Luceafărul, ianuarie-iunie 1977 (Anul 20, nr. 1-26)

1977-01-29 / nr. 5

/ sărbătoarea cărţii anifestare ajunsă la cea de-a şaptespre­­zecea ediţie. Luna cărţii la sate se va­­ desfăşura în acest an în perioada 30 la* ” TM­b­nuarie — 28 februarie. Tradiţionalele ac­ţiuni de popularizare­ şi difuzare a Cărţii la sate se încadrează, de această dată, sub semnul activ al etapei de masă a Festivalului naţional al educaţiei şi culturii socialiste evitarea României. Aşadar, in mod firesc, sărbătoarea Cărţii va purta amprenta aniversării marilor evenimente marcate de această primă parte a anului : Centenarul inde­pendenţei de stat a României şi împlinirea a 70 de ani de la răscoalele ţărăneşti din 1907. In acelaşi timp, chemate să contribuie la transpunerea în viaţă a prevederilor Programului de măsuri pentru apli­carea hotărîrilor Congresului al­ XI-lea al partidu­lui şi ale Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste, manifestările prilejuite de această sărbă­toare a Cărţii îşi propun să"se­ constituie într­oun important element din amplul proces de ridicare continuă a nivelului general de cunoaştere al ma­selor, de educare socialistă a oamenilor în spiritul Programului Partidului Comunist Român. Fie că se vor desfăşura la Flămînzi, judeţul Bo­toşani, locul de unde a ţîşnit prima scinteie a răs­coalelor ţărăneşti de-acum şaptezeci de ani, fie că vor fi găzduite de o comună precum Poiana Mare, din Dolj, importantele manifestări ale acestei ac­ţiuni de proporţii naţionale vor avea acelaşi scop şi forme asemănătoare de realizare : dezbaterea, în prezenţa autorilor, a unor lucrări reprezentative so­­cial-politice, ştiinţifice, tehnice şi beletristice ; lan­sarea unor lucrări care apar în această perioadă ; prezentarea producţiei editoriale curente şi în pers­pectivă , recitaluri de poezie patriotică la care-şi vor da, concursul membrii asociaţiilor scriitorilor, ai cercurilor şi cenaclurilor literare din judeţe şi ai colectivelor de artişti profesionişti şi amatori. Şi pentru ca dialogul între editori, scriitori pe de-o parte şi cititorii de la sate, pe de alta, să fie cît mai viu şi eficient, planurile editoriale vor fi şi ele supuse dezbaterilor în vederea unei mai sigure cu­noaşteri a necesarului de carte în toate localităţile ţării. Dacă pentru lucrătorii din reţeaua de difuzare a cărţii aceste manifestări vor însemna prilejuri de­ a afla, la faţa locului, cît de exact şi eficient s-a des­făşurat munca lor din anul 1976, pentru scriitori. Luna cărţii la sate constituie încă o posibilitate de a lua pulsul adevăratei vieţi a cărţii. Faţă în faţă cu cititorii, creatorii de literatură vor avea noi probe că personajele cărţilor lor pot purta, oricînd, aura densă după care pot fi citiţi oriunde oamenii aces­tui pămînt. Cititori, scriitori, bibliotecari, activişti culturali, toţi deopotrivă putem face din această manifestare o adevărată sărbătoare a spiritului şi a muncii, astfel incit, cifrele tirajelor, numărul bi­bliotecilor săteşti şi al librăriilor comunale să ca­pete strălucirea caldă dar fermă a unor borne, ce vor vorbi viitorului despre adevăratele şi înaltele cote la care, cu toţii, am visat şi trudit pentru a ridica necontenit spiritul timpului nostru. Luceafărul Blestem pentru ucigeul lui Decebal ,,Tiberius Claudius Maximus Veteranus se vivo faciendum curavit... quod cepisset Decebalum et caput eius pertulisset ei Ranissioro...". (Fragment din inscripţia de p© piatra funerară găsită lingă vechiul Philippi, în Grecia de nord). Pe unde-au ars pâmintul paşii Lui Alexandru Macedon, Tu primu-ai fost, ca toţi trufaşii, Bătrîn smintit şi fanfaron, încă de viu să te-ngrijeşti De mersul laudei postume Că tu, chiar şchiopătind, u­răşti Un cap prin care moare-o lume, Că-ţi scrii pe frunte josnicia In osul pietrii de mormint Cu Pluto să-ţi uneşti vecia Sub val de singe murmurind, Sub valul care iţi asfîrle Dispreţul lui august, regesc, Scriind cu delte şi cu gîrle Pămînturi tinere ce cresc La Dunărea furată-n chipul Lui Decebal şi-ascuns în noi Cei mulţi ca sarea şi nisipul Nebiruiţi in vreun război, Schimbînd in mari cetăţi Carpaţii, In sacre Sarmisegetuze Ce nu-şi mai pling decapitaţii Ci ard cu risul lor pe buze. Şi-n timp ce capul lui, temutul, Pe cerul nostru-i prima stea, Vărsînd o lacrimă pe slutul Şi pe nimicnicia ta, Doar piatra sură iţi mai spune Ca de-un blestem ucisă calea, In cimitirul fără lume, De marmori albe, la Cavala. Ion Brad J­U­R­N­AL DE P­O­ET Meşterul oporul român a celebrat în două eposuri naţionale două prototi­puri omeneşti : Păstorul şi Meş­terul, unul pastorul naturii, ce­lălalt făuritor de istorie.­ Amin­­două aceste îndeletniciri arhaice sunt culte, atit păstorul cit şi meşterul cultivă un loc in vederea unei Patrii. Îngrijirea naturii, răminerea în firea ei ziditoare cere o adinei viaţă psihologică şi o mare putere de dăruire şi adesea păstorul in civilizaţiile milenare este prototipul ar­­hontelui ctitor care se jertfeşte pentru turma sa. In istoria poporului nostru, ca păstori vor rămine : Brăncoveanu, Mihai Viteazul, Horia, Cloşca, alături de miile şi sutele de mii de păstori necunoscuţi din popor care, prin jertfa lor, păstrează ne­mijlocita legătură a omului locului cu firea­­ naturii iar ca meşteri un Neagoe, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Cantemir, Şcoala ardeleană şi milioanele de oameni din popor, făuritori de istorie. Păstorul este legătura nemijlocită cu firea naturii şi, intr-o Patrie, existenţa sa este absolut necesară. Nu trebuie să fie Continuare în pag. a S­a Ioan Alexandru P a Elegie la o carte ignorată trecut aproape — ca si nu zic, complet — ignorată in 1975, anul apariţiei sale, ca şi mai tirziu, una dintre cele mai interesante şi mai substanţiale cărţi scrise la noi în ultimul timp : Tragicul, O feno­menologie a limitei şi depăşirii, de Ga­briel Liiceanu. Cite cronici, cite recenzii, cite note — oricit de modeste — s-au în­vrednicit să consemneze această apariţie ? Nici o revistă literară, sau de cultură ge­nerală, nu s-a gindit să ceară unui cola­borator avizat citeva rinduri despre aceas­tă carte. Mărturisesc că, înainte de a vorbi despre conţinutul însuşi al acestei lucrări excepţionale, aş vrea să-mi lămuresc, mie însumi, fenomenul straniu al unei asemenea omisiuni. O conspiraţie a tăcerii . O., nu­­ prea ar fi frumos !. Aceasta ar presupune că au­torul, dacă nu cartea însăşi, ar fi fost ţinta unei atenţii speciale, chiar dacă greşit orientate. Orice acţiune negativă concer­tată îşi pune într-o lumină necruţătoare obiectul propriu, il tabuizează prin chiar faptul de a interzice pronunţarea numelui său. Deşi intelectual de rasă, autorul acestei cărţi nu e decit un debu­tant, specie încă inofensivă de scriitor, incapabil să atragă asupră-şi fulgerele sau Ștefan Aug. Doinaș Continuare în pag. a 7-a * Din plai de Olt Din plai de Olt s-au nemurit prin cronici Viteji ai ţării şi mindria ei Cu inimi româneşti, visind statornici Ca să-i dureze ţării nou femei. Din plai de Olt, erou intre eroi Veni s-aducă ţării româneşti Un nou destin, clădit de oameni noi­­ Din plai de Olt, stejar de Scorniceşti. Cel mai de seamă fiu al ţării este Şi-s doup inimi : Patria - Partidul Ce bat in pieptul Lui, muncitoreşte Destinul ţării ne-nfricat slujindu-l. Toţi sintem­ o voinţă, cuprinşi in unic gind In juru-i strinşi, ca spiţele in roţi Spre viitor urcăm, muncind, visind Constructori comunişti şi patrioţi. Din plai de Olt, erou intre eroi Cu inima un steag cu­ toată ţara Cuvint de purpură-a sădit in noi Ca să răsară-n inimi primăvara. Nicolae Dragoş 125 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI ION LUCA CARAGIALE Un clasic modern­ ele mai recente studii despre Caragiale, Caragiale şi începuturile teatrului eu­ropean modern (1974) de I. Constanti­­­­nescu şi Caragiale sau vîrsta modernă a literaturii (1976) de Al. Călinescu atrag atenţia îndeosebi asupra modernităţii dra­maturgului şi prozatorului, asupra faptului că autorul Scrisorii pierdute şi al Momentelor este ca şi Alfred Jarry (al cărui Ubu­roi e dinn 1888) un precursor al teatrului lui Ionesco şi Becket, prin urmare un vizionar al epocii sale şi un contemporan al nostru. Deşi argumentele care se aduc in favoarea acestei teze sînt demne d® luat in seamă, credem că ele nu răstoarnă con­siderarea mai veche a lui Caragiale drept un scriitor clasic, atît în sensul de durabil al aces­tui Cuvînt, cît şi in înţelesul de autor mora­list, de observator al umanităţii pe latura mo­rală şi totdeodată de clasificator al ei pe tipuri. S-a uitat că scriitorii clasici sînt clasici tocmai fiindcă sînt moderni, actuali oricînd, capabili prin surprinderea universalului, a etern-ome­­nescului, de a trezi oricînd ecou, de a fi asimi­labili permanent. Pornind de la nişte observaţii ale profesorului Klaus Lazarowicz, istoric contemporan al artei dramatice, I. Constantinescu susţine că revoluţia modernă în teatru are loc sub lozinca reteatra­­lizării teatrului, a eliberării lui de sub jugul li­teraturii. Ca şi Martin Esslin, Caragiale a in­sistat în vremea sa asupra caracterului relativ autonom al teatrului faţă de literatură, deoarece nu cuvîntul e totul în teatru, ci reprezentarea scenică, teatrul putiind fi înţeles mai bine ca o artă totală sau ca o sinteză a tuturor artelor pe care un Gordon Craig o vedea întruchipată nu­ui autor sau în actor, ci un regizor. De acord cu I. Constantinescu că, om de tea­tru complet, Caragiale nu era mulţumit de reţe­tele teatrului romantic şi postromantic şi a înţe­les că timpul său impune o redescoperire a for­melor originare ale artei scenice. A adoptat ast­fel în comedii şi in dramă numeroase procedee vechi, adaptîndu-le condiţiilor locale şi istorice, nu printr-o simplă travestire, ci printr-o adevă­rată metamorfoză. Vechile tipuri comice aveau o deformare semnificativă fizică, nasul enorm, calviţia, cocoaşa, tipurile lui Caragiale depla­sează defectele spre interior, simbolizînd credit-ul. Prin Continuare în pag. a 7-a FESTIVALUL „Cl UT­ARE­A NAŢIONAL ROMÂNIEI" Iul Oţel şi cîntec C­ălare pe ger, iarna colindă oraşul. E o seară de cristal spart pe alocuri de vagi irizaţii cafenii — piramidele de minereu lămurit în foc. Reşiţa la ora şarjelor, înţepenit între flăcări, meta­­se înmoaie, apoi îşi sapă albia de foc spre oţelării. E ora la care pe obrazul aspru al ora­şului, obraz poleit cu praf ciocolatiu de mină, sudoarea se prelinge, apoi se pierde aidoma unui ned în coasta unei dune. In sfîrşit, văd şarja. Mi se spune : „e cea mai scurtă din luna asta“. Apoi, oamenii. Taciturii, sau mai degrabă pre­ocupaţi, refuzîndu-şi din capul locului plăcerea de a sta un minut de vorbă. Poleiţi din cap pină-n picioare cu acelaşi praf cafeniu, topitorii aşteaptă explozia flăcărilor. O clipă mai tirziu, limbi de foc de o indescriptibilă violenţă învă­luie arhitectura metalică a furnalului. Bărbaţii încep­ să se agite. Cu un inexplicabil fior de teamă cuibărit undeva într-o refractară circum­­voluţiune a creierului, mă apropii. Alături, ci­neva goleşte o sticlă de apă. A cincea după şapte ore de muncă. Flăcările se retrag la fel de brusc precum au apărut, supte parcă de foalele unui mitic fierar. Urmează o linişte asurzitoare. Băr­baţi înalţi şi tăcuţi îmi trec încet-incet prin faţa ochilor. Totul pare un film tăiat la mijloc şi dat apoi cu încetinitorul. Călare pe ger, arşiţa cuptoarelor se cuibăreşte in oameni. Cuptoarele torc,, torc şi macină pe dinlăuntru felii de paleozoic. Se pregăteşte o nouă şarjă. Astfel mi s-a părut a fi, in acea seară de ne­uitat, lumea din spatele halelor cenuşii. Cu această imagine aş fi rămas şi aş fi păstrat-o (în mine şi numai în mine) nealterată peste timp dacă, o seară mai tirziu, nu m-aş fi întîlnit cu unul din acei oameni memorabili. ...La Ateneul tineretului din Reşiţa , pri­ma zi din finala pe judeţ a Festivalului „Cintarea României“ pentru elevii din li­ceele real-umaniste şi de specialitate. Ni­­culae Cuzmaş, prim-topitor la furnalul I şi-a scos paltonul şi l-a atirnat pe speteaza scaunului din faţă. In sală — copii, elevi, cîţiva profesori, juriul, în loja cocoţată deasupra uşii principale. In spatele scenei, în rochii lungi (un „Madrigal“ nicidecum mimat), fetele din corul de cameră al Liceului 2 din Reşiţa. Urcă şi-şi iau locurile pe podium în amfiteatru. Douăsprezece fete. In dreapta, sus, Violeta Cuzmaş, fiica prim-to­­pitorului Nicolae Cuzmaş. Cineva s-a aşezat in scaunul din faţă. Nicolae îşi ia paltonul, căciula şi fularul, le împătureşte şi le pune pe genunchi, apoi îmi spune şoptit : „Se cîntă Marin Constan­tin şi Palestrina. Mi-a spus fii-mea. Ai să-i auzi". Primul cor de cameră din Reşiţa a debu­tat atunci. „Un debut neaşteptat de reuşit“­­ • Pavel Perfi­ Continuare in pag. a S-a Misiunea artei encepţia estetică a lui Caragiale , realistă, cu vizibile înclinaţii spre clasicism. Scriitorul pledează, în arti­cole şi în corespondenţă, pentru con­cizie şi sobrietate, pentru precizie şi claritate, repudiind prolixitatea şi diluţia ver­bală, descripţiile şi digresiunile narative lungi, stilul afectat, pompos retoric. Parodiile sale la adresa poeziei romantice şi simboliste, opiniile, deloc favorabile, despre teatrul romantic al lui Schiller şi Hugo (Cîteva păreri ş.a.) se înseriază aceleiaşi concepţii. Tendinţa spre clasicism e foarte puternică la Caragiale, ea atenuează sensibil, dar nu anulează, ‘orientarea fundamen­tală realistă vădită în structura adîncă a crea­ţiei sale de prozator şi dramaturg. Nu la acest aspect însă doresc să mă refer în articolul de faţă, ci la concepţia de ansamblu a lui Cara­giale privind menirea operei de artă și a crea­torului. „Că vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strimtă s-o umpli cu lumea“, ii scria Caragiale, în 1909, lui Mihail Dragomi­­rescu, voind a sublinia o idee care revine frec­vent in opiniile despre literatură ale marelui scriitor : legătura creaţiei literare şi a creato­rului cu viaţa, cu epoca în care acesta scrie. Intr-o suită de scrisori, din acelaşi an, către Vlahuţă, destinate publicării şi publicate de altfel, tot atunci, în foiletonul ziarului Univer­sul, sub titlul Politică şi literatură, Caragiale pleda pentru participarea scriitorului la Viaţa politică şi socială. • Combătînd ideea prietenului său, poetul, că artistul trebuie să rămînă deo­parte de vălmăşagul vieţii politice care, afirma el, ar fi dăunătoare creaţiei, autorul Scrisorii Dim. Păcurariu Continuare In pag. a 7-a C In pagina a 8-a Tinerețea clasicilor ION LUCA CARAGIALE • Articole • eseuri • consemnări de • Pom­­piliu Mareea • St. Cazimir • Constandina Brezu • Artur Silvestri e ANIVERSĂRI întrebarea unei vieţi vocînd amintirea lui Ştefan Petică omagiem o promisiune. Puţini scrii­tori au lăsat atît de tiranic această impresie, instaurată în cititor odată cu primele pagini, fortificată după a­­ceea : in ciuda sutelor de poezii, proze şi arti­cole lăsate, Ştefan Petică n-a făcut toată viaţa altceva decit să se exerseze, să compună cbauches din ce în ce mai perfecţionate pentru viitoarea mare operă niciodată scrisă. Marea Promisiune nerealizată, in faţa căreia ne înclinăm astăzi, nu este nici pe departe un rezultat al analizei noastre ulterioare. Ea se afla înscrisă in des­tinul poetului, intr-un destin asumat conştient. Să precizăm : dacă ar fi păstrat — faţă de el însuşi — statutul spiritual al poetului romantic, Petică s-ar fi cufundat încă de la vîrsta de 20 de ani în scrierea unor „opere fundamentale“ şi şi-ar fi liniştit conştiinţa cu sute de poezii lejere — produse, de altfel, ale unui vizibil ta­lent. Este familiar secolului al XIX-lea crudul destin al unui poet romantic dispărut înainte de 30 de ani. Dar scriitorul nostru a refuzat asemenea perspectivă. Deşi se ştia minat de o boală implacabilă, a respins romantismul şi doza de improvizaţie impenitentă pe care o presu­pune perceperea artei sub semn romantic. Pe­tică a înţeles înaintea altora că epoca roman­tică trecuse şi că etapa „simbolistă“ sau „mo­dernistă“ a literaturii se clădea sub un nou im­perativ , sub imperativul culturii. Pentru Româ­nia de la finele secolului trecut imperativul se traducea prin schimbarea sensibilităţii, prin ie­şirea din orbitele provinciale. Ştiindu-se con­damnat, Petică a făcut o opţiune — în perspec­tiva timpului — eroică : a refuzat facilităţile condiţiei de poet romantic şi a adoptat condi­ţia poetului simbolist, saturat de cultură, pe cea a hiperartistului care trăieşte la nivelul Euro­pei timpului său. Cultură — iată cheia de pă­trundere în universul artei lui Ştefan Petică. Nu ni se pare exagerată afirmaţia că, pentru a înţelege opera lui Petică, un permanent fundal cultural, un subtext livresc rămine indispensa-Mihai Zamfir Continuare in pag. a 6-a CENACLUL REVISTEI «LUCEAFĂRUL» • Luni 31 ianuarie a.c., ora 16,30 va avea loc ln Casa scriitorilor din Calea Victoriei 115 a 40-a şedinţă a Cenaclului revistei „Luceafărul“ . Vor citi versuri Ioana Crăciun şi Mir­cea Brăiluţa

Next