Luceafărul, ianuarie-iunie 1979 (Anul 22, nr. 1-26)
1979-02-17 / nr. 7
A Mărturii despre Audienţa unei iniţiative MIRCEA MARIN (regizor, Teatrul de Stat din Braşov) : „Puţini sunt acei spectatori care nu cunosc pe dinafară replici din opera lui Caragiale, şi, îndeosebi, din „O scrisoare pierdută“. Printre acestea figurează şi celebra replică a Cetăţeanului turmentat : «... (zîmbind) Coană Joiţico... las’ ne cunoaştem... mă cunoaşte conul Zaharia de 11 februarie (s.n.)». Dar cîţi spectatori au avut curiozitatea să investigheze documentul istoric pentru a afla despre care 11 februarie e vorba ? Cetăţeanul turmentat se referă la 11 februarie 1866, data complotului reacţionar încheiat cu detronarea lui Al. I. Cuza. Această precizare are deosebită importanţă pentru spectacolul nostru, ea reprezentînd punctul de pornire şi de declanşare a concepţiei regizorale asupra a două personaje-cheie ale acestei montări : Cetăţeanul turmentat şi Zaharia Trahanache, şi nu numai asupra lor.“ ION BUCHERU (directorul Casei de filme nr. 1) : „Este de mirare că o asemenea asociaţie culturală închinată lui Caragiale s-a materializat abia în urmă cu trei ani. Ar fi fost o obli-' taţie morală şi intelectuală săexiste de mult î n planurile unei asemenea societăţi intră cu siguranţă căile cele mai noi, mai subtile, mai autentice de apropiere a textelor caragialiene. Nu cunosc ediţiile anterioare, dar ceea ce am văzut acum m-a impresionat , de la vîrstele şcolare, pînă la generaţiile foarte tinere, de la muncitor pînă la intelectualul de aleasă ţinută — spectatorii s-au apropiat de Caragiale ca de o pasiune.“ SNEJINA NIKOLOVA, (secretar literar al Teatrului de Stat din Vidin — Bulgaria): „Vă rog să-mi permiteţi să exprim cele mai călduroase mulţumiri pentru posibilitatea pe care mi-aţi oferit-o de a fi prezentă, printre voi la „Zilele Caragiale“ la Craiova. Pentru mine Caragiale nu este numai un mare scriitor pe care-l iubesc foarte mult, dar şi autorul care mi-a deschis principala poartă către literatura şi arta românească. Cunoscîndu-l pe Caragiale în limba mea maternă am dorit foarte mult să-l pot cunoaşte în limba în care a scris. Pot spune deci, ca el mi-a fost primul dascăl de limba şi literatura română. Şi tot datorită lui am avut fericitul prilej să vă cunosc pe dumneavoastră, cei care lucraţi şi iubiţi teatrul din Craiova, şi pot să vă spun cu mina pe inimă că m-am simţit, mă simt şi mă voi simţi cea mai apropiată prietenă a voastră. Aş putea spune în încheiere că-i pot fi lui Caragiale de două ori recunoscătoare. Ştiu că şi dumneavoastră îl iubiţi şi vreau să fiţi convinşi că şi eu îl iubesc la fel de mult.“ ALEXANDRU DINCĂ (director al Teatrului Naţional din Craiova) : „Ideea lansată în urmă cu trei ani a găsit printre slujitorii scenei craiovene ca şi la autoritatea culturală a judeţului, o largă audienţă în constituirea la Craiova, a unui for ştiinţific şi de propagandă culturală, prin care terenul de explorare a universului vieţii şi creaţiei marelui scriitor, care a fost I.L. Caragiale, să capete dimensiunea celor mai fertile căutări şi exegeze. Aşa a luatfiinţă, la Craiova, în luna ianuarie 1977, Societatea culturală „I.L. Caragiale“, ale cărei sesiuni de lucru se constituie anual sub genericul „Zilele Caragiale“ iar din cinci în cinci ani sub acela de ,,Săptămâa Caragiale“. Pentru teatrul nostru, orice nouă manifestare, orice nouă ediţie, orice activitate ce ţine de programul şi scopurile societăţii, sînt tot atîtea prilejuri de reevaluare şi de exegeză scenică, de contact rodnic cu toate colectivele teatrale din ţară angrenate în efortul creator al valorificării moştenirii caragiale CONSTANTIN FUGAŞIN (actor la Teatrul Naţional din Craiova): „Prin spectacolul coupé mi-am propus : Să aduc pe scenă texte mai puţin circulate din opera lui I.L. Caragiale ce păreau destinate doar lecturii, să abordez opera marelui scriitor altfel de cum s-a încercat, să fie un spectacol gîndit de oameni tineri care vin pe scenă cu o înţelegere proprie a fenomenului Caragiale ; am vrut să insuflu trupei bucuria de a juca ; acest text este un excelent prilej pentru un spectacol exuberant, plin de vitalitate“. ALEXA VISARION (regizor, Teatrul Giuleşti, Bucureşti) : încerc să mă apropii de dramaturgia lui Caragiale, să studiez această operă prin spectacol şi să acord actorilor români şansa de a se mărturisi timpului în care trăiesc, cu ajutorul psihologiei violente existentă în creaţia acestui mare autor. Caragiale este un revoltat iar noi trebuie să înţelegem această structură de tensiune pe care s-o desluşim scenic. Studiindu-i piesele şi cunoscîndu-i lumea, descoperim că sarcina noastră se rezumă la deschiderea şi eliberarea unei energii tainic ascunse în structura personajelor. A sonda în aceste fiinţe înseamnă a elibera energii de acută violenţă. Caragiale nu înseamnă o modalitate ci un sens. încerc totdeauna să înţeleg ceea ce personajele ascund prin vorbe. Caragiale face parte din familia lui Cehov şi Gogol. Este cel care se implică în opera sa şi această implicare deschide o posibilă anchetă la adresa umanului“.oate şi pentru că este prima în ordinea cronologică, comedia O noapte furtunoasă constituie un fel de machetă a creaţiei dramatice caragialeşti, rezumînd-o cu anticipaţie şi reunindu-i aproape toate trăsăturile distinctive. Una dintre aceste trăsături este — s-o numim deocamdată astfel — absenţa naturii, într-o literatură în care, după cum observa G. Călinescu, munţii se înfăţişează într-o aură de măreţie geologică, iar pădurile par luxuriante şi virgine. I.L. Caragiale descrie in exclusivitate peisajul uman. Oamenii sînt protagoniştii a tot ceea ce se întîmplă şi, în acelaşi timp, îşi sînt propriul lor cadru. Cauzele evenimentelor se află întotdeauna in relaţiile dintre ei. Această teatralitate a gîndirii artistice caragialeşti — constînd în tendinţa de a circumscrie totul la o „scenă“ — este proprie, desigur şi schiţelor, însă acolo încă se poate vorbi de o „zare“ spre care gîndul cititorului şi, poate, al personajelor alunecă din cînd în cind. în teatrul propriu-zis, posibilitatea de evaziune pare exclusă. Personajele se află într-o captivitate pe care o resimt, de altfel, ca extrem de confortabilă din moment ce — cu excepţia eroilor Năpastei, care se sustrage regulilor comediei, — nu întreprind nimic pentru a-şi recîştiga libertatea. Să recitim, din acest punct de vedere, O noapte furtunoasă. „O odaie de mahala“. Cu aceste cuvinte începe comedia O noapte furtunoasă, cuvinte preciziind în mod irevocabil spaţiul în care se va desfăşura întreaga acţiune. înainte de a analiza modul în care personajele se determină reciproc, să trecem în revistă momentele sau căile de aparentă evaziune din acest spaţiu atît de precis delimitat. Prima mărturie a unei incursiuni în lumea din afară apare în conversaţia dintre Jupîn Dumitrache şi Nae Ipingescu, în cursul căreia cel dinţii îi istoriseşte celui de-al doilea despre modul cum a petrecut două seri la „Iunion”, în compania Vetei şi a Ziţei. Din perspectiva lui ,Jupîn Dumitrache, nimic din ce-a văzut acolo nu constituie o noutate. Pe ceilalţi clienţi ai localului i-a clasificat de la început în negustori, ca el însuşi, şi în „bagabonţi“, ca tînărul de modă nouă care l-a sîcîit cu tot felul de ocheade. Cit priveşte spectacolul propriu-zis, nu se poate spune că jupîn Dumitrache l-ar fi urmărit cu interes, transformîndu-l într-un eveniment de ordin sufletesc. Nu întîmplător el numește „comedii” numerele prezentate, cuvînt care definește cu o precizie rar întîlnită blazarea apriorică a personajului, incapacitatea sa de a privi altfel decit ca o situaţie familiară, domestică manifestarea artistică. în concluzie, escapada micii familii în afara locuinţei sale este o falsă escapadă, deoarece nu măreşte deloc orizontul de înţelegere al celor în cauză. Burzuluitul jupîn Dumitrache, lăcrimoasa Veta şi fandosită Ziţa au ieşit „în lume“ ca şi cum ar fi ieşit în propria lor tindă. Semnificativ este în acest sens faptul că jupîn Dumitrache, chiar şi cind relatează episodul urmăririi lor de către „amploiat“ — deci o mică aventură — numeşte fără greş fiecare stradă. Iată pasajul : „Ei ! Apucăm pe la Sfîntul Ionică ca să ieșim pe Podul-de-pămînt Citind un destin ^n personaj din „O noapte furtu- noasă“ este sau ar putea fi mai mult decît pare : Spiridon, băiatul de procopseală. El apare in toate momentele piesei. Dacă nu este chiar pe scenă, este în spatele ei, trimis după Ziţa sau să-i ducă mondirul lui Chiriac. Sub aparenţa lui induioşătoare, ajunsă aproape clasică, de copil dickensian, necăjit, poate şi orfan (dar asta n-o cred pentru că la ucenicie de „cherestea“ erau trimişi băieţii de ţărani înstăriţi), în Spiridon încolţeşte sub privirile sarcastice ale marelui dramaturg un procopsit pentru care minciuna aliniată micilor aranjamente amoroase ale casei şi şantajul (amintiţi-vă cum îl „scapă“ pe Rică) sunt primele arme pe care le deprinde. Dacă ar fi să interpretăm pretextul piesei, Spiridon este de fapt una care, din motive lesne de înţeles, arată ca un mic 6. In dorinţa sa precoce de procopseală începe să fumeze ţigările jupînului şi s-o tutuiască slugarnic pe cumnata acestuia. Trimis de Veta să-i ducă mondirul lui Chiriac (singurul personaj pe care îl respectă şi căruia îi este şi recunoscător pentru că l-a scos din bătaia lui Du- Iulian Neacşu Continuare in pag. a 7-a — papugiul cu colea după noi ; ieşim în dosul Agiei — coate-goale după noi ; ajungem la Sfîntul Ilie în Gorgani, — moftangiul după noi ; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilimente maţe-fripte după noi...“ Este evident că protagonistul acestei „nemaipomenite“ întîmplări, care îl sufocă de indignare, n-a ieşit nici o clipă în afara manejului în care se rovîrte de o viaţă întreagă. O tot atît de bună cunoaştere a traseului dovedesc jupîn Dumitrache şi Nae Ipingescu în executarea rondului de noapte. Ei străbat fără urmă de fier un labirint pe care l-au deposedat de multă vreme de orice mister. Aflaţi în exerciţiul funcţiunii, pe „cîmpul de luptă“, ei conversează pe îndelete, ca şi cum ar sta în sufragerie, în faţa unui pahar de vin, iar jupin Dumitrache obişnuieşte chiar ca, trecînd prin faţa casei sale, să mai schimbe o vorbă de jos, din stradă, cu Chiriac. La rîndul său, Rică Venturiano, cînd încearcă să evadeze din casa cuprinsă de flăcările mintei, înaintează pe o schelă care se termină, brusc, în gol. Salvarea sa n-are cum veni dintr-o dispariţie în noapte, ci îl aşteaptă tot sub acoperişul locuinţei lui jupîn Dumitrache, unde sunt reunite toate firele de care depind personajele. Există, în comedia O noapte furtunoasă, şi altfel de posibilităţi de evadare ratate. Este vorba, mai întîi, de lectura ziarului, care i-ar putea pune pe cei doi cititori mereu nedumeriţi în contact cu lumea din afară. în Vocea patriotului naţional, ei nu găsesc însă decit, referiri la „situaţii cunoscute. Şi apoi, chiar, dacă publicaţia ar cuprinde şi altceva, jupîn Dumitrache şi Nae Ipingescu tot ar converti orice realitate exotică într-una familiară, din cauza unei iremediabile opacităţi. în materie de cunoaştere, ei sînt asemenea melcilor care, oricît de temerare expediţii ar întreprinde, se află mereu în intimitatea propriului lor adăpost, în cazul Ziţei, lectura eşuează prin repetare şi prin senzaţia că toată literatura se reduce la Dramele Parisului. „Dramele Parisului — spune ea — cite au ieşit pînă acuma, le-am citit de trei ori. Ce să fac ? n-aveam ce citi. Zic : hai să mă duc la ţaţa, dacă nu s-o fi culcat, să mai stăm de vorbă“. în loc de-a se deschide, asemenea unor ferestre, spre alte spaţii de existenţă, cărţile o fac, aşadar, să se întoarcă tot în mijlocul clanului atît de bine constituit. Contemporanii lui I.L. Caragiale — şi nu este vorba doar de poeţi, ci şi de prozatori şi dramaturgi — considerau dragostea o şansă extraordinară de depăşire a prozaismului existenţei. Iată însă că autorul comediei O noapte furtunoasă a imaginat personaje pentru care dragostea nu reprezintă decit o îndeletnicire casnică. Tiradele bombastice ale lui Rică Venturiano nu exprimă nici o revelaţie. Iar cit priveşte sentimentele Vetei, se poate spune că, din cauza aceleiaşi incapacităţi de a evada, legătura cu un amant este tot atît de statornică şi de previzibilă ca legătura conjugală. Singurul eveniment care ar mai putea interveni în viaţa ei ar fi ca, la un moment dat, să-l înşele pe Chiriac cu... jupîn Dumitrache ! Nu există, aşadar, pentru personajele din această operă „eroicomică” nici o cale de acces spre altceva. Noţiunea de infinit le rămîne în mod iremediabil străină. Nu ne referim, aici, la conceptul filozofic,, ci la acea intuiţie a nemărginirii pe care o are ţăranul contemplînd depărtările sau îndrăgostitul autentic „pierdut“ în reveriile sale. Spaţiul in care se agită, într-o continuă mişcare browniană, jupîn Dumitrache şi acoliţii săi este în mod iremediabil lipsită de orice dimensiune metafizică. Natura sălbatică a dispărut complet din raza gîndirii lor şi, odată cu ea, orice reprezentare a infinitului. Spuneam, la început, că nimic din afară nu intervine în viaţa personajelor, că toate întimplările, exterioare sau lăuntrice, sunt generate în exclusivitate de raporturile dintre ele. într-adevăr, totul are o cauză pur omenească. Jupîn Dumitrache se gîndeşte doar la onoarea lui de familist, înduioşîndu-se aproape patern la vederea Vetei şi a lui Chiriac, interpreted, în scopuri pedagogice, rolul stăpînului veşnic nemulţumit în prezenţa lui Spiridon, enervîndu-se prompt — deşi inadecvat — din cauza intruziunii neavenite a lui Rică Venturiano. Universul existenţial al Vetei se reduce, la fel, la cîteva repere domestice : hachiţele unui amant în general confortabil, posibilitatea neliniştitoare ca soţul ei să se întoarcă pe neaşteptate şi s-o surprindă în flagrant delict, vizitele cuviincioase ale Ziţei şi aşa mai departe. Totul se explică printr-un fel de permutări, care provoacă o oarecare diversitate, dar nu duc niciodată la o spargere a cercului închis în care evoluează personajele. Singurul personaj neimplicat — Nae Ipingescu — are, cum s-a mai spus, rolul de „rezoneur“, astfel incit nu trebuie considerat o excepţie. Omul caragialian este prin excelenţă un zvon politikon. El se prinde într-un menuet pe care îl dansează de la începutul pînă la sfîrşitul vieţii, singurele surprize fiind cele provocate de schimbarea partenerului imediat sau de cine ştie ce înnoire a modei coregrafice. Marele scriitor demonstrează astfel că o lume umanizată pînă la saţietate este, în ultimă instanţă, o lume dezumanizată. El ne face să înţelegem subtextual că omul este egal cu omul plus altceva. Dacă nu există acea deschidere spre infinit care conferă făpturii umane o necesară, deşi neliniştitoare, umbră de indeterminare, totul devine un previzibil, hilar şi, în cele din urmă, exasperant joc de marionete. Iată un mesaj umanist care, în momentul de faţă, cînd atîţia oameni de pe planeta noastră nu-şi mai înalţă ochii spre cer decit pentru a descoperi la timp căderea unor obiecte distrugătoare confecţionate tot de oameni, se dovedeşte, ca tot ceea ce ne-a transmis I.L. Caragiale prin scrisul său, de o arzătoare actualitate. Alex. Ștefănescu Captivitatea personajelor A. Jiquide : „ Spiridon, băiat de procopseală“ r centenar «o noapte frurtunoasă» „Zilele Ion Luca Caragiale“ S ocietatea culturală „Ion Luca Caragiale“, înfiinţată de Teatrul Naţional din Craiova, în colaborare cu Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Dolj şi Asociaţia oamenilor de artă din instituţiile teatrale şi muzicale, a organizat la Craiova, între 30 ianuarie şi 1 februarie a.c. cea de a treia ediţie a manifestării „Zilele Ion Luca Caragiale“. Ziua întîi : Marţi, 30 ianuarie, a avut loc întilnirea societăţii „Caragiale“ cu membrii cercurilor literare din şcolile municipiului Craiova — la Liceul de filologie-istorie — şi cu artiştii amatori din întreprinderile craiovene — la Casa de cultură a municipiului Craiova. Seara, la Teatrul Naţional, după un cuvînt inaugural rostit de directorul Teatrului Naţional Craiova, Al. Dincă, Teatrul Dramatic din Braşov a jucat în sală arhiplină, „O scrisoare pierdută.“ Regizor : Mircea Marin. A doua zi : Miercuri 31 ianuarie, la ora 10:00, în sala cinematografului „Central“ din Craiova, a avut loc vizionarea filmului „înainte de tăcere“, versiune ecranizată a prozei caragialiene. Regizorul Alexa Visarion şi producătorul Ion Bucheru au dialogat cu publicul. La ora 15:00 s-a jucat un spectacol coupé Dă dămult..., mai dă dămult, realizat după texte cu circulaţie redusă din proza lui Caragiale. A interpretat colectivul Teatrului Popular din Drobeta Turnu-Severin, regizat de actorul craiovean Constantin Fugaşin. Seara Teatrul de Stat din Botoşani a jucat „Năpasta“, în regia lui Mihai Velcescu. A treia zi, şi ultima , Joi, 1 februarie. La ora 10:30 a început simpozionul ştiinţific dedicat centenarului primei reprezentaţii cu „O noapte furtunoasă“. A deschis lucrările colocviului Alexandru Dincă, directorul Teatrului Naţional craiovean, au luat cuvîntul Mihai Ungheanu, critic literar, preşedintele Societăţii culturale „Ion Luca Caragiale“, Valentin Silvestru, critic de artă, vicepreşedinte al societăţii, Alexandru Ştefănescu, critic literar, Snefina Nikolova, secretar literar al Teatrului de Stat din Vidin — Bulgaria, Alexa Visarion, regizor, Mircea Cornişteanu, regizor, conf. dr. Ion Pătraşcu, AlexandruFirescu, secretar literar al Teatrului Naţional Craiova. Simpozionul a constituit încă o dovadă a interesului contemporan extrem de viu pentru literatura lui I.L. Caragiale. La ora 17,00 s-a lansat volumul „Istoria Teatrului Naţional din Craiova“, operă dificilă, realizată de un colectiv condus de Florea Firan. . ‘ La ora 19,00 „Zilele I. L. Caragiale“ s-au încheiat cu spectacolul „O noapte furtunoasă“, regizor : Mircea Cornişteanu. . . . L-am cunoscut pe Tudor Arghezi Evocare de Al. I. Ştefănescu De la o „Scrisoare“ la altele rima dată l-am văzut pe Tudor Arghezi din 25 mai 1935, cînd am alergat cu Cărticica de seară, la librăria Alcalay cred, să obţin un autograf. Desigur, înfăţişarea lui aparent bonomă şi chipul, la vremea aceea uşor bucălat, nu mi-au făcut o impresie deosebită, mai ales că autograful n-a constat decit dintr-o iscălitură grăbită. Dar simţeam şi ştiam că este Marele Poet şi alături de Ion Barbu, el prezida pastişele mai mult sau mai puţin lirice ale studentului „la Litere“ ce eram pe atunci. De altfel, chiar în acea seară, întors la căminul studenţesc Ţara Bârsei unde locuiam, am scris o poezie intitulată „Împărtăşanie argheziană“ din care nu pot cita aproape nimic, atît de stîngace era. Titlul ei şi faptul că librăria Alcalay figura ca „dătătorul de har locaş“, mi se pare însă că vorbesc îndestul despre ceea ce însemna pe atunci pentru mine, şi probabil pentru toată generaţia mea, fenomenul arghezian. Patru ani mai tîrziu, deja licenţiat în filologie romanică la Charles Drouhet, pregătindu-mi licenţa în filosofie la Tudor Vianu, eram elev la Şcoala Normală Superioară, o instituţie de învăţămînt post-universitar (după exemplul celebrei École Normale franceze, un fond însă destinată a creşte cadre pentru regimul „carlist“, care nu ştia ce scurtă viaţă îi mai rămînea), cînd iată că primesc de la Dumitru D. Panaitescu, eminentul italienist de azi, fiul lui Perpessicius, o misivă care mă întreabă dacă n-aş vrea să-l „prepar“ pe Baruţu, aflător în faţa examenului de capacitate (trecere în clasa a IX-a de azi) şi necesitînd ajutoare. Am acceptat cu emoţie şi asta nu numai că student „fără mijloace“ fiind, orice „meditaţie“ prezenta pentru mine un acut interes material, ci mai ales pentru că mi se prezenta prilejul de a-l cunoaşte personal pe Tudor Arghezi, în chiar fieful său deja celebru, adică la Mărţişor. Timp de cîteva luni, aprilie-iunie 1939, am fost aproape zilnic la Mărţişor, contribuind la consolidarea cunoştinţelor dolofanului şi pe atunci Baruţu, cunoscînd-o fugar pe adolescenta şi timida Mitura, respectînd-o pe primitoarea Coană Paraschiva şi, desigur, jinduind după întrevederile pe care mi le acorda, din cînd în cînd, geniul tutelar al locului, „domnul Arghezi“. Ajuns aici, imi voi permite, în continuare, a cita dintr-un articol pe care l-am publicat în Contemporanul din 1946, atît pentru că acele , „amintirii1’ erau mai aproape , de anul 1939 , cit. și dintr-un alt motiv, ce se va releva ulterior. Intitulat Scrisoare deschisă domnului Tudor Arghezi şi semnat Al. I. Ştefănescu, profesor la Colegiul Naţional Sf. Sava, articolul debuta astfel : „Desigur nu vă mai aduceţi aminte de mine, domnule Arghezi. Era într-o primăvară pirpirie, înfiorată parcă de presimţirile unei toamne universal înjunghiate de şişul motomecanizat al măcelului, cînd am coborît din autobuzul 38, în faţa Văcăreştilor şi v-am găsit în vîrful patului, cu ochii lunecaţi dincolo de cercurile negre* ale orbitelor şi cu şalele Încinse de tărăgaiul unei neîndurate şi misterioase lingori. Veneam, trimis pare-mi-se de domnul Perpessicius, ca să-l „prepar“ pe Baruţu, eu, un biet neţesălat student la Litere şi viitor candidat la belferie. Luni de zile am trăit in umbra Dumneavoastră fără să ştiţi. Căci mă domina prezenţa masivă ascunsă într-una din camerele de alături şi mă durea neghiobia acelei maladii care vă usca tot mai mult şi stringeam copilăros pumnii ca să vă port noroc. Vă făceam, săptămînal, un raport verbal despre stadiul în care se afla pregătirea şcolară a lui Baruţu, pretext pueril pentru a mă afla în preajma Dumneavoastră, pentru a mă bucura de Înmiresmata, subtila şi polivalenta Dumneavoastră conversaţie. Vă ascultam cu gura căscată perorînd, distilind, invertivind, zguduind cu verbul înflăcărat de febra şalelor toate încheieturile prost încleiate ale culturii româneşti, pe care o numeaţi „saltul maimuţei care a devenit om“. V-am ascultat cu religiozitate şi hebdomadar, timp de cîteva luni, apoi, într-o dimineaţă cînd poate eraţi mai obosit şi aţi avut o clipă mai grea, mi-am luat inima-n dinţi şi am îndrăsnit să vă pun o întrebare, pe care inevitabilul optimism al unei proaspete tinereţi nu o mai putea reţine. „Totul este strîmb în ţara asta, am spus, dar n-ar fi mai bine să criticăm mai puţin şi să construim mai mult Nu-mi amintesc, domnule Arghezi, să fi căpătat un răspuns care să egaleze virulenţa filipicelor precedente sau care să strîngă în scop organizat risipitele mele bune şi juvenile intenţii.» Şi articolul continua : «Şapte ani au trecut de atunci. Nu am mai avut fericirea să vă mai văd sau să vă mai ascult. Am aplaudat anonim cununa cu care v-a cinstit poporul (decernarea Premiului Naţional pentru Literatură în 1946 — n.n.) şi, de la reapariţia „Adevărului“, v-am urmărit cu vechea vinovată patimă TABLETELE. Şi iată că acum două-trei seri, o adunare de belferi s-a sezisat de Tableta din 4 octombrie curent „Învăţămîntul particular“ şi v-a făcut cu ouă şi cu oţet, deocamdată în strictă intimitate de breaslă. Eu însă, domnule Arghezi, vreau să-mi cer iertare, fiindcă deşi vă iubesc in taină, ca atîţi alţi cetăţeni care vă citesc, deşi m-am simţit grozav de chinuit pe scaunul meu din sala de belferi, totuşi nu m-am ridicat ca să vă apăr. Nu m-am ridicat pentru că mi-am adus aminte de întrebarea primei mele tinereţi, rămasă fără un veritabil răspuns, acolo, în camera cu miros de iod şi de pamflet. Nu m-am ridicat, pentru că în Ioc să vă apăr ar fi trebuit să vă acuz şi încă vă iubesc prea mult.» Trebuie să fac unele precizări cu privire la acest articol, in fapt, a treia mea întîlnire cu Arghezi. „Scrisoarea...“ constituia debutul meu, nu numai la Contemporanul unde eram cel mai proaspăt redactor, dar în general în literatură, ceea ce explică stîngăciile stilistice și chiar o anumită doză de cabotinism. După o serie de argumente pedagogice în favoarea „gimnaziului unic“ şi împotriva unui învăţămînt particular, care, susţinea Arghezi în Tableta amintită, „trebuie dus pină la ultimele consecinţe“, articolul se încheia în felul următor : „...Eu, vechiul preparator al lui Baruţu, actualul belfer al gimnaziului unic, am găsit o mulţime de argumente pentru a vă scuza, dar mi-am dat la timp seama că orice scuză s-ar fi transformat într-o culpă în faţa profesorilor oneşti şi flaminzi care se adunaseră în seara aceea să trudească modeşti la rezolvarea uneia din marile şi dureroaselor probleme ale realităţii. Aş fi vrut să vă spun că aţi fost in carenţă de subiect cotidian şi aţi tratat problema nedocumentat, ca simplu ziarist, nu ca laureat naţional. Că aţi cedat temperamentului bătăios şi tonului obişnuit incisiv al prozei Dumneavoastră şi că aţi luat o poziţie incomodă tocmai spre a vă pune în valoare talentul. Că nu aţi ofensat corpul didactic, ci aţi navigat facil pe arhiepuizata temă a satirizării învăţămîntului producător de ticuri şi refulări. Că aţi uitat că sunteţi Tudor Arghezi, că semnaţi intr-o gazetă preţuită şi că ideile semnate de Dumneavoastră sint culese, păstrate, poate chiar venerate de atîţia cetăţeni care nu se mai ostenesc să le verifice girul. (Cu propriile Dumneavoastră cuvinte : «uneori publicitatea mai mult vatămă decit informează», Adevărul, 3.X.1944). După şapte ani de război şi mizerie, am simţit din nou, domnule Arghezi, crescînd în mine dureros, vechea şi ignorata întrebare : «Dacă sînt atîtea lucruri strîmbe în ţara asta, n-ar trebui ca în locul unor critici eftine şi de mult banalizate, să relevaţi părţile bune, să indicaţi soluţii realiste şi să puneţi umărul Dumneavoastră atît de vinjos la opera de reconstrucţie morală şi materială a acestui popor ?»“. Citit azi, articolul poate părea ireverenţios, demagogic şi prefigurînd campania care avea să încerce să-l scoată pe Arghezi din viaţa publică în general şi din cea literară în special. Situat la temperatura epocii (în plină campanie electorală pentru alegerile din noiembrie ’46, care aveau să decidă, într-o măsură importantă, problema lui „care pe care“), el se pretează şi la alte consideraţii: întîi, articolul era nu numai o „punere la punct“, dar mai ales un apel respectuos şi călduros la o adeziune mai clară a lui Arghezi la marile transformări, revoluţionare, aflătoare încă la începuturile lor. Miail Săcoveanu, George Bacovin, George Canfiescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Camil Petrescu şi, desigur, atîţia alţii, „optaseră“. Rezerva relativă a antifascistului Tudor Arghezi (ca să mă limitez la acest caz), constituia pentru slujitorii comunişti sinceri ai literaturii române o problemă dureroasă. Marele scriitor, autorul celebrului „Baroane" avea însă toate motivele să fie „supărat“, dacă ne gîndim că în februarie 1945, în ziarul România Liberă, apăruse un atac violent împotriva lui : „Un impostor : domnul Tudor Arghezi“, semnat (stupoare !) de Miron Radu Paraschivescu. Desigur, o contestare în plus (să ne gîndim la Nicolae Iorga, Ion Barbu, Eugen Ionescu etc.) n-avea ce să afecteze gloria deja recunoscută a lui Arghezi. (Oricum, ţin minte cum, după 1955, cu un anumit prilej, Arghezi a refuzat să stea la aceeaşi masă cu M. R. P., ceea ce arată că nu l-a iertat, probabil, niciodată). Nu cunoşteam pe atunci articolul lui M. R. P. şi n-aveam cum şti că unele spirite oculte speculau orice inadvertenţă sau indecizie argheziene, care puteau duce la actul nu doar iresponsabil (dar „criminal“ la adresa literaturii române) al lui Sorin Toma, din 1948. Oricît nu mi-a „cerut“ nimeni acel articol, oricît recunoaşterea explicită a geniului arghezian era neîndoielnică, după cum limpezi erau dragostea şi respectul ce le purtam omului, oricît polemica mea nu fusese decit „pedagogică“ şi, faţă de articolul pomenit al lui M. R. P., putea trece chiar ca o... reparaţie (!), ostracizarea lui Arghezi (fenomen care nu a fost promovat şi aprobat decit de foarte puţine voci, mai mult sau mai puţin literare ale vremii, şi care a avut la bază mai multe interese „strict familiale“ decit se crede astăzi), a creat multora, şi printre ei şi mie, un sentiment confuz de culpabilitate, datorat nedorinţii sau neputinţă de a acţiona public împotrivă. După cum se ştie, repunerea in circulaţie a lui Arghezi şi a operei sale n-a fost posibilă decit după 1953 şi ea s-a făcut pe drumuri ocolite (traduceri din Krilov şi La Fontaine, versuri antimonarhice [în Flacăra], versuri pentru copii, „Prisaca“ etc.). A patra mea întîlnire cu Tudor Arghezi, care a avut loc în 1954 cu prilejul aniversării a cinci ani de existenţă a Editurii Tineretului, s-a desfăşurat deci în condiţii dificile pentru mine, care eram în acea vreme director adjunct la E.S.P.L.A. (1951—1956) şi avusesem pînă nu chiar acel an ca „director“ pe A. Toma, inamic declarat şi personal al lui Tudor Arghezi. M-am apropiat aşadar cu oarecare timiditate de marele poet şi, salutîndu-1, am declarat vinovat : „Eu sînt An Ştefănescu, ţineţi minte, ăla cu «Scrisoarea deschisă» din Contemporanul“, într-atît eram de timorat, incit dacă Arghezi mi-ar fi întors spatele (ceea ce nu putea fiindcă se afla într-un jilţ), nu m-aş fi socotit decit... pe drept pedepsit. Dar bătrînul uscăţiv, care se apropia de trei sferturi de veac, m-a măsurat cu ochii săi extraordinar de vii, lucizi, capabili de nimicitoare fulgere şi mi-a răspuns cu vocea puţină, nazală şi cu un surîs subţire : „Cum să nu ! Ţin minte. Te ţin minte. Meditatorul lui Baruţu !“ Am respirat uşurat : scăpasem ieftin, doar cu un zîmbet de ironie bonomă şi reuşisem să string din nou mina care mi se întinsese ultima oară în 1939. Aşa cum a arătat Alexandru Bălăci în strălucita sa evocare (Luceafărul, 1/1979), „nu vom uita niciodată“ ziua cînd ni s-a comunicat hotărîrea marcării împlinirii de către Tudor Arghezi a 75 de ani de viaţă. Întreaga editură, al cărei conducător efectiv eram, a fost „mobilizată“ cum se zice, redactorul şef, adică Alexandru Bălăci „detaşat la Mărţişor“, eu la rîndu-mi am citit în două nopţi mia de pagini rezultată din travaliul respectiv, din care, împreună cu Bălăci, cu dragoste dar şi cu prudenţa necesară, spre a nu ne izbi de vreun obstacol nedorit, am selectat (!) circa 600 şi, intr-adevăr, într-un timp record (doar unele importante materiale „de partid“ mai beneficiau de asemenea viteze, redacţională şi poligrafică), am reuşit să ne prezentăm de ziua aniversării la Mărţişor, cu primele exemplare „omagiale“ în braţe. Intr-un cadru redus la membrii familiei şi ciţiva prieteni (lumea oficială era încă destul de rezervată), am ciocnit pentru cei 75 de ani şi, ca răsplată pentru „darul“ nostru, am beneficiat, Bălăci, dar și Continuare în pag. a 6-a 17 FEBRUARIE 1979