Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)

1979-10-27 / nr. 43

27 OCTOMBRIE 1979 r In dialog al tinerilor despre tinereţea visării Urmare din pag. 1 împreună cu scriitori consacraţi ai genului, ca Ion Hobana, secretar al Uniunii Scriitorilor, Vla­dimir Colin, Adrian şi Viorica Georgina Rogoz, Gheorghe Săsărman, Mircea Opriţa, Mircea Şer­­bănescu, Leonida Neamţu, Laurenţiu Cernet, prof. dr. docent Ion Mînzatu, Alexandru Miro­nov. Numărîndu-mă eu însumi printre autorii de romane şi povestiri ce investighează impactul oamenilor secolului nostru cu problemele tot mai grave şi mai complexe ale viitorului, am luat parte, cu îndreptăţit interes, la lucrările acestui pasionant colocviu al cărui fir călăuzitor l-a constituit, aş spune, inepuizabila, mereu proaspăta tinereţe a visării. O caracteristică definitorie a dezbaterii a fost largul ei cîmp vizual, faptul că s-a referit la un vast evantai de chestiuni şi domenii, de la rolul literaturii de anticipaţie în formarea unei per­sonalităţi umane complexe, cu un bogat orizont tehnico-ştiinţific şi cu o cuprinzătoare viziune asupra raporturilor dintre om, timp şi spaţiu în epoca noastră, la mijloacele de informare şi de difuziune ce stau la îndemîna creatorilor pe acest atît de popular tărîm al beletristicii con­temporane, de la locul „ştiinţelor de frontieră“ în preocupările autorilor la posibilităţile şi limi­tele imaginaţiei în procesul de plăsmuire a uto­piilor şi antiutopiilor moderne, atît de specifice literaturii ştiinţifico-fantastice. Iar pe acest teren, „tinerii de toate virstele“ adunaţi la Oradea şi-au unit gîndurile şi simţămintele în aceeaşi luminoasă cutezanţă a visării, în aceeaşi aspiraţie fecundă de a sprijini prin­ creaţia lor edificarea binelui şi frumosului, sub egida marilor figuri tutelare care au pus bazele acestui gen pe diferite meridiane ale globului, un Jules Verne, un Edgar Allan Poe, un H. G. Wells, un Alelisandr Beliaev, un Felix Aderca. Şi în acest an — ca şi cu prilejul reuniunilor anterioare — consfătuirea pe ţară a cenaclurilor literare de anticipaţie a prilejuit acordarea unor premii cu o semnificaţie profund... anticipativă (privind, desigur, viitorul literar al celor cărora le-au fost atribuite). Juriul — alcătuit din per­sonalităţi experimentate, în frunte cu Vladimir Colin — a selectat cu exigenţă şi discernămint, dintre numeroasele lucrări prezentate de cena­cluri, pe cele mai împlinite sau dătătoare de speranţe, pe cele ce marchează cu mai multă evidenţă apariţia sau confirmarea unor talente tinere, în plină eflorescenţă. Grăitor mi s-a părut faptul că schiţele şi po­vestirile distinse cu premii aparţin unor tineri autori din toate colţurile ţării şi din toate dome­niile de activitate, elevi, muncitori, studenţi, tehnicieni, ingineri, profesori etc. Am reîntîlnit, bunăoară, printre ei marea speranţă a literaturii de anticipaţie româneşti, elevul de 16 ani din Tîrgovişte, Valentin Ciocşan, cel căruia anul tre­cut i s-a decernat premiul pentru debut „Prima verba“ şi care, anul acesta, confirmînd pe de­plin nădejdile ce s-au pus in el, a primit pre­miul I pentru schiţă. De data aceasta, amintitul premiu „Prima verba“ a încununat o lucrare a unui tînăr sibian, Corin Braga, în timp ce pre­miul I pentru povestire a revenit unui „recidi­vist“ în materie, Vladimir Averbuch, din cenaclul studenţesc bucureştean. Ar mai fi de relevat premiul special atribuit celui mai bun număr al unei reviste nespecializate închinat literaturii ştiinţifico-fantastice, premiu pe care l-a „cuce­rit“ cu deplină îndreptăţire revista studenţească clujeană de deosebit prestigiu „Echinox“, care a consacrat acestui domeniu un număr compact, solid închegat, temeinic documentat, plin de idei scăpărătoare, a mai fost decernat, de asemenea, premiul pentru cea mai bună publicaţie a unui cenaclu „fanzinului“ — tipărit în excelente condiţii grafice — „Omicron 3“, scos la Craiova. Se cuvin evidenţiate, totodată, şi premiile spe­ciale acordate unor lucrări de artă plastică -science-fiction , pentru pictură Duda Voivozea­­nu­ (Bucureşti) şi Sergiu Nicola (Timişoara), pentru sculptură, tot unul timişorean, Ioan In­ca. ...La drept vorbind, însăşi imaginea de tine­reţe visătoare şi lucidă a laureaţilor sugera tocul profund al acestei pasionante și rodnice consfă­tuiri închinate viitorului și reflexelor acestuia în literatura prezentului. -»ll ni „m; ■ ■ j»' - fii •' Florin Niculiu Urmare din pag. 1 tru­ează izvor, loc de prelucrare şi erodare şi purificare a astrului­ nocturn intru lumina lu­ceafărului de ziuă. Pădurea erodează, lucrează la a pune în lumină Poiana la Niculiu; pădurea este acest uriaş sin matern, ce zămisleşte lumina ce pune omului la îndemină o posibilitate certă de confintemnizare , cu cosmosul. Din istorie, Florin Niculiu ne-a dat pină acum pe Bălcescu ca nimeni altul, pe acest bărbat sorbit pină la aură de flăcările suferinţei, fără să se abandoneze scepticismului şi inacţiunii. In astrul de deasupra mării, ce luminează ferm peste abisuri, în luminişul deschis de co­drul ocrotitor, în făpturile jertfitoare ale istoriei naţionale, ca Mihai Viteazul, Can­tem­­ir şi Băl­cescu, Florin Niculiu şi-a găsit fraţi de drum, confraţi de suferinţă, care au biruit haosul din jur în vederea iluminării astrului de diamant, ce le animă fiinţa, îl văd pe acest pictor de o excepţională înzestrare luptînd cu unealta voca­ţiei sale, săpînd in continuare pină la izvorul pur ce sălăşluieşte acolo în adine­ul sufletului, după care însetează el însuşi. Ca pe un astru îl salut în lumina acestei de­veniri! 1 A* Urmare din pag. 1 rul. Catalogul coincidenţelor ar putea — nu in­­tîmplător — să fie dus şi mai departe ; de pil­dă , şi intr-un caz şi în celălalt, ursul vînat este un urs aparte, şi într-un caz şi în celălalt, c­oli­nele secondează pe om ; atît la Faulkner cit şi la Sadoveanu intervine, în structura de amă­nunt a situaţiilor, o rătăcire ; sau, la o anume cotitură a naraţiunii, şi într-un caz şi, în celălalt, se iveşte cerbul ; în nodul dramatic­­al ambelor texte se produce, la un moment dat, nevoia im­perioasă a intervenţiei tămăduitoare , de unde, in ambele cazuri, prezenţa (total episodică) a vindecătorului, ş.a.m.d. Inventarul potrivirilor ar mai putea cuprinde — pe plan strict exterior — datele de apariţie — şi ele foarte apropiate . Faulkner publică The Bear în 1942, Sadoveanu Ochi de urs puţin mai devreme, în 1938. Aplicînd elementelor paralele judecata cauza­lă, va trebui spus că explicaţia prin influenţă sau contaminare pare, din capul locului, exclu­să. Surprinzătoarele coincidenţe — documentate relevant în Pădurea de simboluri şi reaşezate în perspectivă, din alt punct de vedere, în Sado­veanu sau utopia cârţii — reţin, tocmai de aceea, atenţia ca dovezi că, pornind de la calapodul unui dat fundamental identic, sfera umanului se parcelează, pentru ochiul artistului, după tipare de structură şi acţiune similară. Structural, ele s-ar, aşeza, aici, sub­ semnul lui Nimrod, patron eponim şi arhetipal al tuturor vînătorilor. Dis­tribuţia factorilor, la nivelul cel mai general, urmează aşadar un tipar, prin esenţă, înrudit. Timpul de desfăşurare al oricărei acţiuni de tip Nimrod este acela al antagonismului primar din­tre natura nedomesticită, dominion al fiarelor, şi omul vînător, croind, într-un fel sau altul (de cele , mai multe ori prin jertfă) — cărare civili­zaţiei spre inima şi taina sălbăticiei. Or, pentru emisfera boreală, ursul, în mod aproape emble­matic, constituie omologul recunoscut al leului, ca summum al regnului animal, aşa cum o atestă o vastă tradiţie de artă şi cultură. Celelalte re­pere coincidente — cîinele ca ajutor al omului, leziunea rezultată din conflict şi solicitînd o funcţie tămăduitoare, intră şi ele în aceeaşi mi­lenară ordine a lucrurilor ; arsenalul strategic — nu atît material, cit de spirit — în asaltul îm­potriva necunoscutului, constituie, însă, în această ordine de idei, o sferă aparte şi de sine stătătoare, de cea mai mare importantă pentru tipul de structură activă, pe care am convenit să-l numim Nimrod. In acest punct, de bună seamă, se situează, înţelegem, şi centrul de greu­tate al povestirilor paralele — una americană şi cealaltă românească — la care ne referim. Şi tot aici, fară îndoială, distingem suma acelor trăsă­turi ale căror fire duc — de la noi, prin istorie şi pină dincolo, în vechimea preistoriei — spre orizontul ritual şi magic, ab initio nedespărţit de atacul săvîrşit de om asupra animalului, în actul originar al cuceririi mediului şi îngenun­cherii naturii. In această privinţă este interesant de observat că dincolo de caracterul izbitor al paralelisme­lor formale. Ursul lui William Faulkner şi po­vestirea lui Mihail Sadoveanu Ochi de urs, se oferă cercetării ca pilde relevante pentru două modalităţi neconfundabile de stil şi sensibilitate Coincidenţele evocate şi mai sus — oricum re­marcabile in sine — au, credem, rostul prim de a stimula, încă şi mai bine, ochiul in sesizarea conturului propriu, a diferentelor specifice afla­te în confruntare in aceste două texte majore. Discutînd modalităţile de stil, nu­ ne propunem să zăbovim aici asupra trăsăturilor distinctive de sunet, frazare şi sintaxă a imaginii ce dau pa­ginii lui Sadoveanu, ca şi paginii lui Faulkner, la nivelul cuvîntului, coloratura lor inconfunda­­bilă. Prin stil înţelegînd brazda şi tiparul din adine­a unei anumite viziuni, ne vom mărgini să poposim fugar asupra cîtorva repere, dintre cele ante să scoată în evidenţă, în actul compa­raţiei, faptul artistic marcat definitoriu de un spirit , cel care, departe de a fi coincident, stă — la Faulkner şi Sadoveanu — intr-un raport creator de discrepantă semnificativă. Ar fi de constatat aici, in primul rînd, două strategii felurite de atac împotriva „maleficu­lui“ natural (sau preternatural) reprezentat, atît la Faulkner cit şi la Sadoveanu, prin urs. Criti­cul american Cleanth Brooks a scos in evidenţă faptul că Faulkner înfăţişează vînătoarea drept un rit în sens, propriu *). Sub îndrumarea băştinaşului indian San Fathers, Isac McCaslin, alias Ilie, eroul povestirii, traversează intr-ade­văr punct cu punct etapele unei iniţieri săvîrşite întocmai după datina triburilor indiene nord­­americane. O lucrare românească abordînd struc­turalist opera faulkneriană prezenta cu justeţe elementul tipic al acestei situaţii : „Extraordi­nară este conceperea iniţierii lui Ike McCaslin exact după acest ritual. Intr-adevăr, Ike are permisiunea de a vina începînd de la 10 ani, dar abia la 13 ani primeşte botezul sîngelui de la Sam. Pentru a fi iniţiat, el se retrage în pă­dure, în jungla primordială, unde va săvirşi un şir de operaţiuni avînd numai ca pretext actul însuşi al vînătorii. Aceasta din urmă este doar :‘.întruparea“ laică a unui rit esenţialmente spi­ritual. „Botezul singelui“ este primul act al ritu­lui. Semnificaţia lui este­ complexă. Pe de o par­te, în spirit creştin — care nu-i poate fi necu­noscut lui Sam, chiar dacă nu practică religia stupinilor — el înseamnă marcarea fatală a omului cu semnul lui Cain „ai ucis !“ ; pe de altă parte, la un nivel mai adine, el are sensul arhaic de iniţiere a puberului în misterul mor­ţii“. Şi, mai departe : „Un alt moment al ini­ţierii este lepădarea de cele lumeşti, adică de accesoriile profane insinuate în teritoriul sacru. Intîlnirea lui Ike cu ursul Ben are toate carac­teristicile unei revelaţii. După ce se retrăsese dintre oameni şi Învăţase tainele vieţii, şi ale morţii, Ike este considerat pregătit pentru mo­mentul suprem al iniţierii, contactul cu divinita­tea. Este interesant de văzut că, dacă pină acum Ike era întovărăşit de Sam, în scenele apariţiei cerbului, ori ale ursului însuşi, acum el este lă­sat singur, in Spiritul mai deplin al riturilor in­diene, dar comportarea novicelui rămîne regla­tă de indicaţiile şamanului. Lepădarea puştii, busolei şi ceasului este urmată de cufundarea in junglă, „rătăcirea voluntară“ într-un spaţiu com­plet necunoscut [..] şi intr-un timp sacru, în afara celui măsurat de ceas. Scena echivalează cu o simbolică intrare în altă lume, şi cu acel moment al multor rituri arhaice numit orienta­­tio, respectiv, căutarea spaţiului sacru, înţeles adesea ca „centru al lumii“, punctul unic prin care trece axis m­undi şi unde lumea profană se întîlneşte cu cea divină. Spaţiul sacru­ este des­părţit sever de cel profan şi numai iniţiaţii pă­trund aici. In fine Zeul se revelă novicelui, in forma unui animal, a ursului Ben, intr-o clipă unică, imobilă, ruptă parcă din scurgerea timpu­lui, clipă care ţine de fapt de timpul sacru, nu de cel profan ; ivirea zeului este bruscă, inexpli­cabilă în­ ordinea normală a lucrurilor, iar dis­pariţia lui la fel de bruscă ; în acea clipă ursul il priveşte ţintă, ca şi cum ar vrea să-l ţină (aşa cum il avertizase înainte Sam), despicînd sufletul copilului şi instalîndu-se acolo o dată pentru totdeauna. Ritul de cunoaştere a vieţii şi a­l morţii ia astfel forma care se va dovedi specific americană, a înfrăţirii cu jungla primor­dială“ 2). Tocmai trădarea acestei înfrăţiri, „încălcarea normei“ naturii va duce însă, pe de altă parte, la precipitarea ulterioară a dramei interioare, cea care, sfîşiind sufletul şi conştiinţa eroului, va da pondere tragică acţiunii prin proiecţia ei asupra unui context sociologic evocat de romancierul american fără menajamente. Propulsată în retorte nu lipsite de sofisticare, reluată din unghiuri diverse, construită , pe nivele multiple, naraţiu­nea lui Faulkner converge intr-adevăr, mai ales in ultimele două secţiuni ale sale, pe judecăţi cu bătaie lungă, implicînd in adîncime, direct sau prin ricoşeu, istoria şi societatea americană la punctele delicatei lor interferenţe cu morala. „Nu vezi ? strigă Isaac. Nu vezi ? Tot acest pă­­mint, întregul Sud, e blestemat şi toţi cei­­care ne tragem de acolo, pe care Sudul i-a alăptat vreodată, albi şi negri, sunt în puterea acestui blestem ? Da, poporul meu a abătut blestemul asupra pămintului , poate din acest motiv nu­mai urmaşii lui pot — nu să reziste, nu să lupte împotriva lui — ci numai să-l îndure şi să dăi­nuiască pină cînd blestemul va fi ridicat“3). Este vorba de conştiinţa vinovăţiei pentru culpa săvîrşită de omul alb, violentator al naturii — cindva pure şi virgine — pîngărită prin exploa­tare, cumpărată, prefăcută în obiect și marfă, în „acea înceată scurgere de melasă si mălai si carne, de ghete și pălării de paie și salopete“ etc.'■)• In asemenea pasaje filtrează amploarea gîndi­­rii lui Faulkner cu privire la dialectica antago­nică dintre om și natură, sub dublul unghi de incidenţă al doctrinei calvine despre predestina­­ţie, culpă şi damnare, pe de o parte, al practicii capitaliste profanind natura în toate înfăţişările ei, sub semnul idolatriei profitului şi Mammo­­nei, pe de altă parte. Blestemul, resimţit de per­sonajul central cu nume biblic, Isaac, marchea­ză, intr-adevăr, din tată în fiu — cu sigiliu de sînge nevinovat —, acest pămînt smuls sacrului naturii cu brutalitate, înglobat prin silă şi vicle­şug, in mecanismul profan al capitalului, deve­nit, fecund prin cumul de prevaricaţiune şi pro­­păşind astfel, prin urgisirea robilor, pe locul în­suşi — sfînt — al fostelor păduri spoliate. Ursul lui Faulkner, simbol ritual al iniţierii eroului în misterele vieţii adulte, este, totodată, prin actul dramatic al consumării morţii sale, o emblemă hieratică a naturii, jertfită pe altarul cupidităţii şi violenţei omului alb. *) „It is a rite and Isaac’s participation in the hunt is frankly called a „novitiate“ : the boy is trying to learn how to become a man“ Cleanth Brooks : William Faulkner — The Yoknaoa­­tawoha Country, Yale University Press, 1933, p. 258. 3) „William Faulkner“ de S. Alexandrescu, ELU. 1939, p. 294—5 ; 296—7. 3) William Faulkner : Ursul (traducerea id. Radu Lupan) BPT, 1966, p. 156. 4) Ibid., p. 173. «Poarta neștiută» V mihail cruceanu L­A CULESUL VIEI Un vînt de toamnă mătură tot şesul. Se vede c-a trecut şi Ziua Crucii. Iar sus, în deal şi viile şi nucii Sînt veseli c-a-nceput de ieri, culesul. Prin frunze-ascunşi s-ating culegătorii Băieţi şi fete ţipă şi se ceartă Din nou s-ating, se-tripacă... E o artă S-alergi cu mîna-n frunze, prin podgorii. Şi strugurii s-ascund, deşi n-au minte, Iar fetele nu-s fete de-mpărat. Ele n-aşteaptă flori şi jurăminte Şi ele-s struguri dulci, cu-adevărat. Dar miinile culeg fără-ncetare. — Vezi ?, munca-i într-un fel ca dragostea De-o laşi, te lasă. Vai de steaua ta ! Iar ziua trece ca o sărbătoare. Şi seara, după muncă o vioară Te-ndeamnă la un joc cu paşi fierbinţi, Şi el se-ntinde ca odinioară, Cum petreceau ai noştri, din părinţi Cînd mustul va fi viu­ stors din ciorchini, S-o răsfăţa-n ulcele şi pahare,. Noi închina-vom tineri şi bătrîni pentru viaţa lumii viitoare. ­ Cetatea din deşert ntr-o seară, după 1900, o armată de infanterişti încartiruită la marginea lumii vegetale primea ordinul, ca a doua zi dimineaţa, cină soarele se va fi ridicat cu un p­lai de palmă deasupra orizon­tului, să fie gata de drum, ceea ce însemna gata de luptă. Comandantul, călare pe o cămilă, îşi aştepta armata încă din zori lingă ultimul pilc de scaieţi, la un kilometru de cazarmă. La vremea consemnului, armata rinduită în coloane, era gata să primească ordinul de plecare. Comandantul îi adună pe toţi ofiţerii şi subofiţerii în jurul său şi, ordonîndu-le să privească în direcţia pustiu­lui, le sugeră, totodată, că nu departe, în faţa lor, puteau să v­adă zidurile unei Cetăţi de o bogăţie nebănuită. Acolo, spuse el, ne aşteaptă cea mai dreaptă viaţă! Vă promit că acolo se află Ţara făgăduinţei şi numai cei nefericiţi din fire nu vor avea motive să se bucure de cea mai nevisată fericire! Nimic din ce a fost fru­mos în trecut nu se poate compara cu plenitu­dinea vieţii ce ne aşteaptă! Cîteva lunete şi bino­cluri trecură din mină în mină şi din fiecare co­loană cite un soldat fu adus in mijlocul supe­riorilor pentru a privi prin lentile viitorul care părea uimitor de aproape. Marşul începu la pu­ţină vreme după aceste sumare preparative. în primele zile, condiţiile de hrană şi apă nu se deosebeau de cele pe care le avuseseră în ca­zarmă, astfel că soldaţii, încărcaţi cu raniţe, pă­turi, lopeţi, grenade, carabine şi mitraliere se arătau mulţumiţi; însă, după cîteva luni de mar­şuri istovitoare, cîţiva începură să cîrtească îm­potriva planurilor de luptă, ceea ce le atrase pedepse exemplare. în drumul lor, din loc un loc, întîlneau caravane ale căror bunuri şi ani­male erau imediat rechiziţionate, fapt ce se pe­trecea şi atunci cînd ajungeau la slabele comu­nităţi din jurul unor oaze. Căldura insuporta­bilă din timpul zilei şi frigul nopţilor făceau ca numărul trupelor să scadă, astfel că in cîţiva ani ajunseră la mai puţin de jumătate. Din lipsă de medicamente mulţi erau abandonaţi de vii. Se vedea că stare­a de nemulţumire se generali­zase, fiindcă în dreptul unei oaze un ofiţer a mers pină acolo cu cutezanţa vncii a spus că imaginea Cetăţii pe care o căutau s-ar ve­dea mai bine privind prin lunetă invers. După cîteva decenii, oazele se răriseră iar coman­danţii se schimbau aproape in fiecare lună dar nu prin voi, ci prin tragere la sorti, fiindcă" absolut toţi cei care mai trăiau îna­intaseră cu timpul pină la gradul de general. Acum, numărul lor nu trecea de cîteva zeci şi la fiecare popas, arătîndu-şi unul altuia tălpile sau umerii, se întrebau : „Nu-mi curge sînge ?“ şi se minţeau reciproc deoarece Cetatea încă nu se vedea cu ochiul liber. Aproape bătrîni, şi atît de puţini ilicit nu puteau forma un pluton, se treziră intr-o seară in faţa unor uriaşe dune de nisip. A doua zi, după un marş de o oră, pătrunseră ca în transă prin poarta dinspre nord in Cetate. Cercetînd stradă cu stradă, casă cu casă, ajunseră la o spărtură a zidului prin care văzură stupefiaţi vechea lor cazarmă. In cen­tru îşi dădură seama că locuitorii dispăruseră, datorită vreunei calamităţi naturale sau unor epidemii. Totuşi, lingă o fostă fîntînă din fata primăriei descoperiră un om îngenunchiat care, fără a-i lua in seamă, spunea: „Doamne, voi să mă mîntuiesc şi nu mă lasă gîndurile. Ce voi face in scîrba mea ?...“ Comandantul, refu­­zind să creadă că n-au ajuns in Ţara visată, ordonă generalilor să-l împuşte pe omul acela, ca să existe o dovadă că ei cuceriseră totuşi Cetatea, însă bătrinii militari erau atît de obo­siţi incit, in timp ce se pregăteau să execute ordinul, adormiră cu toţii. Gheorghe Pittiţ Recviem pentru un artilerist Urmare din pag. a 5-a Intr-un război dinainte pierdut şi chiar dacă ai izbutit să salvezi, la trei mii de kilometri de­­, foarte datară,, intexiţn ceas despre care ai djţep-,, tul să crezi că a fost ceasul gloriei tale şi cu niciodată nu vei, mai putea face mai m,ult, putrik - ţin«;" şi "Pontra ralfi*.­.,un alt ceas, ,h­m, divizion în-* trag de artilerie, fără pierderi măcar. Şi anume, nu poţi înţelege că toată acea risipă de gar­duri fără fisuri, de ziduri excesiv de înalte, de de storuri şi de perdele impenetrabile, există şi sporeşte mereu nu pentru ca oamenii să pin­­dească din spatele lor, ci pentru ca să nu fie pîndiţi. Acest lucru nu-i putea înţelege bătrlnul şi cred că în această neînţelegere rodea încă unul dintre temeiurile dragostei ce i-o purtam : putea oricind să-şi imagineze o lume ostilă, el trăind, de fapt, într-o lume cit se poate de obişnuită. Şi de asta-l iubeam, pentru că nu este deloc uşor pentru un om să se nască înzestrat cu puterea de a se vîrî într-un coşmar atunci cînd vrea el, de a-şi comanda un coşmar întocmai cum şi-ar comanda o friptură la un restaurant sau o haină la un croitor. Nu este deloc simplu pentru­ un om să fie înzestrat cu o astfel de nefastă putere şi, să fie limpede, nu-1 compătimeam, il iubeam nes­pus, in primul rînd pentru că era tatăl meu şi, apoi, pentru că şi astăzi mă întreb dacă nu cum­va puterea aceea a imaginaţiei lui, care i-a apă­sat cu nemilă viaţa şi care nu o singură dată l-a dus la desperare de-a dreptul, pe care o purta în spinare ca şi cum ar fi purtat o cruce pe Golgota, sau ca un al doilea Sisif, cu seninătate totuşi, ca şi cum ar fi ştiut ce se va întîmpla într-o istorie în care el nu va mai apuca să tră­iască, era semnul unei clarviziuni stranii, adică , semnul unei alte puteri, mai năpraznică pentru om, secretă și niciodată cert vădită, adică al pu­terii de a vedea mai departe. Și ar mai fi ceva de spus... In sfîrșit, fusese dat afară din casa Emiliei, în iprinpi,, dar în substrat era vorba despre­ alt­ceva. , Era atunci mai singur decit oricând şi rta» o dată.,­­n-a lăsat să înţeleg că numai. §u ,»nu fi putut u­mple golul neîndurător din 'jurul fiinţei lui năpădite de panică. Dacă aş fi privit cu ochii lui înspăimintaţi strada aceea pustie a unui tîrg ardelenesc de provincie, mi-aş fi amintit, desigur, că o mai străbătusem cindva, parcă intr-o altă existenţă, nu aşa cum o străbateam astăzi, învins şi umilit de nevricalele unei muieri abandonate, ci altfel, călare de un cal­pag, in flancul drept al unei baterii de obuziere, la cea­­­sul eliberării Ardealului. Şi cred că bătrînului i-au răsunat in urechi şi uralele de atunci, înde­părtate ca o bătaie de tobă de la o nuntă la care nu petrecea. Şi chiar dacă ceasul gloriei sale trecuse, bătrînul mai avea în el germanele unei forţe de disuasiune orientată spre toate azimu­­turile. Şi cer iertare că apelez la noţiuni din presa curentă, dar în vara aceea de Domină ei chiar citea ziarele. El ştia, în vara aceea, că eu sunt acolo, în străinătate, la mai puţin de o sută de metri de infanteria lor şi cred că mai mult decit integritatea morală a familiei el tot inte­gritatea ei fizică o avea in vedere. Dar cu asta nu a făcut decit să se prăbuşească într-un al doilea coşmar. începuse să înţeleagă nu numai că nu este pîndit, ci, mai mult, că nimeni nu-1 mai bagă in seamă, că nimeni nu mai contează pe el şi că, atunci cînd va suna goarna, ţipătul ei înalt şi sălbatic şi stăruitor nu i se va adresa lui, deşi obuzierele de o sută cincizeci şi cinci milimetri, cu care ştia să tragă şi cu ochii în­chişi, se mai aflau în dotarea armatei. 'mmm Estetica românească între critică şi filosofie (ad Urmare din pag. 1 păcat că din istoriile filosofiei româneşti ei au fost arareori şi şovăitor transferaţi în istoriile esteticii româneşti. Ne gindim la texte sau frag­mente datorate unui Petre Andrei, Mircea Florian, D. D. Roşea ş.a. Petre Andrei, în Valori estetice şi teoria evupatiei (1915) valorifică Einführung-ul atît de drag esteticienilor de orientare psihologică, dar îl valorifică anume intr-o perspectivă axiologică, pe care si Vianu şi Blaga o vor pune la temelia unei noi viziuni capabilă de a uni „subiectivul“ cu „obiectivul“. Axiologic prin excelenţă este şi patosul cârtii lui D. D. Roşea, Existenţa tragică (1934), scriere filosofică­, ştiinţifică şi „artistă“, rezultată din­­tr-o, concrescenţă a spiritului scormonitor de sine, pe care, şi ca gen şi ca atitudine, eseistica n-ar trebui şi nu va trebui s-o­­ abandoneze. Metafizica şi arta, cartea lui Mircea Florian din 1945, este de o importanţă principială pentru estetician, ca dovedind sursele neirosite încă ale unei „filosofii a artei“ pe drept elaborată de filosof, de profesionistul filosofiei. Există aici o distinctă nuanţă şi distribuţie de accent : Vianu a fost esteticianul profesionist care s-a ocupat şi de filosofie (de pildă, în Introducere în teoria valorilor, încheiată, închegată şi origi­nală contribuţie de axiologie) ; Mircea Florian a fost filosoful profesionist care s-a ocupat şi de estetică (îndeosebi în Metafizica şi artă). In acelaşi plan al dominantelor schimbătoare, este interesant de observat cum acei doi dintre scriitorii vremii care nu doar în cadrul publicis­ticii lor s-au ocupat de estetică (ceea ce au făcut îndeobşte poeţii, prozatorii, dramaturgii interbelici), dar care s-au consacrat expunerilor teoretice sistematice, în chiar esteticile lor s-au, dovedit mai apropiaţi tipului de filosof profe-­ sionist (ca ajutătoare profesie de bază — cu o formulă stranie) decit de estetician profesionist. 3.6. Este vorba de Camil Petrescu şi de Lucian Blaca. Ambii corelează arta filosofiei, mai de­grabă fără veriga intermediară a esteticii : mai bine zis, estetica lor este atributul substanţei filosofice preconizate. In rest, diferentele lor se păstrează sensibile. Camil Petrescu, promotor timpuriu al fenomenologiei în cultura noastră (v. Idei directoare pentru o fenomenologie), îşi aplică experimental convingerile în Teze şi an­titeze (1933) şi in Modalitatea estetică a teatru­lui (1937). Intrucîtva la început influenţat de Bergson, apoi decisiv de Husserl, el este preo­cupat de efectivele extreme ale triadei, filosofia şi arta (teatrul). Blaga, în schimb, găseşte prilej pentru o expunere sistematică a ceea ce se si­tuează „între“ aceste extreme, ca estetică ge­neralizată in raport cu toate artele, nu doar „filosofică“, dar şi „parte a filosofiei“ proprii, în acelaşi timp relativ autonomă, desprinsă mai ales de practica nemijlocită a artei, criticii, istoriei sau teoriei literare. Că în a sa „filosofie a artei“ filosofia anume e dominatoare, se Vede limpede din Artă şi valoare (1939), devenită parte din Trilogia valorii, ea însăşi parte din trei (care între timp s-au dovedit a fi fost şi a fi patru) trilogii coerente. Artă şi valoare s-ar putea asemui cu Metafizica şi arta, cu deosebi­rea că Blaga urmăreşte o sistematică şi supra­­sistematică intru totul personală şi originală, c­ea mai temerară şi orgolioasă construcţie a filo­sofiei româneşti. „Estetica“ drept a noua (sau a douăsprezecea) parte dintr-o filosofie atoate­­­­cuprinzătoare este o modalitate a implicării în totalităţi pe care, de la Hegel încoace, o tot socoteam perimată, deşi între timp au recon­firmat-o ea posibilă şi Croce şi Nikolai Hart­­­­mann şi chiar Lukács — în tentativa „ultimului Lukács“ de a uni dintr-o unică monumentală demonstraţie, marxistă ontologia, etica şi este­tica. Nu se prea cunosc, totuşi, relativ recente încercări de sinteză completă comparabile ca anvergură cu cea a lui Blaga, fie ea şi pe te­meiuri spiritualiste. De la Feţele unui veac (1925), el a înaintat către „feţele unei filosofii“, echivalente „feţelor unui filosof“, dintre care una, dar numai una, era firesc să i se fi rezervat filosofiei artei. După „cel mai critic“ (Călinescu) şi „cel mai estetician“ (Vianu), ajungem la „cel mai filosof“ (Blaga) autor al nostru. Această apartenenţă principală (secundară pentru cine îl va avea mai presus de toate pe poet în ve­dere) nu se estompează nici prin multele ana­lize blagiene aplecate, particularizate ale artei, din Trilogia culturii şi din multe alte scrieri, analize aşezate toate sub semnul acelei „filosofii a stilului“ care, pină a se exersa asupra stilu­rilor, este şi ea eminamente filosofică. Cit pri­veşte puntea arcuită de aceeaşi personalitate între „cel mai filosof“ şi „cel mai poet“, ea ne înmulţeşte grijile de comprehensiune, dar şi plăcerile de receptare. 3.7. Ce şi cine a rămas în afara acestei su­mare tipologizări, urmărind, totuşi, individuali­tăţi reprezentative? Mulţi : Iorga, Stere, Sa­­nielevici, Fundoianu, Adrian Maniu, Petre Pandrea, Al. Dima, Eugeniu Speranţia, Ion Bi­beri, Victor Iancu, Matila Ghyca, Pius Servien , Ştefan Lupaşcu, Pompiliu Constantinescu, Vla­dimir Streinu, Şerban Cioculescu ş.a., esteti­cieni într-o măsură sau alta , pentru a nu mai vorbi de atîţia practicieni ai literaturii, muzi­cii, artelor plastice, arhitecturii, preocupaţi şi de teoretizarea domeniului lor, nu o dată perti­nentă. Neputinţa de a-i cuprinde este chiar indiciul „exploziei“ esteticii în secolul nostru, de la­­obiect la obiecte, de la metodologie la me­todologii. La începuturi predominaseră ,relativ circumscrise arii şi moduri de investigare ; după un timp, ele s-au diversificat ameţitor. încă Vianu indicase trecerea de la psihologie la ceea ce numise, într-un sens mai comun, „fenomeno­logie“ : trecerea de la subiectiv la obiectiv, obiectual, atent la obiecte (fenomene). Modul ştiinţific şi „scientist“ de aproximare a artei a putut fi dus pină la formalizări şi cuantificări matematice — dovadă stau Ghyca, Servien, Lu­­paşcu, francezii dintre români. La alt pol, un grup de iluştri critici şi istorici, mai cu seamă ai literaturii, au continuat, cu variaţii, calea tradiţiei, oricum la antipodul excesivei subiecti­vităţi, încrezători în operă şi în nevoia de a i se detecta sensurile, inclusiv cele cu valabilitate estetică generală. Ideile marxiste pătrund şi ele tot mai conturat în publicistica deceniilor al patrulea şi al cincilea. Aproape de mijlocul acestuia din urmă, intervine acea răsturnare is­torică şi înnoire a istoriei, care a nearticulat din temelii filosofia şi toate ştiinţele umane. 4. Cum s-a dezvoltat estetica românească în ultimele trei decenii şi jumătate.? 4.1. „Jumătatea“ de deceniu, care s-a nimerit la început, pină prin 1948, a fost aceea a rege­nerărilor entuziaste.. Vreme de „largă concen­trare democratică“, ea a stat sub semnul con­tinuităţilor culturale, a făcut legătura între­­tot ce fusese de preţ în spiritualitatea românească şi înnoirile la ordinea zilei, a strîns într-un cuprinzător front comun, antifascist şi progre­sist, reprezentanţi ai diverselor generaţii şi ai unor idealuri altminteri sensibil diferite. Un timp precumpăniseră, totuşi, mai degrabă comu­nităţile decit diferenţele. In domeniul practici­­lor şi al cugetării estetice aşa s-a întîmplat în orice caz. Ele se desfăşurau într-o matcă, con­firmînd şansa „Unităţii în diversitate“. Confir­marea o poate oricine găsi în revistele vremii, „Orizont“, „Viaţa românească“ (seria a IlI-a), „Revista Cercului literar“ de la Sibiu, „Tinere­ţea“, „Lumea“, „Contemporanul“, „Revista lite­rară“ (care avea să se transforme în „Flacăra“), „Jurnalul literar“ ş.a. Publică, pentru a numi doar citeva cărţi, George Călinescu, Istoria literaturii române, Compediu ; Petre Pandrea, Portrete şi controverse ; Blaga, Trilogia valori­lor ; Petre Comarnescu, Kalokagathon (cu sub­titlul Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea de sine) ; Liviu Rusu, Logica frumosului ; Vianu, Transformările ideii de om şi alte studii de estetică şi morală : Felix Aderca, C. Dobrogeanu-Gherea (Viaţa şi opera); Al. Dima, studiul Domeniul esteticii. Privire sintetică introductivă : din nou Călinescu (în al său „Jurnal literar“), eseurile Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Domina bona. Univer­sul poeziei. Practic, toţi cei care în deceniul an­terior se manifestaseră ca teoreticieni de seamă, îşi continuă activitatea cu forţe împrospătate, într-o atmosferă de emulaţie critică. Lor li se adaugă o seamă de critici, istorici şi teoreticieni ai artelor mai tineri, cărora mai cu seamă, le vor reveni principalele îndatoriri culturale de­loc uşoare, ale etapei următoare. 1­4.2. Deceniul următor se dovedeşte cel mai problematic dintre toate, prin ascuţimea delimi­tărilor, prin discontinuităţi fireşti dar şi forţa­te. Este un deceniu care îşi mai aşteaptă isto­ricii pe deplin obiectivi, nici apologeţi, nici de­nigratori, intr-un efort ştiinţific neimpătimat in discernerea valorilor de numeroasele pseudova­­lori. Asupra vieţii spirituale, mai ales in sectoa­rele ei acut ideologice, se exercită acum o mare presiune dogmatică, îndeosebi in prima jumătate a perioadei. Sini. ani in ..care putini dintre „bă­­trini‘v.se...ţTtarţi,festa,. „tinerii“ , căutînd, la rîn­­du-le, să îmbine cit mai fericit rigoarea crite­riilor cu diversitatea valorilor, cu reușite sensibil diferite de la caz la caz. Reuşitele sunt, în orice caz, cu mult mai convingătoare in planul prac­ticii decit al teoriei artei : se cunosc romanele de rezistenţă apărute în plin schematism ideo­logic, cu care n-au cum intra în dreaptă con­curenţă lucrări de generalizare estetică. Lucru­rile vor trebui, totuşi, nuanţat cumpănite in a­­cele retrospective care să nu pretindă anilor cin­cizeci imposibilul, ci să discearnă in limitele po­sibilului contribuţiile de estetică relativ perene de cele înfeudate prejudecăţilor. 4.3. Revirimentul în bine se produce in de­ceniul următor. Istoricul faptelor şi cărţilor de şi despre artă va constata semne îmbucurătoare încă din 1961, dar mai ales din 1963, an în care văd lumina tiparului multe studii, eseuri şi arti­cole valoroase sau în care erudiţia şi bunul simţ precumpănesc asupra bîjbîielii. Aceste tendinţe salutare se fortifică în 1964 şi 1965. Un semn al înnoirii îl marchează reluarea clasicilor în pose­siune. Faptul se poate verifica prin studiile şi cărţile consacrate lui Eminescu, Creangă, Cara­­giale,­­Blaga, dar şi prin cele vizînd dreapta înţelegere a lui Maiorescu ori Lovinescu. Este cit se poate de semnificativă „călăuzirea“ noii estetici de către clasici, respectiv de către ati­tudinea pe care ea ştie s-o­ adopte faţă de cla­sici. La un moment dat Maiorescu fusese acope­rit de nedreptate, iar Ghere a maltratat, mai întii prin excesive laude, iar apoi prin hulire (tran­ziţia bruscă avusese loc în cadrul perioadei dog­matice, esteticianul Gherea căzînd subit în diz­graţie din pricina supralicitării realelor sau pre­tinselor sale erori politice). „Estetismul“ lui Lo­vinescu trăsese de asemenea cel mai greu in balanţa, care se cerea reechilibrată prin regindi­­rea întregii filiaţii a „criticii estetice“, de la Ma­iorescu, prin Lovinescu, ca şi prin reafirmarea dominantelor ei raţionaliste, accentuat moderne şi democratice în cazul lui Lovinescu. Vianu tre­buia fără sfială reintegrat esteticii. Operele mo­numentale, de critică şi istorie ale lui Călinescu se cereau reactualizate în viaţa culturală. Blaga aştepta să fie recitit şi republicat. „Bătălia pen-­­ tru moştenire“ s-a dovedit, astfel, o pirghie a înnoirii, înnoire care a început să se manifeste din plin şi printr-o adecvată teoretizare a lite­raturii şi artei socialiste. 4.4. în anii şaizeci, estetica înaintează oarecum timid, ca ariergardă a avangărzii care se dove­deşte a fi din nou critica, în sens larg,­adică şi sub forma istoriei (mai ales literare, ajutător plastice). Se vede,c că succesiunea rămîne aceasta in condiţiile noastre : literatură — critică — es­tetică. Ultima începe să-şi rostească un cuvînt mai autoritar, din ce în ce mai matur, în anii şaptezeci. Sînt anii în care editurile publică un impresionant număr de tratate, eseuri, studii, culegeri de articole din domeniul esteticii „pro­­priu-zise“ şi aplicate, recuperîndu-se rămîneri in urmă de informaţie, teoretice şi metodologice, în raport cu progresele între timp înregistrate in lume. Corelat acestei deschideri profesionale, de arie şi spirit se­ multiplică şi contribuţiile autoh­tone de certă valoare. Mai cu seamă „estetica filosofică“, aceea care avusese cel mai mult de suferit de pe urma închiderilor şi închistărilor, îşi poate lua acum un nou avînt, pe temeiurile autentice ale filosofiei marxiste. Explicita gene­ralizare filosofică a artei şi a tuturor valorilor estetice, văduvită de schematisme mai mult de­cit critica sau istoria genurilor, recuperează acum distanţa despărţitoare şi se angajează in­tr-o înaintare comună de cursă lungă. Rămîne, desigur, în vigoare problema dintotdeauna a es­teticii româneşti, aceea a „purităţii“ ei de gene­ralizare în raport cu aplicaţiile individuale sau particulare. Mixturile se dovedesc insă, pe­ de o parte, salutare in măsura în care multiplică me­ditaţiile estetice din şi de pe „teritorii străine“. Pe de altă parte, profesioniştii esteticii (la uni­versităţi, în cercetare, în publicistică) îşi dove­desc propria capacitate de generalizare, relativ de sine stătătoare, deşi înfrăţită tuturor celor­lalte compartimente ale culturii. Al VII-lea Congres Internaţional de Estetică, din 1972, de la Bucureşti, a reprezentat pentru estetica româ­nească şi o confirmare dar şi un impuls. Matu­rizarea a continuat de atunci neîntrerupt, invo­carea numelor şi probelor ar solicita un spaţiu întins , şi, de vreme ce majoritatea esteticienilor fac parte astăzi din generaţiile mijlocii, sau mai tinere, să mai zăbovim cu aprecierile pină cînd definitivările se vor produce în,, chiar opera lor. Intîlnirea lor cu penultimul deceniu al secolului se produce, în orice caz, în condiţii de bun augur. X

Next