Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)
1977-01-15 / nr. 3
negri acum — Pentru mulţi cititori — mai ales din rîndul celor tineri — numele dumneavoastră, stimate Bazil Gruia, este aproape necunoscut. Vă invit să începem această convorbire prin a explica tăcerea dumneavoastră editorială întinsă pe o perioadă nu tocmai scurtă : 1929—1968. — Aş avea multe să vă spun sub acest raport. Dar în esenţă cred că, dacă în materie de tehnică e necesară o anume iniţiere şi experienţă, tot astfel în domeniul artei şi literaturii este nevoie, in afară de talent — în măsură egală — de o stăruitoare aplecare asupra lucrării, de un efort continuu întru perfecţionare şi autodepăşire. — Nu-mi plac nici mie „grăbiţii", dar, de ce n-aş recunoaşte-o, mi se pare că cei aproape 40 de ani scurşi intre debutul dumneavoastră editorial şi a doua carte constituie un „stadiu de laborator“ excesiv de întins. — Debutînd în 1929 cu placheta de versuri „In Ţara Toamnei“, remarcată, intre alţii, de G. Călinescu în „Viaţa literară“, am considerat că, totuşi, e cazul unui popas mai îndelung în periplul meu literar, întrucît nu ştiam exact dacă „talentul real dar încă dibuitor“, semnalat de marele critic, îşi va găsi sau nu realizarea, ori toate străduinţele se vor reduce — aşa cum spunea un italian celebru — la un efort asemănător cu cel al chelnerilor, care într-o zi fac mii de paşi intr-un local, fără ca, efectiv, să înainteze cîtuşi de puţin. Nu-mi cunoşteam posibilităţile, nu ştiam de cite carate sînt. N-o ştiu nici azi. Dar cine şi le poate şti cu exactitate ? Mă hotărîsem să nu mai public nici o carte înainte de a încerca o limpezire cu mine însumi. Abia după ani, după decenii de căutări, m-am hotărît să public „Arderea etapelor“ (1968). Au urmat „Obsesia verii“ (1972) şi, recent, „Patima albă“, volum onorat de prefaţa lui Şerban Cioculescu. — Citind ampla prefaţă a profesorului Şerban Cioculescu şi amintindu-mi foarte frumoasele cuvinte pe care le-a scris cu prilejul apariţiei „Obsesiei verii“ mi-a venit în minte o întrebare insidioasă. Deci, de cînd îl cunoaşteţi pe Şerban Cioculescu şi în ce raporturi vă aflaţi cu Domnia Sa cînd a apărut „Obsesia verii“ . — Da, întrebarea pare justificată, numai că trebuie să aflaţi că l-am cunoscut pe decanul de azi al criticii româneşti abia în 1972, dorind să-i mulţumesc pentru aprecierile pe care găsise de cuviinţă să le formuleze la „România literară“ (nr. 27/1972) pe marginea volumului meu „Obsesia verii“. Am profitat, deci, de ocazia unei deplasări la Bucureşti, în vederea documentării la „Biblioteca Academiei“ asupra unor manuscrise Blaga , l-am căutat pe Şerban Cioculescu, socotind o plăcută îndatorire elementară a-i aduce mulţumirile de cuviinţă, în cadrul unei convorbiri de peste o oră, şi mai mult decât agreabilă, printre alte subiecte abordate, am fost întrebat şi despre noile mele preocupări. Mi-am îngăduit să-i solicit, în acest context, materiale pentru cartea mea documentară Blaga, ce-o aveam atunci în pregătire, şi magistrul m-a asigurat că o astfel de carte va prezenta un interes deosebit, dar că dînsul îşi va publica amintirile şi documentele despre Blaga într-o carte proprie. In schimb, vorbindu-i şi despre noul meu volum de versuri s-a arătat dispus să-i scrie o prefaţă. Aşa s-a întîmplat apoi, că editura „Dacia“, trimiţînd manuscrisul marelui critic, după mai multe luni l-a reprimit însoţit de prefaţa, pe care azi o cunoaşteţi. — Vă invit să facem cîţiva paşi înapoi, rugîndu-vă să mai stăruiţi, prin alte idetalii, asupra debutului dumneavoastră şi chiar asupra anilor anteriori lui, ani care, fireşte, ne pot spune ceva despre formarea dumneavoastră spirituală. — De fapt, am început să scriu versuri pe cînd eram elev in clasa a treia (azi a şaptea), la liceul din Turda. Aveam 14 ani, începuse în clasă o adevărată bătălie emulativa intre cei care eram „tari“ la limba română. Printre ei se număra şi Pavel Dan, prozatorul de mai tîrziu. Mi-l amintesc bine, începuse şi el să scrie, era sfios, sobru în spuse şi fapte, sîrguincios la învăţătură. Eram amîndoi printre eminenţii clasei. Cum ne făceam o concurenţă loială, eram buni prieteni. Graţie amabilităţii unui alt fost coleg de clasă, Eugen Gîscă, talentat desenator iar azi unul din plasticienii noştri de prestigiu, am ajuns recent în posesia unei fotografii din timpul şcolarităţii mele la Turda. A fost una din marile bucurii ale ultimilor doi ani, prilejuindu-mi o emoţie despre a cărei intensitate oferă o pară imagine mica mea poemă „Prietenii mei sunt nuferi negri acum“. Dacă n-am dedicat-o expres lui Pavel Dan, aceasta se datorează faptului că am ezitat să o consider cea mai adecvată expresie a rememorării prieteniei de odinioară. După cîţiva ani, în clasa a patra,m-am transferat la liceul din Aiud. Intr-o bună zi, îmi parvine din partea lui Pavel Dan invitaţia de a colabora la o revistă redactată de el „Fire de tort“. Fireşte, m-a bucurat acestsemn de prietenie şi i-am trimis o poezie intitulată „Pămîntul“, pe care a publicat-o în proximul număr al revistei. Prin clasa a şasea de liceu scriam pe nerăsuflate, de preferinţă versuri. Aveam cîteva caiete pline cu ştanţe rimate şi cîteva povestiri de vînătoare. Fusesem ales preşedintele „Societăţii de lectură“ a liceului şi reuşisem să scot o revistă, trasă la şapirograf, pentru uzul elevilor. N-aş fi crezut că voi relata vreodată atît de detaliat aceste lucruri. O fac doar fiindcă aminteați înainte de îndelungata mea ucenicie în ale scrisului, indispensabilă, zic eu, oricărui creator. — Cum se numea revista pe care o scoteați ? — O spun azi, cu imens amuzament interior pentru orgoliul de odinioară : numele meu figura, ca prim-redactor, pe frontispiciul revistei, botezată cu un nume acustic şi caustic : „Ghionoaia“, pentru că publica, exceptînd partea propriu-zisă literară, numeroase materiale de satiră şi umor, zeflemisind apucături şi practici şcolăreşti mai puţin lăudabile şi redînd cu antreu întîmplări hazlii din viaţa elevilor. Aceasta intrucît încă de pe atunci constatasem că suscita interesul cititorilor numai ceea ce este direct legat de viaţă şi preocupările lor. — Dintre profesori, vă ajuta cineva . — Dacă activitatea noastră s-a dovedit eficientă, aceasta se datora, desigur, îndrumării directorului liceului, poetul Ovidiu Hulea. Acest distins om de cultură şi delicat poet lua parte la şezătorile „Societăţii de lectură“, ne încuraja, ne stimula în dragostea pentru literatură şi scris. Ne vorbea — şi cu cită pasiune şi persuasiune — despre măreţia poeziei lui Eminescu, Coşbuc, Goga, despre proza lui Sadoveanu şi Rebreanu. Pentru el literatura era plin ea cea de toate zilele — aşa cum o spunea undeva atât de plastic într-o poezie. în familia lui, literatura era la ea acasă. Soţia lui, Livia Hulea-Rebreanu, sora autorului romanului „Ion“, era ea însăşi poetă. Cei cinci ani petrecuţi în ambianţa arătată la liceul din Aiud au contribuit, fără să-mi fi putut da seama atunci, şi la stimularea pasiunii mele pentru operele marilor noştri clasici, şi la accentuarea interesului de a-mi antrena exprimarea sensibilităţii în construcţii prozodice. In două rînduri, în ultimele clase de liceu, Ovidiu Hulea m-a trimis la concursurile „Tinerimii române“ din Bucureşti, la care luau parte elevi din întreaga ţară. La unul din concursuri l-am cunoscut pe Ovidiu Papadima, pe care, regret, nu l-am mai întîlnit de atunci decit în scrierile lui şi poate, şi el în ale mele. Am obţinut la ambele concursuri menţiuni speciale. — Sinteţi născut, din cite ştiu, In Cisterul de Mureş. Liceul l-aţi făcut la oraş. Cum simţiţi că s-au împletit insensibilitatea dumneavoastră elementele celor două medii . — Aproape in fiecare sîmbătă mergeam de la Aiud acasă, în Cisteiul de Mureş. Revedeam şesul şi dealurile, pădurile şi rîul copilăriei. Astăzi îmi dau seama că impresiile şi percepţiile adunate sub zările natale, în copilărie, adolescenţă şi în revenirile de mai tîrziu constituie o inestimabilă mină de emoţii, un colţ viu al universului meu sufletesc în care sînt mereu şi irezistibil să mă-ntorc. Versul meu a încercat. Să surprindă inefabilul locurilor.. Toate elementele pornite de la obîrşii s-au convertit în intime componente, in surse de mereu şi mereu uimită meditaţie. Pot spune că nu am scris niciodată vreun rînd fără ca acesta să fi trecut mai intîi prin sîngele şi respiraţia mea. Nici mai tîrziu, la Cluj, contactul meu strîns cu satul natal nu a încetat. Dacă aş trage azi o linie de la etajul al treilea al locuinţei mele din Cluj-Napoca pînă în vîrful vilei de odinioară, pînă în zarea Mureşului şi a pădurilor prin care hoinăream la vînătoare — uneori mai mult de frumos decit de jivine — şi apoi m-aş întoarce pe aceeaşi linie, tot n-aş putea delimita cu precizie, cum nici în sufletul meu, unde e punctul de certă interferenţă a rusticului cu orizontul citadin. Imaginara cameră a larilor” — V-aş ruga să ne întoarcem din nou la debutul dumneavoastră editorial şi la tot ce l-a precedat şi anunţat. — Debutul meu editorial, „în Ţara Toamnei“, s-a produs la „Tipografia Naţională“ din Cluj, in 1929. Cartea a fost discutată în mai multe cronici şi recenzii, dintre care, pe lingă cea deosebit de flatantă pentru un debutant ca mine, datorată lui G. Călinescu, mi le amintesc pixele ale lui George A. Petre, Vladimir Nicoara, pe care ulterior le-am mai găsit dintre multele pierdute. Regret acum că n-am avut prevederea de a le păstra. — De ce ? Cam ce ar însemna răsfoirea acelor cronici ? — Cred că pentru fiecare creator răsfoirea unor astfel de înscrisuri foarte vechi este undeva egală cu reculegerea într-o imaginară cameră a farilor. — Înţeleg că dintre toate acele recenzii, cronici, cea semnată de G. Călinescu v-a interesat cel mai mult. Numai pentru că purta girul marelui critic . — Nu doar pentru asta, ci şi pentru căG. Călinescu a sesizat cîteva lucruri esenţiale din ceea ce putea fi încercarea prozodică a unui tinăr la 17—18 ani. — Cînd aţi debutat în publicistică 7 — Ca student, la Cluj, în pagina culturală a cotidianului „Patria“, cu poezia „Iubire“, care a intrat şi în volumul de debut. Această pagină era îngrijită de poetul Teofil Bugnariu, un real talent, despre care am aflat că abia astăzi îşi strînge poeziile intr-un volum. Am publicat şi în „Societatea de mîine“, revistă condusă de Ion Clopoţel şi, pe lingă alte efemeride, în „Unirea“ din Blaj. Cu graba inerentă tinereţii — ulterior regretată — mi-am strins 30 de piese în volumul apărut la „tipografia Naţională“. Pe urmă, în ciuda încurajărilor criticii, am avut la un moment dat impresia că poezia volumului nu era purtătoarea unui autentic — originale matrici stilistice. în consecinţă, am luat hotărîrea să nu mai dau altceva tiparului pînă nu voi avea convingerea realei smulgeri din „acceptabil“. Am scris şi am ars, scriam parcă tot mai descurajat, mai greu, mai cu teamă, pînă cînd, şi datorită acumulărilor greutăţilor vieţii şi solicitărilor la care mă obliga conştiinţa profesională de avocat, luam tot mai rar în mină o filă de hîrtie pentru transcrierea unei emoţii lirice, pentru un vers. Am renunţat cu totul atunci cînd mi-am dat seama clar că merită să reîncep numai in clipa în care voi simţi imperios nevoia să scriu , atit de imperios, incit să nu mai pot face altfel, vers. — După cite ştiu, aţi desfăşurat, cu intermitenţe, şi o activitate publicistică. De numele dumneavoastră se leagă istoria unui proces răsunător in epocă. Pe de altă parte, în urmă cu doi ani v-a apărut volumul „Blaga inedit, amintiri şi documente", în care aţi dovedit nu puţine calităţi de eseist şi istoric literar. Dar, şi in domeniul publicisticii mi se pare că s-a repetat, întrucîtva, traiectoria ciudată a vocaţiei lirice. Am făcut parte, pe vremuri, din „Sindicatul Presei române“ din Ardeal şi Banat, care număra printre membrii săi pe Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Ion Clopoţel, Aron Cotruş. Intr-adevăr, din activitatea mea publicistică se poate aminti articolul apărut în săptămînalul „Chemarea“ (nr. 2/1930), articol ce a declanşat un răsunător, pe atunci, proces de presă cu mareşalul Averescu, pe tema răscoalelor ţărăneşti din 1907. Pentru acuzaţiile aduse, Averescu mi-a intentat o acţiune penală la Tribunalul din Cluj. Procesul a avut un larg ecou în opinia publică şi în presa vremii, fiind vorba de reluarea dezbaterilor cu privire la responsabilităţile în reprimarea răscoalelor din 1907. S-au angajat în apărare, benevol, peste 180 de avocaţi, în frunte cu aşii barourilor de atunci : Radu Rosetti, V. Toncescu, V. V. Stanciu, Ionel Pop, Pompiliu Ioniţescu etc. Totuşi, am fost condamnat la 15 zile închisoare, dîndu-se astfel satisfacţie mareşalului, care, deşi în vîrstă de 71 de ani, s-a deplasat personal la Cluj şi s-a prezentat în instanţă însoţit şi el de un număr mare de avocaţi, pentru a cere condamnarea unui tinăr de 21 de ani, pentru vina de a fi ridicat, cel dinţii în publicistica din Ardeal, problema răscoalelor de la 1907. De fapt, susţinusem în articolul incriminat că mareşalul Averescu, deşi un eminent militar, încărcat de glorie, din punct de vedere politic nu se putea erija în „prieten al ţărănimii“, cum era considerat de adepţii săi politici, din moment ce în 1907 a acceptat să intre ca ministru de război in guvernul de atunci şi să-şi asume sarcina de reprimare a răscoalei, soldată cu 11 000 de morţi. Apoi, mi s-a întîmplat şi în domeniul publicisticii ceea ce mi s-a întîmplat şi în cazul poeziei. Abia după mulţi ani, după decenii chiar, mi-am reluat şi în acest domeniu activitatea. Datorită unui sentiment de obligaţie morală faţă de memoria celui care mi-a acordat aleasa lui prietenie, Lucian Blaga, am început să public amintirile mele şi ale altora, în majoritatea lor însoţite de documente, despre marele poet. Pe parcurs, am conceput ideea unei cărţi, izbutind să adun un important număr de mărturii orale şi scrise, care configurează, zic eu, mai pregnant pe Blaga. Cartea, după cum se ştie, a apărut în 1974 la editura „Dacia“, care de la ■ început a manifestat mult interes faţă de ideea iniţierii primilor paşi pentru fundarea unui tezaur documentar Blaga, atît de acut necesar viitorului monograf. Pregătesc acum — şi datorită bunăvoinţei unor depozitari de documente — o a doua carte despre viaţa şi opera poetului. In acest context, amintesc că în curînd voi preda editurii şi un nou volum de versuri iar într-o preocupare de perspectivă am inclus un volum de „Memorii judiciare“, unul documentar-memorialistic despre Goga şi... încă uneia proiecte, dar despre asta — cu alt prilej. „Am sperat întotdeauna că timpul îmi va fi fidel” — Oprindu-mă la volumul despre Goga, aş vrea să vă întreb cam ce lucruri noi despre „poetul pătimirii noastre“ vom putea găsi în proiectata carte 7 — Voi vorbi în această viitoare carte despre Goga romantic, un episod inedit de tinereţe, definitoriu pentru evoluţia sensibilităţii sale. — Adică 7 — ...In 1900, pe cînd Goga era elev în clasa ultimă a liceului din Braşov, a cunoscut pe eleva de la „Şcoala pedagogică“ din Blaj, Aurelia Rusu, la nunta fratelui acestuia, care a avut loc în Tohanul vechi. S-a înfiripat atunci o idilă care a durat cîţiva ani şi la cel mai înalt nivel afectiv, poate tocmai pentru că s-a rezumat doar la o corespondenţă asiduă, la visuri pe care împrejurări potrivnice le-au curmat. Cert e că Aurelia Rusu, femeie de o rară frumuseţe, a continuat să poarte toată viaţa în suflet amintirea lui Goga. Aş putea spune că din această amintire, mai bine zis din proiecţia ei, şi-a construit unica ei raţiune de a trăi puritatea, frumosul, desăvîrşirea. Poetul nu ignora toate acestea. Aurelia Rusu s-a stins la vîrsta de 92 de ani, în satul Bontăieni, de lingă Baia Mare, unde funcţionase cîteva decenii ca învăţătoare. — Ar exista două „probleme" in acest caz. Prima, că o astfel de carte mi se pare a se afla pe muchie de cuţit, din multe considerente, incepind cu chestiunea utilităţii ei şi terminind cu rănirea unor sensibilităţi. In al doilea rind, parcă s-a mai scris ceva pe această temă, aşa că m-ar interesa procentul de inedit al cărţii dumneavoastră. — Faptul că mă gîndesc s-o scriu, dovedeşte că nu mă îndoiesc de utilitatea ei, conştient fiind de unele inerente riscuri. în al doilea rînd, e adevărat că Victor Ilieşu a publicat şi comentat acum cîţiva ani, versuri aflate în unele din cele 50 de ilustrate ale lui Goga către Aurelia (erau 51, dar una s-a pierdut). La fel de adevărat este că aceste versuri au fost reproduse intr-un volum şi de Dan Smîntînescu. Dar in cartea mea vor fi reproduse toate cele 50 de ilustrate cu textele şi datele respective, punîndu-se astfel la dispoziţia istoricului literar multe elemente inedite referitoare la acest „compartiment“ al existenţei lui Goga, cu interesanta implicaţii în creaţia sa. — V-aş ruga să-mi reproduceţi prima propoziţie din prima ilustrată şi ultima, din ultima ilustrată. — „Braşov, 19 februarie 900. Arareori se Intimplă cu mine ca amintirea unor clipe să fie atit de puternică, atit de zguduitoare“ și „Budapesta, 23 febr. 903. — Așa-i că-mi promiţi, că nu te superi dacă gîndesc din cînd in cînd la clipe atît de dragi... Sărut mina. Octavian.“. — Stimate Bazil Gruia, cunosc foarte multe prejudecăţi în ceea ce priveşte felul de a fi „cintăriţi“ tinerii scriitori. Aş vrea să aflu de la dumneavoastră cîteva din prejudecăţile prin care sunt „văzuţi“ doai vîrstnicii lor colegi. — Ştim cu toţii că valoarea nu este egală cu gradul de popularitate al unui scriitor, nici cu unele năzuinţe veleitare. Păstrînd aceeaşi linie a discreţiei pe care am urmat-o de-a lungul deceniilor, am sperat totdeauna că timpul îmi va fi fidel. Oricum, în ceea ce-i priveşte pe creatorii mai în vîrstă, s-a încetăţenit, cu adevărat, o serie întreagă de prejudecăţi. Mai intîi, că ar trăi practic in exclusivitate pe contul celor petrecute cîndva, trăirea lor 11mitîndu-se, astfel, la rememorare. Or, aşa cum am scris cîndva „amintirea nu-i decit Intîia treaptă dintr-un urcuş neîntrerupt“. In al doilea rînd, plonjarea în artă, ar constitui, chipurile, o compensaţie a restrîngerii vitalismului biologic. In al treilea rînd, pînă şi exprimarea unei nostalgii, ca să nu mai vorbesc de aceea a unui sentiment tragic este etichetată drept nu ceea ce este, ci ca expresie a unei acute obsesii a... apropierii sfîrşitului. Nu mai insist ; seria prejudecăţilor de acest fel e greu epuizabilă. — Cum v-aţi simţit in preajma acestor prejudecăţi, mai ales cînd ele vă vizau in mod direct 7 . — _Pot afirm că a existat o anumită perioadă în viaţa mea — a durat cîţiva ani, intre 35—40 — cînd, rememorarea în sens de retrăire, de reconstituire cit mai exactă a unui moment petrecut cîndva, a exercitat asupra mea o seducţie irezistibilă. Dar perioada aceasta a dispărut tot atît de brusc şi aparent nemotivată prin nimic, precum apăruse. De atunci a trecut un sfert de secol fără să mai fi resimţit nevoia de a apela la rememorare, în felul arătat mai sus. Intr-un cuvînt, n-am mai schimbat nici- odată şi n-o fac nici acum, clipa prezentului cu aceea, oricît de frumoasă, a revolutului, chiar dacă nu-1 exilez cu totul. Mai mult, am impresia că niciodată n-am trăit: ceva la: o asemenea tensiune ca în ultimii 15 ani. Şi aceasta, datorită faptului că viaţa şi frumuseţile ei îmi oferă zilnic inepuizabile surprize. Un gest, un ris auzit pe stradă găsesc în mine ecoul altui gest, altui ris aidoma lui, fiecare pol temporal amplificîndu-se unul în celălalt. Se naşte astfel nu atit o nouă lume imaginară — deşi la modul metaforic ar putea fi numită şi aşa — cu o percepere subtilă, euforică, a celor mai fine nuanţe care alcătuiesc resorturile sufleteşti, iar la suprafaţă, gestul, cuvîntul. Or, tocmai perceperea aceasta declanşează la nivelul omenescului şi artisticului trăiri de nebănuită profunzime. Iată, deci, că departe de a constitui o compensaţie a vitalismului restrîns, arta se dovedeşte a fi, cel puţin în ce mă priveşte, şi un puternic stimulent biologic. Arta nu cunoaşte vîrstă — un adevăr profund şi nu doar o formulă bombastică. — Ce crede azi, la aproape o jumătate de secol de la debutul editorial, cel care în 1929 se gindea să nu mai scrie versuri 7 A aflat ceva despre numărul caratelor acelui „talent real dar încă dibuitor“ . — Firește, nu pot face autoaprecieri. Tot ce pot afirma este că „Patima albă, aş vrea să fie şi o luptă pentru cuvînt, pentru dezlănţuirea puterilor lui miraculoase. Este, cum am spus-o de atitea ori, atît de frumoasă şi bogată limba românească, incit e o mare bucurie să-i poţi gusta cit mai adine din fascinaţie şi belşug. Am credinţa că abia acum îmi trăiesc tinereţea literară ! Reporter „Este atît de frumoasă şi bogată limba românească, incit e o mare bucurie să-i poţi gusta mai adine din fascinaţie şi belşug“ .Prietenii mei sunt nuferi biografia debuturilor invitatul nostru Desen de Demian i i1 Urmare din pag. 1 de analogii sau coincidenţe şi susţinea că chiar în cazul unei traduceri nu trebuie să avem în vedere numai modelul, ci şi alte elemente de cultură care pot interveni în procesul de transpunere într-o altă limbă. Era foarte erudit în materie de literatură şi cultură franceză şi română (citează cărţi puţin cunoscute despre Eminescu precum : I. Pătrăşcoiu, M. Eminescu pessimistischer Weltanschauungs mit besonderer Beziehung auf den Pessimiismus Schopenhauers, Tg. Jiu, 1905 ; Al. Nanu, Le poete Eminescu et la poesie lyrique francaise, Paris, 1930 şi Aurel Vasiliu, Bucovina în viaţa şi opera lui Eminescu, Cernăuţi, 1943), recunoştea onest contribuţiile altora în problema cercetată de el, dar ironiza sarcastic însuşirea cercetărilor sale în chip nemărturisit de alţii, îndeosebi de N. Georgescu-Tistu (Icoana Stelei ce-a murit, extras din Revista istorică română, 1946, vol. XVI, fasciCola 3) şi Radu Manoliu (Izvoarele şi motivele procedeelor din poeziile lui Eminescu, Preocupări literare, I, mai 1936). Vom spicui cîteva din contribuţiile comparatiste ale lui I.M. Raşcu, observînd de la început că ele privesc mai ales cultura, lecturile lui Eminescu, şi mai puţin influenţele în opera sa. El a fost, de pildă, cel dinţii care a pus în legătură poemul eminescian Amorul unei marmure cu piesa de teatru Les füles de marbrea lui Th. Barrière şi Lambert Thiboust din 1853, reprezentată şi la noi. De asemenea el a descoperit ca scrisoarea lui Théophile Gautier citată de Eminescu la finele nuvelei Sărmanul Dionis este desprinsă din Histoire de l’art dramatique en France, III, 1859. Epitetul de „Baron de Trois Etoiles“ dat de Eminescu lui D. Perrino aparţine lui V. Hugo şi Se găseşte în Littérature et Philosophie melées, (Paris, 1897). I. M. Raşcu emite ipoteza că nuvela Ioan Vestimie ar fi o traducere, ca şi poezia Făt Frumos din tei unde, într-o variantă, Blanca se exprimă : „Nu voi tată să fiu nume“ (ms. 2284). Eminescu se documenta adine în orice domeniu. Intr-un articol, Literatura privitoare la Dobrogea, recenza între altele : A. Boué, La Turquie d’Europe, I—IV, Paris, 1840 ; Bazancourt, L’expédition de Crimée, I—II 1856; A. Viquesnel, Voyage dans la Turquie d’Europe, Paris, 1855 ; loan Ionescu, Voyage agricole dans la Dobroudja 1850 ; E. Taibout de Marigny, Hydrographie de la Mer Noire et de la Mer d’Azov, 1856 ; Paleocapa. Memoire hydrographique sur les bouches du Danube, Paris, 1857. Citise multe alte cărţi, de politică precum : Edouard Marbeau, Un nouveau régime, lucrări despre chestiuni literare ca L’art d’écrire de Charles Gidel, Etudes sur la propriété littéraire de Férd Worms, Propriété littérraire de Robert de Barrois, De la corruption littéraire en France de Charles Poitevin, Latour Dumoulin, Travaux sur l’administration comparée de différents peuples dönt les journaux ont publié divers extraits. Intr-un manuscris (2291, f. 67) găsim notat numele lui Lissagaray autorul unei Histoire de la Commune, la care a participat. In alte manuscrise_ dăm peste Histoire de la Commune de Vesígné, Londra 1872 şi Die letzte 7 Tage, 1871, de acelaşi Oliver Lissagaray. Două ecouri din operetele lui Meilhac şi Halévy. Unul din Orfeu în Infern în Umbra lui Istrate Dabija-vievood („Cind eram vodă la Moldova“..., „Cînd eram crai în Beoţia...“) şi altul în Scrisoarea II : „Te-ai adaos / La cel corce-n operetă e condus de Menelaos“ unde opereta de La Belle Hélène. Deoarece în povestirea Visul unei nopţi de iarnă se vorbeşte de La danse macabre de Saint-Saens, am dedus că Eminescu ştia şi de Samson et Dalila (1877) de unde poate i-a venit ideea din Scrisoarea V. Aflăm din studiul lui I.M. Raşcu că Bal Mabille era prin 1867 „la plus recherché du monde frivole“, că se dansa aici cancan şi că localul fusese cîntat de autorul de „Chansons“ Gustave Nadaud. G. Călinescu atribuie şi în ediţia a doua, din 1947, a lucrării sale Opera lui Eminescu poetului piesa Juneţea lui Mirabeau., Cum a dovedit N. Şerban in Racine en Roumanie, piesa aparţine lui Aylie Sanglé şi a fost tradusă în româneşte de I. Panu. Eminescu dă doar rezumatul a trei acte. Caragiale a stilizat-o pentru reprezentaţie în 1871, după cum ne încredinţează Şerban Cioculescu în Viaţa lui I. L. Caragiale (1940). Cit despre proiectul de comedie Văduva din Ephes, G. Călinescu crede că Eminescu ar fi urmat pe Lessing cu Die Matrone von Ephesus comedie intr-un act, sau pe Ernst Raupach care scrisese şi un Mirabeau, în vreme ce I. M. Raşcu propune comedia in proză intr-un act din 1702 La Matronne d’Ephése de Antoine de Lamotte-Houdard din care nu-i exclus ca Lessing să se fi inspirat (subiectul îl tratase în 1665 La Fontaine in Contes şi în 1666 Brantome in Vies des dames galantes). D. Muraşcu nu a corectat titlul dat greşit de Raşcu unei glume de atelier a lui Eminescu Furtişagurile lui Cocovei Marello unde e vorba de furtişagul lui Iacob Negruzzi (Cocovei e numele unui erou al său) şi Viclenie şi amor după piesa lui Agustin Moreto, El desdén con el desdén, din care se inspira şi Moliére în La princesse d’Elide, Carlo Gozzi în Principessa Filosof» şi Camil Petrescu în Dona Diana. Eminescu admira pe Moliére, nu şi pe Corneille şi Racine, deşi după Polyeucte de Corneille, proiecta o piesă Crucea Dacia sau Joe şi Crist, poate ca urmare a Campaniei lui Lessing în contra teatrului francez din Briefe, die neueste Literatur betreffend (1759—1765) şi Hamburghische Dramaturgie (1767). In privinţa lui Racine, urma poate şi pe August Wilhelm von Schlegel, Comparaison entre „Phédre“ de Racine et celle d’Euripide, Paris, 1807. Faptul că Eminescu a tradus o piesă de Emile Augier, Le Joueur de flûte, sub titlul Lais, s-ar datora tot lui Lessing care era pentru teatrul robust, fără prea multă imaginaţie. Eminescu admira Comuna, dar, curios, şi pe Napoleon III, detronat de revoluţia din 1870, şi pe Thiers care reprimase Comuna. Ii plăcuse fraza lui Thiers : „Republica va fi conservatoare sau nu va fi.“ Pentru aforismul : „Omul acopere cu ipocrizie şi vorbe mari tocmai ceea ce-i adevărată rădăcină a faptelor lui : egoismul“. I. M. Raşcu descopere izvorul în La Rochefoucauld care însă poate fi, măcar pentru a doua parte, Schopenhauer, autorul propoziţiei : „Egoismus das ist der Kern des Lebens“. Cit despre articolul Fîntîna Blanduziei din revista cu acelaşi nume semnat E., unde Schopenhauer e pentru prima dată infirmat de Eminescu, (în 1888 !) se ştie că nu-i decit un plagiat din Minciunile convenţionale de Max Nordau, tradus probabil de altcineva, întrebarea fiind dacă măcar adaosul final cu elogiul lui Vasile Alecsandri şi al artei clasice îi aparţine (traducătorul nu ştie că Schopenhauer recomanda şi el virtuţile artei clasice). Eminescu a fost un statornic admirator al lui Alecsandri şi nu era desigur răspunzător cînd în 1885 Delavrancea scria despre Despot-Vodă că „e o mare copilărie făcută de un poet şi premiată grăsun de Academie“. Dintr-o Corespondenţă inedită a Zoei Mandrea, excerptată de noi ştim sigur că Eminescu nu participase în 1879 la lectura dramei în casa lui Maiorescu şi nici la premiera ei. Domnitorul Carol, de faţă, s-ar fi simţit jignit de aluziile în contra principilor străini şi antidinastice, aplaudate de public. Premiera a avut loc la 30 septembrie, iar Emilinescu face cronica ei în Timpul la 2 noiembrie 1879 afirmînd : „E fără nici o contestare drama cea mai bună care s-a scris în limba noastră“. Murăraşu n-a corectat data publicării poeziei lui Eminescu Nu mă-nţelegi care nu e 1879, ci aşa cum a dovedit Ibrăileanu, 1886. I. M. Raşcu ştia despre o notă a lui Eminescu in legătură cu contesa Dash (vicomtesse de Poillone de Saint-Mars, 1804—1872, căsătorită cu Grigore M. Sturdza, beizadea Viţică, autoare de un mare număr de romane sentimentale începînd din 1840 şi de ghiduri ale vieţii mondene mult timp reeditate, de asemenea a unor Mémoires des autres, apărute postum între 1896— 1897. Eminescu îi face acest portret : „Grasă şi puternică. Mihai Sturdza o zăreşte şi o admiră. Ţăranii se minunau deoarece mînca broaşte şi cocostîrci. Amănunte despre amorul lor. Pat de stejar solid. Altele n-ar fi rezistat. Alte constatări nu se pot reproduce. Contesa a scris mai multe romanuri, în care e vorba de împrejurările din Moldova“ (ms. 2276, f. 199). Tatăl prinţului Grigore, scrie I. M. Raşcu a fost în contra acestei uniri. Mama prinţului însă le-a dat casă şi loc la Lăzăreşti, lingă Prut. Alte observaţii : Cuvîntul Chandelier folosit de Eminescu în Scrisoarea V („Nu-l juca pe elefantul, Chandelier sau paravan“) ar fi un ecou din comedia lui Alfred de Musset Le Chandelier (1848) unde rolul de confident spion îl joacă Fortunio. Se dau prea puţine dovezi că Cezara şi La aniversară ar avea stilul lui Musset din Le fils du Titien (nuvelă şi un sonet). I. M. Raşcu a emis ipoteza că partea a doua din Cezara ar fi doar o traducere. Alţi autori citaţi... Damaspère, Paul de Kock şi Octave Feuillet. Dar se ştie că în La aniversară eroii, Elis şi Ermil, îşi dau numele de Tolla (după numele feminin dintr-un roman de Edmond About) şi Bertrand din comedia lui Shakespeare All’s Well that Ends Well). Unde erudiţia la I. M. Raşcu se desvăluie in întregime este în legătură cu poezia La Steaua. Tema nu se află numai în poezia lui Gottfried Keller, Siehst du den Stern (Neuere Gedichte, 1850 din care Eminescu traduce, adăugind o strofă finală, dar și în Les étoiles éteintes din volumul La jeunesse pensive (1881), în romanul lui Flaubert, Bouvard et Pécuchet (1881) în sonetul Le grand silence de Octave Houdaille, în Les Etoiles din volumul Les Amantes (1879) de Leon Dieux, în poezia grecească Poate (1889) de G. G. Drosinis (tr. de Th. Simenski), în Eureka an Essay on the material and spiritual Univers (1848) de Edgar Allan Poe, în Voyage autour de mon jardin, Lettre XI, de Alphonse Karr, în L’avénement inimaginabile, Dans les ténébres de Leon Bloy, in La Pensée d’Edouard Rod, morceaux choisies, 1911, in Prosper Mérimée, Une correspondance inédite, 1897, in Camille Mauclair, Le soleil des morts, în sonetul Grandeur morale de E. Manuel, in Emile Vita, Le lac des pleurs et quelques autres poésies nouvelles, 1926, în L’Astre din volumul Le Dieu dans l’homme, 1885 de Jean Aicard, in Semblance chére, după Gottfried Keller din volumul Sous l’oeil du Sphinx, 1926, de Léo Bachelin. Enumerarea acestor titluri nu poate fi în nici un fel interpretată ca o contestare a unicităţii poemei eminesciene. Poezia lui Eminescu nu a apărut intîia oară în Convorbiri literare din 1 decembrie 1882, ci cum a arătat D. Murăraşu, în ziarul România liberă din 25 octombrie 1886, la rubrica Mai nou. Insă poezia nu era nouă ci definitiv închegată încă de prin 1882— 1883 (cel mai vechi manuscris e din 1878—1879).| Eminescu și cultura franceză 15 IANUARIE 1977 varia