Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, călăuzindu-ne neabătut după indicaţiile şi îndemnurile Dumneavoastră, scriitorii timişoreni, români, germani, maghiari, sîrbi, reprezentând toate­ generaţiile într-o unită şi splendidă cunună de simţăminte solidare, profund devotaţi patriei comune, România Socialistă, partidului nostru comunist, se angajează să nu-şi precupeţească eforturile in strădaniile de a înnobila prin creaţiile lor conştiinţa oamenilor de azi de a duce mai departe stindardul spiritual al înaintaşilor spre noi culmi ale civilizaţiei socialiste şi comuniste“. In acelaşi spirit de înaltă responsabilitate, telegrama scriitorilor întruniţi în Adunarea Generală a Asociaţiei din Braşov spune,­­ printre altele : „Sintem­ mineri că facem parte din Partidul Co­munist Român şi că sîntem înregimentaţi în marele front al între­gului popor care construieşte intre hotarele ţării noastre idealul suprem al omenirii, comunismul. Sîntem mindri de a contribui prin scrisul nostru la formarea unei conştiinţe noi, ca expresie a adevă­ratului umanism şi a filozofiei marxist-leniniste. Sîntem mindri că noi, scriitorii, ne bucurăm de înaltele Dumneavoastră aprecieri şi de înalta încredere pe care ne-o acordaţi întotdeauna. Legaţi prin acelaşi ideal şi prin acelaşi pămînt pe care ne-are născut, români, maghiari şi germani laolaltă, sîntem hotărîţi să luptăm prin operele noastre pentru o cultură românească şi comunistă, călăuziţi de pro­fundul sentiment patriotic din inimile noastre, precum şi de spiri­tul internaţionalist al Înfrăţirii popoarelor, al păcii in lume şi al instaurării pe întreaga planetă a dreptăţii şi libertăţii“. mm­rii .................... • La Muzeul de artă al Repu­blicii a fost inaugurată seria de prezentări ale colecţiilor care au avut de suferit de pe urma cutre­murului din 4 martie şi care, în prezent, sunt adăpostite de Muzeul de artă al R.S.R. Cunoscuta co­lecţie Zambaccian şi-a redeschis astfel porţile (pentru perioada 26.IV.—10.VI.) Intr-unul din cele mai mari şi mai frumoase spaţii ale muzeului. Cutremurul a afectat nu numai clădirile care adăpos­teau colecţiile de artă ale Capitalei ci şi lucrări chiar, sistemul lor de expunere. Multe tablouri, sculpturi, piese de artă decorativă, ceramică in special au fost dete­riorate. Supravieţuirea pentru noi şi pentru generaţiile viitoare a a­­cestui inestimabil tezaur al artei româneşti şi universale a devenit astfel o problemă de o deosebită importanţă Lucrările au fost adă­postite la Muzeul de artă; s-a creat în acest sens un depozit spe­cial care dispune, bineînţeles, de condiţii optime de conservare. Ar­tiştii restauratori şi-au început mi­găloasa lor muncă. Şi iată că acum, prima şi, probabil, cea mai importantă dintre colecţii se re­­întîlneşte cu publicul. Celelalte colecţii vor fi oferite iubitorilor de artă în perioada imediat ur­mătoare: Iser (25. VI­—­25. VII), Dona (20. VI—10.IX), Avakian (3.VIII—10.IX), Simu (15.IX—10.XI, Oprescu (20.X—20.XI), Pallady (25.XI—31.XII). Publicul, prezent în număr mare la vernisajul Mu­zeului Zambaccian, a remarcat faptul că organizatorii au respec­tat inventarul, personalitatea şi entitatea colecţiei. In concepţia­­ specialiştilor aceste muzee rămîn în continuare unităţi de sine stă­tătoare care îşi păstrează unitatea şi numele. Readucerea colecţiilor de artă în circuitul public într-un interval de timp destul de redus demonstrează, desigur, grija deo­sebită pentru patrimoniul nostru de artă care este astfel integrat vieţii cotidiene, restituit oameni­lor, setei lor de frumos. • Joi 28 aprilie a avut loc la Librăria ,,Mihail Sadoveanu“ din Capitală, în prezenţa unui nu­meros public, lansarea volumului „Aforisme şi cugetări“ al scriitoru­lui şi filozofului Constantin Tsa­­tsos, preşedintele Republicii Elene. La festivitate au fost prezenţi tova­răşii Miu Dobrescu, preşedintele Consiliului culturii şi educaţiei so­cialiste, Vasile Gliga, adjunct al ministrului afacerilor externe, Vir­gil Teodorescu, preşedintele Uniu-­­nii scriitorilor, reprezentanţi ai I.R.R.C.S. şi ai Asociaţiei interna­ţionale de studii sud-est europene, academicieni, scriitori, profesori, directori de edituri, alţi oameni de cultură. A fost prezent ambasadorul Republicii Elene la Bucureşti, Dimitri Papa­­dakis, şi membri ai ambasadei. Volumul, apărut la editura Uni­vers, (traducerea : Ion Brad şi Dumitru Nicolae ; prefaţa : Mir­­cea Maliţa) constituie un eveni­ment editorial de reală însemnă­tate care se înscrie totodată ca un moment de referinţă în cro­nica bunelor relaţii româno-elene. Despre însemnătatea apariţiei a­­cestei cărţi în limba română a vorbit prof. univ. dr. doc. Romul Munteanu, directorul Editurii Univers. • 35 de poeţi din judeţele Alba, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Covasna, Galaţi, Gorj, Hunedoara, Sălaj, Vâlcea şi din municipiul Bucureşti au participat la cea de-a V-a edi­ţie a Concursului şi Festivalului de poezie patriotică „Nicolae Băl­­cescu“ desfăşurat în zilele de 23 şi 24 aprilie la Rîmnicu-Vîlcea. Orga­nizată în cadru Festivalului naţio­nal „Cîntarea României“, această manifestare tradiţională a poeziei celei mai tinere s-a bucurat de o largă audienţă în rîndul publicului vîlcean care a participat la şeză­toarea literar-artistică „Sîntem o naţiune independentă“, la vernisa­jul expoziţiei de carte „Bălcescu In conştiinţa posterităţii­“, la recita­lul poeţilor laureaţi care a încu­nunat festivitatea de premiere a concursului de poezie. Juriul al­cătuit din personalităţi ale poeziei, criticii............... „­o­maneşti a decernat „fulajele pre­literare şi publicisticii To­min Nicolae Bălcescu“ lui Felix Sima. celelalte premii au fost a­­cordate lui Artur Bădiţa (pre­miul I), Gh. Zincescu (premiul II), Tudor Voinea (premiul III), Cleopatra Lorinţiu (Premiul re­­vistei „Luceafărul“), Domniţa Pe­tri (Premiul revistei „Tribuna“), Gh. Voica (Premiul ziarului „Ori­zont“), Val Guratiuc (Premiul re­vistei „Convorbiri literare“), Gh. Minca (Premiul Studioului de ra­dio Craiova), Constanţa Muntea­nu (Premiul revistei „Ramuri“) Luca Onul (Premiul revistei „Ar­geş“), Nicolae Nicoară (Premiul tinereţii), Petre Apetri (Premiul Muzeului N. Bălcescu). Colocviul „Ideea de neatîrnare în poezia patriotică românească“ a încheiat cele două zile de sărbă­toare a poeziei de la vilcea­ prezenţe V O precizare Stimate tovarăşe redactor şef, Vă rog să aveţi amabilitatea să dispuneţi publicarea in revista Luceafărul pe care o conduceţi următoarea precizare : Revista Secolul 20 numerele 10—11—12 (189—190— 191) pe anul 1976, a publicat la rubrica „Glose şi co­­mentarii“ un amplu şi interesant eseu semnat de Ben­jamin Fondane (B. Fundoianu), despre marele Brăn­­cuşi în traducerea lui Teo Preda. Eseul — dupâ cum menţionează şi traducătoarea — a apărut in revista Cahiers de l’Etoile nr. IV1929 cu titlul Brancusi. Ţin să precizez că eseul amintit nu apare­ la noi, aşa cum s-ar putea crede, pentru prima oară in româ­neşte. De fapt, el a apărut mai intii in revista Luceafărul — cu unele inerente greşeli de tipar — nr. 23 (371) cu data de 7 iunie 1969, cu titlul Fundo­ianu despre Brâncuşi in tălmăcirea lui Paul Daniel şi a lui A. Ghiţulescu. Eseul era însoţit de un articol al semnatarului acestor rânduri şi se referea la o vi­zită făcută de B. Fundoianu împreună cu mine în 1935 genialului artist care-şi avea locuinţa şi atelierul in Impasse Ronsine, 8 din Paris. Am socotit că este neapărat necesară această preci­zare, finind seamă de faptul că prestigioasa revistă Secolul 20 publică cu precădere material absolit inedit. Cu multe mulțumiri, Paul Daniel f. proza Un roman epistolar t­­­ema „sanatoriului“, ca un­­ spaţiu aparte, cu legi şi organizare tipică, cu o vi­­­ziune şi înţelegere a lu­mii diferite de perspec­tiva normalitatii a interesat nu pu­ţini proziitori.-­ Este suficient să amintim modelul cel mai prestigios, „Mesigţele vrăjit“ al lui Thomas Maritt, unde experienţa scriitorului capătă o dimensiune iniţiatic-sim­­bolică, sau, în literatura română, unghiul existenţialist din „Inimi cicatrizate“ şi „Vizuina luminată“, romanele lui Marcel Blecher. Am amintit aceste exemple nu pentru a estompa prin comparaţie, volu­mul*) recenzat aici, ci doar pentru a contura o tipologie a motivului. Şi orice referire la cei doi autori nu se va face sub raport valoric : o astfel de paralelă ar fi imposibilă ci numai paradigmatic, din per­spectiva descrierii motivelor. In ul­tima sa carte, Titu Constantin abordează şi el aceeaşi tematică în­tr-o formulă compoziţională însă deosebită : romanul epistolar. Un tânăr, bolnav de reumatism, inter­nat într-un sanatoriu pe malul mării trimite aproape zilnic tatălui său vitreg Polihron, scrisori in care relatează, ca intr-un jurnal, intim, noua sa experienţă şi situa­ţie de viaţă. După douăzeci de ani, părăsit de fiul său adoptiv, Poli­hron, imbătrînit şi bolnav, adună scrisorile şi le ordonează cronolo­gic pentru a desprinde un sens sau a lăsa altora posibilitatea de a ju­deca întimplările. Artificiul de ex­punere este evident dar odată con­venţia acceptată romanul se desfă­şoară destul de coerent şi închegat. Ce cuprind aceste scrisori ? Pe de o parte, reacţiile psihice şi afective ale tânărului Augustin în contact cu noul său mediu şi încercarea de­­:­adaptare şi integrare în el, iar pe de alte, o serie de descrieri, ca­racterizări şi portrete ale bolnavi­lor precum şi ale relaţiilor uneori mai puţin obişnuite dintre ei. Din păcate, însă, cele două planuri ro­mâni oarecum disparate, Augustin constituind un punct de legătură fragil, creat parcă spre a ilustra cava şi nu a trăi şi interioriza ex­perienţa. Relaţiile lui cu celelalte personaje nu depăşesc nivelul enunţiativ. Dacă pentru Hans Cas­­torp din „Muntele vrăjit“, lumea sanatoriului se constituie într-un­ ritual de spiritualizare, dacă Ema­nuel din „Inimi cicatrizate« îşi tră­ieşte starea maladivă cu o lucidi­tate şi intensitate împinse la limi­­tă, eroul lui Titu Constantin nu îşi modifică prea mult percepţia, deşi intenţia autorului a fost alta — în contact cu noua realitate. Există însă o anume acuitate a simţurilor, o înregistrare hipersensibilă a ma­teriei care schimbă într-un fel sta­rea aparent neutră a lui Augustin. „Au trecut două ore de cînd am ajuns şi într-un anume loc din creier mi se răsuceşte ceva fier­binte şi rece. Ţi-am spus că aerul de aici este cu totul altfel decit la noi in oraş. Nu înţeleg deocamdată exact nu ei anume constă deosebirea , parcă in densitatea lui, parcă în felul tăios in care îti intră în nori. Si lumina e arte, dar pe mine ml dor ochii acum. Mă dor orbitele. Se vede ce­rul, împodobit in albastru. Se văd nori albi, lucitori, lunecând la stin­gă, lunecând la dreapta. Seamănă cu niște clopote care dansează. E o zi imensă. N-ar trebui să dorm în­tr-o astfel de zi, dar este singurul lucru pe care-1 pot face acum. Și parcă mi-e cald. Trupul meu simte o undă caldă traversîndu-1. Vine somnul. Trag draperiile. îmi așez încet capul pe pernă și închid ochii. Mă strădui să rămîn nemişcat pe spate. Este o cutremurare în mine. Şi parcă mi-e frig“. Această „cu­tremurare“ sensibilă este însă o metaforă, un semn al unei alte, teribile revelaţii , a descoperirii treptate a adevăratei fete a tatălui său vitreg. Din convorbirile cu Aristide Papadoglu, fost ofiţer, fost prieten al lui Polihron, din mărtu­risirile "doamirei Hedvigă, profesoa­ra de’’pian,' din amintirii . Şi15'fapte disparate, altădată lipsite de sem­nificaţie,­­ Augustin creionează trep­tat portretul unui­ caracter mon­struos. Şi interesul cărţii constă tocmai In aceasta gradată investi­gaţie şi apoi rechizitoriul pe care fiul il face cu luciditate asupra ta­tălui său, fost şef legionar (printre alte crime numărindu-se omorirea unui evreu şi a copilului său, coleg de şcoală cu Augustin), strecurat după război în consiliul primăriei unde comite alte fapte odioase. Acest fir narativ atit de promi­țător nu a fost însă exploatat în­deajuns de autor, finalul romanu­lui fiind oarecum expediat. Tână­rul, părăsind spitalul, se desparte definitiv de tatăl său. Un mai mare accent pus pe frămintările morale ale lui Augustin ar fi dat mai mul­tă consistenţă personajului. Cartea lui Titu Constantin porneşte de la o premisă interesantă. Pe care nu o dezvoltă şi o realizează, însă, de­cit parţial. Paul Dugneanu •­ Titu Constantin : „Scrisori de vacanţă". Editura „Cartea Romă­­neasca“, 1977. TITO CON-lsNl’N ^"vîăţ al cârtUor «Far ;­F u PI Imagism poetic rin virulenţa imagistică, . francheţea discursului li- Iric, acuitatea senzorială " specific feminină, primul volum al Carolinei Ilica, Neimblinzită ca o stea lactee, pro­punea o postă cu frumoase per­spective, pentru care premiul de debut al Editurii Eminescu pe anul 1973 constituia­ prima treaptă a a­­firmării. Acelei cărţi i-a urmat un album lir­co-plastic, o mapă de poe­zii ilustrate, publicată într-o tipo­grafie obişnuită să dea pe piaţă mai multe albume de artă, decit cărţi de poezii. Apariţia mapei a scăpat a­­tenţiei comentatorilor de poezie ; u­­nora pentru că tirajul a fost unul confidenţial, altora poate pentru că era greu de stabilit dacă poeziile i­­lustrau desenele o­ri acestea din urmă comentau textele. Aşadar, pu­tem considera Dogoarea şi flacăra­­ drept cel de-al doilea volum al Ca­rolinei Ilica, carte aşteptată cu in­teres, atît de cititori cât şi de cei care se încumetaseră să pronosti­cheze evoluţia tinerei şi talentatei poete. In ceea ce ne priveşte, în re­cenzia la prim­tul volum, afirmam în finalul comentariului că nu aştep­tăm numai cu motivată curiozitate următoarele cărţi ale Carolinei Ili­ca, ci şi cu teamă. Asta pentru că, deşi recunoscusem poetei calităţile subliniate mai de toţi comentatorii, ne manifestasem şi reticenţa faţă de poeţii preocupaţi prea puţin de idei, mizînd exclusiv pe o poezie frusta, a simţurilor la pîndă. Ca şi în cazul altei poete de talent, am numit-o pe Mara Nicoară, ne gindeam la drep­tele spuse ale lui Călinescu după care o reacţie prea senzorială are darul să violeze citeodată simbolul. O spunem de la bun început. Do­goarea şi flacăra ni se pare a unna cu prea mare fidelitate diagrama li­rică din Neimblinzită ca o stea lac­tee, poeta nereuşind să pună in cel de-al doilea volum al său dramul de viată proprie care să-l consti­tuie într-o carte de sine stătătoare ; regimul de vasalitate fată de volu­mul de debut este evident. Ne gîn­­dim la substanţa lirică şi la modelul ei propriu de-a transfigura, de-a se constitui în nuclee cu adevărat, via­bile artistic, fiindcă în privinţa da­telor formale, de exterior, noutăţile sunt vizibile, dar ele ne interesează mai puţin. Deci, aceeaşi poezie a simţurilor mereu la pîndă („O, cinci ursoaice, simţurile toate, / Cu nă­rile aprinse, îmbuibate, II Mereu la pindă !“)­in care şi gîndul capătă consistenţa plasmatică a sîngelui... ,,Gîndul e o dîră / De singe cald­­ îl sorb şi îl respiră". In această poezie a „sîngelui cu pofte de-mpărat“, freneziei erotice nu i se poate opune nimic. Orgo­lios, pătimaş­­ul liric sfidează fără frică („Pe tinereţea mea porţi oare ciudă , / Pe carnea aurie ? Sau, m­alto, / Pe îndrăzneală de-aţi ieşi în faţă ?“), dulce abandon, călătoria hipnotică sub aripa unui eros dez­lănţuit este asumată cu voluptate : „Vin şerpi hipnotizaţi, surpând pe­tale / De maci frivoli, dar, iată, nu mi-e frică / Şi calc pe el, se lasă, se ridică / In deal şi vale, deal şi deal şi vale. // Polen şi zvonuri şi culori şi scrum / Se înfăşoară dulci, linguşitoare / Pe simţuri, jinduind să le omoare. // Nu-i nimeni să mă apere acum. / Doar nara mai plu­teşte pe dire de parfum / Din por­tul unei flori spre altă floare“. Ni­mic nu pare a tulbura această tran­să erotică, lama rece a vreunei idei este­ „respinsă“ printr-un „comenta­riu“ cvasi-ironic : „La douăzeci şi tr­ei de ani, / Puternică-n armura ti­nereţii, / Mă ruşinez la tin­eh­et din Platon : / «Plăcerea-i cel mai mare dintre impostori»“. Din cînd în cînd însă, îndoiala îşi face simţită gheara ei de gheaţă şi, aşa cum foarte fru­mos spune poete, pasărea fericirii devine simbolul unei dureroase de­rive : „Atingeri de aripă, numai . / Mai mult să nu ceri : / Pasărea fără picioare, a fericirii, / nu se poate­­aşeza nicăieri“. Momentele mai puţin fericite ale acestei poezii apar atunci cînd poete cedează în faţa anecdoticii („De-a­­cum m-aşteaptă grijile fireşti. / Bo­gatele nimicuri femeieşti ! Şi lan­ţul căsniciei, de aur. Şi copiii...“, „Dar teme-te ! Prin colţuri ca un cuib / năpârcile birfelilor s-adună, / iar după faldul de amurg lăsat / Pe­reţii stau la pîndă să te spună“) ori cînd nu poate evite registrul ro­manţei în care „cîrceii chemării“ nu pot cîştiga interesul serios al lec­torului : „împinsă de-a privirilor căldură, / Fiinţa mea spre tine s-a întins../ Şi în cîrceii de chemări te-a prins / Şi in docinţi ce tremură şi fură“. Piesele de rezistenţă ale poeziei Carolinei Ilica rămîn, şi in acest volum, cele despre care, la apariţia Neimblînzitei ca o stea lactee, s-a spus că dau „o atmosferă de mit, de poveste“. Așa este, de pildă, Vulpea înmiresmată, poezie căreia, dacă i se uită o ultimă strofă cam explicativă, îi putem spune antolo­gică : „Se-mbată alaiul pădurii . Ea trece z Tirîndu-și prinosul de blă­nuri. // Smerit se înclină un paj : I — Oare poiana aprinsă de fragi / Ridică răscoapte văpăi de parfu­­muri ?“. Ar mai fi de spus că, deşi deo­camdată poemul în proză nu-i este uşor accesibil poetei, el devine un exerciţiu profitabil pentru Carolina Ilica, fiindcă suprafaţa lui aleatorie mai risipeşte miresmele, parfumu­­rile, dau şansă materiei poetice, de­seori ostentativ aglomerată, să se primenească fără a se subţia în e­­senţă, fac poezia mai diafană, o de­cantează. Dogoarea şi flacăra reconfirmă o vocaţie poetică autentică, luminîn­­du-i, in egală măsură, şansele şi li­mitele , niciunele de neglijat. Dorin Tudoran •­ Carolina Ilica. „Dogoarea și flacăra". Editura „Eminescu" 1976. A vitt L*h / • !"//' ///.*// ■ *''// <■/ (£>• cp UI <r S3 13 a a * r Critică stenografică i nteresat de critica dialo­­gală, practicată nu nu­mai ca un „divan“ al breslei, ci mai cu seamă ca o „gîlceavă a înţelep­tului cu lumea", ca o vie dezba­tere în spaţiul „unei literaturi cu valoare de comuniune“ (s.a.), Dan Culcer îşi publică cea de-a doua carte sub forma unui montaj in care banda sonoră se vrea steno­grama unei convorbiri critice cu alţii şi cu sine, înregistrată rare­ori între pereţii bibliotecii, cel mai adesea între graniţele „obştei scrii­toriceşti şi a obştei naţionale“. Criticul in ipostaza de lector solitar dispare pe fundalul epocii şi al vieţii literare aduse astfel in prim plan. Exprimîndu-şi textual opţiunea pentru sociologia literaturii şi în genere pentru „conjuncţia“ meto­delor critice, Dan Culcer e atras in realitate de un teritoriu mai larg cuprinzind socio-dinamica culturii şi literaturii, teritoriu vizibil în proiectele sale legate de funcţio­narea presei, editurilor etc., a me­canismului critic în ultimă ins­tanţă. „Trăind literatura“ ne apare, din această perspectivă, o sintagmă deloc patetică şi sentimentală, ce exprimă condiţia elementară a unei strategii culturale de impu­nere a valorilor. Dan Culcer este un impetuos participant la acest dialog. Probele pe care le aduce in discuţie, referinţele sunt concrete, imediate. Cartea sa e una dintre puţinele ce fac constante şi dese trimiteri la presa literară, la con­fraţi. Recenzia, foiletonul, eseul critic sunt puse sub registrul orali­tăţii şi sociabilităţii comentariului, cu cîteva ticuri uneori. Critica practicată de Dan Culcer este conversaţională. Ca în orice dialog, debutul aces­tei cărţi este mai dificil, mai greoi. Secţiunea rezervată criticii e satu­rată, de deziderate legate de con­diţia acesteia. Problematizarea se face în mers, există şi truisme, comentariul e uneori contextual, ceea ce nivelează dimensiunile ju­decăţii de valoare sau de situare. Sunt relevate mai cu seamă evi­denţele, poziţiile explicite ale cri­ticilor, Intenţiile declarate, pierzîn­­du-se din vedere „faţa ascunsă“, subtextuală, a gîndirii şi metodei lor. Secţiunea dedicată prozei e partea cea mai realizată a cărţii. Capitolele despre Marin Preda, D. R. Popescu, Alexandru Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Radu­ Cosaşu, Mircea Ciobanu, Radu Petrescu ş.a. relie­fează relaţia dintre roman şi isto­rie cu o atitudine consecventă, în care descifrăm conştiinţa unei ge­neraţii ce s-a născut în miezul is­toriei, neavând dreptul s-o eludeze sau s-o falsifice. Lipseşte însă ne­motivat analiza romanului Delirul, schiţată oarecum şi aro­nată pînă la editarea întregului ciclu roma­nesc, atitudine nerepetată în cazul Vinătorii regale. Paginile dedicate prozei sunt marcate de o creştere a pretenţiilor criticului, devenit mult mai sever în judecăţile sale. Ana­liza e atentă la contrafaceri, și nu admite „falsuri“ epice acolo unde istoria n-a fost in nici un caz de­cor ci „ne-a străbătut ogorul ca un tanc“, cum ar spune Malraux. Valoarea romanelor e judecată in conformitate cu implicarea reală a istoriei, nu numai evenimentual sau lingvistic (V. Ion Lăncrănjan şi Alexandru Jar) ci ca punct de reper ce edifică lăuntric, fiecare personaj sau adevăr. Este respinsă proza ce ocultează valenţele tragi­cului sau le mimează. Volumul propune adesea o „lectură fier­binte“ a cărţilor, nemascată. Criti­cul nu-şi refuză subiectivitatea, exclamaţiile, idealurile, utopiile, dezamăgirea sau entuziasmul. Multe pagini respiră aerul unui jurnal de critic sau memorial, pre­sărat de confesiuni şi proiecte, de schiţe de autoportret, adnotări, fişe reveniri, al căror montaj e dispa­rat şi febril. Despre poezie doar cîteva referinţe. Foarte preţuit este Ion Caraion. Actul critic înţeles ca pură contemplaţie, meditaţie sau observaţie solitară nu-l interesează pe Dan Culcer. Doina Uricariu *­ Dan Culcer : „Citind sau trăind literatura“, Editura „Dacia“, Cluj-Napoca 1976. * mm. CITIND , TRĂIND LITERATURA

Next