Luceafărul, iulie-decembrie 1977 (Anul 20, nr. 27-53)
1977-11-19 / nr. 47
19 NOIEMBRIE 1977 vem la Bălcescu epistolarul avantajul spontaneităţii în limitele necesităţii. Această spontaneitate, de cele mai multe ori cu scop informativ, cheamă după sine în graba şi concizia ei o puritate, o ingenuitate a fapticului existenţial în care a fost implicat cindva Bălcescu. Dar, in acelaşi timp, avem dezavantajul că graba scrisului se opuneartisticului (care este oţios, in sensul cel mai frumos al cuvintului, cerind indelungare in timp). Rareori scriitura albă a scrisorilor lui Bălcescu tinde spre ornamentica stilului literar şi totuşi foarte adesea ea place. Am cules din corpus-ul de corespondenţă editat de G. Zâne (Opere, vol. IV, Ed. Academiei, Buc., 1964), cîteva date care de la sine se ofereau ordonării sub astfel de titluri : O ETICA A PRIETENIEI. Vrem să discutăm aici nobleţea unei convingeri : imperativul transcenderii prin prietenie a situaţionalului şi evenimenţialului. Reproşurile din scrisorile 25 şi 26 indică la Bălcescu o foame de prietenie care nu este altceva decît semnul apartenenţei ,la un grup de prieteni care dovedeau acelaşi sentiment comunitar pentru o cauză : «Am să mă plîng de prietenii mei din Bucureşti. Am scris la mai mulţi şi nici unu nu mi-a scris, afară de Şt. Golescu. Pentru ce oare sînt urgisit ?» (Ser. 25). în întreaga scrisoare Bălcescu este foarte interogativ : de ce nu-i scriu prietenii ? Nobleţea lui Bălcescu, a omului-politicca-prieten, constă în ideea că prietenia poate omite situaţiile şi evenimentele contrare ei. Nu ai voie să sacrifici sentimentul comunitar pentru o situaţie sau un eveniment exterioare lui : «îmi pare rău de bănuiala ce ai asupră-mi că m-am răcit sau că m-am depărtat de prieteşugul tău. Chiar cînd am sta mai multă vreme în tabere diferite dar nu vrăjmaşe, nu e un cuvînt ca să încetăm d-a ne iubi, cîtă vreme ne stimăm». (ser. 175) Prietenul bănuitor era Ion Ghica, acelaşi la care trimite şi următorul aviz cu valoare emblematică pentru Bălcescu : «Dacă nu politiceşte, măcar prieteneşte cred că meritam un răspuns.» (ser. 177) Foamea de prieteni vine din absenţa efectivă a lor, din nonapropiabilitatea spaţială a lor, (ne asumăm insolitul sintagmei, însă mai adîncul sens al ei vi-l propunem) fapt ce nu poate ocaziona şi fertiliza direct co-ideologarea şi co-revoluţionarea. Schimbul de scrisori aplana distanţele şi oferea un minimum de substitut pentru comuniunea concretă. Cu certitudine se poate spune că această etică era un reflex în imediata atitudine faţă de oameni a lui Bălcescu a unui apel supraindividual al epocii : «Fraternité 1». I s-a atribuit lui Bălcescu următorul fragment ■ de scrisoare : «Le droit de fraternité doit régner parmi toutes les nations et sous toutes les Couleurs de l’univers.» (Dreptul fraternităţii trebuie să domnească între toate naţiunile şi sub toate culorile universului). PRAGMATICA ŞI VISARE. Bălcescu lucra în prezent în aşteptarea, unui moment oportun din viitor. Poziţiile atitudinale faţă de temporalitate ale lui Bălcescu sunt cele ale unui mesianic pragmatic. Mesianic fiindcă mereu credea, după revoluţia paşoptistă, într-o revoluţie care trebuia să vină, pragmatic pentru că el deja se apucase prezentic pentru ea. Momentul oportun, perpetuu virtual, se cerea actualizat : «Intr-un cuvint lucrînd pentru viitor să nu uităm prezentul şi lucrind, pentru prezent să nu uităm că acesta este un punct de tranziţie ca să ajungem mai lesne la viitorul dorit.» (ser. 132) Acest om politic pentru care pragma trecea pe primul plan credea în durabilitatea resurecţională a «personalităţii omeneşti şi după moarte» (ser. 28) cum găsim într-o scrisoare către Alecsandri imediat după moartea Elenei Negri. Ce scrie el acolo nu e un ornament -quietiv-consolator pentru Alecsandri întrucât ornarea retorică a corespondenţei nu-i era în fire, ci o sinceritate pe care o evaluăm în măsura în care şi Bahtin o face la Dostoievski. Visarea la Bălcescu nu desconfrază energetismul. Timpul interior în care trăia el nu se desăvirşea inelar ca să-l lase să spere de mai multe ori acelaşi lucru. Ocazii de revoluţie puteau fi mai multe, oportunitatea o poseda însă numai una dintre ele : «Timpul nostru n-a sosit încă, dar va veni.» (ser. 59) «Timpul nostru» este un elenic timp kahoic, timpul revoluţionarilor, timpul potrivit. Existarea în interiorul acestui timp magnifia şi mai mult tragicul exilatului încordat întru unicitatea clipei. Tot în raza pacificatei dihotomii , visare-făptuire stă ştiinţa lui Bălcescu de a întocmi şi un fel de filosofie geografică : «Oricît mă voi socoti viu tot la ce ţi-am zis, că moldovenilor le plac mai mult speculaţia ideilor, iar muntenilor acţia.» Fiind muntean Bălcescu se autoincludea la acţie. Dar, ca un făcut am zice, un destin advers il va contrazice chiar aici, contrazicere mediată şi de constituţia lui fragilă. El, care era un volitiv (şi caracterologic se arată aşa) îşi indura consumarea de sine a voinţei. In final nu va mai rămine dinacest făptuitor visător decît un suferind. FIINŢA-ÎNSPRE-MAMA. Undeva, în cîmpul acelei intimităţi care cuprinde implicitele preraţionale, preideative ale unui scriitor şi care poate fi numită doar metaforic «profondeur», maternul şi natalul (naţionalul) geminează, de parcă din depărtarea exilului patria celor mulţi trebuia să-i apară lui Bălcescu cu o mamă unică, numai a lui, în ea. Chipul duios și solitudinar al mamei lui trece asupra patriei lui aflată atunci într-un impas (politic) similar, ca o Mater dolorosa răsăriteană : «Biata mumămea, singură, bătrină, bolnavă...» (ser. 59), «atît de necăjită» (ser. 151). Bălcescu se găsea la unul din capetele tragicei traiectorii a exilului ; la celălalt capăt se găsea patria cu «mama» lui. Oriunde vom afla diseminate de-alungul corespondenţei referirile la natal apare şi mama ca în exemplul următor, unde mamei şi ţării i se mai asociază semnificativ şi primăvara : «în primăvară, adecă în aprilie, aş vrea să însoţesc pe soră-mea pînă la hotarul ţerii, ca să văd într-aceeiaşi vreme şi pe mumă-mea.» (ser. 177). Din unele referiri aproape că am putea reconstitui un imn epistolar, scris atît de neretoric, dar atît de tensionat : »Biata mumămea, singura dragoste şi adoraţie a mea, e aşa nenorocită. Totdauna am sacrificat-o datorinţii mele către ţeară. De zece ani de cînd o tot fac să sufere pe dînsa, care nu poate găsi mingiere în convicţii puternice ca ale noastre. Imaginea mumă-mii, bătrină, bolnavă, nenorocită, ea care e aşa de bună, care a jertfit atita pentru noi şi care acum sufere atîta, e nencetat înaintea ochilor mei. Pune această sfîntă imagine înaintea frate-meu şi zi-i să nu-i necinstească bătrîneţea şi viaţa ei cea virtuoasă.» (ser. 62). Interesant şi conform afirmaţiilor de mai sus e că primele sentimente adoratorii faţă de mamă îi vin revoluţionarului în exil, in afara natalului. Parcă ar recunoaşte, la acelaşi nivel preideatic, mai puţin manifest, că nu el ar fi luptat ci, prin el, mama lui. Formula noastră fiinţă-înspre-mamă nu face decît să configureze că Bălcescu era o existenţă sensată către mamă şi că maternul se confunda, dincolo de fixitatea cuvintelor scrise, cu natalul. Amîndouă, sensarea şi confuzia, se petreceau în cadrul sus-numitului nivel, mai puţin „fixist“. Cantitativ, istoria acestei sensări este imensă în cultura universală ; în evul de mijloc, de exemplu, ea a luat chiar formele unei devoţiuni colective. Sau, conjugarea natal-matern e , de observat, mai aproape de Bălcescu şi aproximativ contemporan cu el, în scrisorile lui Hölderlin către mama lui, poet cu o altă structură decît a lui Bălcescu, dar cu un identic sentiment că patria, cînd nu este tată, cum e etimologic, este sigur mamă, întoarcerea în patrie egala la amîndoi cu restabilirea contactului cu maternal. OMUL POLITIC ŞI POEZIA. Descoperim la el opţiunea pentu un tip special de poezie şi o dezicere de un altul. Poezia, în accepţia viului grai al epocii, va fi fost ceea ce nu intră în sfera decisivului, nu ar fi fapt, ci un preludiu al lui ; incertitudinea «organisirii unui corpus de artilerie» (ser. 2) era comunicată astfel : «această nu e hotărît, ci mai mult o poezie» (ser. 2). Fiind de o desfătare minimă, hilare şi distractive, poeziile liric-sentimentaliste (căci ele sînt cu pricina) puteau fi prefăcute într-un rîs între prieteni : «Am auzit că un potop de poezii (...) v-au năpădit. Cît aş fi dorit să fiu lîngă tine ca să le citim şi să le comentăm împreună. Veselia şi rîsul m-ar vizita cu această cetire.» (ser. 28). Oare ce să-l fi înveselit pe Bălcescu dacă nu uşurătatea lor ludică în opoziţie cu seriozitatea lui, pentru că altminteri nu ezităsă aprecieze poezia gravităţii istorice. Nu-l îndeamnă el pe Alecsandri să scrie o poemă epică asupra «cuprinderii» Daciei de către romani ? Sau, surprinzător, nu îşi afirmă el intenţia de a scrie o poemă istorică despre Mihai Viteazu ? Intuim cîţiva termeni duali : poezia-poema, liricul-epicoistoricul, aşadar opoziţia sentimentalism-istorie. Ba mai mult, putem descifra alţi asemenea termeni duali în legătură cu un topos al romanticii europene , al poetului hărăzit de sus E vorba de o scrisoare destinată lui Alecsandri, unde Bălcescu incriminînd o existenţă care se deromantiză, îşi transcrie unul din foarte rarele ginduri ironice. Hotărit, pentru Bălcescu arendăşia era un fel de proză a pămintului acoperit cu păpuşoi, iar poetul (Poetul, pe vremea aceea) cum ar fi putut accepta lucrul acesta ? : «Tu, Basile, poetul cel mai poetic, tu care zburai pe fantezie în spaţurile nemărginite şi mult împodobite ale imaginaţiei , tu care pînă acum ai trăit in lumea inimei şi a ideilor, să cazi aşa jos, într-o stare atît de prozaică, atît de materială ! Să te faci, ce ?... arendaş ! O profanaţie ! Ce cădere grozavă !» (ser. 32). Nu existau prea multe nuanţe care să medieze între extreme : poezia, cerul, inima şi ideile — într-un cuvint celestitatea poetului — contrastau net cu arendăşia, pămîntul cu păpuşoi, boerescul, starea prozaic-materială — adică terestritatea nepoetului. Este chiar structura romanticului lac comun. Oare cum devine (dacă devine) fapticul istoric literatură ? Care devine e cuvîntul sau literarul şi istoricul sînt coesenţiale ? ; dacă-i aşa înseamnă că există tragicitate, liricitate, comicitate etc. şi în afara literarului, interiorizate în însuşi faptul istoric. Cît timp acesta nu e dat încă uitării, un scriitor, o Voce, îi poate provoca şi veghea deplasarea într-unul din respectivele genuri de drept literar ; actul nu e simplu şi nici la îndemîna oricui, ci numai acelor scriitori care sînt vocile istoriei, care „simt“ în istorie nuclee virtuale de literatură; în privinţa asta lucrurile sînt mai profunde şi de neschematizat. Nu am greşi, credem, dacă scrisorile lui Bălcescu le-am situa undeva pe traiectul care duce dinspre istorie înspre literatură, între pragma şi literaritate. Situarea e legitimă dacă ne gîndim că numeroasele fapte, întîmplări, evenimente istorice etc. tangente destinului lui Bălcescu şi transfigurate epistolar îşi declară aderenţa şi la literatură şi la contextul epocii. De asemeni, distanţarea în timp sporeşte şi ea literarul ; timpurile originare se confundă cu poezia însăşi şi perspectiva îndulceşte crestele munţilor. Cert e că scrisorile lui Bălcescu dacă nu vor fi avut «savoarea» a cărei absenţă i-o reproşa Ion Ghica, ele deja au început s-o aibă. Se poate ca «savoarea» să se solidifice doar ca incipienţă şi pentru sensibilitatea viitoare. Noi am constatat-o acum. Dan Arsenie nicolae bălcescu Efigia din scrisori BALCESCU Ulei de Florin Niculin Urmare din pag. 1 Şerban. Cioculescu dovedeşte chiar talent, de o anume speţă. Metoda e insinuaţia, revenirea in desen la aceeaşi idee, strecurată în toate formele, printre lungi digresiuni, între ceremonii de politeţă... Cartea se organizează topografic pe marginea documentelor şi toate caracterele esenţiale ale omului Caragiale sunt atinse uşor, fixate în ace, propuse ochiului interior“. Cioculescu nu a fost mulţumit de modul în care era privit şi scrie împotriva Istoriei literaturii române un articol în ziarul Viaţa (1 septembrie) . O eroare de logică, alt articol in Curentul literar (20 septembrie), în fine două lungi articole in Revista română (octombrie — decembrie 1941), în Curentul literar din 6 septembrie 1941 tot el anunţa o anchetă pro şi contra la care au participat E. Lovinescu (13 septembrie) şi Vladimir Streinu (ibid). De unde cuvintele lui G. Călinescu către Rosetti (25 septembrie 1941) : „Purtarea lui Cioculescu, tristă !... Mă insultă, organizează anchete... trece treptat de la amabilităţi suspecte la negaţiuni tranşante, declară caricatural portretul lui Iorga (!?!), în loc de a recenza „pur şi simplu“. Şi la 7 februarie 1942 : „Tot ce scrie (Cioculescu) e fără linie, lăsînd să se scurgă o fiere neagră, cu greu de apărat mai tîrziu. Pretinsele lui observaţii ştiinţifice sînt imposibil de susţinut. Observaţii se pot face şi amendaţiunea e un proces inclus în orice operă bizuită pe informaţie. Dar inadvertenţele cronologice observate de el sunt în capul lui doar .. Evident, Cantemir nu anticipează pe Montesquieu (putem adăuga că şi în cartea lui La Croix din 1691 Etat général de l’Empire Ottoman se vorbeşte de „cauzele creşterii ■ acestui imperiu şi de unde vin scăderile sale", deci despre „la grandeur et la decadence“, „incrementa atqtue decrementa“), nu se inspiră din Voltaire ci scrie, „după procedeul lui“ (sau cum va proceda el mai tîrziu). A spune că într-o poezie de Eminescu (din 1872) „dăm de versuri quasi-mallarmeene1 nu înseamnă că facem un raport de filiaţie, după cum zicind că prin Nastratin Hogea la Isarlik (1921) Ion Barbu e „din familia poetului Fătălăului“ (Flori de mucigai, 1931) nu înseamnă că am situat pe Barbu în dependenţă de Arghezi. Cioculescu nu obiectează cind Călinescu scrie : „în 1802 abatele Casti relua, aproape cantemirian, tema (din Istoria ieroglifică) în Gli animali parlanti", deşi e sigur că prinţul român n-avea cunoştinţă de autorul italian şi deci nu putea să-i „reia“ tema. E vorba ca şi în celelalte cazuri de o simplă asociaţie sau analogie, menită, aici, de a face punte între Occident şi Orient, vechi şi modern (Cantemir are „limbuţia lui Creangă în debitarea zicatorilor populare“, cronicile muntene versificate premerg „unei poezii muntene bufone ce merge din această epocă prin Pann şi Caragiale pînă la Arghezi şi Barbu“ etc). Cuvintele nu trebuie luate la lettre, iar scopul istoricului literar a fost să facă expoziţie evolutivă „avînd ca etalon ideea de absolut artistic“. Lui Rosetti, Călinescu îi mărturiseşte un secret : ...„De fapt... nici n-am scris o istorie... Istorie literară se va scrie la 2 000, 2 200. Ce-am făcut eu e o piatră fundamentală, un Tiraboschi, cu vederi mai critice“. (Girolamo Tiraboschi e autorul unei Storia della litteratura italiana, scrisă și remaniată intre 1770—1790). Călinescu nu a purtat ranchiună lui Șerban Cioculescu, în ediţia a doua. In manuscris, din Istoria literaturii i-a îmbunătăţit prezentarea, iar in 1947 l-a recomandat profesor la Facultatea de litere din Iaşi. Nicolae Cartojan nu l-a recomandat pe G. Călinescu în 1941 la catedra de Istoria literaturii române vechi de la Facultatea de litere din Iaşi unde Consiliul profesoral îl desemnase la 13 septembrie 1941 suplinitor. „Curios acest Cartojan“, scrie Călinescu lui Rosetti la 30 octombrie. „Se arăta indignat de situaţia mea şi imi face acum, cu atita metodă, mizerii“. Nu e specialist în „veche“ ? „Aceasta, fie oricît de paradoxal, a fost specialitatea mea pînă în 1931. Ca paleograf, am fost trimis de la Arhive la Roma, pe studii la Propaganda fide, lăudate de Iorga, Carlo Tagliavini, citate de D. Russo etc. Nu sínt lingvist, dar nici Cartojan nu e. Sínt un comparatist care pot duce criteriul estetic şi in cultura veche...“. Cartojan recomanda pe asistentul său Dan Simonescu spre indignarea lui Călinescu : „...Atitudinea celui atît de lăudat de mine, detestabilă. Să fie preferat un asistent unui conferenţiar ? Să cumuleze D.S. trei funcţii, punînd suplinitor la Bucureşti, ori luînd concediu, cînd eu n-am decît o funcţie şi nici soţie profesoară ? Nedreptate şi jignire ! Admit să concureze la catedră, dar nu la suplinire. (De ar fi concurs, mă voi prezenta. Interesul ar fi ca prin suplinire să cîştig timp). Cine vor fi cei întrebaţi ? Cartojan nu poate fi obiectiv“. N-a fost, şi G. Călinescu a trebuit să rămînă în continuare conferenţiar,pină la 17 martie 1944, cînd o comisie prezidată de D. Caracostea (cu Iorgu Iordan în componenţă) votează în unanimitate chemarea“ în postul de profesor la catedra de istoria literaturii române moderne, chemare care însă n-a fost aprobată de ministrul Ion Petrovici. E perioada din care datează Sun, apărut în 1943, și despre care scrie in noiembrie 1942 lui Rosetti : „Acum un apel călduros la prietenia d-tale, fii mereu editorul meu in sens moral. Am scris o mică operă (ți-o alătur), un fel de istorie morală foarte realistă, autobiografie in sens inait, sub forma a cinci dialoguri (luat ca model Gobineau). Se poate citi da un roman... Găsește-mi un editor...“ Editorul a fost pînă la urmă găsit în persoana unui inginer Gorjan. Al. Rosetti, editorul ideal, nu mai era la acea dată editor. A revenit și republicat pe G. Călinescu după 23 August 1944 cu Impresii asupra literaturii spaniole (1946). G. Călinescu și contemporanii săi Constantin C. Giurescu In ziua de 13 noiembrie o moarte fulgerătoare a smuls de la masa sa de lucru, la care stăruia de peste o jumătate de veac, pe un mare istoric al poporului nostru : CONSTANTIN C. GIURESCU, doctor docent, fost profesor la Universitatea din București, membru titular al Academiei Republicii Socialiste România. Vestea a fost surprinzătoare deoarece profesorul, deşi împlinise recent virsta de 76 de ani, nu dădea semne de oboseală, era in deplinătatea forţelor sale fizice şi intelectuale, mereu grăbit, mereu preocupat de scrierile sale. Dotat cu o mare putere de muncă şi cu o mare dragoste faţă de istoria propriului său popor, cunoscutul nostru savant lasă in urmă o operă întinsă şi complexă, care cuprinde peste 300 de titluri de monografii, sinteze, cursuri, studii, eseuri, recenzii dedicate istoriei românilor de pretutindeni şi din toate timpurile. Născut la Focşani, la 13 26 octombrie 1901, ca fiu al istoricului Constantin Giurescu, îşi începe activitatea ştiinţifică de timpuriu, în 1919. A beneficiat de îndrumările iluştrilor săi înaintaşi: Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, Demostene Russo, al căror discipol a fost, precum şi de cele ale propriului său părinte, Constantin Giurescu, nu mai puţin ilustru. De la ei a deprins pasiunea cercetării şi respectul faţă de adevărul istoric. De asemenea, şcoala română de la Paris l-a familiarizat cu specificul ştiinţei istorice franceze, lărgindu-i mult orizontul de specialist. La numai 26 de ani ocupă catedra de istoria românilor de la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti, unde multe generaţii de studenţi ii vor admira la cursuri şi seminarii documentarea exhaustivă, rigoarea metodei, precizia informaţiei, dragostea faţă de trecutul neamului nostru. Ca cercetător, a încercat să cuprindă în studiile sale întreaga istorie a poporului român, abordînd o tematică extrem de variată, cuprin■zind domenii dintre cele mai diferite : Istorie economică, relaţii sociale, trecutul unor provincii şi localităţi, clase, instituţii sociale, partide politice, personalităţi, ştiinţă, tehnică, cultură, relaţii cu alte state, toate aceste strădanii culminind cu Istoria românilor, o amplă lucrare de sinteză care a cunoscut mai multe variante. Dintre lucrările sale menţionăm : Contribuţii la studiul marilor dregătorii în secolele al XIV-lea şi al XV-lea (teza de doctorat) 1926 ; Istoria românilor, în cinci volume, (1935—1946) cunoscînd trei ediţii ; Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, 1957 ; Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România (1964), lucrare premiată de Academia R. S. România ; Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, 1966; Istoria Bucureştiului, 1967 ; Transilvania în istoria poporului român, 1967; Istoricul oraşului Brăila, 1963 ; Scurtă istorie a românilor, scrisă împreună cu fiul său, istoricul Dinu C. Giurescu, 1972; Istoria românilor, în aceeaşi colaborare, concepută în opt volume, dintre care au apărut vol. 1 (1974) şi vol. 2 (1970); Istoria pădurii româneşti, (1976) şi altele. Sintezele sale poartă pecetea spiritului său selectiv şi rezumativ, a conciziei şi preciziei informaţiei. Amănuntul este întotdeauna semnificativ. De aceea, lucrările sale au cunoscut o largă răspindire, fiind căutate, în egală măsură, de specialişti şi marele public. Multe alte lucrări, abordind teme fundamentale din istoria noastră naţională, au apărut in limbi de largă circulaţie precum şi in alte limbi, printre care şi japoneza. A avut legături strînse in lumea ştiinţifică internaţională, făcînd cunoscute peste hotare specificul, locul şi rolul românilor în istoria universală. Acum, pana sa neobosită, s-a oprit. Opera sa va ocupa insă un loc de frunte in istoriografia românească dintotdeauna. Constantin Vlăduţ d Linii pentru un portret espre Bălcescu s-a scris, s-ar putea spune destul, pe întinsul unui secol şi mai bine — ce ne desparte de el şi de epoca sa. S-a scris în spiritul nevoii de înţelegere, mereu reînnoite... Dacă am încerca să fixăm însă repere — potrivit cărora „mitul Bălcescu“ a putut fi resuscitat, ar fi greu de găsit altele, decît acelea pe care le-a propus însuşi calendarul istoriei. Bălcescu n-a fost, cu alte cuvinte, un subiect de campanie pentru scris. Dialogul cu istoria, cu făuritorii ei, are pentru noi, — astăzi —,o accepţie mai largă. El nu se realizează plenar — exclusiv — pe calea erudiţiei, numai prin intermediul unui limbaj de specialitate. Intervine citeodată, cu maximă eficienţă — arta cu varietatea modalităţilor ei plastice, ale artei scrisului, bucurîndu-se deopotrivă de libertatea inspiraţiei. în ce priveşte literatura, rezonanta unui nume, cum este acela al lui Bălcescu n-a putut lăsa indiferente condeie dintre cele mai distincte : de la Eminescu la Călinescu — a scris despre el un Ion Barbu, un Perpessicius, un Ion Pas, I. Vinea, Camil Petrescu. Cînd Alecsandri scria, în 1852, Nicolae Bălcescu în Moldova, el realiza una dintre cele mai vibrante evocări — din cite s-au scris In epocă — despre marele revoluţionar. Exemplul lui Bălcescu nu se ştersese Încă, din amintirea contemporanilor săi — cînd Odobescu la rîndu-i încerca să descifreze ceva indefinibil. în fond, poate o comuniune care se realizează în impactul proces de elaborare-creator-operă , prin prisma lucrării capitale a marelui istoric, pe care tocmai o tipărea : Istoria românilor supt Mihai Voevod Viteazul... Era un prim pas de detaşare faţă de un confrate, un gest de interpretare... Tot acuma avea să se producă — dacă nu se produsese chiar în 1970, prin Epigonii — saltul de la memorialistica de epocă, spre situarea lui Bălcescu într-un timp nemuritor. Eminescu, primul mare gazetar al generaţiei postpaşoptiste, scrie cu Bălcescu şi urmaşii săi un articol de atitudine de mare actualitate. Poetul reactualizează un Bălcescu pe care nici o epocă nu are dreptul să-l uite, adresîndu-se deschis contemporanilor marelui istoric, făcînd să vibreze coarda sensibilă a imediatei posterităţi bălcesciene, acelora care supravieţuiseră şi se adaptaseră, prin spiritul lor, unor alte vremuri, care coincid istoriceşte, cu triumful trădării revoluţiei... „El Bălcescu s-ar inspăimînta văzînd cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru libertate şi lumină“ — scrie Eminescu la şapte ani după Erigonii. Se întîmplă, aşa cum va observa mai tîrziu un mare gazetar, ca talentele să coexiste în acelaşi condei, astfel îneît poetul să se fi asimilat — în aceste vremuri tulburi şi de indiferenţă — cu gazetarul care umple coloanele „Timpului". Cuvintele de proslăvire adresate celui mereu elogiat, vin să perpetueze ideea de luptă, într-un moment cînd, desigur, avea totuşi să izbândească. Şi dacă acei care l-au comentat pe ziaristul Eminescu — aşa cum observă Perpessicius — n-au rostit aproape nimic despre usoarea literară a jurnalismului său, firesc a putut scăpa neobservat un procedeu eminescian, utilizat cu desăvîrşită artă in articolul Bălcescu si urmaşii săi : incizia operată de vehementul său pamflet în epiderma trădătorilor de libertate. Consecvent admirator al spiritelor polivalente, Eminescu desluşeşte laturile distincte §«a personalităţii revoluţionarului, schiţînd, din unghiul său de vedere, un triptic bălcescian : «scriitorul, făuritorul de limbă, entuziastul profet...», de care insă generaţia sa se înstrăinase in chip dureros. Timpul, în raport cu evoluţia noastră istorică, a conlucrat — proiectînd pe fundalul fiecărei epoci —, imaginea acelui Bălcescu... doar într-un fel stilizat, care i se potrivea mai bine. Cu alte cuvinte, toate generaţiile — de intelectuali — care s-au succedat vremii sale, au comunicat altfel cu spiritul său, dîndu-ne, de fiecare dată, măsura noii dimensiuni a valorii geniului său, a unui spirit care s-a putut mişca activ şi mobilizator în istorie, indiferent de epoci, de gusturi, de persoane... Dacă, între articolele de gazetărie şi cele de publicistică, închinate lui Bălcescu de cîţiva importanţi scriitori interbelici — din care am citat mai sus —, ne-am oprit la unul semnat de Ion Vinea, este — poate — pentru că în activitatea publicistică a acestui mare gazetar, portretul este specia cultivată cu un talent ieşit din comun. Vinea a lăsat, de altfel, pe socluri solide, chipurile unor contemporani realmente valoroşi (și peste timp, astăzi), din variate sfere de activitate : Gheorghe Marinescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, N.D. Cocea, Maria Tănase, Victor Brauner, Tudor Arghezi... Spuneam altădată’ că, dincolo de limitele stricte ale profesiunii căreia îi aparţine modelul său, şi pe care ziaristul le traversează — doar — cu aparenţă nonşalanţă, portretele implică ceva infinit mai important, ceva care ţine de etică, de morală, de o categorică afirmare a unui punct de vedere politic. Este — de altminteri — un adevăr cert faptul că, scriind despre marile figuri, chiar la anumite date comemorative sau aniversare, el nu face operă calendaristic-gazetărească, ci foloseşte prilejul pentru a-şi afirma propriile-i principii. Doar aparent, dincolo de prezent, pe cărări bătute, de alţii. Vinea se încumetă să-l găsească pe Bălcescu într-un moment complicat al istoriei noastre, în anul 1922 (cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Avram lancu şi mai bine de o sută de ani de la naşterea lui Bălcescu) . Intitulat : Pe vremea lui Bălcescu şi Avram lancu — foiletonul lui Vinea s-ar subtitra mai propriu , între evocare şi portret (şi s-ar potrivi mai fericit respectivei formule, pentru că, deşi stringent in construcţie, autorul surprinde epoca de planuri ample, in mişcarea evenimentelor) , cu succinta expunere de motive care duce la izbînda revoluţiei, cu invocarea faptelor care frînează mersul ei spre desăvîrşire, toate acestea spre a surprinde, sub un fascicol de lumină, rezistenţa şi perspicacitatea revoluţiona *) *) Ion Vinea portretist — „Tribuna“/1968, rului, pentru a restabili revoluţia. Punctarea evenimentelor, mereu prin raportare la faptele lui Bălcescu, devine o modalitate de conturare a personalităţii acestuia... Un jurnalist poate scrie oricum despre trecut, îl poate aduce în plină actualitate, tălmăcind deschis mesajul istoriei ; el recurge, din infinite posibilităţi, la propria-i modalitate de citire a istoriei. Pentru Vinea este — poate — mai semnificativ să tălmăcească scrisul unei afirmaţii, cum a fost aceea din scrisoarea către Ion Ghica : „Bălcescu în avîntările minţii lui cuprinse de surescitarea secolului romantic, afirma, fără restricţii, această asemănare : «poporul nostru al capitalei [...] trebuie să ştii, fără fraterne, că a întrecut pe toate popoarele Europei chiar şi pe parizieni». Iată o frază a hiperbolismului revoluţionar, [conchide ],[ — ce nu-l împiedică pe omul de stat, calculator şi perspicace, care era N. Bălcescu, să destăinuiască peste cîteva rânduri : «noi aci gătim lui Soleiman Paşa, o intrare triumfală». A vorbi însă, inspirat, despre oamenii mari ai trecutului, este o menire scriitoricească, o îndrăzneală de artist. în calitate de gazetar, Vinea a redeschis numeroase „procese“ Istoriei, reactualizîndu-le. Bălcescu este unul dintre ele. Oricît de stranie ar putea să apară prezenţa, în contextul aceloraşi pagini, a unor nume (Eminescu—Vinea), dincolo de un dat comun — în- tîlnirea ca poeţi pe terenul jurnalisticii — se regăseşte implicit, la cel din urmă, ideea cuprinsă şi în articolul lui Eminescu : gloria sacrificată de posteritate... Precum la poetul Epigonilor, există pentru Vinea o treaptă de la a cărei înălţime poate «lumina» un Bălcescu, dezvăluire pe care împrejurările momentului o reclamă în conştiinţa semenilor. Şi ca să folosim propriile cuvinte : în sufletul său nu poposeşte — doar — talentul, ci — deopotrivă — în mintea sa, luceşte şi lumina datoriei faţă de sutele de mii de ochi care-şi aţintesc privirile avide asupra coloanelor de tipar — rezumînd frămîntările epocii. Pentru că, într-însele, aflăm şi geneza poeziei sale. Portretistica lui Vinea, cu o intimă ierarhie, cînd medalion sau profil, cînd portret literar clasic, cînd portret moral sau psihologic, întrece cu mult, în frumuseţe şi pertinenţă, graniţele unei jurnalistici care supravieţuieşte o singură zi. Topind în chipurile pe care le-a zugrăvit simţiri şi culori — sensibilitatea sa de poet — demonstrează, ca şi Arghezi de altfel, că un „articol“, chiar dacă trăieşte doar 24 de ore, poate fi o capodoperă. Bălcescu, prin pana lui Vinea, dovedește că portretul considerat gen (într-un mod „atemporal“), devine factor activ, în sens publicistic, al unui moment istoric agitat din datele reale ale fizionomiei moral-spirituale, el selectează spre a recompune un chip doar într-un sens inedit : «Printre baionete ivite reci şi sclipitoare la toate răspintiile, ce straniu lucru, să plimbi cîteva clipe stafia răzvrătitului nestăpinit şi fără tihnă [...] Nu găsiţi cumva o provocare în reamintirea atît de potrivnică situaţiei actuale [este vorba de 1922] a palidei figuri de obsedat a] unui, ideal care-l luminează din lăuntrul... Viaţa sa e un roman de străduinţi şi de înalt eroism. A avut însuşiri de meditativ şi de om de acţiune. [...[ Puterea de iluzie şi de ideal a sufletului său pasionat şi pătrunderea analitică a gindirii sale profetice s-au străduit pînă la epuizare...] Cînd totul părea pierdut el face demersuri de diplomat, întreprinderi de războinic şi cercetări de scriitor şi istoric !... toate se împletesc în activitatea lui agitată și perseverentă, pînă la ultimul suspin al plămînilor săi bolnavi, la Palermo, în 1852». Vinea sesiza ceea ce, adeseori, intuim fără a descifra, că o existenţă neobişnuită — cum a fost aceea a lui Bălcescu — n-ar putea fi decît parţial reconstituită artistic în afara genului amplu al prozei. Pentru că gîndul său, exprimat, simplu «Viaţa sa e un roman exemplar de străduinţi şi de înalt eroism», nu e o frază comună, ci exprimarea unei opţiuni scriitoriceşti. Şi dacă un confrate din aceeaşi generaţie, unul dintre cei maiînzestraţi romancieri interbelici — Camil Petrescu — avea să abordeze, un teatru, precum şi în proza de largă respiraţie, figura lui Bălcescu, faptul vine, de astă dată, ca o confirmare a unui crez comun, în raport cu o epocă, faţă de unul dintre cei mai exemplari oameni ai ei... Drept mărturie a faptului că Vinea rămînea un admirator al lui Bălcescu, stă şi adnotarea la portretul acestuia din 1922 — adăugată acum, în 1941 — cînd la dispariţia lui Iorga arată că marele istoric, prin opera lui, cultivase conştiinţa noastră pierdută, ne făcuse să ne amintim «de noi înşine» . Şi a fost pe acest drum, continuatorul romanticului şi sublimului Bălcescu, pe care acum citeva luni, un imbecil universitar, buimăcit de o putere temporară, îl tratase de francmason. Dar trupul plăpînd a lui Bălcescu nu și-a putut urma sufletul, acel suflet dinamizat de o chemare extraordinară». Constandina Brezu ★ ALMANAHUL SATELOR, 1978 Menţionam din sumarul său bogat : „Satul românesc — spre culmile civilizaţiei socialiste“, „Din cronica anului 1977“, „4 martie 1977, — o mare catastrofă naturală, dar şi un mare examen de voinţă pentru poporul român“, „Amplă acţiune de urbanizare a localităţilor rurale“, „Ultimul asalt pentru a dezlega o enigmă veche de 4 miliarde de ani“, „Nu, omenirea nu e ameninţată de suprapopulare !“ . A apărut