Luceafărul, ianuarie-iunie 1978 (Anul 21, nr. 1-25)

1978-06-10 / nr. 23

10 IUNIE 1978 Prezenţa vie a patriei eschizător de drumuri în multe direc­ţii ale culturii româneşti, „munte cu capul de piatră“ cum îl numeşte Emi­nescu în „Epigonii“, Ion Eliade Rădu­­lescu a impresionat în primul rînd prin amploarea preocupărilor sale, prin propen­siunea spre universal şi totalitate. Literatura. d Poeta vates uia tematică a acestui fervent poet a paşoptist a părut definitiv fixată prin evocarea lui Eminescu din Epigonii, „Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă“, trimitere la Muncitorul, monolog al unui ţăran înlănţuit în urma răscoa­lei. Cu toate acestea, personalitatea şi opera a­­cestui înaintaş depăşesc clasificările prestabilite, întrucît, contopind ca şi Bălcescu elanul revo­luţionar cu obsesia cuvîntului ardent, Bolliac intră la 17 ani ca voluntar în Straja pămîntea­­nă. Curînd, omul al lui Ion Cămpineanu, devi­ne pe rînd membru al Societăţilor conspirati­ve, revoluţionare ale vremii („Frăţia“, „Asocia­ţia literară“), vornic al Capitalei cu misiunea de a antrena tabacii la revoluţia din 1848, pen­tru ca apoi, exilat pe Dunăre şi editor de publi­caţii patriotice la Paris, să apară în ipostaza de partizan înfocat al Unirii şi apărător­ul iobagi­lor în filele publicaţiilor din ţară, de el iniţia­te ca „Buciumul“, „Trompeta Carpaţilor“, jus­­tificînd prin toate acestea elogiul unui ziar ar­delean, („Aurora Română“) de a fi fost „cel mai mare român al epocii de la 1830“. Pe de altă parte, rîvna nobilă de a contribui la ge­neza culturii româneşti moderne, l-a determinat ca şi pe Ion Heliade-Rădulescu, să îmbrăţişeze domenii de o varietate ce ne apare astăzi deru­tantă : arheologia, prin care urmărea să cerce­teze, spre amuzamentul nedrept al lui Alexan­dru Odobescu, vestigii de temple solare dacice în Bucegi, intuiţii verificate astăzi, istoria­ în care aborda aceeaşi epocă glorioasă, ziaristica militantă în sprijinul Revoluţiei­ Unirii şi, desi­gur, în modul propriu acestei generaţii, proteice poezia. In acest din urmă domeniu, al creaţiei litera­ Fata nevăzută ,c­a astrului aşoptismul a avut nonconformiştii săi­ de talie — şi nu este de mirare : orice mişcare mai amplă de gîndire ca şi orice şcoală literară prezintă lumii o fată oficială, rapid oficializantă, ulte­rior oficializată de istorie, faţă pe care începe s-o compună ea însăşi. Imaginea diurnă presu­pune însă pe cea nocturnă, în orice creaţiune de adîncime. Posterităţii i s-a impus varianta ofi­cială a paşoptismului : elan liberal incendiar, militantism şi abnegaţie, poezie declamatorie transformată in artă cu sens naţional. La alcătuirea acestei imagini transmise cu perseverenţă didactică prin timp, au contribuit majoritatea paşoptiştilor — în mod inegal, dar armonios. Construcţiile parţiale ale fiecăruia s-au putut finalmente constitui într-un joc al hazar­dului aproape programat : din avînturile cos­mice ale lui Heliade, transformate după Revo­luţie în mesianism, din verbul înaripat al lui Bălcescu, interesant prin el însuşi, dar şi prin „şcoala retorică“ pe care a creat-o aproape in­voluntar (I. Voinescu II, fraţii Goleşti, Dimitrie Brătianu etc.) , din magia folclorului, prelucrat drept mit tutelar de C. Negruzzi şi exemplificat de V. Alecsandri în cunoscuta culegere — din toate acestea s-a realizat cu relativă uşurinţă portretul-robot al paşoptismului mediu, afirma­tiv şi energic. Firesc, acest topos combativ a devenit în cele din urmă triumfător, odată cu Unirea şi formarea României moderne. Iar a­­ceastă efigie a sfîrşit prin a deveni imaginea is­torică a paşoptismului. Numitorul comun al aluviunilor eterogene in­trate în combinaţie rămîne încă de stabilit : oricare ar fi fost deosebirile de educaţie, tempe­rament şi stil între Alecsandri, Bălcescu sau Bolliac, ele se estompau la căldura unui credo în ultimă instanţă comun, credo-ul afirmării na­ţionale, al încrederii. O întreagă exegeză paşop­tistă inteligentă a stabilit aceste adevăruri în ultimii ani. S-a observat poate mai puţin o altă explicaţie posibilă pentru unitatea surprinzătoa­re a frontului paşoptist : ne gîndim la ideolo- 1 I idealurile literaturii paşoptiste „Revoluţia de la 1848 a fost una din paginile cele mai mişcătoare ale acestei epopei, dovedind prin spiritul de jertfă al maselor, al celor mai buni fii ai ţării, voinţa de libertate a poporului român. Luptînd pentru elibera­rea de sub dominaţia marilor puteri cotropitoare, poporul român a fost, în acelaşi timp, animat de spiritul frăţiei cu alte popoare, de prietenie şi solidaritate cu naţionalităţile conlocuitoare“. NICOLAE CEAUŞESCU Ideologia literară έnainte de abordarea chestiunii impuse­­ de subiectul propus, ne vom îngădui o observaţie mai generală privind epoca patruzecişiopt­ului românesc. Există, după opinia noastră, o foarte frecventă şi puternică prejudecată, după care această epocă ar echivala cu începuturile lite­raturii române, fiind un fel de act de naştere al ei. Numeroşi cercetători specializaţi în aceas­tă perioadă nu văd altfel lucrurile, insistînd pe ideea pionieratului literaturii paşoptiste, a fap­tului că protagoniştii ei sunt precursori, deschi­zători de drumuri, începători etc. Mentalitatea aceasta se explică şi prin unele sugestii extra­se din exegeze sintetice scrise de personalităţi eminente care par a acredita această convin­gere. Arta prozatorilor români (1941) a lui Tu­dor Vianu începe cu Eliade Rădulescu, lăsînd­­ a­­ se înţelege că pînă aci n-ar exista o proză literară. In istoria literaturii române moderne (1944) epoca paşoptistă este prima din carte analizată de Şerban Cioculescu al cărui prim autor din capitolul începuturile literaturii ar­tistice este Vasile Cârlova. Or, după opinia noastră, a face din momentul 1848 „însuşi ac­tul de naştere al literelor româneşti“ este cel p­uţin riscant, atita timp cit înainte de această epocă au existat personalităţi ca Neculce, Mi­ron Costin, Dimitrie Cantemir, Văcăreştii, I. Budai-Deleanu, ca să dăm numai cîteva nume. Cit de bogat şi de interesant este tezaurul li­terar anterior patruzecişiopt­ului o dovedesc, cu elocvenţă, cele două tomuri: Literatura ro­mână veche şi Literatura română premodernă (apărute anul trecut intr-un singur volum) scri­se de­ Al. Piru, ca să­ ne folosim de­ un singur argument. Astfel incit, credem că este mult mai potrivit să considerăm patruzecişiopt­ul nu ca o epocă a începuturilor ci ca pe o epocă de re­naştere, de resurecţie a literaturii naţionale în contextul fertil al redeşteptării naţionale, aşa cum s-a întîmplat şi în cadrul altor literaturi eu­ropene, în scopul „naţionalităţilor“. Prin urmare, ideea de reluare, de continui­tate, provocată de o redeşteptare, de o trezire este cea care trebuie să impună înaintea celei de pionierat., Oricît ne-am mira, cercetînd cu atenţie textele literare programatice vom con­stata predominanţa celei dinţii. Conştiinţa scrii­torilor era­ aceea că ei continuă faptele Înain­taşilor, înăbuşite atita vreme de vitregia des­tinului. Ceea ce ni se­­­pare întru totul firesc, în cazul popoarelor cu istorie, care supralicitează, automat, trecutul, folosindu-l ca pe un stimu­lent de energii şi ca pe un etalon de nobleţe. Conştiinţa românilor a vibrat mereu la ideea descendenţei nobile din strămoşi eroi, încă din Sec. al XVIII-lea s-au produs texte revelatoa­re în acest sens, iar Şcoala ardeleană a pro­vocat o stare de spirit care a avut cele mai importante consecinţe pe plan naţional. Fiind, prin urmare, un popor cu o mare istorie, cu o mare tradiţie (Călinescu însuşi în finalul Is­toriei sale combate ideea că am fi un popor „tînăr“, susţinînd, dimpotrivă, vechimea noas­tră) în mod firesc se cerea să ne legitimăm de la o asemenea stare de spirit. Este deosebit de semnificativ că, de pildă, Alecsandri defineşte doina, cea mai specifică producţie poetică a folclorului nostru, drept o „plîngere duioasă a patriei noastre după gloria sa pierdută“ (s.n.). Acelaşi poet, cel mai reprezentativ pentru epo­că, a scris, în 1848, Deşteptarea României (şi nu naşterea), iar „Marsilieza românească“ a patru­zecişiopt­ului a fost Deşteaptă-te, române, a cărei analiză dovedeşte oricînd, ca şi poezia lui Alecsandri, ideea pe care am enunţat-o. în prefaţa la volumul de poezii din 1847, D. Bo­­lintineanu, spune că avem nevoie de opere „intr-un timp cînd naţionalitatea română se deşteaptă (s.n.) ca o auroră după o lungă noap­te“, iar Alecu Russo, în Cîntarea României ex­primă o mentalitate similară: „Deci timpul so­sit-a... Semne s-au ivit pe ceriu... pămîntul s-a clătinat de bucurie şi toate popoarele s-au deşteptat“ (s.n.). De altminteri, cultivarea, insis­tentă,­ de către scriitorii vremii a inspiraţiei din trecut (vezi Asachi, Eliade Rădulescu, Băl­cescu, Alecsandri, Bolintineanu, Alecu Russo ş.a.) dovedeşte din plin că ideea de legătură cu trecutul prevalează asupra celei de luare pe cont propriu a destinelor naţionale, atribuită, in mod excesiv paşoptiştilor, poate şi ca un mod sui generis de a exalta această epocă. Dar Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu şi ceilalţi, conştienţi de necesitatea înnoirilor în latura economico-socială, ştiau că pe planul valorilor spirituale „les vivants sont gouvernés par les morts“ Dar în afara aspectului, să-i spunem sentimental, al preţuirii înaintaşilor, se impu­nea necesitatea politică a afirmării trecutului, aşezînd pe români în rîndul popoarelor care, avind drepturile istoriei,, aveau dreptul la uni­tate, independenţă şi suveranitate. Iată pentru ce al doilea punct programatic esenţial din programul patruzecişiopt­ului ro­mânesc literar a fost, după cultivarea trecutu­lui, cultivarea ideii de unitate naţională. Nu întimplător Dacia literară, publicaţia funda­mentală a vremii purta acest titlu aspirînd a deveni „un repertoriu general al literaturii ro­mâne în carele, ca într-o oglindă, se vor ve­dea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bă­năţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său“. La 24 mai 1848, în programul revoluţionarilor moldoveni intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea Patriei, semnat de C. Negri, fraţii Alecsandri, Al. Rus­so, G. Sion (după cum se vede aproape numai scriitori) alături de alte probleme precum des­fiinţarea iobăgiei, împroprietărirea ţăranilor (fără despăgubirea boierilor), democratizarea ş.a., un loc central îl ocupă unirea provinciilor româneşti „într-un singur stat neatîrnat ro­mânesc“. Iar în Pruncul român din 12 iunie 1848 (A. Rosetti, într-un înflăcărat apel Către fraţii noştri din Moldova, spunea: „Uniţi, vom fi tari, uniţi, vom sta împotriva oricărui duş­man al libertăţii noastre“. Programul revolu­ţionar de la Islaz, adunarea de la Blaj puneau, de asemenea, în centrul acţiunii ideea unirii românilor. Bălcescu, în Istoria Românilor subt Mihai Voevod Viteazul, o punea ca pe „o da­torie naţională, o datorie de viaţă şi de moarte“. S-ar putea obiecta, poate, că cele spuse mai-nainte sunt „programe politice“ şi n-au tangenţă cu „ideologia literară“ care constituie obiectul articolului de faţă. Obiecţia este însă superfluă cel puţin din două motive esenţiale şi anume: aceste programe politice sînt, in pri­mul rînd, opera unor scriitori, fac parte din crezul lor politic şi, implicit, literar şi, dovadă peremptorie, întreaga literatură a patruzecişi­opt-ului românesc conţine, ca un motiv literar tipic, ideea unităţii naţionale româneşti. De alt­minteri, trebuie spus că ea decurge, în mod logic, din prima idee pe care am subliniat-o, anume, evocarea gloriei trecute, care nu se pu­tea reactualiza, la 1848, decit cu condiţia uni­rii „în cuget şi-n simţiri“ între hotarele isto­riei românești. Parapiliu Mareea Biblioteca proiectelor deschise nul din semnele distinctive ale litera-U turii române este marele ei număr de proiecte eşuate. Nu există aproape scriitor important la care să nu găsim vaste proiecte părăsite, şantiere în care lucrul n-a fost dus pînă la capăt. Stolnicul Cantacuzino proiectează o istorie românească de mare amplitudine care nu depăşeşte însă peri­oada năvălirilor. Cartea n-a mai fost terminată. Ion Budai Deleanu ne este descoperit de ulti­mele cercetări ca un autor de grandioase pla­nuri, de mari tentative, unele abia începute, al­tele realizate parţial, multe rămase in manuscris fără şansa luminii tiparului. Ion Heliade Rădu­­lescu este un tipic autor de vaste proiecte-neotoic decit rareori la bun sfîrșit. Dacă "Hîi&î "ââătigăih și numele lui B. P. Hasdeu care­­crea: -Intotdt'a­­una grandios, dar de la care ne-au rămas puţine lucrări isprăvite întărim impresia de bibliotecă a proiectelor eşuate. Se pare că un destin speci­fic scriitorului român urmăreşte pe cei mai im­portanţi creatori de limbă română. Literatura lui Mihai Eminescu nu contrazice ci susţine această afirmaţie. Opera lui cunoscută, intrată în circulaţie este cu mult mai mică faţă de cea rămasă pînă nu de mult în manuscrise. S-a spus că manuscrisele ar înfăţişa un alt Eminescu, deosebit cu mult de primul. Fapt este că şi ca­ietele marelui poet foiau de proiecte, că în ma­nuscrisele lui se află ciornele unor poeme am­ple, a unor drame neduse pînă la capăt, a unor mari epopei din care manuscrisele ne transmit abia cîteva fragmente. Opera antumă a lui Emi­nescu a fost, de aceea, comparată, cu un conti­nent scufundat din care la noi ajung numai vir­­furile, un arhipelag de insule răzbite la supra­faţa apei sub care debu­tează antologicele lui proiecte. S-ar putea zice că aceste tentative sunt mai ales ale epocii romantice, că ele vin cu pre­cădere dintr-o perioadă literară generoasă prin idei şi iniţiative. Dar lucrurile nu stau astfel. Şi după ce epoca romantică şi-a consumat avîn­­turile, scriitorii români continuă să construiască la dimensiuni mari fără a-şi putea împlini pro­iectele. G. Coşbuc e dintre aceştia. El concepe seria de poeme care să dea o mare epopee in versuri din care la noi au ajuns abia cîteva părţi independente. Semnificativ, a doua parte a carierei lui literare e închinată traducerii din limbi străine a unor lucrări de factură epopei­că. Chiar mai aproape de noi, Liviu Rebreanu concepea un roman de inspiraţie populară fol­clorică avind drept personaje principale pe Pă­cală şi pe Tîndală, lucrare rămasă la stadiul de ciornă. Şi ori de cite ori intrăm în laboratorul unui scriitor român de anvergură vom descoperi ciornele marilor proiecte. Nicolae Bălcescu este dintre aceştia. Opera memorabilă rămasă de la el este Istoria româ­nilor subt Mihai Voevod Viteazul, operă care, semnificativ nu este terminată. Pios, un istoric de probitate şi devotament a adăugat cărţii capito­lele lipsă, ceea ce ne-a făcut să regretăm şi mai mult faptul că Nicolae Bălcescu nu şi-a pu­tut duce pînă la capăt istoria. Biografia scriito­rului în strinsă, intimă legătură cu faimoasa lui operă este o altă bibliotecă de proiecte eşuate. Nicolae Bălcescu proiectează mereu şi mereu este obligat s-o ia de la capăt. Sfinţenia acestei figuri vine tocmai din indiferenţa la eşec. Suflet arzător, el începea din nou cu aceeaşi forţă, cu acelaşi patos, cu aceeaşi luciditate. Personalita­tea lui Nicolae Bălcescu s-a afirmat şi s-a cris­talizat printr-o continuă sfidare a eşecului. Cea mai sumară trecere în revistă a biografiei lui este o listă de eşecuri depăşite. Să te vedem. La 1838 Nicolae Bălcescu intră în oştire cu gradul de iuncher. El se vrea nu numai militar dar şi învăţător al soldaţilor. Este primul lui proiect eşuat, în 1840, în urma unei participări perife­rice la un complot descoperit, e condamnat la 3 ani de detenţie. Este cel de al doilea eşec. Ieşit înainte de vreme din detenţiune plănuieşte să devină profesor la Academia Mihăileană. Nu reuşeşte. Dar nu dezarmează, încearcă să edi­teze, prim proiect de natură literară, o Biblio­tecă militară împreună cu Tell. Dar nici acest proiect nu ia fiinţă. Alături de Ghica şi Tell, N. Bălcescu pune la cale societatea secretă Frăţia. Un proiect care prinde viaţă dar care se va sfîrşi tot cu un eşec, în 1848 proiectează, începe şi duce la bun sfîrşit studiul despre Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Prin­cipatului Valahiei pînă acum. Un plan neeşuat. Succesul lucrării e mare. Alt proiect neeşuat , al unei reviste de istorie pe care N. Bălcescu o scoate cu August Treboniu Laurian : Magazin istoric pentru Dacia (1845—1846). Călătoreşte în Moldova şi Transilvania, cunoaşte la Minjina pe cîţiva din viitorii oameni politici ai 1848-ului ro­mânesc, pleacă peste hotare. E greu de presupus că aceste călătorii, mai ales cea făcută peste hotare sunt fără scop, cu alte cuvinte că ele "n-ar fi urmarea unor proiecte, dar­ biografia tace din acest punct de vedere. La Paris, N. Bălcescu nu se dezice. El întocmește alte proiecte. Participă aici la constituirea Societăţii studenţilor români. Alt proiect : intenţionează să scrie împreună cu Mihail Kogălniceanu un dicţionar al personali­tăţilor româneşti din toate ţările şi toate vremu­rile. Nici acest proiect nu s-a realizat. Vin apoi la rînd alte eşecuri. Proiectează o declanşare mai grăbită a revoluţiei româneşti. E pus în mi­noritate şi planul se năruie. Încearcă, alt pro­iect, să meargă în Transilvania pe cîmpia de la Blaj. Şi acest proiect cade. După declanşarea revoluţiei toate încercările, proiectele de radi­calizare revoluţionară a mişcării se izbesc de mari adver­sităţi. N. Bălcescu pare logodit cu proiectele eşuate şi cu eşecul. Tot acum proiec­tează o gazetă zilnică "Naţionalul care rămîne doar un proiect. Propune, şi are desigur din nou un plan de împotrivire armată faţă de forţele externe care veneau să sufoce revoluţia. Alt eşec. Naufragiul revoluţiei de la 1848 în Muntenia nu-l demobilizează pe N. Bălcescu. El vede re­voluţia ca o mişcar­e a românilor de pretutin­deni şi concepe un proiect nou. O revoluţie care să fie a românilor de pretutindeni. Urmează marea tentativă şi marele eşec al vieţii lui N. Bălcescu. El merge în Transilvania pentru a realiza o unitate de gîndire şi acţiune româno­­maghiară sub flamura revoluţiei. E marele său proiect, pentru care vrea să moară. Acestuia i­ se­­adaugă, altele secundare. De pildă, înfiinţarea unei „legioane“ de voluntari români care •• să lupte, pentru independenţa, românească în cadrele armatei revoluţionare maghiare. Dar sublimul lui proiect de a împăca pe Kossuth cu Iancu nu duce la nici un rezultat. Revoluţia maghiară nu face concesii decit în ultimul ceas cînd nimic n-o mai poate salva. Marele proiect se năruie. Expatriat, N. Bălcescu va continua să acţioneze ca un revoluţionar român în slujba marii cauze româneşti. Alte iniţiative, alte proiecte. Din pă­cate şi alte eşecuri. Scrie Question economique des Principautes Danubiennes. Succesul acestei scrieri este postum. Face alte planuri : să se stabilească în Dobrogea ca fermier. Părăseşte proiectul, încearcă o revistă România viitoare. Din ea apar doar două numere. Nimic nu are stabilitate şi durată in viaţa lui N. Bălcescu în afara adversităţii condiţiilor şi a exilului. Stra­niu e că tocmai într-o astfel de viaţă impune consecvenţă. N. Bălcescu sfida condiţiile şi mai ales sfida eşecurile. Chiar atunci cînd eşecurile îi provoacă o stare de saţietate, omul nu se modifică. El mo­difică doar nivelele de existenţă. N. Bălcescu a fost un decepţionat politic. A făcut nenumărate planuri fără a reuşi să ducă vreunul pînă la ca­păt. Revoluţia nu s-a desfăşurat aşa cum o ve­dea el. Nici mişcarea românească revoluţionară înfrăţită cu cea maghiară din pricina orbirilor naţionale nu s-a dovedit un proiect viabil, îi mai rămăsese speranţa unei vii activităţi revo­luţionare în exil. Emigraţia românească l-a de­cepţionat însă şi ea. N. Bălcescu îi scrie lui I. Ghica şi scrisorile cuprind adesea notele de­cepţiei. Viaţa lui N. Bălcescu cunoaşte în acest punct un interesant transfer. Ideile politice ră­­mîn. Dar N. Bălcescu revoluţionarul le transferă din viaţă în scris. Se produce separaţia dintre politică şi literatură şi N. Bălcescu revoluţiona­rul devine N. Bălcescu scriitorul. Ceea ce n-a reuşit să înfăptuiască la Bucureşti sau pe cîm­­piile de luptă ale Transilvaniei încearcă să rea­lizeze cu pana. Aici, N. Bălcescu are o putere absolută. Sînt, scrie el lui Ion Ghica, „acum pînă un urechi îngropat în nişte in­ folio grozave, de unde culeg vitejiile strămoşilor, de vreme ce pe contemporanii mişei i-ara dat dracului“. (Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Scrisul Românesc, 1940). E vorba de istoria lui Mihai Viteazul care condensează visul care-l mina pe la 1848 în tabăra lui Kossuth sau a lui Iancu. Ceea ce n-a putut să facă prin mina armată a celor doi capi de revoluţie întreprindea prin mina marelui erou înviat din paginile documen­telor şi cronicilor. N. Bălcescu se refugia — an­­ticipînd pe Eminescu — din pricina contempo­ranilor „mişei“ în lumea de ficţiune proprie a istoriei româneşti. Dar ultimul proiect al lui N. Bălcescu este şi cel mai dramatic eşec. Car­tea n-a putut fi dusă pînă la capăt. Ca o neagră apoteoză a întregii lui vieţi, încercarea de a-şi revedea ţara pe care o iubise atît, alt proiect ultim, se izbeşte de împotriviri oficiale. Alt şi ultim eşec. N. Bălcescu moare respins la hota­rele propriei lui ţări. Viaţa lui este o continuă sfidare a eşecului şi o uimitoare sublimare a vieţii în operă. N. Iorga s-a străduit să ne de­monstreze că Istoria românilor sunt Mihai Voevod Viteazul (Schiţe din literatura română 1893—1894) nu e aproape deloc o carte de istorie ci o scriere destul de liberă, aproape un eseu am zice noi astăzi. Ceea ce ar fi încă un eşec, superb eşec, al marelui revoluţionar­ român, în biblio­teca proiectelor eşuate a literelor române, N. Bălcescu, sublimul vizionar, ocupă un joc de seamă. M. Ungheanu filozofia, istoria, filologia, invăţămîntul sînt tot atîtea domenii în care personalitatea sa com­plexă, gîndirea şi talentul său efervescent îşi găsesc ilustrarea contribuind din plin la înteme­ierea şi afirmarea literaturii şi spiritului paşop­tist. Multiplelor ipostaze ale operei sale li se adaugă, ca un capitol substanţial demn de tot interesul, corespondenţa sa. Multe din punctele controversabile ale gindirii sale social-politice, multe din ideile, atitudinile şi gesturile care au stîrnit între contemporani reacţii uneori pripite, exterioare, sînt puse în cu totul altă lumină în urma lecturii epistolarului, ce relevă, indiferent de varietatea sa, spiritul umanist al unui mare patriot. Un umanist dar nu din specie renascen­tistă ci din aceea mesianic-revoluţionară ce ca­racterizează generaţia de la 1848, ale cărei idea­luri sunt unitatea naţională şi realizarea inde­pendenţei şi neatîrnării ţării. Singular oarecum prin diversitatea preocupă­rilor şi vastitatea dimensiunilor proiectelor până la utopie, Eliade este însă profund solidar cu generaţia sa în ceea ce priveşte idealurile pa­triotice şi revoluţionare, chiar dacă formele ex­terioare diferă, ceea ce a dus uneori la o izolare artificială a marelui spirit. Rar se pot întîlni do­cumente umane mai elocvente în care sentimen­tul şi ideea de patrie să impregneze direct sau subiacent aproape fiecare gînd, fiecare scrisoare. Aflat în exil după infringerea revoluţiei, Eliade simte cu şi mai acută percepţie prezenţa ţării. Iată un fragment din scrisoarea către I.D. Ne­­gulici (iulie 20/1 august 1849 Paris) : „Frate Ne­­gulici, fraţilor Zossima şi Russo, dacă mă iubiţi cum vă ştim şi vă iubesc, vă rog arătaţi-mi ace­laşi semn de dragoste toţi. Scrieţi-mi cum vă scriu, frate iar nu domnule căci fraţii ce am avut de la mama i-a luat Dumnezeu ; şi mama ca să mi-i dea, n-a simţit atîtea dureri la naştere cit a simţit şi simte mama voastră patrie ca să ne înfrăţească şi să ne dea fiecăruia atîtea fraţi. Durerile patriei ne-au înfrăţit...“ O înaltă idee umanitară, prietenia, dragostea faţă de semen îmbrăcată în haina patriotismului paşoptist , ideea unităţii naţionale. în altă par­te acest imperativ capătă o­­formulare tranşant politică, subliniind necesitatea unirii tuturor re­voluţionarilor români împotriva pericolului ce a­­meninţă ţara : „Un cîmp suntem­ toţi, şi alţii ina­micul ce sugrumă ţara“. Frază deosebit de im­portantă pentru că ea relevă dincolo de patrio­tismul autorului ei, o platformă comună de gîn­dire şi acţiune. însuşi Bălcescu a acţionat în a­­cest sens (dacă istoria conjuncturală i-a separat uneori pe Bălcescu şi Eliade, în schimb perspec­tiva istorică îi situează în acelaşi plan al ctito­rilor de ţară­ atunci cînd a încercat medierea dintre revoluţionarii români şi maghiari împo­triva duşmanului opresor comun, imperiul ţarist. De altfel şi Eliade Rădulescu dorea şi proiecta o Europă democratică, unită, liberă de imperii (scrisoare din 18/30 august 1852, Paris). Şi acesta nu este singurul punct comun între scriitor şi generaţia sa ; din contră, aş putea spune că ideile sale sunt trecute prin baia comună a gîn­­dirii paşoptiste : „Eu ca scriitor nu pot să am nici ură, nici patimă, cată să naru (să povestesc) (n.n.) lucrurile aşa cum le ştiu şi cum stau do­cumentele de faţă“, spune Eliade într-o scrisoa­re către Gheorghe Magheru (1851, mai 8/20), ve­ritabil, unic tratat de morală şi etică profesiona­lă. Frazele sunt aproape identice cu cele din „In­­troducţia“ Daciei literare a lui Mihail Kogălni­­ceanu din 1840 : „Critica noastră va fi nepărtini­toare, vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăj­maşi ai arbitrarului nu vom fi arbitrari în ju­decăţile noastre literare. Iubitori ai păcei, nu vom primi nici în foaia noastră discuţii ce ar putea să se schimbe în vrajbe“. Altădată se adre­sează compatrioţilor săi (către emigranţii români internaţi la Brusa, 1849, iulie 2011 august) nu ca organizator şi conducător al revoluţionarilor ci în calitate de patriot, de român : „Eram hotă­rîţi, v-am scris cite trei, să nu ne mai amestecăm în nimic ca capi sau coade, decit numai ca ro­mâni“. Un alt grup de scrisori, mai puţin spectaculoa­se dar impresionante prin nuditatea faptelor, sînt semnificative pentru activitatea plină de privaţiuni şi dificultăţi a omului politic, activi­tate pusă în slujba idealurilor de unitate şi in­dependenţă a ţării. Sunt notate cheltuielile, con­siderabile având în vedere şi starea materială precară a exilatului, şi eforturile pentru publi­carea scrierilor şi memoriilor politice menite a face cunoscute marilor puteri situaţia românilor, poziţia şi doleanţele lor. Desigur, corespondenţa lui Eliade Rădulescu este mai densă, problema­tica mai variată (de la importantele­ idei şi eve­nimente pe care le-am amintit pin­ă la lucruri intime), dar, în ansamblu, ea conturează por­tretul interior al unei personalităţi de excepţie, al unui patriot luminat prezent in focul marilor încercări istorice pe care le-a străbătut ţara sa. Paul Dugneanu re propriu-zise, temperamentul impetuos dar şi consemnul estetic european motivează situarea entuziastă a lui Bolliac de partea romantismului generos, militant, de un umanitarism înrudit cu acela al lui Victor Hugo şi cu socialismul uto­pic al lui Saint-Simon, paşoptiştii dlamind ne­voia unei poezii care să fie „filosofică, socia­lă, umană şi politică“. (Articolul Poezia, mani­festul nostru romantic, apărut în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, 1846, îi aparţine lui Cezar Bolliac în egală măsură). Aşa se face că, mult mai diversă decât ne-ar lăsa versul citat din Epigonii s-o credem, poe­zia lui Bolliac include glorificarea poetului ge­neric, „Sânt mister“, ce desfide voracitatea fi­listinului burghez prin versul aforistic „sărac este bogatul cu sacii lui de bani“. (Idealul şi pozitivul). Acelaşi Poeta vates „Preursit martir de ceruri adevărul a cînta“ (La maior Voinescu II) va lua apărarea văduvei împovărate de „şase copilaşi“ care contemplă prefigurînd ta­bloul din împărat şi proletar, petrecerea boga­ţilor : „Ferestrele-ndoite ce crapă de lumină / Şi vesela­ vă umbră, rîzîndă, dulce, lină / Săl­­tînd în bucurii“ (Carnavalul). Monologul ioba­gului urgisit (Muncitorul, Clăcaşul) imagini e­­pice ale mizeriei şi împilării (Sila), destinul a­­mar al robilor ţigani (Fata de boier şi fata de ţigan, Ţiganul vindut) temă umanitară şi in­egală măsură romantică, frecventă şi la Vasile Alecsandri, conturează intr-adevăr muza pro­testatară a poetului paşoptist, secondată de pu­blicistica sa militantă. In sfîrşit, evenimentul Unirii, punte dintre Dacia şi idealul României modeme, întregite generează versuri ca „deşteaptă-ţi, Românie orgoliul străbun !“ (La România — 1856), marcate de stilul retoric al romantismului prezent în ega­lă­­ măsură atît la Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, cit și la foarte tînărul Emi­nescu. Dar tribunul anului 1848, Bolliac este tot­odată vizionarul romantic ce evocă universul montan, cu forme gotice, al vechii Dacii în versuri inspirate despre „Palaturi milioane din vîrstele titane“ populate de amintirea eroilor :­ „Pe-aicea uriaşii ai Daciei Cei crude / Săgeata otrăvită zvîrlea din mal în m­al. / Pe-aitea um­blă umbra lui Zamolx ce s-aude / Pe-aici încu­­ra calul viteazul petebal“ — O dimineaţă pe Caraiman. Mai puţin cunoscut ne apare în cele din urmă Bolliac în ipostaza de poet al grandio­sului montan (O dimineaţă pe Caraiman, Ermi­tul, Schitul, Cugetare I şi Cugetare II), prece­­dînd şi în acest sens viziunile eminesciene. Avind privilegiul de a contempla stihiile in grandoarea lor violentă şi teribilă, cînd brazii devin „cetăţi“, vîntul „lună“, iar furtuna izbeşte în „cremeni“, poetul evocă procesiunea sihaştri­lor intr-o muzică gravă ce anunţă Strigoii, poemul eminescian din 1876 : „Orbiţi de bătri­­nete, slăbiţi de-al rugii jug / Se leagăn în toiege, căci mai le-au trecut seara ; / Sînt grei ca şi pămîntul şi galbeni ca şi ceara / Ce lumi­nează groapa de morţi fără coşciug“. (Schitul). Premisă a titanismului romantic, universul mon­tan stimulează în egală măsură meditaţia filo­sofică. Misterul cunoaşterii, „un caos de-ntune­­rec“, solicită „popoarele de gînduri“ ale poetu­lui ; în alt poem gîndul devenit vultur, stră­bate „al timpului noian“, punînd întrebările e­­tern-lirice despre sensul destinului uman, tre­cut şi prezent, viaţă şi moarte. Cu un zbor puternic al imaginaţiei, Bolliac atinge astfel aerul marilor teme eminesciene. In universul naturii grandioase el are viziunea generaţiilor care se succed „ca undele de valuri“, şi chiar intuiţia unui obscur sîr­bure vital aproape de voinţa lui Schopenhauer întrucît are a străbate regimurile „treptat pînă la om“. Departe de a fi un poet ocazional, Cezar Bo­lliac ilustrează printr-o vocaţie de revoluţio­nar frenetic şi prin cîteva poeme de mare alti­tudine lirică, epoca romantismului nostru paşop­tist. Elena Tacciu

Next