Luceafărul, iulie-decembrie 1977 (Anul 20, nr. 27-53)

1977-09-03 / nr. 36

3 SEPTEMBRIE 1977 Spre critica totală Ibrăileanu nu s-a mărturisit niciodată maiorescian, dar tradiţia criticii estetice a înaintaşului junimist i-a fertilizat preocupările literare de după faza mai mult sociologică a începuturilor, nu în sensul unei imitaţii fără personalitate, ci al unei continuări pe o linie sigură de interpretare, deşi nu este una organică. Oricîte reacţii negative — din spirit de controversă faţă de fondatori — au fost şi vor mai fi poate împotriva lui Maiorescu, activitatea lui de întemeietor şi practician, de o fermă autoritate, al judecăţii estetice este o realitate de profunzime şi dinamism, ce se constituie ca o solidă bază de rodire a întregii critici moderne româneşti. Evoluţia lui Ibrăileanu este, într-o anumită măsură, exemplară pentru Însuşi destinul criticii noastre, care a avut norocul de a se defini, din ceea ce are ea cu adevărat esenţial, prin raportarea la prestigiul unui mare Înaintaş ca Maiorescu şi reluarea, în condiţii literare şi culturale corespunzătoare timpului, a spiritului criticii sale estetice. A cultiva şi a reliefa, cu largă receptivitate, simpatie şi comprehensiune, in scriitorul analizat, valorile estetice, fără nici un fel de concesie nonvalorii, acesta este sensul strălucitor și mereu actual al criticii estetice maioresciene, ce s-a aplicat la vremea ei, cu unele omisiuni, pe cei mai reprezentativi scriitori ai epocii junimiste. In această perioadă de mari creatori, critica a devenit, pentru prima dată la noi, „un fel de conştiinţă de sine a literaturii“, cum ar fi spus T. Vianu, şi totodată un factor de prim ordin în dezvoltarea şi educarea spiritului public. Profesînd, atunci cînd a fost nevoie, şi o critică de directivă culturală, deci o critică sociologică. “Maiorescu a înţeles că prin funcţia ei electivă critica, în special aceea literară, este, de fapt, o instituţie publică, o instituţie naţională, prin care se impune o metodologie a spiritului. O primă etapă din activitatea lui Ibrăileanu — aceea de tinereţe (1889—1895) — dezvăluie o preocupare aproape exclusivă pentru actualitatea literară imediată, mai exact spus pentru scriitorii ce se afirmau in atmosfera ideologică şi culturală creată de revista Contemporanul, îmbrăţişarea entuziastă şi adeseori fără spirit critic a ideilor lui Gherea l-a determinat pe Ibrăileanu să creadă mai mult în actualitatea imediată şi — in consecinţă — să-şi precizeze poziţiile critice, nu o dată la modul tranşant şi nenuanţat al tinereţii, faţă de mişcarea literară anterioară, aceea junimistă, in primul rînd faţă de Maiorescu şi şcoala lui critică pe care o respingea aproape integral pe motiv că ar fi „idealistă“. Opoziţia ţine de credinţa absolută în noutatea noii mişcări literare animată de Gherea şi în afirmarea idealurilor sociale în opera literară. O atitudine critică faţă de trecutul literar, bazată pe cunoaşterea temeinică şi judecarea lui imparţială, fără nehotărîri şi excese circumstanţiale, rămînea un deziderat de o importanţă capitală pentru evoluţia gîndirii şi activităţii lui Ibrăileanu. Opţiunile sale în această fază a criticii, o critică mai mult socială, decît literară, cu accente susţinute şi interesante pe explicarea „psihologiei de clasă“, nu pot fi racordate totuşi, în perspectiva timpului, la un sistem de valori estetice sigure. „Obedienţa“ faţă de Gherea îi asigură — lucru important — înţelegerea adecvată a mecanismului criticii ştiinţifice, a necesităţii de a corela biografia scriitorului şi faptele literare cu acelea sociale, de a realiza un examen ideologic al operei, dar nu şi unul estetic. Aprecierile estetice şi chiar judecăţile de valoare nu lipsesc însă în paginile de început ale lui Ibrăileanu, dar ele sînt, cu mici excepţii, discutabile şi chiar eronate deoarece supralicitează actualitatea imediată, nefixată in formule artistice sigure, făcînd abstracţie totală de tradiţia literară românească pe care, în fapt, n-o cunoaşte şi deci nu avea cum s-o înţeleagă. Absenţa relativismului dar mai ales a punctului de vedere istoric, absolut necesar în aprecierea scriitorilor, precum şi preţul deosebit pus pe apartenenţa lor la mişcarea literară în care se încadrează însuşi criticul, l-au condus uneori la o apreciere de , „grup“, vădit unilaterală, parăsită însă curind. Este necesar să vedem cîteva din aceste opţiuni juvenile ce se explică prin fizionomia momentului cultural şi literar de la sfîrşitul secolului XIX, de controversă aprinsă, cu parţialităţi şi de o parte şi de alta a partizanilor, între conceptul criticii estetice maioresciene şi acela al criticii cauzale gheriste, dar şi prin lipsa de cultură literară mai întinsă şi de experienţă a tînărului Ibrăileanu. Criticul, acum discipol „înfocat“ al lui Gherea (cum declara într-un articol din 1911), nu putea încă înţelege, ca, de altfel, şi maestrul său, că etapa literară respectivă nu era prima şi nici ultima în literatura română, ci făcea parte dintr-un lanţ istoric ce trebuia privit în dialectica lui. Mai tîrziu, Ibrăileanu, părăsind sentimentalismul în aprecierea îndrumătorului de la Contemporanul, va observa, cu toată comprehensiunea şi luciditatea de care era capabil, meritele reale dar şi insuficienţele, nu puţine, ale criticii acestuia, precum şi locul important pe care Gherea îl ocupă în istoria culturii noastre. Edificatoare, pentru folosirea punctului de vedere istoric şi a evaluării critice a trecutului literar prin prisma totalităţii, este o judecată de situare din pătrunzătorul „profil“ ce i-l dedică în anul 1920: „critica lui Gherea este şi ea un moment al criticii moldoveneşti. După mişcarea critică de la 1840, a venit Junimea, care a făcut critica formelor burgheze din punctul de vedere al clasei boiereşti. în urma Junimii au venit socialiştii, care au făcut critica aceloraşi forme burgheze, însă , din punctul de vedere al claselor de jos — mai ales al ţărănimii“ (Note şi impresii, Iaşi, 1920, p. 149—150 — subl. n.). La 1893, Gherea era, pentru Ibrăileanu, „genial“, „marele critic“ şi polemist de „vastă cultură“, iar Maiorescu, pe motiv că făcea parte dintr-un cerc literar opus, nu era decît un „idealist“ şi un „ignorant al tuturor cunoştinţelor cucerite de ştiinţa modernă“ (!?). Acestor consideraţii, făcute cu destulă înverşunare temperamentală, într-un ciclu de articole despre revista lui Gherea, Literatură şi ştiinţă (în ziarul ieşean Evenimentul, orele 79, 81—82, 89—91, din mai 1893), le urmează altele, în spiritul criticii polemice a acestuia, dirijată de o atitudine sociologică şi, uneori, de o parţialitate ce ne-o explicăm, din alt punct de vedere, şi prin cultul tenace al actualităţii, fără căutarea punţilor de comunicare (atît de necesare) cu tradiţia literară a trecutului românesc. Ibrăileanu credea acum că Eminescu, dacă n-ar fi „fost zdrobit de filosofia pesimistă a junimiştilor“ (!?) „l-am fi văzut în mijlocul poporului luminîndu-i şi vestindu-i ziuamîntuirii“ (ar fi devenit adică poet luptător şi optimist, aşa cum îşi imagina Gherea, forţînd realitatea şi făcînd abstracţie totală de temperamentul creatorului). Această explicaţie este, nici vorbit de conjunctură. O dovadă concludentă e că numai cu un an mai înainte tînărul critic încercase o interpretare rezonabilă şi mai largă a pesimismului eminescian, socotindu-i o expresie a „pieirii claselor mijlocii“ (Darwinismul social, în Critica socială, 1892), idee preţioasă pe care o va dezvolta mai tîrziu, cu rezultate excepţionale, în studiul Curentul eminescian (1901) şi în capitolul consacrat poetului în eseul de filosofia culturii Spiritul critic in cultura românească (1909). Interesul lui Ibrăileanu se îndrepta, în această suită de articole,, spre „poeţii noi“, adică spre aceia care publicau în revista Literatură şi ştiinţă, fiind conduşi de „sfaturile genialului Gherea“. Sunt elogiaţi O. Carp, pentru „marele său talent“ şi „forma artistică desăvîrşită“ a poeziilor sale, N. Beldiceanu, „un artist de mare talent“ (pentru „forma artistică“ este apreciată poezia Sorin) şi, în mod deosebit, A. Vlahuţă. Poezia Iubire (a cărei introducere şi primă parte apăruse în revista Literatură şi ştiinţă) atestă, credea criticul, „puterea uriaşă a talentului ajuns la culmea perfecţiunii. Vlahuţă — opinează mai departe Ibrăileanu, pastişînd insă părerile, evident hazardate, ale lui Gherea — a întrecut cu mult pe «maestrul» său Eminescu" (Evenimentul, nr. 90, din 25 mai 1893). în realitate, aceste aprecieri juvenile, expresii ale momentului, nu se întemeiau pe criterii estetice, cum s-ar părea la prima vedere, şi, cu atît mai puţin, pe un punct de vedere istoric. Ele porneau de la considerente etice şi sociale şi — de ce să nu spunem ? — de la un spirit de „grup“ literar. De altfel, într-un moment al discuţiei, Ibrăileanu afirmase că poeziile din Literatură şi ştiinţă (revista i se părea „un adevărat eveniment literar şi ştiinţific“) „au o foarte mare înmurire morală şi educativă“, platforma teoretică pe care se situa fiind evident gheristă. Tînărul critic nu era însă consecvent faţă de poziţiile lui Gherea al cărui „temperament politic“ de mare suprafaţă a contribuit să fie „selectat“ „cu putere de epoca sa“ deoarece „corespundea atît de bine aspiraţiilor vremii şi nevoilor literare ale momentului“ (Note şi impresii, p. 151). într-un articol intitulat Idealuri, şi publicat în ziarul Adevărul din 1892 (nr. 1168, din 4 mai), Ibrăileanu venea cu cîteva păreri şinuanţe cu totul noi privitoare la înţelegerea conceptului de „tendinţă în artă“, plasîndu-se chiar pe o poziţie oarecum opusă lui Gherea, căruia — fapt demn de reţinut — ii lua apărarea în acest articol, polemizând cu junimistul, pe atunci, Al. Philippine. Viitorul îndrumător al Vieţii româneşti era convins că arta, literatura trebuie să aibă un ideal social şi să fie moralizatoare. De aici, prevenea el de îndată pe cititor, „nu trebuie să se conchidă că idealul ca şi morala trebuie numaidecât să se cuprindă în artă“. Existenţa lor în chip explicit ar „nimici-o“. Concluziile lui Ibrăileanu sunt de o excepţională claritate şi profunzime, vădind o înţelegere diferenţiată şi exactă — putem spune marxistă — a tendinţei în artă şi a specificului artistic al literaturii. Opera de artă nu era, ca pentru Gherea, rezultatul „mijlocului social“ (arta e „productul mijlocului natural şi mai ales social“), ci expresia talentului, a individualităţii artistice care trăieşte într-un anume mediu social şi cultural :„un om plin de idealurile cele mai măreţe — scria Ibrăileanu în spiritul teoretizărilor sale de mai tîrziu — n-ar putea să creeze vro operă artistică de valoare, dacă îi va lipsi talentul“. Criticul de la Contemporanul era de părere că valoarea operei este cu atît mai mare cu cit ea conţine idei sociale şi morale mai înalte : „ideile şi tendinţele sociale sînt chiar sîngele cald şi hrănitor care nutreşte şi face vieţuitor organismul numit artă“ (Tendenţionismul şi tezismul in artă, 1887). Nu întîmplător în articolul sintetic din 1920 Ibrăileanu va constata, cu exactitate, că „analiza estetică este pe ultimul plan in critica lui Gherea", în Textele sale fiind „puţine pagini de critică estetică, şi nu cele mai interesante din opera lui“ (Note şi impresii, pp. 157, 156). Avem toate temeiurile să spunem că Ibrăileanu, chiar în prima fază a criticii sale (sunt şi alte argumente pe care le-am dezvoltat altădată) oscila între conceptul criticii sociologice şi acela al criticii estetice, parţialitatea faţă de aceasta din urmă, atunci cînd se manifesta, datorîndu-se nu atît neînţelegerii specificului artistic al literaturii, cit şi entuziasmului, lipsit de un necesar control critic, faţă de teoriile lui Gherea, dar mai ales, necunoaşterii serioase a marii literaturi din epoca Junimii şi respingerii, dintr-un spirit de frondă juvenilă, a criticii estetice maioresciene, socotită, pe toată linia, şi un chip greşit, „idealistă“. Lucid şi necruţător, Ibrăileanu îşi va fi făcut, dintr-o nevoie acută de certitudine, un examen de conştiinţă şi, totodată, o analiză a poziţiilor sale critice pentru a-şi putea preciza direcţiile viitoare. Experienţa de la revista Evenimentul literar (1893—1894) a fost hotărîtoare deoarece criticul, alături de prietenul său Raicu Ionescu- Rion, îşi dădea seama acum că pasiunea pentru actualitatea literară trebuie neapărat dublată şi de o cunoaştere corespunzătoare a tradiţiei. Literatura patruzecioptistă şi ideile şcolii critice moldoveneşti le erau complet necunoscute in această perioadă, ca, de altfel, şi lui Gherea, cum va mărturisi mai tîrziu însuşi Ibrăileanu, în articolul Poporanismul (in Curentul nou, nr. 3, 1906). O încercare de cunoaştere şi reactualizare a valorilor estetice autohtone verificate de timp sau a trecutului mai îndepărtat se simţea de pe acum în scrisul lui Ibrăileanu şi al lui Rion, chiar dacă şi la acesta din urmă găsim unele păreri rigide sau greşite (cf. suita de articole înaintaşii lui Eminescu, 1894). Important, ca orientare generală, era însă şi via preocupare a acestuia pentru lectura şi înţelegerea creaţiei eminesciene şi a personalităţii poetului în amplul studiu Eminescu şi Lenau (ţinut ca o conferinţă în 1893 şi apărut postum, în Scrieri literare, Iaşi, 1895). Cu toate că acum nu scrie pagini semnificative despre Eminescu, Ibrăileanu se detaşează, încet dar sigur, de atitudinile favorabile, aproape în exclusivitate, actualităţii literare imediate, întorcîndu-se spre creatorul care domina autoritar întreaga poezie a vremii. Un prim moment, cu totul deosebit ca orientare estetică, este apărarea lui Eminescu împotriva totalei incomprehensiuni şi a atacurilor declanşate de Aron Densusianu. Articolul lui Ibrăileanu, intitulat: Eminescu judecat şi condamnat de d. Aron Densusianu în „Revista critică literară“, a apărut în Evenimentul literar (nrele 33, 34 şi 36 din 1, 8 şi 22 august 1894), fiind semnat cu pseudonimul Verax. Nu numai gestul justiţiar în sine, dar şi cele cîteva aprecieri estetice asupra „talentului artistic“ şi „originalităţii“ lui Eminescu ne întăresc convingerea că poetul devine acum, pentru tînărul critic, cel mai important creator, acela care reprezintă plenar spiritul unei întregi epoci literare. Vlahuţă, poetul momentului, supralicitat mai înainte de Ibrăileanu, cum procedase şi Gherea în articolul din 1890, pierde terenul, tînărul critic intrînd, de altfel, în conflict cu autorul romanului Dan, pe chestiuni teoretice. Raportarea la Eminescu, în judecarea literaturii contemporane, devine acum o realitate care atestă folosirea, în mod explicit, a punctelor de vedere ale Istoriei literare, inexistente în Criticele lui Gherea. Acesta, spunea mai tîrziu Ibrăileanu în „profilul“ amintit, „făcea abstracţie de punctul de vedere istoric-literar în judecarea scriitorilor“, de unde o seamă de neajunsuri, între care cel mai serios era acela că „judeca literatura contemporană fără s-o pună în legătură cu cea din trecut“ (Note şi impresii, p. 155), ceea ce reprezintă o realitate. O dovadă a noii orientări literare a lui Ibrăileanu era şi interesantul articol comparativ Eminescu şi Coşbuc (semnat cu pseudonimul Un sociabil, în Lumea nouă, nr. 180, din 15 mai 1895), în care toată admiraţia se îndrepta spre Eminescu, chiar dacă G. Coşbuc „e un talent adevărat“ şi a „întrupat“ în poezia sa sufletul ţărănesc. Intelectualii sensibili şi romantici de la sfîrşitul secolului XIX, în primul rînd Ibrăileanu însuşi, se regăseşte în creaţia lui Eminescu pe care o gustă estetic deoarece poetul „a realizat în opera sa frumosul simţirilor noastre, pentru că emoţiile ce le simţim la cetirea lui sunt foarte, foarte personale“. Dar cea mai importantă „opţiune“ a lui Ibrăileanu a fost acum (1896) renunţarea, pentru câţiva ani, la publicistică, după ce în 1893, cum denotă conspectele şi însemnările manuscrise, el începuse o laborioasă lectură şi examinare critică a literaturii române din prima jumătate a sec. XIX şi din epoca Junimii, din care va ieşi, ulterior, cartea Spiritul critic în cultura românească. Ibrăileanu şi-a dat seama într-un moment crucial din evoluţia sa — şi acest fapt este hotărîtor pentru întreaga lui orientare critică viitoare — că a fi numai criticul producţiei literare curente şi un polemist al momentului, fără să scrie şi despre înaintaşi, în primul rînd despre scriitorii clasici, înseamnă să rămînă un recenzent de epocă, fără o personalitate distinctă, pe care timpul, mai devreme sau mai tirziu, il va plasa în rafturile secundare ale istoriei literare. Acela care spunea mai tîrziu că „salvarea criticului stă în tăria lui de a deveni cetitor“, de a nu fi adică obsedat, în analizele sale, de teorii, de a nu emite judecăţile de valoare potrivit unui corp de idei teoretice, se „salva“, aşa-zicînd, prin încercarea de a realiza o simbioză între critica actualităţii literare, critica de direcţie, cunoaşterea şi interpretarea valorilor estetice ale trecutului. Pasul spre „independenţă“ şi, în fond, spre o altă etapă a criticii româneşti, îl realiza Ibrăileanu prin examinarea criticii lui Gherea şi, succint, a lui Maiorescu, într-un articol rămas inedit, dedicat în 1897 îndrumătorului de la Contemporanul (l-am comentat în G. Ibrăileanu, Ed. „Albatros“, 1971). Acum Ibrăileanu se îndepărtează de Gherea, în sensul că se orientează deschis şi spre critica estetică, în linia fixată de Maiorescu, dar cu deosebirea că el anunţă, în termeni foarte clari, im concept mult mai larg de critică. Este vorba de critica totală (o simbioză de critică şi istorie literară) ce priveşte Opera ca o valoare estetică autonomă, corelată încă cu alte valori ale spiritului. Dar pentru a fi completă, această critică foloseşte mai multe perspective în cuprinderea şi interpretarea fenomenului literar curent şi din trecut, acelea sociologice (critica genetică gheristă), istorice, psihologice, biografice, elementul coordonator fiind însă acela estetic. Orientarea lui Ibrăileanu de la critica actualităţii imediate, fără repere sigure, cu ierarhizări discutabile sau chiar eronate, spre critica şi istoria literară totală s-a petrecut în tinereţe, într-un timp foarte scurt, şi poate dramatic, şi este exemplară, în multe privinţe, pentru înseşi metamorfozele criticii româneşti. Ibrăileanu a înţeles la timp că tradiţia literară a trecutului şi în primul rînd scriitorii clasici reprezintă valori permanente, de cunoaşterea şi interpretarea cărora atirnă judecata obiectivă a literaturii prezentului. Reapariţia lui Ibrăileanu în critica românească, după 1900, s-a făcut tocmai cu pagini dedicate clasicilor : un articol despre Caragiale (Cu prilejul foiletoanelor lui Caragiale) şi un studiu profund despre Eminescu intitulat Curentul eminescian, publicate în Noua revistă română (aprilie şi iunie 1901), cărora le vor urma apoi, in Curentul nou (1905) şi Viaţa românească, începînd chiar cu nr. 1 (martie), 1906, ample capitole din Spiritul critic în cultura românească, paralel cu o foarte bogată critică a actualităţii. Ibrăileanu este primul criticşi istoric literar român care işi face un program din cunoaşterea profundă şi interpretarea estetică modernă a valorilor literare clasice. Pasul spre critica totală este realizat, teoretic, în tinereţe, studiul „Probleme literare“ (1906) consfinţind o realitate născută dintr-o îndelungată şi fertilă cugetare. Mihai Drăgan Desen de Cristina Moscu Desen de Şt. Dimitrescu Grişa Gherghei Va mai fi Flutură barba mea albă şi totuşi săgeţile cinta arcuri întinse ochiul acum se deşteaptă cu urmele pleoapelor scrise va mai fi va mai fi o pădure bătrinele ţinte scot muguri fumegă goana vinatului laptele ierbii-i pe ruguri cîinele singurul ciinele miroase-a biserică parcă credinţa din colţii lui mari a mai fost veşnicie odată Noaptea Noaptea la marginea satului creşte un prag intre colţi pîinea respiră incet sub ştergarul cu flori cu o singură şoaptă speranţa a rostit aşezarea pe miine şi totuşi pe virful de ac intimplarea rîvneşte alt singe Hasdeu ,urmare din pag. 1 Teodorescu, Gr. C. Tocilescu, N. V. Scurtescu şi alţii, în majoritatea lor cunoscuţi ca cercetători ai problemelor culturii, în consideraţiile noastre nă pornim de la aprecierile făcute asupra acestei perioade din activitatea lui Hasdeu, potrivit cărora societatea s-ar fi născut numai ca un răspuns la tendinţele cosmopolite ale vremii. Sentimentul aderenţei la spiritualitatea naţională a fost întotdeauna prezent în creaţia haşdeană. La el. ..românismul înseamnă un ideal militant, ca şi dacismul, dar mai mult decât acesta“, după opinia lui Mihai Drăgan. Să adăugăm că ideea de românism se structurează sintetic în seria de elemente prin care se defineşte însuşi poporul pe care-l reprezintă, de la cele de natură psihologică, pînă la cele istorice şi antropologice. Demersurile lui Hasdeu în această direcţie nu se realizează univoc, ci in multiplă corelaţie cu ceea ce ţine de umanitatea întreagă. Exagerările într-o direcţie sau alta le-a respins, ştiind că ele ameninţă întregul, dobîndit de cercetările migăloase. Dialectica naţionaluniversal era impusă de însăşi logica problemei, deoarece, spune Hasdeu, „românismul este pentru noi prima condiţie pentru ca să putem iubi umanitatea“. Nu retragerea în noi înşine, nu vegetarea singulară şi inutilă ne terenul propriu, ci introducerea în mişcarea umanităţii a ceea ce avem mai valoros, mai corespunzător cu idealul de progres general, acesta e sensul dezvoltării noastre. Altfel, va sublinia Hasdeu, „e comod a iubi umanitatea, cînd aceasta ne scuteşte de a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate“. Chiar dacă atenţia lui Hasdeu s-a îndreptat spre junimişti, numindu-i, pe nedrept, „cosmopoliţi“, critica sa nu era distructivă, ci mobiliza efectiv spre o cunoaştere din interior a culturii pentru a nu se pierde substanţa ei vie. în acest fel ripostează el faţă de venerarea pînă la uitarea de sine a valorilor străine. Hasdeu atacă spiritul cosmopolit, întrucît acesta poate deveni diriguitor, nivelator şi potrivnic unei dezvoltări fireşti în cultură. De fapt, „duşmanul cel mai neîmpăcat al românismului, spune Hasdeu, este spiritul cosmopolit (s.n.)... în larva libertăţii fără naţionalitate sau al oportunităţii fără principii. . . Grija de căpetenie era aceea de a nu crea un dezechilibru între cerinţele fundamentale ale culturii naţionale şi cele ale întregii culturi umane. Pericolul a fost sesizat chiar de Hasdeu, de aceea el nu admite valabilitatea unui principiu universal care ar fi în măsură să orienteze și să dirijeze fenomenul culturii. Acest principiu, scrie el, ar distruge „varietatea, reducind armonia la un singur ton, încarcerînd lumina într-o singură rază, ucigînd originalitatea prin imitațiune, sugrumând entuziasmul prin apatie, înlocuind lupta cu inerţia şi depunînd viaţa în mormînt“. Universalul şi naţionalul conlucrează sub puterea unui ideal general uman, dar nu se identifică şi nu pot fi înţeleşi ca termeni contradictorii, ci în determinarea lor reciprocă de esenţă. Hasdeu n-a fost un adept al claustrării, al formulei mărginite, după care împrumutul de valori ar fi ineficient pentru noi. Nu îngustarea aspiraţiilor şi nici nivelarea valorilor culturii, ci înscrierea lor în sfera largă a umanităţii, iată ce considera Hasdeu că este necesar de înfăptuit în acel moment, într-un fel, el venea în întîmpinarea ideilor Junimii, punind în lumină aceeaşi problemă a aderării formelor la un fond de viaţă naţională. Acest lucru îl determină să atace cu violenţă universalitatea principiilor şi să arate consecinţele la care duce preluarea lor gratuită. E nevoie să fie înţeleasă, după el, „sorgintea răului“ pentru a se putea trece la înlăturarea lui. Alegînd exemplul Franţei, el consideră că una din cauzele care au dus la eşuarea unor mişcări de cultură declanşate aici, ar fi fost „adormirea simţului naţional“ avind prioritate un cult pentru o „universalitate nedefinită“, în ciuda unor aprecieri echivoce, este un merit al lui Hasdeu de a a căutat şi depistat originile cosmopolitismului. Aici se dovedeşte un precursor al teoreticienilor din veacul nostru, prin distincţiile pe care le face, — cu toate neajunsurile lor —, între progresul material şi cel moral. Să reţinem ideea lui Hasdeu, potrivit căreia cosmopolitismul îşi are originea în ţările dispersate din punct de vedere etnic, pentru care numai principiul asigurării materiale are o valoare de program social, în dauna unei vieţi spirituale intense. Hasdeu are în vedere Statele Unite ale Americii şi Elveţia, de unde ar veni cosmopolitismul in forma lui cea mai înaltă. Cu pierderea spiritului naţionalităţii, popoarele ajung la imitaţii sterile, neputincioase în a crea ceva nou şi de durată. De altfel, Hasdeu considera că „naţionalismul este o condiţiune esenţială a tuturor creaţiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, spunea el, este naţionalitatea pentru un popor“. In acest mod explică el specificul unei culturi şi dialectica naţionalului şi universalului în cultură. . Acordînd o atenţie deosebită ideii de românism, trebuie să subliniem că Hasdeu nu o înţelege în modul îngust şi extremist pe care acest curent l-a putut dobindi mai tîrziu. Dacă în cazul concepţiei sale despre istorie Hasdeu a stăruit asupra unei aşa-zise „selecţiuni provindenţiale“, cînd se referea la „nemărginita perfectibilitate a omului“, în domeniul valorilor culturii, el apreciază contribuţia fiecărei naţiuni la progresul uman. Cu acest sentiment, el consideră că „muzica omenirii nu poate să existe fără varietatea naţionalităţilor, nu poate să existe fără o viguroasă opintire a fiecăreia din ele de a fi o individualitate proprie, un corp şi un suflet deosebit, un produs al propriei sale vieţi“. însăşi evoluţia popoarelor este legată de modul în care fiecare naţiune în parte işi asigură dezvoltarea fondului său de viaţă materială şi spirituală. Niciodată Hasdeu n-a discutat principiul naţionalităţii în sine. Chiar în publicistica lui, începută prin cel de-al şaselea deceniu al veacului trecut, se întrevede străduinţa de a lega fiecare cercetare de problemele generale, cu referinţă la umanitate. Istoria însăşi trebuie înţeleasă în raportare directă la poporul care a, trăit-o, în necontenita dezvoltare a omenirii. Numai aşa putem înţelege afirmaţia sa : „întreprinderea mea vrea să poată pregăti cale unei istorii române, cu schimbăciosul tablou al vieţii noastre naţionale, în o armonioasă legătură cu viaţa omenirii“. De altfel, clădirea edificiului unei culturi nu se putea realiza, după Haşdeu, într-o altă modalitate. ___ Stimaţi automobilişti La Administraţia Asigurărilor de Stat puteţi contracta, în condiţii avantajoase, diferite feluri de asigurări facultative auto, care acoperă eventualele pagube ce se pot întîmpla autoturismelor dv : - asigurarea pentru avarii (casco) - asigurarea suplimentară pentru dispariţia autoturismului de la locul de parcare. - asigurarea suplimentară pentru cazurile în care autovehiculul este condus de alte persoane decît asiguratul sau rude ale acestuia. - asigurarea autoturismelor pentru cazurile de incendiu şi calamităţi. - asigurarea autovehiculelor in legătură cu utilizarea acestora la concursuri, întreceri sau antrenamente pentru acestea. De asemenea, puteţi contracta şi asigurarea de accidente a conducătorilor de autoturisme şi a altor persoane aflate în autoturisme. Costul asigurărilor pentru avarii, respectiv al celor de incendiu şi calamităţi şi al asigurărilor pentru cu dispariţie a fost recent redus 10%, respectiv cu cîte 33%. La asigurările pentru avarii (inclusiv la cele de incendiu şi pentru dispariţie) încheiate la sediile ADAS se acordă o reducere de 10% a primelor de asigurare, iar dacă nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri în baza asigurărilor respective, se acordă — în fiecare an — în funcţie de vechimea de asigurare, reduceri de prime, de la 15 la 35%. Pentru relaţii suplimentare şi încheierea asigurărilor vă puteţi adresa responsabililor cu asigurările din unităţile socialiste, agenţilor şi inspectorilor de asigurare, filialelor A.C.R. sau, direct, oricărei unităţi A.D.A.S.