Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)
1977-04-30 / nr. 18
30 APRILIE 1977 al. Călinescu n-are superstiţia „interpretărilor de excepţie“ care singure ar valida după , unii, , actul critic şi pe autorul lui, în Caragiale sau virsta modernă a literaturii, Al. Călinescu ne propune cîteva „direcţii posibile“ ale lecturii Operei lui Caragiale, cu alte cuvinte o întoarcere la text, singurul în măsură să vorbească convingător despre originalitatea scriitorului. Cartea însumează cîteva fine observaţii de natură să precizeze fizionomia operei lui Caragiale relevindu-i mai ales sigiliul estetic particular, întoarcerea la text probează în cartea, lui Al. Călinescu că în bună măsură proza lui Caragiale exploatează formele „minore“, „joase" aie literaturii dîndu-le o reală vitalitate artistică. Ca și Cehov, Caragiale scrie cea mai mare parte a prozei lui pentru gazetele umoristice în formele cerute de această colaborare. Desigur, nu simplul transport de mijloace minore a dat rezultatele artistice cunoscute. Caragiale era un duşman constant al clişeelor literare de tot felul şi proza lui se constituie ca un act de denunţare a formelor literare parazitare. Instalat în speciile minore ale gazetăriei el le divulgă mecanismul. Făcînd reportaj el îi ridiculizează ticurile. Scriind nuvelă el caută să se delimiteze de locurile comune ale nuvelisticii din epocă. Stabilind aceste caracteristici, argumentîndu-le cu citate care fac afirmaţiile criticului indiscutabile operaţia este încă incompletă. Intenţia lui Al. Călinescu e de a-l situa pe Caragiale in epocă, alături de marii reprezentanţi ai procesului literar amintit, de a face din el un mare contemporan al lor, cu alte cuvinte un sincronizat la marele curent de înnoire a literaturii secolului trecut. Companionii lui Caragiale în această campanie de radicalizare a expresiei literare sînt Cehov, Twain, Jarry, Allais. Pe teren românesc, fără impuls exterior Caragiale procedează la promovarea formelor literare amintite dizolvînd totodată clişeistica producţiei epocii. Altă intenţie de a evidenţia modernitatea gindirii artistice a lui Caragiale care, ne spune autorul, „este primul scriitor român care lărgeşte considerabil, intr-un spirit nu se poate mai modern, sfera conceptului de artă“. Impresionează in lucrarea lui Al. Călinescu mulţimea textelor convocate să-i susţină afirmaţiile. Ele subliniază preocuparea de artă în înţeles modern a scriitorului, subtilitatea gîndirii lui artistice. Din acest punct de vedere Al. Călinescu pune în valoare o geografie mai puţin cunoscută a operei lui Caragiale. Constanta definitorie a lui Caragiale din punctul de vedere al cărţii lui Al. Călinescu este modul parodic. Cele cîteva parodii ale scriitorului au fost remarcate de istorici literari, introduse în antologii, menţionate critic fără a li se aronda importanţa pe care o merită in ansamblul întregii opere. Cele mai interesante sunt, după cum o afirmă şi Al. Călinescu, cele inspirate de evoluţia prozei. Ironia, sarcasmul chiar al autorului Scrisorii pierdute sunt puse aici în slujba unor „denudări“ literare care dovedesc o conştiinţă literară excepţională. Autorul cărţii categoriseşte parodiile lui Caragiale, fie ele declarate sau nu, drept „exerciţii de stil“ formulă potrivită pentru un scriitor care se poate familiariza cu orice tipar literar reproducîndu-l întocmai dar cu o detaşare lucidă care anulează modelului laturile inerte. Exerciţiile de stil ilustrează modernitatea gîndirii artistice a scriitorului care pe această cale investighează posibilităţile limbajului şi ale literaturii verificindu-le trăinicia. Smărăndiţa, „romanul modern“ scris de Caragiale pentru a ridiculiza noul curent literar ce se ivea la orizont, semănătorismul, e o capodoperă a speciei şi este grăitor pentru luciditatea cu care scriitorul privea evoluţia literaturii române, primejdia închiderii ei în tipare golite de orice miez real. Interesantă este şi apropierea pe care Al. Călinescu o face între Caragiale şi Flaubert. Dicţionarului de idei primite, al ultimului, el îi adaugă altul extras din textele lui Caragiale în care criticul găseşte intenţie şi corozivitate. Direcţiile lecturii propuse de Al. Călinescu îl aşează pe Caragiale într-o reţea de referinţe explicite cu ajutorul cărora opera marelui scriitor român poate fi străbătută într-un chip mai profitabil decit până acum. Elocventă pentru profitul intelectual şi estetic al analizei pe text cartea lui Al. Călinescu divulgă însă şi insuficientele posibile ale metodei. Observaţiile extrase din analiza la text sunt dispuse toate la acelaşi nivel. Materia nu suferă o prelucrare ulterioară, nu este cu alte cuvinte ierarhizată, organizată. Capitolele curg paralele, unul lingă altul, fără a se intilni, deşi punctele de contact există peste tot. Din această pricină preţioasele „lecturi“ ale lui Al. Călinescu nu sunt atit o interpretare a operei lui Caragiale cit mai ales o direcţie de interpretare incidente, volumul de debut al lui Valentin Taşcu, ne înfăţişează un critic tentat in permanentă să evadezeliniele de marginile temei la „Incidente“, care si-a impus-o. O parte a articolelor şi studiilor pe care le cuprinde cartea contrazic această afirmaţie. Capitolul intitulat Tehnica versului cuprinde studii foarte aplicate de istoria si tehnica versului românesc în care autorul înaintează meticulos către finalul demonstraţiei circumscriindu-se precis temei. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Aceste articole par a fi acte de recluziune voită menite să reprime plăcerea autorului de a vagabonda cu informaţie şi inteligentă prin spaţiile literare cele mai diverse. Evident Valentin Taşcu este interesat de tehnica versului şi competenţa lui nu poate fi pusă la îndoială, articolul despre analizele versificaţiei eminesciene întreprinsă de Ibrăileanu dezvăluind un pasionat al problemei, dar ceea ce animă cu adevărat scrisul lui Valentin Taşcu e o tensiune a demonstraţiei îndrăzneţe vizibilă mai peste tot în Incidente. Ochiul criticului e al, unui constructor si articolele lui, polemice în aparenţă, sunt mai ales fragmente de construcţii, exerciţii in vederea unei construcţii viitoare. Insatisfacţia de a constata că lui loan Alexandru i se aduce învinuirea de a fi devenit „impersonal“ nu duce la un război cu autorii reproşului ci la o demonstraţie care caută să evidenţieze nu ruptura în cadrul poeziei lui loan Alexandru ci, dimpotrivă, continuitatea şi unitatea, în ultimă instanţă caracterul mai personal al ultimei perioade faţă de cel mai puţin personal al celor anterioare. Valentin Taşcu nu face polemică de cuvinte, nu are în vedere persoane, ci idei. Din această pricină pare să ignore uneori valoarea propriu-zisă a literaturii pe care o discută dacă aceasta îi prilejuieşte o plenară demonstraţie in direcţia dorită. Expresiv este micul studiu De la CICLUL MORŢII ln TRANSCENDENTALIA in care criticul tine să demonstreze eminenta sersurilor lui Camil Petrescu şi superioritatea de concepţie a acestuia ca poet. Valentin Taşcu pleacă de la constatarea că poezia lui Camil Petrescu s-a impus printr-un covirşitor realism obiectual in plină epocă suprarealistă. Cum a fost posibilă validarea acestei poezii singulare, se întreabă criticul 7 Suspectat de frondă faţă de simbolism scriitorul se explică delimitindu-se. Criticul ne aruncă însă în direcţie contrară definind poezia lui Camil Petrescu drept simbolistă în sensul instrumentalismului macedonskian. După ce ne-a condus aici criticul produce argumentele după care poezia lui Camil Petrescu e înrudită totuşi cu suprarealismul. înrudirea, fiziologică, cum zice autorul, ar fi aceea care l-a îndemnat pe E. Lovinescu şi pe alţii să acorde drept de cetate unei poezii de o factură atît de singularizată. Aparentul ei ermetism a contribuit şi el la acceptarea ei. Dar acest ermetism este altceva decit ermetismul suprarealiştilor, ne spune criticul, condiţionat, el, ermetismul, de o concepţie despre poezie complet opusă suprarealismului. Criticul este mereu aplicat, observaţiile sunt fine, precizările demne de atenţie. Obiectul nu e atît literatura în discuţie ci mecanismul secret al istoriei literare care consacră pe căi tîrziu descifrate o poezie pe care mecanic gîndind credeam că ar fi trebuit s-o respingă. Tema mai curind de sociologia literaturii pentru care Valentin Taşcu vădeşte înclinaţie şi cu alte prilejuri. Scriind despre psalmii lui Dosoftei, el notează următoarele : „In realitate versurile în manieră populară sunt scrise din pură inspiraţie, intuitiv, auditiv, fără griji pentru teoria versului gata constituită în manifestarea limbii, pe când versurile scrise in martiera greoaie a poeziei aritmice sunt rezultatul unei atente elaborări“. (Sistemul de poezie Costin Dosoftei). Disocierea interesantă înscrie problema in sfera sociologiei culturii şi literaturii, mai precis a influenţelor. Dincolo de toate acestea ţinem să subliniem plăcerea disocierilor şi a demonstraţiei, vocaţia constructivă a autorului. Că autorul Incidentelor nu-şi poate reprima cu adevărat pornirea de a evada din cadrele ■ strimte pentru el ale temelor pe căre Ie abordează ne-o arată şi articolul despre proza lui Eugen Barbu. Valentin Taşcu visează aici pur şi simplu în marginea textului închipuind o altă cronologie a romanelor decât cea reală, şi propunând o viziune totalizatoare a operei pe baza unor afirmaţii, confesiuni scriitoriceşti din jurnalul autorului Gropii. El închipuie pentru Eugen Barbu o traiectorie scriitoricească pornind de la titlurile anunţate in Jurnal, aşa cum G. Călinescu promitea să scrie o literatură plecind numai de la titlurile unor opere, încercind să împace actualele contrarii ale activităţii lui critice Valentin Taşcu militează pentru o critică totală a cărei accepţie personală ne-o înfăţişează argumentul cărţii. Efortul teoretic este învins de această izbucnire temperamentală : „Prefer de o mie de ori eroarea Îndrăzneaţă, decit probitatea afişată sub masca erudiţiei“. Ceea ce nu Înseamnă că Valentin Taşcu nu e un critic prob şi că dispreţuieşte erudiţia. Incidentele lui constituie o incitantă promisiune critică. M. Ungheanu cronica literara 11 AL. CĂLINESCU : ^Caragiale sau virsta modernă a literaturii’1 VUI,v.\Tix TAŞCI VALENTIN TAŞCU: Profund devotaţi patriei, partidului nostru comunist“ Telegrame adresate C.C. al P.C.R., tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU de Adunări generale ale Asociaţiilor scriitorilor întruniţi In adunările generale ale Asociaţiilor scriitorilor din Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, în cadrul cărora au fost amplu analizate şi dezbătute problemele de muncă şi creaţie ale obştei scriitoriceşti, rezultatele obţinute în ultimii ani precum şi sarcinile de viitor, scriitorii şi-au exprimat în telegrame adresate C.C. al P.C.R., tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, hotărirea fermă de a acţiona în continuare pentru transpunerea în viaţă a programului ideologic al partidului, răspunzind sprijinului permanent, înţelegerii calde, arătate faţă de dezvoltarea artei şi literaturii româneşti, prin lucrări literare valoroase, demne de prezentul socialist al patriei. „Viaţa în continuă transformare a României Socialiste — se spune in telegrama adresată de Asociaţia scriitorilor din Cluj-Napoca — prezentul ca şi trecutul ei de luptă ne oferă exemple admirabile de oameni înaintaţi. Ea ne inspiră creaţia, ne îndeamnă să-i surprindem aspectele esenţiale in poezia, proza şi în piesele noastre de teatru. Viaţa, marele dascăl, ne fereşte de alunecări în subiectivism sau în facilitate, însuşită creator, concepţia marxist-leninistă despre lume şi societate, ne ajută să distingem şi să apreciem obiectiv importanţa faptelor de viaţă la care participăm, a istoriei contemporane, în tot ce scriem se vede şi lecţia vieţii actuale şi generoasa perspectivă a concepţiei despre lume şi viaţă a partidului nostru marxist-leninist. Trăind de veacuri pe acest pămînt urit al patriei, romanii, maghiarii, germanii au fost şi sînt însufleţiţi de aceleaşi năzuinţe, aceeaşi dragoste de patrie ne uneşte astăzi pe noi toţi, scriitori români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi din Cluj-Napoca, strîns uniţi in jurul partidului nostru comunist, dăruiţi cauzei măreţe a slujirii patriei şi poporului. Vrem, cum spunea un mare critic al nostru, «Să creăm durabil şi esenţial» pentru omul înaintat al societăţii socialiste româneşti, solidari cu munca de construcţie a ţării, cu înaltele idealuri politice, patriotice şi umaniste ale României Socialiste“. . . , „în spiritul principiilor patriotismului socialist care anima întregul popor, al dragostei neţărmurite faţă de pământul natal, scriitorii timişoreni — se afirmă în telegrama adresată secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu consideră drept o îndatorire a lor de onoare să participe cu trup şi suflet la dezvoltarea şi înflorirea ţării, să o slujească necontenit, cu abnegaţie şi fierbinte dăruire, attalizindu-şi creaţia, elaborînd coordonatele drumului de viitor, în lumina ideilor programatice conţinute în documentele Congresului al XI-lea al partidului, ale Congresului Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, călăuzindu-ne neabătut după indicaţiile şi îndemnurile Dumneavoastră, scriitorii timişoreni, români, germani, maghiari, sîrbi, reprezentând toate generaţiile într-o unită şi splendidă cunună de simţăminte solidare, profund devotaţi patriei comune, România Socialistă, partidului nostru comunist, se angajează să nu-şi precupeţească eforturile in strădaniile de a înnobila prin creaţiile lor conştiinţa oamenilor de azi de a duce mai departe stindardul spiritual al înaintaşilor spre noi culmi ale civilizaţiei socialiste şi comuniste“. In acelaşi spirit de înaltă responsabilitate, telegrama scriitorilor întruniţi în Adunarea Generală a Asociaţiei din Braşov spune, printre altele : „Sintem mineri că facem parte din Partidul Comunist Român şi că sîntem înregimentaţi în marele front al întregului popor care construieşte intre hotarele ţării noastre idealul suprem al omenirii, comunismul. Sîntem mindri de a contribui prin scrisul nostru la formarea unei conştiinţe noi, ca expresie a adevăratului umanism şi a filozofiei marxist-leniniste. Sîntem mindri că noi, scriitorii, ne bucurăm de înaltele Dumneavoastră aprecieri şi de înalta încredere pe care ne-o acordaţi întotdeauna. Legaţi prin acelaşi ideal şi prin acelaşi pămînt pe care ne-are născut, români, maghiari şi germani laolaltă, sîntem hotărîţi să luptăm prin operele noastre pentru o cultură românească şi comunistă, călăuziţi de profundul sentiment patriotic din inimile noastre, precum şi de spiritul internaţionalist al Înfrăţirii popoarelor, al păcii in lume şi al instaurării pe întreaga planetă a dreptăţii şi libertăţii“. mmrii .................... • La Muzeul de artă al Republicii a fost inaugurată seria de prezentări ale colecţiilor care au avut de suferit de pe urma cutremurului din 4 martie şi care, în prezent, sunt adăpostite de Muzeul de artă al R.S.R. Cunoscuta colecţie Zambaccian şi-a redeschis astfel porţile (pentru perioada 26.IV.—10.VI.) Intr-unul din cele mai mari şi mai frumoase spaţii ale muzeului. Cutremurul a afectat nu numai clădirile care adăposteau colecţiile de artă ale Capitalei ci şi lucrări chiar, sistemul lor de expunere. Multe tablouri, sculpturi, piese de artă decorativă, ceramică in special au fost deteriorate. Supravieţuirea pentru noi şi pentru generaţiile viitoare a acestui inestimabil tezaur al artei româneşti şi universale a devenit astfel o problemă de o deosebită importanţă Lucrările au fost adăpostite la Muzeul de artă; s-a creat în acest sens un depozit special care dispune, bineînţeles, de condiţii optime de conservare. Artiştii restauratori şi-au început migăloasa lor muncă. Şi iată că acum, prima şi, probabil, cea mai importantă dintre colecţii se reîntîlneşte cu publicul. Celelalte colecţii vor fi oferite iubitorilor de artă în perioada imediat următoare: Iser (25. VI—25. VII), Dona (20. VI—10.IX), Avakian (3.VIII—10.IX), Simu (15.IX—10.XI, Oprescu (20.X—20.XI), Pallady (25.XI—31.XII). Publicul, prezent în număr mare la vernisajul Muzeului Zambaccian, a remarcat faptul că organizatorii au respectat inventarul, personalitatea şi entitatea colecţiei. In concepţia specialiştilor aceste muzee rămîn în continuare unităţi de sine stătătoare care îşi păstrează unitatea şi numele. Readucerea colecţiilor de artă în circuitul public într-un interval de timp destul de redus demonstrează, desigur, grija deosebită pentru patrimoniul nostru de artă care este astfel integrat vieţii cotidiene, restituit oamenilor, setei lor de frumos. • Joi 28 aprilie a avut loc la Librăria ,,Mihail Sadoveanu“ din Capitală, în prezenţa unui numeros public, lansarea volumului „Aforisme şi cugetări“ al scriitorului şi filozofului Constantin Tsatsos, preşedintele Republicii Elene. La festivitate au fost prezenţi tovarăşii Miu Dobrescu, preşedintele Consiliului culturii şi educaţiei socialiste, Vasile Gliga, adjunct al ministrului afacerilor externe, Virgil Teodorescu, preşedintele Uniu-nii scriitorilor, reprezentanţi ai I.R.R.C.S. şi ai Asociaţiei internaţionale de studii sud-est europene, academicieni, scriitori, profesori, directori de edituri, alţi oameni de cultură. A fost prezent ambasadorul Republicii Elene la Bucureşti, Dimitri Papadakis, şi membri ai ambasadei. Volumul, apărut la editura Univers, (traducerea : Ion Brad şi Dumitru Nicolae ; prefaţa : Mircea Maliţa) constituie un eveniment editorial de reală însemnătate care se înscrie totodată ca un moment de referinţă în cronica bunelor relaţii româno-elene. Despre însemnătatea apariţiei acestei cărţi în limba română a vorbit prof. univ. dr. doc. Romul Munteanu, directorul Editurii Univers. • 35 de poeţi din judeţele Alba, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Covasna, Galaţi, Gorj, Hunedoara, Sălaj, Vâlcea şi din municipiul Bucureşti au participat la cea de-a V-a ediţie a Concursului şi Festivalului de poezie patriotică „Nicolae Bălcescu“ desfăşurat în zilele de 23 şi 24 aprilie la Rîmnicu-Vîlcea. Organizată în cadru Festivalului naţional „Cîntarea României“, această manifestare tradiţională a poeziei celei mai tinere s-a bucurat de o largă audienţă în rîndul publicului vîlcean care a participat la şezătoarea literar-artistică „Sîntem o naţiune independentă“, la vernisajul expoziţiei de carte „Bălcescu In conştiinţa posterităţii“, la recitalul poeţilor laureaţi care a încununat festivitatea de premiere a concursului de poezie. Juriul alcătuit din personalităţi ale poeziei, criticii............... „omaneşti a decernat „fulajele preliterare şi publicisticii Tomin Nicolae Bălcescu“ lui Felix Sima. celelalte premii au fost acordate lui Artur Bădiţa (premiul I), Gh. Zincescu (premiul II), Tudor Voinea (premiul III), Cleopatra Lorinţiu (Premiul revistei „Luceafărul“), Domniţa Petri (Premiul revistei „Tribuna“), Gh. Voica (Premiul ziarului „Orizont“), Val Guratiuc (Premiul revistei „Convorbiri literare“), Gh. Minca (Premiul Studioului de radio Craiova), Constanţa Munteanu (Premiul revistei „Ramuri“) Luca Onul (Premiul revistei „Argeş“), Nicolae Nicoară (Premiul tinereţii), Petre Apetri (Premiul Muzeului N. Bălcescu). Colocviul „Ideea de neatîrnare în poezia patriotică românească“ a încheiat cele două zile de sărbătoare a poeziei de la vilcea prezenţe V O precizare Stimate tovarăşe redactor şef, Vă rog să aveţi amabilitatea să dispuneţi publicarea in revista Luceafărul pe care o conduceţi următoarea precizare : Revista Secolul 20 numerele 10—11—12 (189—190— 191) pe anul 1976, a publicat la rubrica „Glose şi comentarii“ un amplu şi interesant eseu semnat de Benjamin Fondane (B. Fundoianu), despre marele Brăncuşi în traducerea lui Teo Preda. Eseul — dupâ cum menţionează şi traducătoarea — a apărut in revista Cahiers de l’Etoile nr. IV1929 cu titlul Brancusi. Ţin să precizez că eseul amintit nu apare la noi, aşa cum s-ar putea crede, pentru prima oară in româneşte. De fapt, el a apărut mai intii in revista Luceafărul — cu unele inerente greşeli de tipar — nr. 23 (371) cu data de 7 iunie 1969, cu titlul Fundoianu despre Brâncuşi in tălmăcirea lui Paul Daniel şi a lui A. Ghiţulescu. Eseul era însoţit de un articol al semnatarului acestor rânduri şi se referea la o vizită făcută de B. Fundoianu împreună cu mine în 1935 genialului artist care-şi avea locuinţa şi atelierul in Impasse Ronsine, 8 din Paris. Am socotit că este neapărat necesară această precizare, finind seamă de faptul că prestigioasa revistă Secolul 20 publică cu precădere material absolit inedit. Cu multe mulțumiri, Paul Daniel f. proza Un roman epistolar tema „sanatoriului“, ca un spaţiu aparte, cu legi şi organizare tipică, cu o viziune şi înţelegere a lumii diferite de perspectiva normalitatii a interesat nu puţini proziitori.- Este suficient să amintim modelul cel mai prestigios, „Mesigţele vrăjit“ al lui Thomas Maritt, unde experienţa scriitorului capătă o dimensiune iniţiatic-simbolică, sau, în literatura română, unghiul existenţialist din „Inimi cicatrizate“ şi „Vizuina luminată“, romanele lui Marcel Blecher. Am amintit aceste exemple nu pentru a estompa prin comparaţie, volumul*) recenzat aici, ci doar pentru a contura o tipologie a motivului. Şi orice referire la cei doi autori nu se va face sub raport valoric : o astfel de paralelă ar fi imposibilă ci numai paradigmatic, din perspectiva descrierii motivelor. In ultima sa carte, Titu Constantin abordează şi el aceeaşi tematică într-o formulă compoziţională însă deosebită : romanul epistolar. Un tânăr, bolnav de reumatism, internat într-un sanatoriu pe malul mării trimite aproape zilnic tatălui său vitreg Polihron, scrisori in care relatează, ca intr-un jurnal, intim, noua sa experienţă şi situaţie de viaţă. După douăzeci de ani, părăsit de fiul său adoptiv, Polihron, imbătrînit şi bolnav, adună scrisorile şi le ordonează cronologic pentru a desprinde un sens sau a lăsa altora posibilitatea de a judeca întimplările. Artificiul de expunere este evident dar odată convenţia acceptată romanul se desfăşoară destul de coerent şi închegat. Ce cuprind aceste scrisori ? Pe de o parte, reacţiile psihice şi afective ale tânărului Augustin în contact cu noul său mediu şi încercarea de:adaptare şi integrare în el, iar pe de alte, o serie de descrieri, caracterizări şi portrete ale bolnavilor precum şi ale relaţiilor uneori mai puţin obişnuite dintre ei. Din păcate, însă, cele două planuri români oarecum disparate, Augustin constituind un punct de legătură fragil, creat parcă spre a ilustra cava şi nu a trăi şi interioriza experienţa. Relaţiile lui cu celelalte personaje nu depăşesc nivelul enunţiativ. Dacă pentru Hans Castorp din „Muntele vrăjit“, lumea sanatoriului se constituie într-un ritual de spiritualizare, dacă Emanuel din „Inimi cicatrizate« îşi trăieşte starea maladivă cu o luciditate şi intensitate împinse la limită, eroul lui Titu Constantin nu îşi modifică prea mult percepţia, deşi intenţia autorului a fost alta — în contact cu noua realitate. Există însă o anume acuitate a simţurilor, o înregistrare hipersensibilă a materiei care schimbă într-un fel starea aparent neutră a lui Augustin. „Au trecut două ore de cînd am ajuns şi într-un anume loc din creier mi se răsuceşte ceva fierbinte şi rece. Ţi-am spus că aerul de aici este cu totul altfel decit la noi in oraş. Nu înţeleg deocamdată exact nu ei anume constă deosebirea , parcă in densitatea lui, parcă în felul tăios in care îti intră în nori. Si lumina e arte, dar pe mine ml dor ochii acum. Mă dor orbitele. Se vede cerul, împodobit in albastru. Se văd nori albi, lucitori, lunecând la stingă, lunecând la dreapta. Seamănă cu niște clopote care dansează. E o zi imensă. N-ar trebui să dorm într-o astfel de zi, dar este singurul lucru pe care-1 pot face acum. Și parcă mi-e cald. Trupul meu simte o undă caldă traversîndu-1. Vine somnul. Trag draperiile. îmi așez încet capul pe pernă și închid ochii. Mă strădui să rămîn nemişcat pe spate. Este o cutremurare în mine. Şi parcă mi-e frig“. Această „cutremurare“ sensibilă este însă o metaforă, un semn al unei alte, teribile revelaţii , a descoperirii treptate a adevăratei fete a tatălui său vitreg. Din convorbirile cu Aristide Papadoglu, fost ofiţer, fost prieten al lui Polihron, din mărturisirile "doamirei Hedvigă, profesoara de’’pian,' din amintirii . Şi15'fapte disparate, altădată lipsite de semnificaţie, Augustin creionează treptat portretul unui caracter monstruos. Şi interesul cărţii constă tocmai In aceasta gradată investigaţie şi apoi rechizitoriul pe care fiul il face cu luciditate asupra tatălui său, fost şef legionar (printre alte crime numărindu-se omorirea unui evreu şi a copilului său, coleg de şcoală cu Augustin), strecurat după război în consiliul primăriei unde comite alte fapte odioase. Acest fir narativ atit de promițător nu a fost însă exploatat îndeajuns de autor, finalul romanului fiind oarecum expediat. Tânărul, părăsind spitalul, se desparte definitiv de tatăl său. Un mai mare accent pus pe frămintările morale ale lui Augustin ar fi dat mai multă consistenţă personajului. Cartea lui Titu Constantin porneşte de la o premisă interesantă. Pe care nu o dezvoltă şi o realizează, însă, decit parţial. Paul Dugneanu • Titu Constantin : „Scrisori de vacanţă". Editura „Cartea Romăneasca“, 1977. TITO CON-lsNl’N ^"vîăţ al cârtUor «Far ;F u PI Imagism poetic rin virulenţa imagistică, . francheţea discursului li- Iric, acuitatea senzorială " specific feminină, primul volum al Carolinei Ilica, Neimblinzită ca o stea lactee, propunea o postă cu frumoase perspective, pentru care premiul de debut al Editurii Eminescu pe anul 1973 constituia prima treaptă a afirmării. Acelei cărţi i-a urmat un album lirco-plastic, o mapă de poezii ilustrate, publicată într-o tipografie obişnuită să dea pe piaţă mai multe albume de artă, decit cărţi de poezii. Apariţia mapei a scăpat atenţiei comentatorilor de poezie ; unora pentru că tirajul a fost unul confidenţial, altora poate pentru că era greu de stabilit dacă poeziile ilustrau desenele ori acestea din urmă comentau textele. Aşadar, putem considera Dogoarea şi flacăra drept cel de-al doilea volum al Carolinei Ilica, carte aşteptată cu interes, atît de cititori cât şi de cei care se încumetaseră să pronosticheze evoluţia tinerei şi talentatei poete. In ceea ce ne priveşte, în recenzia la primtul volum, afirmam în finalul comentariului că nu aşteptăm numai cu motivată curiozitate următoarele cărţi ale Carolinei Ilica, ci şi cu teamă. Asta pentru că, deşi recunoscusem poetei calităţile subliniate mai de toţi comentatorii, ne manifestasem şi reticenţa faţă de poeţii preocupaţi prea puţin de idei, mizînd exclusiv pe o poezie frusta, a simţurilor la pîndă. Ca şi în cazul altei poete de talent, am numit-o pe Mara Nicoară, ne gindeam la dreptele spuse ale lui Călinescu după care o reacţie prea senzorială are darul să violeze citeodată simbolul. O spunem de la bun început. Dogoarea şi flacăra ni se pare a unna cu prea mare fidelitate diagrama lirică din Neimblinzită ca o stea lactee, poeta nereuşind să pună in cel de-al doilea volum al său dramul de viată proprie care să-l constituie într-o carte de sine stătătoare ; regimul de vasalitate fată de volumul de debut este evident. Ne gîndim la substanţa lirică şi la modelul ei propriu de-a transfigura, de-a se constitui în nuclee cu adevărat, viabile artistic, fiindcă în privinţa datelor formale, de exterior, noutăţile sunt vizibile, dar ele ne interesează mai puţin. Deci, aceeaşi poezie a simţurilor mereu la pîndă („O, cinci ursoaice, simţurile toate, / Cu nările aprinse, îmbuibate, II Mereu la pindă !“)in care şi gîndul capătă consistenţa plasmatică a sîngelui... ,,Gîndul e o dîră / De singe cald îl sorb şi îl respiră". In această poezie a „sîngelui cu pofte de-mpărat“, freneziei erotice nu i se poate opune nimic. Orgolios, pătimaşul liric sfidează fără frică („Pe tinereţea mea porţi oare ciudă , / Pe carnea aurie ? Sau, malto, / Pe îndrăzneală de-aţi ieşi în faţă ?“), dulce abandon, călătoria hipnotică sub aripa unui eros dezlănţuit este asumată cu voluptate : „Vin şerpi hipnotizaţi, surpând petale / De maci frivoli, dar, iată, nu mi-e frică / Şi calc pe el, se lasă, se ridică / In deal şi vale, deal şi deal şi vale. // Polen şi zvonuri şi culori şi scrum / Se înfăşoară dulci, linguşitoare / Pe simţuri, jinduind să le omoare. // Nu-i nimeni să mă apere acum. / Doar nara mai pluteşte pe dire de parfum / Din portul unei flori spre altă floare“. Nimic nu pare a tulbura această transă erotică, lama rece a vreunei idei este „respinsă“ printr-un „comentariu“ cvasi-ironic : „La douăzeci şi trei de ani, / Puternică-n armura tinereţii, / Mă ruşinez la tinehet din Platon : / «Plăcerea-i cel mai mare dintre impostori»“. Din cînd în cînd însă, îndoiala îşi face simţită gheara ei de gheaţă şi, aşa cum foarte frumos spune poete, pasărea fericirii devine simbolul unei dureroase derive : „Atingeri de aripă, numai . / Mai mult să nu ceri : / Pasărea fără picioare, a fericirii, / nu se poateaşeza nicăieri“. Momentele mai puţin fericite ale acestei poezii apar atunci cînd poete cedează în faţa anecdoticii („De-acum m-aşteaptă grijile fireşti. / Bogatele nimicuri femeieşti ! Şi lanţul căsniciei, de aur. Şi copiii...“, „Dar teme-te ! Prin colţuri ca un cuib / năpârcile birfelilor s-adună, / iar după faldul de amurg lăsat / Pereţii stau la pîndă să te spună“) ori cînd nu poate evite registrul romanţei în care „cîrceii chemării“ nu pot cîştiga interesul serios al lectorului : „împinsă de-a privirilor căldură, / Fiinţa mea spre tine s-a întins../ Şi în cîrceii de chemări te-a prins / Şi in docinţi ce tremură şi fură“. Piesele de rezistenţă ale poeziei Carolinei Ilica rămîn, şi in acest volum, cele despre care, la apariţia Neimblînzitei ca o stea lactee, s-a spus că dau „o atmosferă de mit, de poveste“. Așa este, de pildă, Vulpea înmiresmată, poezie căreia, dacă i se uită o ultimă strofă cam explicativă, îi putem spune antologică : „Se-mbată alaiul pădurii . Ea trece z Tirîndu-și prinosul de blănuri. // Smerit se înclină un paj : I — Oare poiana aprinsă de fragi / Ridică răscoapte văpăi de parfumuri ?“. Ar mai fi de spus că, deşi deocamdată poemul în proză nu-i este uşor accesibil poetei, el devine un exerciţiu profitabil pentru Carolina Ilica, fiindcă suprafaţa lui aleatorie mai risipeşte miresmele, parfumurile, dau şansă materiei poetice, deseori ostentativ aglomerată, să se primenească fără a se subţia în esenţă, fac poezia mai diafană, o decantează. Dogoarea şi flacăra reconfirmă o vocaţie poetică autentică, luminîndu-i, in egală măsură, şansele şi limitele , niciunele de neglijat. Dorin Tudoran • Carolina Ilica. „Dogoarea și flacăra". Editura „Eminescu" 1976. A vitt L*h / • !"//' ///.*// ■ *''// <■/ (£>• cp UI <r S3 13 a a * r Critică stenografică i nteresat de critica dialogală, practicată nu numai ca un „divan“ al breslei, ci mai cu seamă ca o „gîlceavă a înţeleptului cu lumea", ca o vie dezbatere în spaţiul „unei literaturi cu valoare de comuniune“ (s.a.), Dan Culcer îşi publică cea de-a doua carte sub forma unui montaj in care banda sonoră se vrea stenograma unei convorbiri critice cu alţii şi cu sine, înregistrată rareori între pereţii bibliotecii, cel mai adesea între graniţele „obştei scriitoriceşti şi a obştei naţionale“. Criticul in ipostaza de lector solitar dispare pe fundalul epocii şi al vieţii literare aduse astfel in prim plan. Exprimîndu-şi textual opţiunea pentru sociologia literaturii şi în genere pentru „conjuncţia“ metodelor critice, Dan Culcer e atras in realitate de un teritoriu mai larg cuprinzind socio-dinamica culturii şi literaturii, teritoriu vizibil în proiectele sale legate de funcţionarea presei, editurilor etc., a mecanismului critic în ultimă instanţă. „Trăind literatura“ ne apare, din această perspectivă, o sintagmă deloc patetică şi sentimentală, ce exprimă condiţia elementară a unei strategii culturale de impunere a valorilor. Dan Culcer este un impetuos participant la acest dialog. Probele pe care le aduce in discuţie, referinţele sunt concrete, imediate. Cartea sa e una dintre puţinele ce fac constante şi dese trimiteri la presa literară, la confraţi. Recenzia, foiletonul, eseul critic sunt puse sub registrul oralităţii şi sociabilităţii comentariului, cu cîteva ticuri uneori. Critica practicată de Dan Culcer este conversaţională. Ca în orice dialog, debutul acestei cărţi este mai dificil, mai greoi. Secţiunea rezervată criticii e saturată, de deziderate legate de condiţia acesteia. Problematizarea se face în mers, există şi truisme, comentariul e uneori contextual, ceea ce nivelează dimensiunile judecăţii de valoare sau de situare. Sunt relevate mai cu seamă evidenţele, poziţiile explicite ale criticilor, Intenţiile declarate, pierzîndu-se din vedere „faţa ascunsă“, subtextuală, a gîndirii şi metodei lor. Secţiunea dedicată prozei e partea cea mai realizată a cărţii. Capitolele despre Marin Preda, D. R. Popescu, Alexandru Ivasiuc, Ion Lăncrănjan, Radu Cosaşu, Mircea Ciobanu, Radu Petrescu ş.a. reliefează relaţia dintre roman şi istorie cu o atitudine consecventă, în care descifrăm conştiinţa unei generaţii ce s-a născut în miezul istoriei, neavând dreptul s-o eludeze sau s-o falsifice. Lipseşte însă nemotivat analiza romanului Delirul, schiţată oarecum şi aronată pînă la editarea întregului ciclu romanesc, atitudine nerepetată în cazul Vinătorii regale. Paginile dedicate prozei sunt marcate de o creştere a pretenţiilor criticului, devenit mult mai sever în judecăţile sale. Analiza e atentă la contrafaceri, și nu admite „falsuri“ epice acolo unde istoria n-a fost in nici un caz decor ci „ne-a străbătut ogorul ca un tanc“, cum ar spune Malraux. Valoarea romanelor e judecată in conformitate cu implicarea reală a istoriei, nu numai evenimentual sau lingvistic (V. Ion Lăncrănjan şi Alexandru Jar) ci ca punct de reper ce edifică lăuntric, fiecare personaj sau adevăr. Este respinsă proza ce ocultează valenţele tragicului sau le mimează. Volumul propune adesea o „lectură fierbinte“ a cărţilor, nemascată. Criticul nu-şi refuză subiectivitatea, exclamaţiile, idealurile, utopiile, dezamăgirea sau entuziasmul. Multe pagini respiră aerul unui jurnal de critic sau memorial, presărat de confesiuni şi proiecte, de schiţe de autoportret, adnotări, fişe reveniri, al căror montaj e disparat şi febril. Despre poezie doar cîteva referinţe. Foarte preţuit este Ion Caraion. Actul critic înţeles ca pură contemplaţie, meditaţie sau observaţie solitară nu-l interesează pe Dan Culcer. Doina Uricariu * Dan Culcer : „Citind sau trăind literatura“, Editura „Dacia“, Cluj-Napoca 1976. * mm. CITIND , TRĂIND LITERATURA