Luceafărul, ianuarie-iunie 1978 (Anul 21, nr. 1-25)
1978-06-10 / nr. 23
10 IUNIE 1978 Prezenţa vie a patriei eschizător de drumuri în multe direcţii ale culturii româneşti, „munte cu capul de piatră“ cum îl numeşte Eminescu în „Epigonii“, Ion Eliade Rădulescu a impresionat în primul rînd prin amploarea preocupărilor sale, prin propensiunea spre universal şi totalitate. Literatura. d Poeta vates uia tematică a acestui fervent poet a paşoptist a părut definitiv fixată prin evocarea lui Eminescu din Epigonii, „Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă“, trimitere la Muncitorul, monolog al unui ţăran înlănţuit în urma răscoalei. Cu toate acestea, personalitatea şi opera acestui înaintaş depăşesc clasificările prestabilite, întrucît, contopind ca şi Bălcescu elanul revoluţionar cu obsesia cuvîntului ardent, Bolliac intră la 17 ani ca voluntar în Straja pămînteană. Curînd, omul al lui Ion Cămpineanu, devine pe rînd membru al Societăţilor conspirative, revoluţionare ale vremii („Frăţia“, „Asociaţia literară“), vornic al Capitalei cu misiunea de a antrena tabacii la revoluţia din 1848, pentru ca apoi, exilat pe Dunăre şi editor de publicaţii patriotice la Paris, să apară în ipostaza de partizan înfocat al Unirii şi apărătorul iobagilor în filele publicaţiilor din ţară, de el iniţiate ca „Buciumul“, „Trompeta Carpaţilor“, justificînd prin toate acestea elogiul unui ziar ardelean, („Aurora Română“) de a fi fost „cel mai mare român al epocii de la 1830“. Pe de altă parte, rîvna nobilă de a contribui la geneza culturii româneşti moderne, l-a determinat ca şi pe Ion Heliade-Rădulescu, să îmbrăţişeze domenii de o varietate ce ne apare astăzi derutantă : arheologia, prin care urmărea să cerceteze, spre amuzamentul nedrept al lui Alexandru Odobescu, vestigii de temple solare dacice în Bucegi, intuiţii verificate astăzi, istoria în care aborda aceeaşi epocă glorioasă, ziaristica militantă în sprijinul Revoluţiei Unirii şi, desigur, în modul propriu acestei generaţii, proteice poezia. In acest din urmă domeniu, al creaţiei litera Fata nevăzută ,ca astrului aşoptismul a avut nonconformiştii săi de talie — şi nu este de mirare : orice mişcare mai amplă de gîndire ca şi orice şcoală literară prezintă lumii o fată oficială, rapid oficializantă, ulterior oficializată de istorie, faţă pe care începe s-o compună ea însăşi. Imaginea diurnă presupune însă pe cea nocturnă, în orice creaţiune de adîncime. Posterităţii i s-a impus varianta oficială a paşoptismului : elan liberal incendiar, militantism şi abnegaţie, poezie declamatorie transformată in artă cu sens naţional. La alcătuirea acestei imagini transmise cu perseverenţă didactică prin timp, au contribuit majoritatea paşoptiştilor — în mod inegal, dar armonios. Construcţiile parţiale ale fiecăruia s-au putut finalmente constitui într-un joc al hazardului aproape programat : din avînturile cosmice ale lui Heliade, transformate după Revoluţie în mesianism, din verbul înaripat al lui Bălcescu, interesant prin el însuşi, dar şi prin „şcoala retorică“ pe care a creat-o aproape involuntar (I. Voinescu II, fraţii Goleşti, Dimitrie Brătianu etc.) , din magia folclorului, prelucrat drept mit tutelar de C. Negruzzi şi exemplificat de V. Alecsandri în cunoscuta culegere — din toate acestea s-a realizat cu relativă uşurinţă portretul-robot al paşoptismului mediu, afirmativ şi energic. Firesc, acest topos combativ a devenit în cele din urmă triumfător, odată cu Unirea şi formarea României moderne. Iar această efigie a sfîrşit prin a deveni imaginea istorică a paşoptismului. Numitorul comun al aluviunilor eterogene intrate în combinaţie rămîne încă de stabilit : oricare ar fi fost deosebirile de educaţie, temperament şi stil între Alecsandri, Bălcescu sau Bolliac, ele se estompau la căldura unui credo în ultimă instanţă comun, credo-ul afirmării naţionale, al încrederii. O întreagă exegeză paşoptistă inteligentă a stabilit aceste adevăruri în ultimii ani. S-a observat poate mai puţin o altă explicaţie posibilă pentru unitatea surprinzătoare a frontului paşoptist : ne gîndim la ideolo- 1 I idealurile literaturii paşoptiste „Revoluţia de la 1848 a fost una din paginile cele mai mişcătoare ale acestei epopei, dovedind prin spiritul de jertfă al maselor, al celor mai buni fii ai ţării, voinţa de libertate a poporului român. Luptînd pentru eliberarea de sub dominaţia marilor puteri cotropitoare, poporul român a fost, în acelaşi timp, animat de spiritul frăţiei cu alte popoare, de prietenie şi solidaritate cu naţionalităţile conlocuitoare“. NICOLAE CEAUŞESCU Ideologia literară Înainte de abordarea chestiunii impuse de subiectul propus, ne vom îngădui o observaţie mai generală privind epoca patruzecişioptului românesc. Există, după opinia noastră, o foarte frecventă şi puternică prejudecată, după care această epocă ar echivala cu începuturile literaturii române, fiind un fel de act de naştere al ei. Numeroşi cercetători specializaţi în această perioadă nu văd altfel lucrurile, insistînd pe ideea pionieratului literaturii paşoptiste, a faptului că protagoniştii ei sunt precursori, deschizători de drumuri, începători etc. Mentalitatea aceasta se explică şi prin unele sugestii extrase din exegeze sintetice scrise de personalităţi eminente care par a acredita această convingere. Arta prozatorilor români (1941) a lui Tudor Vianu începe cu Eliade Rădulescu, lăsînd a se înţelege că pînă aci n-ar exista o proză literară. In istoria literaturii române moderne (1944) epoca paşoptistă este prima din carte analizată de Şerban Cioculescu al cărui prim autor din capitolul începuturile literaturii artistice este Vasile Cârlova. Or, după opinia noastră, a face din momentul 1848 „însuşi actul de naştere al literelor româneşti“ este cel puţin riscant, atita timp cit înainte de această epocă au existat personalităţi ca Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Văcăreştii, I. Budai-Deleanu, ca să dăm numai cîteva nume. Cit de bogat şi de interesant este tezaurul literar anterior patruzecişioptului o dovedesc, cu elocvenţă, cele două tomuri: Literatura română veche şi Literatura română premodernă (apărute anul trecut intr-un singur volum) scrise de Al. Piru, ca să ne folosim de un singur argument. Astfel incit, credem că este mult mai potrivit să considerăm patruzecişioptul nu ca o epocă a începuturilor ci ca pe o epocă de renaştere, de resurecţie a literaturii naţionale în contextul fertil al redeşteptării naţionale, aşa cum s-a întîmplat şi în cadrul altor literaturi europene, în scopul „naţionalităţilor“. Prin urmare, ideea de reluare, de continuitate, provocată de o redeşteptare, de o trezire este cea care trebuie să impună înaintea celei de pionierat., Oricît ne-am mira, cercetînd cu atenţie textele literare programatice vom constata predominanţa celei dinţii. Conştiinţa scriitorilor era aceea că ei continuă faptele Înaintaşilor, înăbuşite atita vreme de vitregia destinului. Ceea ce ni separe întru totul firesc, în cazul popoarelor cu istorie, care supralicitează, automat, trecutul, folosindu-l ca pe un stimulent de energii şi ca pe un etalon de nobleţe. Conştiinţa românilor a vibrat mereu la ideea descendenţei nobile din strămoşi eroi, încă din Sec. al XVIII-lea s-au produs texte revelatoare în acest sens, iar Şcoala ardeleană a provocat o stare de spirit care a avut cele mai importante consecinţe pe plan naţional. Fiind, prin urmare, un popor cu o mare istorie, cu o mare tradiţie (Călinescu însuşi în finalul Istoriei sale combate ideea că am fi un popor „tînăr“, susţinînd, dimpotrivă, vechimea noastră) în mod firesc se cerea să ne legitimăm de la o asemenea stare de spirit. Este deosebit de semnificativ că, de pildă, Alecsandri defineşte doina, cea mai specifică producţie poetică a folclorului nostru, drept o „plîngere duioasă a patriei noastre după gloria sa pierdută“ (s.n.). Acelaşi poet, cel mai reprezentativ pentru epocă, a scris, în 1848, Deşteptarea României (şi nu naşterea), iar „Marsilieza românească“ a patruzecişioptului a fost Deşteaptă-te, române, a cărei analiză dovedeşte oricînd, ca şi poezia lui Alecsandri, ideea pe care am enunţat-o. în prefaţa la volumul de poezii din 1847, D. Bolintineanu, spune că avem nevoie de opere „intr-un timp cînd naţionalitatea română se deşteaptă (s.n.) ca o auroră după o lungă noapte“, iar Alecu Russo, în Cîntarea României exprimă o mentalitate similară: „Deci timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe ceriu... pămîntul s-a clătinat de bucurie şi toate popoarele s-au deşteptat“ (s.n.). De altminteri, cultivarea, insistentă, de către scriitorii vremii a inspiraţiei din trecut (vezi Asachi, Eliade Rădulescu, Bălcescu, Alecsandri, Bolintineanu, Alecu Russo ş.a.) dovedeşte din plin că ideea de legătură cu trecutul prevalează asupra celei de luare pe cont propriu a destinelor naţionale, atribuită, in mod excesiv paşoptiştilor, poate şi ca un mod sui generis de a exalta această epocă. Dar Kogălniceanu, Alecsandri, Bălcescu şi ceilalţi, conştienţi de necesitatea înnoirilor în latura economico-socială, ştiau că pe planul valorilor spirituale „les vivants sont gouvernés par les morts“ Dar în afara aspectului, să-i spunem sentimental, al preţuirii înaintaşilor, se impunea necesitatea politică a afirmării trecutului, aşezînd pe români în rîndul popoarelor care, avind drepturile istoriei,, aveau dreptul la unitate, independenţă şi suveranitate. Iată pentru ce al doilea punct programatic esenţial din programul patruzecişioptului românesc literar a fost, după cultivarea trecutului, cultivarea ideii de unitate naţională. Nu întimplător Dacia literară, publicaţia fundamentală a vremii purta acest titlu aspirînd a deveni „un repertoriu general al literaturii române în carele, ca într-o oglindă, se vor vedea scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său“. La 24 mai 1848, în programul revoluţionarilor moldoveni intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea Patriei, semnat de C. Negri, fraţii Alecsandri, Al. Russo, G. Sion (după cum se vede aproape numai scriitori) alături de alte probleme precum desfiinţarea iobăgiei, împroprietărirea ţăranilor (fără despăgubirea boierilor), democratizarea ş.a., un loc central îl ocupă unirea provinciilor româneşti „într-un singur stat neatîrnat românesc“. Iar în Pruncul român din 12 iunie 1848 (A. Rosetti, într-un înflăcărat apel Către fraţii noştri din Moldova, spunea: „Uniţi, vom fi tari, uniţi, vom sta împotriva oricărui duşman al libertăţii noastre“. Programul revoluţionar de la Islaz, adunarea de la Blaj puneau, de asemenea, în centrul acţiunii ideea unirii românilor. Bălcescu, în Istoria Românilor subt Mihai Voevod Viteazul, o punea ca pe „o datorie naţională, o datorie de viaţă şi de moarte“. S-ar putea obiecta, poate, că cele spuse mai-nainte sunt „programe politice“ şi n-au tangenţă cu „ideologia literară“ care constituie obiectul articolului de faţă. Obiecţia este însă superfluă cel puţin din două motive esenţiale şi anume: aceste programe politice sînt, in primul rînd, opera unor scriitori, fac parte din crezul lor politic şi, implicit, literar şi, dovadă peremptorie, întreaga literatură a patruzecişiopt-ului românesc conţine, ca un motiv literar tipic, ideea unităţii naţionale româneşti. De altminteri, trebuie spus că ea decurge, în mod logic, din prima idee pe care am subliniat-o, anume, evocarea gloriei trecute, care nu se putea reactualiza, la 1848, decit cu condiţia unirii „în cuget şi-n simţiri“ între hotarele istoriei românești. Parapiliu Mareea Biblioteca proiectelor deschise nul din semnele distinctive ale litera-U turii române este marele ei număr de proiecte eşuate. Nu există aproape scriitor important la care să nu găsim vaste proiecte părăsite, şantiere în care lucrul n-a fost dus pînă la capăt. Stolnicul Cantacuzino proiectează o istorie românească de mare amplitudine care nu depăşeşte însă perioada năvălirilor. Cartea n-a mai fost terminată. Ion Budai Deleanu ne este descoperit de ultimele cercetări ca un autor de grandioase planuri, de mari tentative, unele abia începute, altele realizate parţial, multe rămase in manuscris fără şansa luminii tiparului. Ion Heliade Rădulescu este un tipic autor de vaste proiecte-neotoic decit rareori la bun sfîrșit. Dacă "Hîi&î "ââătigăih și numele lui B. P. Hasdeu carecrea: -Intotdt'auna grandios, dar de la care ne-au rămas puţine lucrări isprăvite întărim impresia de bibliotecă a proiectelor eşuate. Se pare că un destin specific scriitorului român urmăreşte pe cei mai importanţi creatori de limbă română. Literatura lui Mihai Eminescu nu contrazice ci susţine această afirmaţie. Opera lui cunoscută, intrată în circulaţie este cu mult mai mică faţă de cea rămasă pînă nu de mult în manuscrise. S-a spus că manuscrisele ar înfăţişa un alt Eminescu, deosebit cu mult de primul. Fapt este că şi caietele marelui poet foiau de proiecte, că în manuscrisele lui se află ciornele unor poeme ample, a unor drame neduse pînă la capăt, a unor mari epopei din care manuscrisele ne transmit abia cîteva fragmente. Opera antumă a lui Eminescu a fost, de aceea, comparată, cu un continent scufundat din care la noi ajung numai virfurile, un arhipelag de insule răzbite la suprafaţa apei sub care debutează antologicele lui proiecte. S-ar putea zice că aceste tentative sunt mai ales ale epocii romantice, că ele vin cu precădere dintr-o perioadă literară generoasă prin idei şi iniţiative. Dar lucrurile nu stau astfel. Şi după ce epoca romantică şi-a consumat avînturile, scriitorii români continuă să construiască la dimensiuni mari fără a-şi putea împlini proiectele. G. Coşbuc e dintre aceştia. El concepe seria de poeme care să dea o mare epopee in versuri din care la noi au ajuns abia cîteva părţi independente. Semnificativ, a doua parte a carierei lui literare e închinată traducerii din limbi străine a unor lucrări de factură epopeică. Chiar mai aproape de noi, Liviu Rebreanu concepea un roman de inspiraţie populară folclorică avind drept personaje principale pe Păcală şi pe Tîndală, lucrare rămasă la stadiul de ciornă. Şi ori de cite ori intrăm în laboratorul unui scriitor român de anvergură vom descoperi ciornele marilor proiecte. Nicolae Bălcescu este dintre aceştia. Opera memorabilă rămasă de la el este Istoria românilor subt Mihai Voevod Viteazul, operă care, semnificativ nu este terminată. Pios, un istoric de probitate şi devotament a adăugat cărţii capitolele lipsă, ceea ce ne-a făcut să regretăm şi mai mult faptul că Nicolae Bălcescu nu şi-a putut duce pînă la capăt istoria. Biografia scriitorului în strinsă, intimă legătură cu faimoasa lui operă este o altă bibliotecă de proiecte eşuate. Nicolae Bălcescu proiectează mereu şi mereu este obligat s-o ia de la capăt. Sfinţenia acestei figuri vine tocmai din indiferenţa la eşec. Suflet arzător, el începea din nou cu aceeaşi forţă, cu acelaşi patos, cu aceeaşi luciditate. Personalitatea lui Nicolae Bălcescu s-a afirmat şi s-a cristalizat printr-o continuă sfidare a eşecului. Cea mai sumară trecere în revistă a biografiei lui este o listă de eşecuri depăşite. Să te vedem. La 1838 Nicolae Bălcescu intră în oştire cu gradul de iuncher. El se vrea nu numai militar dar şi învăţător al soldaţilor. Este primul lui proiect eşuat, în 1840, în urma unei participări periferice la un complot descoperit, e condamnat la 3 ani de detenţie. Este cel de al doilea eşec. Ieşit înainte de vreme din detenţiune plănuieşte să devină profesor la Academia Mihăileană. Nu reuşeşte. Dar nu dezarmează, încearcă să editeze, prim proiect de natură literară, o Bibliotecă militară împreună cu Tell. Dar nici acest proiect nu ia fiinţă. Alături de Ghica şi Tell, N. Bălcescu pune la cale societatea secretă Frăţia. Un proiect care prinde viaţă dar care se va sfîrşi tot cu un eşec, în 1848 proiectează, începe şi duce la bun sfîrşit studiul despre Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei pînă acum. Un plan neeşuat. Succesul lucrării e mare. Alt proiect neeşuat , al unei reviste de istorie pe care N. Bălcescu o scoate cu August Treboniu Laurian : Magazin istoric pentru Dacia (1845—1846). Călătoreşte în Moldova şi Transilvania, cunoaşte la Minjina pe cîţiva din viitorii oameni politici ai 1848-ului românesc, pleacă peste hotare. E greu de presupus că aceste călătorii, mai ales cea făcută peste hotare sunt fără scop, cu alte cuvinte că ele "n-ar fi urmarea unor proiecte, dar biografia tace din acest punct de vedere. La Paris, N. Bălcescu nu se dezice. El întocmește alte proiecte. Participă aici la constituirea Societăţii studenţilor români. Alt proiect : intenţionează să scrie împreună cu Mihail Kogălniceanu un dicţionar al personalităţilor româneşti din toate ţările şi toate vremurile. Nici acest proiect nu s-a realizat. Vin apoi la rînd alte eşecuri. Proiectează o declanşare mai grăbită a revoluţiei româneşti. E pus în minoritate şi planul se năruie. Încearcă, alt proiect, să meargă în Transilvania pe cîmpia de la Blaj. Şi acest proiect cade. După declanşarea revoluţiei toate încercările, proiectele de radicalizare revoluţionară a mişcării se izbesc de mari adversităţi. N. Bălcescu pare logodit cu proiectele eşuate şi cu eşecul. Tot acum proiectează o gazetă zilnică "Naţionalul care rămîne doar un proiect. Propune, şi are desigur din nou un plan de împotrivire armată faţă de forţele externe care veneau să sufoce revoluţia. Alt eşec. Naufragiul revoluţiei de la 1848 în Muntenia nu-l demobilizează pe N. Bălcescu. El vede revoluţia ca o mişcare a românilor de pretutindeni şi concepe un proiect nou. O revoluţie care să fie a românilor de pretutindeni. Urmează marea tentativă şi marele eşec al vieţii lui N. Bălcescu. El merge în Transilvania pentru a realiza o unitate de gîndire şi acţiune românomaghiară sub flamura revoluţiei. E marele său proiect, pentru care vrea să moară. Acestuia i seadaugă, altele secundare. De pildă, înfiinţarea unei „legioane“ de voluntari români care •• să lupte, pentru independenţa, românească în cadrele armatei revoluţionare maghiare. Dar sublimul lui proiect de a împăca pe Kossuth cu Iancu nu duce la nici un rezultat. Revoluţia maghiară nu face concesii decit în ultimul ceas cînd nimic n-o mai poate salva. Marele proiect se năruie. Expatriat, N. Bălcescu va continua să acţioneze ca un revoluţionar român în slujba marii cauze româneşti. Alte iniţiative, alte proiecte. Din păcate şi alte eşecuri. Scrie Question economique des Principautes Danubiennes. Succesul acestei scrieri este postum. Face alte planuri : să se stabilească în Dobrogea ca fermier. Părăseşte proiectul, încearcă o revistă România viitoare. Din ea apar doar două numere. Nimic nu are stabilitate şi durată in viaţa lui N. Bălcescu în afara adversităţii condiţiilor şi a exilului. Straniu e că tocmai într-o astfel de viaţă impune consecvenţă. N. Bălcescu sfida condiţiile şi mai ales sfida eşecurile. Chiar atunci cînd eşecurile îi provoacă o stare de saţietate, omul nu se modifică. El modifică doar nivelele de existenţă. N. Bălcescu a fost un decepţionat politic. A făcut nenumărate planuri fără a reuşi să ducă vreunul pînă la capăt. Revoluţia nu s-a desfăşurat aşa cum o vedea el. Nici mişcarea românească revoluţionară înfrăţită cu cea maghiară din pricina orbirilor naţionale nu s-a dovedit un proiect viabil, îi mai rămăsese speranţa unei vii activităţi revoluţionare în exil. Emigraţia românească l-a decepţionat însă şi ea. N. Bălcescu îi scrie lui I. Ghica şi scrisorile cuprind adesea notele decepţiei. Viaţa lui N. Bălcescu cunoaşte în acest punct un interesant transfer. Ideile politice rămîn. Dar N. Bălcescu revoluţionarul le transferă din viaţă în scris. Se produce separaţia dintre politică şi literatură şi N. Bălcescu revoluţionarul devine N. Bălcescu scriitorul. Ceea ce n-a reuşit să înfăptuiască la Bucureşti sau pe cîmpiile de luptă ale Transilvaniei încearcă să realizeze cu pana. Aici, N. Bălcescu are o putere absolută. Sînt, scrie el lui Ion Ghica, „acum pînă un urechi îngropat în nişte in folio grozave, de unde culeg vitejiile strămoşilor, de vreme ce pe contemporanii mişei i-ara dat dracului“. (Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, Scrisul Românesc, 1940). E vorba de istoria lui Mihai Viteazul care condensează visul care-l mina pe la 1848 în tabăra lui Kossuth sau a lui Iancu. Ceea ce n-a putut să facă prin mina armată a celor doi capi de revoluţie întreprindea prin mina marelui erou înviat din paginile documentelor şi cronicilor. N. Bălcescu se refugia — anticipînd pe Eminescu — din pricina contemporanilor „mişei“ în lumea de ficţiune proprie a istoriei româneşti. Dar ultimul proiect al lui N. Bălcescu este şi cel mai dramatic eşec. Cartea n-a putut fi dusă pînă la capăt. Ca o neagră apoteoză a întregii lui vieţi, încercarea de a-şi revedea ţara pe care o iubise atît, alt proiect ultim, se izbeşte de împotriviri oficiale. Alt şi ultim eşec. N. Bălcescu moare respins la hotarele propriei lui ţări. Viaţa lui este o continuă sfidare a eşecului şi o uimitoare sublimare a vieţii în operă. N. Iorga s-a străduit să ne demonstreze că Istoria românilor sunt Mihai Voevod Viteazul (Schiţe din literatura română 1893—1894) nu e aproape deloc o carte de istorie ci o scriere destul de liberă, aproape un eseu am zice noi astăzi. Ceea ce ar fi încă un eşec, superb eşec, al marelui revoluţionar român, în biblioteca proiectelor eşuate a literelor române, N. Bălcescu, sublimul vizionar, ocupă un joc de seamă. M. Ungheanu filozofia, istoria, filologia, invăţămîntul sînt tot atîtea domenii în care personalitatea sa complexă, gîndirea şi talentul său efervescent îşi găsesc ilustrarea contribuind din plin la întemeierea şi afirmarea literaturii şi spiritului paşoptist. Multiplelor ipostaze ale operei sale li se adaugă, ca un capitol substanţial demn de tot interesul, corespondenţa sa. Multe din punctele controversabile ale gindirii sale social-politice, multe din ideile, atitudinile şi gesturile care au stîrnit între contemporani reacţii uneori pripite, exterioare, sînt puse în cu totul altă lumină în urma lecturii epistolarului, ce relevă, indiferent de varietatea sa, spiritul umanist al unui mare patriot. Un umanist dar nu din specie renascentistă ci din aceea mesianic-revoluţionară ce caracterizează generaţia de la 1848, ale cărei idealuri sunt unitatea naţională şi realizarea independenţei şi neatîrnării ţării. Singular oarecum prin diversitatea preocupărilor şi vastitatea dimensiunilor proiectelor până la utopie, Eliade este însă profund solidar cu generaţia sa în ceea ce priveşte idealurile patriotice şi revoluţionare, chiar dacă formele exterioare diferă, ceea ce a dus uneori la o izolare artificială a marelui spirit. Rar se pot întîlni documente umane mai elocvente în care sentimentul şi ideea de patrie să impregneze direct sau subiacent aproape fiecare gînd, fiecare scrisoare. Aflat în exil după infringerea revoluţiei, Eliade simte cu şi mai acută percepţie prezenţa ţării. Iată un fragment din scrisoarea către I.D. Negulici (iulie 20/1 august 1849 Paris) : „Frate Negulici, fraţilor Zossima şi Russo, dacă mă iubiţi cum vă ştim şi vă iubesc, vă rog arătaţi-mi acelaşi semn de dragoste toţi. Scrieţi-mi cum vă scriu, frate iar nu domnule căci fraţii ce am avut de la mama i-a luat Dumnezeu ; şi mama ca să mi-i dea, n-a simţit atîtea dureri la naştere cit a simţit şi simte mama voastră patrie ca să ne înfrăţească şi să ne dea fiecăruia atîtea fraţi. Durerile patriei ne-au înfrăţit...“ O înaltă idee umanitară, prietenia, dragostea faţă de semen îmbrăcată în haina patriotismului paşoptist , ideea unităţii naţionale. în altă parte acest imperativ capătă oformulare tranşant politică, subliniind necesitatea unirii tuturor revoluţionarilor români împotriva pericolului ce ameninţă ţara : „Un cîmp suntem toţi, şi alţii inamicul ce sugrumă ţara“. Frază deosebit de importantă pentru că ea relevă dincolo de patriotismul autorului ei, o platformă comună de gîndire şi acţiune. însuşi Bălcescu a acţionat în acest sens (dacă istoria conjuncturală i-a separat uneori pe Bălcescu şi Eliade, în schimb perspectiva istorică îi situează în acelaşi plan al ctitorilor de ţară atunci cînd a încercat medierea dintre revoluţionarii români şi maghiari împotriva duşmanului opresor comun, imperiul ţarist. De altfel şi Eliade Rădulescu dorea şi proiecta o Europă democratică, unită, liberă de imperii (scrisoare din 18/30 august 1852, Paris). Şi acesta nu este singurul punct comun între scriitor şi generaţia sa ; din contră, aş putea spune că ideile sale sunt trecute prin baia comună a gîndirii paşoptiste : „Eu ca scriitor nu pot să am nici ură, nici patimă, cată să naru (să povestesc) (n.n.) lucrurile aşa cum le ştiu şi cum stau documentele de faţă“, spune Eliade într-o scrisoare către Gheorghe Magheru (1851, mai 8/20), veritabil, unic tratat de morală şi etică profesională. Frazele sunt aproape identice cu cele din „Introducţia“ Daciei literare a lui Mihail Kogălniceanu din 1840 : „Critica noastră va fi nepărtinitoare, vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai arbitrarului nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori ai păcei, nu vom primi nici în foaia noastră discuţii ce ar putea să se schimbe în vrajbe“. Altădată se adresează compatrioţilor săi (către emigranţii români internaţi la Brusa, 1849, iulie 2011 august) nu ca organizator şi conducător al revoluţionarilor ci în calitate de patriot, de român : „Eram hotărîţi, v-am scris cite trei, să nu ne mai amestecăm în nimic ca capi sau coade, decit numai ca români“. Un alt grup de scrisori, mai puţin spectaculoase dar impresionante prin nuditatea faptelor, sînt semnificative pentru activitatea plină de privaţiuni şi dificultăţi a omului politic, activitate pusă în slujba idealurilor de unitate şi independenţă a ţării. Sunt notate cheltuielile, considerabile având în vedere şi starea materială precară a exilatului, şi eforturile pentru publicarea scrierilor şi memoriilor politice menite a face cunoscute marilor puteri situaţia românilor, poziţia şi doleanţele lor. Desigur, corespondenţa lui Eliade Rădulescu este mai densă, problematica mai variată (de la importantele idei şi evenimente pe care le-am amintit pină la lucruri intime), dar, în ansamblu, ea conturează portretul interior al unei personalităţi de excepţie, al unui patriot luminat prezent in focul marilor încercări istorice pe care le-a străbătut ţara sa. Paul Dugneanu re propriu-zise, temperamentul impetuos dar şi consemnul estetic european motivează situarea entuziastă a lui Bolliac de partea romantismului generos, militant, de un umanitarism înrudit cu acela al lui Victor Hugo şi cu socialismul utopic al lui Saint-Simon, paşoptiştii dlamind nevoia unei poezii care să fie „filosofică, socială, umană şi politică“. (Articolul Poezia, manifestul nostru romantic, apărut în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, 1846, îi aparţine lui Cezar Bolliac în egală măsură). Aşa se face că, mult mai diversă decât ne-ar lăsa versul citat din Epigonii s-o credem, poezia lui Bolliac include glorificarea poetului generic, „Sânt mister“, ce desfide voracitatea filistinului burghez prin versul aforistic „sărac este bogatul cu sacii lui de bani“. (Idealul şi pozitivul). Acelaşi Poeta vates „Preursit martir de ceruri adevărul a cînta“ (La maior Voinescu II) va lua apărarea văduvei împovărate de „şase copilaşi“ care contemplă prefigurînd tabloul din împărat şi proletar, petrecerea bogaţilor : „Ferestrele-ndoite ce crapă de lumină / Şi vesela vă umbră, rîzîndă, dulce, lină / Săltînd în bucurii“ (Carnavalul). Monologul iobagului urgisit (Muncitorul, Clăcaşul) imagini epice ale mizeriei şi împilării (Sila), destinul amar al robilor ţigani (Fata de boier şi fata de ţigan, Ţiganul vindut) temă umanitară şi inegală măsură romantică, frecventă şi la Vasile Alecsandri, conturează intr-adevăr muza protestatară a poetului paşoptist, secondată de publicistica sa militantă. In sfîrşit, evenimentul Unirii, punte dintre Dacia şi idealul României modeme, întregite generează versuri ca „deşteaptă-ţi, Românie orgoliul străbun !“ (La România — 1856), marcate de stilul retoric al romantismului prezent în egală măsură atît la Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, cit și la foarte tînărul Eminescu. Dar tribunul anului 1848, Bolliac este totodată vizionarul romantic ce evocă universul montan, cu forme gotice, al vechii Dacii în versuri inspirate despre „Palaturi milioane din vîrstele titane“ populate de amintirea eroilor : „Pe-aicea uriaşii ai Daciei Cei crude / Săgeata otrăvită zvîrlea din mal în mal. / Pe-aitea umblă umbra lui Zamolx ce s-aude / Pe-aici încura calul viteazul petebal“ — O dimineaţă pe Caraiman. Mai puţin cunoscut ne apare în cele din urmă Bolliac în ipostaza de poet al grandiosului montan (O dimineaţă pe Caraiman, Ermitul, Schitul, Cugetare I şi Cugetare II), precedînd şi în acest sens viziunile eminesciene. Avind privilegiul de a contempla stihiile in grandoarea lor violentă şi teribilă, cînd brazii devin „cetăţi“, vîntul „lună“, iar furtuna izbeşte în „cremeni“, poetul evocă procesiunea sihaştrilor intr-o muzică gravă ce anunţă Strigoii, poemul eminescian din 1876 : „Orbiţi de bătrinete, slăbiţi de-al rugii jug / Se leagăn în toiege, căci mai le-au trecut seara ; / Sînt grei ca şi pămîntul şi galbeni ca şi ceara / Ce luminează groapa de morţi fără coşciug“. (Schitul). Premisă a titanismului romantic, universul montan stimulează în egală măsură meditaţia filosofică. Misterul cunoaşterii, „un caos de-ntunerec“, solicită „popoarele de gînduri“ ale poetului ; în alt poem gîndul devenit vultur, străbate „al timpului noian“, punînd întrebările etern-lirice despre sensul destinului uman, trecut şi prezent, viaţă şi moarte. Cu un zbor puternic al imaginaţiei, Bolliac atinge astfel aerul marilor teme eminesciene. In universul naturii grandioase el are viziunea generaţiilor care se succed „ca undele de valuri“, şi chiar intuiţia unui obscur sîrbure vital aproape de voinţa lui Schopenhauer întrucît are a străbate regimurile „treptat pînă la om“. Departe de a fi un poet ocazional, Cezar Bolliac ilustrează printr-o vocaţie de revoluţionar frenetic şi prin cîteva poeme de mare altitudine lirică, epoca romantismului nostru paşoptist. Elena Tacciu