Luceafărul, iulie-decembrie 1979 (Anul 22, nr. 27-52)
1979-10-27 / nr. 43
27 OCTOMBRIE 1979 r In dialog al tinerilor despre tinereţea visării Urmare din pag. 1 împreună cu scriitori consacraţi ai genului, ca Ion Hobana, secretar al Uniunii Scriitorilor, Vladimir Colin, Adrian şi Viorica Georgina Rogoz, Gheorghe Săsărman, Mircea Opriţa, Mircea Şerbănescu, Leonida Neamţu, Laurenţiu Cernet, prof. dr. docent Ion Mînzatu, Alexandru Mironov. Numărîndu-mă eu însumi printre autorii de romane şi povestiri ce investighează impactul oamenilor secolului nostru cu problemele tot mai grave şi mai complexe ale viitorului, am luat parte, cu îndreptăţit interes, la lucrările acestui pasionant colocviu al cărui fir călăuzitor l-a constituit, aş spune, inepuizabila, mereu proaspăta tinereţe a visării. O caracteristică definitorie a dezbaterii a fost largul ei cîmp vizual, faptul că s-a referit la un vast evantai de chestiuni şi domenii, de la rolul literaturii de anticipaţie în formarea unei personalităţi umane complexe, cu un bogat orizont tehnico-ştiinţific şi cu o cuprinzătoare viziune asupra raporturilor dintre om, timp şi spaţiu în epoca noastră, la mijloacele de informare şi de difuziune ce stau la îndemîna creatorilor pe acest atît de popular tărîm al beletristicii contemporane, de la locul „ştiinţelor de frontieră“ în preocupările autorilor la posibilităţile şi limitele imaginaţiei în procesul de plăsmuire a utopiilor şi antiutopiilor moderne, atît de specifice literaturii ştiinţifico-fantastice. Iar pe acest teren, „tinerii de toate virstele“ adunaţi la Oradea şi-au unit gîndurile şi simţămintele în aceeaşi luminoasă cutezanţă a visării, în aceeaşi aspiraţie fecundă de a sprijini prin creaţia lor edificarea binelui şi frumosului, sub egida marilor figuri tutelare care au pus bazele acestui gen pe diferite meridiane ale globului, un Jules Verne, un Edgar Allan Poe, un H. G. Wells, un Alelisandr Beliaev, un Felix Aderca. Şi în acest an — ca şi cu prilejul reuniunilor anterioare — consfătuirea pe ţară a cenaclurilor literare de anticipaţie a prilejuit acordarea unor premii cu o semnificaţie profund... anticipativă (privind, desigur, viitorul literar al celor cărora le-au fost atribuite). Juriul — alcătuit din personalităţi experimentate, în frunte cu Vladimir Colin — a selectat cu exigenţă şi discernămint, dintre numeroasele lucrări prezentate de cenacluri, pe cele mai împlinite sau dătătoare de speranţe, pe cele ce marchează cu mai multă evidenţă apariţia sau confirmarea unor talente tinere, în plină eflorescenţă. Grăitor mi s-a părut faptul că schiţele şi povestirile distinse cu premii aparţin unor tineri autori din toate colţurile ţării şi din toate domeniile de activitate, elevi, muncitori, studenţi, tehnicieni, ingineri, profesori etc. Am reîntîlnit, bunăoară, printre ei marea speranţă a literaturii de anticipaţie româneşti, elevul de 16 ani din Tîrgovişte, Valentin Ciocşan, cel căruia anul trecut i s-a decernat premiul pentru debut „Prima verba“ şi care, anul acesta, confirmînd pe deplin nădejdile ce s-au pus in el, a primit premiul I pentru schiţă. De data aceasta, amintitul premiu „Prima verba“ a încununat o lucrare a unui tînăr sibian, Corin Braga, în timp ce premiul I pentru povestire a revenit unui „recidivist“ în materie, Vladimir Averbuch, din cenaclul studenţesc bucureştean. Ar mai fi de relevat premiul special atribuit celui mai bun număr al unei reviste nespecializate închinat literaturii ştiinţifico-fantastice, premiu pe care l-a „cucerit“ cu deplină îndreptăţire revista studenţească clujeană de deosebit prestigiu „Echinox“, care a consacrat acestui domeniu un număr compact, solid închegat, temeinic documentat, plin de idei scăpărătoare, a mai fost decernat, de asemenea, premiul pentru cea mai bună publicaţie a unui cenaclu „fanzinului“ — tipărit în excelente condiţii grafice — „Omicron 3“, scos la Craiova. Se cuvin evidenţiate, totodată, şi premiile speciale acordate unor lucrări de artă plastică -science-fiction , pentru pictură Duda Voivozeanu (Bucureşti) şi Sergiu Nicola (Timişoara), pentru sculptură, tot unul timişorean, Ioan Inca. ...La drept vorbind, însăşi imaginea de tinereţe visătoare şi lucidă a laureaţilor sugera tocul profund al acestei pasionante și rodnice consfătuiri închinate viitorului și reflexelor acestuia în literatura prezentului. -»ll ni „m; ■ ■ j»' - fii •' Florin Niculiu Urmare din pag. 1 truează izvor, loc de prelucrare şi erodare şi purificare a astrului nocturn intru lumina luceafărului de ziuă. Pădurea erodează, lucrează la a pune în lumină Poiana la Niculiu; pădurea este acest uriaş sin matern, ce zămisleşte lumina ce pune omului la îndemină o posibilitate certă de confintemnizare , cu cosmosul. Din istorie, Florin Niculiu ne-a dat pină acum pe Bălcescu ca nimeni altul, pe acest bărbat sorbit pină la aură de flăcările suferinţei, fără să se abandoneze scepticismului şi inacţiunii. In astrul de deasupra mării, ce luminează ferm peste abisuri, în luminişul deschis de codrul ocrotitor, în făpturile jertfitoare ale istoriei naţionale, ca Mihai Viteazul, Cantemir şi Bălcescu, Florin Niculiu şi-a găsit fraţi de drum, confraţi de suferinţă, care au biruit haosul din jur în vederea iluminării astrului de diamant, ce le animă fiinţa, îl văd pe acest pictor de o excepţională înzestrare luptînd cu unealta vocaţiei sale, săpînd in continuare pină la izvorul pur ce sălăşluieşte acolo în adineul sufletului, după care însetează el însuşi. Ca pe un astru îl salut în lumina acestei deveniri! 1 A* Urmare din pag. 1 rul. Catalogul coincidenţelor ar putea — nu intîmplător — să fie dus şi mai departe ; de pildă , şi intr-un caz şi în celălalt, ursul vînat este un urs aparte, şi într-un caz şi în celălalt, colinele secondează pe om ; atît la Faulkner cit şi la Sadoveanu intervine, în structura de amănunt a situaţiilor, o rătăcire ; sau, la o anume cotitură a naraţiunii, şi într-un caz şi, în celălalt, se iveşte cerbul ; în nodul dramatical ambelor texte se produce, la un moment dat, nevoia imperioasă a intervenţiei tămăduitoare , de unde, in ambele cazuri, prezenţa (total episodică) a vindecătorului, ş.a.m.d. Inventarul potrivirilor ar mai putea cuprinde — pe plan strict exterior — datele de apariţie — şi ele foarte apropiate . Faulkner publică The Bear în 1942, Sadoveanu Ochi de urs puţin mai devreme, în 1938. Aplicînd elementelor paralele judecata cauzală, va trebui spus că explicaţia prin influenţă sau contaminare pare, din capul locului, exclusă. Surprinzătoarele coincidenţe — documentate relevant în Pădurea de simboluri şi reaşezate în perspectivă, din alt punct de vedere, în Sadoveanu sau utopia cârţii — reţin, tocmai de aceea, atenţia ca dovezi că, pornind de la calapodul unui dat fundamental identic, sfera umanului se parcelează, pentru ochiul artistului, după tipare de structură şi acţiune similară. Structural, ele s-ar, aşeza, aici, sub semnul lui Nimrod, patron eponim şi arhetipal al tuturor vînătorilor. Distribuţia factorilor, la nivelul cel mai general, urmează aşadar un tipar, prin esenţă, înrudit. Timpul de desfăşurare al oricărei acţiuni de tip Nimrod este acela al antagonismului primar dintre natura nedomesticită, dominion al fiarelor, şi omul vînător, croind, într-un fel sau altul (de cele , mai multe ori prin jertfă) — cărare civilizaţiei spre inima şi taina sălbăticiei. Or, pentru emisfera boreală, ursul, în mod aproape emblematic, constituie omologul recunoscut al leului, ca summum al regnului animal, aşa cum o atestă o vastă tradiţie de artă şi cultură. Celelalte repere coincidente — cîinele ca ajutor al omului, leziunea rezultată din conflict şi solicitînd o funcţie tămăduitoare, intră şi ele în aceeaşi milenară ordine a lucrurilor ; arsenalul strategic — nu atît material, cit de spirit — în asaltul împotriva necunoscutului, constituie, însă, în această ordine de idei, o sferă aparte şi de sine stătătoare, de cea mai mare importantă pentru tipul de structură activă, pe care am convenit să-l numim Nimrod. In acest punct, de bună seamă, se situează, înţelegem, şi centrul de greutate al povestirilor paralele — una americană şi cealaltă românească — la care ne referim. Şi tot aici, fară îndoială, distingem suma acelor trăsături ale căror fire duc — de la noi, prin istorie şi pină dincolo, în vechimea preistoriei — spre orizontul ritual şi magic, ab initio nedespărţit de atacul săvîrşit de om asupra animalului, în actul originar al cuceririi mediului şi îngenuncherii naturii. In această privinţă este interesant de observat că dincolo de caracterul izbitor al paralelismelor formale. Ursul lui William Faulkner şi povestirea lui Mihail Sadoveanu Ochi de urs, se oferă cercetării ca pilde relevante pentru două modalităţi neconfundabile de stil şi sensibilitate Coincidenţele evocate şi mai sus — oricum remarcabile in sine — au, credem, rostul prim de a stimula, încă şi mai bine, ochiul in sesizarea conturului propriu, a diferentelor specifice aflate în confruntare in aceste două texte majore. Discutînd modalităţile de stil, nu ne propunem să zăbovim aici asupra trăsăturilor distinctive de sunet, frazare şi sintaxă a imaginii ce dau paginii lui Sadoveanu, ca şi paginii lui Faulkner, la nivelul cuvîntului, coloratura lor inconfundabilă. Prin stil înţelegînd brazda şi tiparul din adinea unei anumite viziuni, ne vom mărgini să poposim fugar asupra cîtorva repere, dintre cele ante să scoată în evidenţă, în actul comparaţiei, faptul artistic marcat definitoriu de un spirit , cel care, departe de a fi coincident, stă — la Faulkner şi Sadoveanu — intr-un raport creator de discrepantă semnificativă. Ar fi de constatat aici, in primul rînd, două strategii felurite de atac împotriva „maleficului“ natural (sau preternatural) reprezentat, atît la Faulkner cit şi la Sadoveanu, prin urs. Criticul american Cleanth Brooks a scos in evidenţă faptul că Faulkner înfăţişează vînătoarea drept un rit în sens, propriu *). Sub îndrumarea băştinaşului indian San Fathers, Isac McCaslin, alias Ilie, eroul povestirii, traversează intr-adevăr punct cu punct etapele unei iniţieri săvîrşite întocmai după datina triburilor indiene nordamericane. O lucrare românească abordînd structuralist opera faulkneriană prezenta cu justeţe elementul tipic al acestei situaţii : „Extraordinară este conceperea iniţierii lui Ike McCaslin exact după acest ritual. Intr-adevăr, Ike are permisiunea de a vina începînd de la 10 ani, dar abia la 13 ani primeşte botezul sîngelui de la Sam. Pentru a fi iniţiat, el se retrage în pădure, în jungla primordială, unde va săvirşi un şir de operaţiuni avînd numai ca pretext actul însuşi al vînătorii. Aceasta din urmă este doar :‘.întruparea“ laică a unui rit esenţialmente spiritual. „Botezul singelui“ este primul act al ritului. Semnificaţia lui este complexă. Pe de o parte, în spirit creştin — care nu-i poate fi necunoscut lui Sam, chiar dacă nu practică religia stupinilor — el înseamnă marcarea fatală a omului cu semnul lui Cain „ai ucis !“ ; pe de altă parte, la un nivel mai adine, el are sensul arhaic de iniţiere a puberului în misterul morţii“. Şi, mai departe : „Un alt moment al iniţierii este lepădarea de cele lumeşti, adică de accesoriile profane insinuate în teritoriul sacru. Intîlnirea lui Ike cu ursul Ben are toate caracteristicile unei revelaţii. După ce se retrăsese dintre oameni şi Învăţase tainele vieţii, şi ale morţii, Ike este considerat pregătit pentru momentul suprem al iniţierii, contactul cu divinitatea. Este interesant de văzut că, dacă pină acum Ike era întovărăşit de Sam, în scenele apariţiei cerbului, ori ale ursului însuşi, acum el este lăsat singur, in Spiritul mai deplin al riturilor indiene, dar comportarea novicelui rămîne reglată de indicaţiile şamanului. Lepădarea puştii, busolei şi ceasului este urmată de cufundarea in junglă, „rătăcirea voluntară“ într-un spaţiu complet necunoscut [..] şi intr-un timp sacru, în afara celui măsurat de ceas. Scena echivalează cu o simbolică intrare în altă lume, şi cu acel moment al multor rituri arhaice numit orientatio, respectiv, căutarea spaţiului sacru, înţeles adesea ca „centru al lumii“, punctul unic prin care trece axis mundi şi unde lumea profană se întîlneşte cu cea divină. Spaţiul sacru este despărţit sever de cel profan şi numai iniţiaţii pătrund aici. In fine Zeul se revelă novicelui, in forma unui animal, a ursului Ben, intr-o clipă unică, imobilă, ruptă parcă din scurgerea timpului, clipă care ţine de fapt de timpul sacru, nu de cel profan ; ivirea zeului este bruscă, inexplicabilă în ordinea normală a lucrurilor, iar dispariţia lui la fel de bruscă ; în acea clipă ursul il priveşte ţintă, ca şi cum ar vrea să-l ţină (aşa cum il avertizase înainte Sam), despicînd sufletul copilului şi instalîndu-se acolo o dată pentru totdeauna. Ritul de cunoaştere a vieţii şi al morţii ia astfel forma care se va dovedi specific americană, a înfrăţirii cu jungla primordială“ 2). Tocmai trădarea acestei înfrăţiri, „încălcarea normei“ naturii va duce însă, pe de altă parte, la precipitarea ulterioară a dramei interioare, cea care, sfîşiind sufletul şi conştiinţa eroului, va da pondere tragică acţiunii prin proiecţia ei asupra unui context sociologic evocat de romancierul american fără menajamente. Propulsată în retorte nu lipsite de sofisticare, reluată din unghiuri diverse, construită , pe nivele multiple, naraţiunea lui Faulkner converge intr-adevăr, mai ales in ultimele două secţiuni ale sale, pe judecăţi cu bătaie lungă, implicînd in adîncime, direct sau prin ricoşeu, istoria şi societatea americană la punctele delicatei lor interferenţe cu morala. „Nu vezi ? strigă Isaac. Nu vezi ? Tot acest pămint, întregul Sud, e blestemat şi toţi ceicare ne tragem de acolo, pe care Sudul i-a alăptat vreodată, albi şi negri, sunt în puterea acestui blestem ? Da, poporul meu a abătut blestemul asupra pămintului , poate din acest motiv numai urmaşii lui pot — nu să reziste, nu să lupte împotriva lui — ci numai să-l îndure şi să dăinuiască pină cînd blestemul va fi ridicat“3). Este vorba de conştiinţa vinovăţiei pentru culpa săvîrşită de omul alb, violentator al naturii — cindva pure şi virgine — pîngărită prin exploatare, cumpărată, prefăcută în obiect și marfă, în „acea înceată scurgere de melasă si mălai si carne, de ghete și pălării de paie și salopete“ etc.'■)• In asemenea pasaje filtrează amploarea gîndirii lui Faulkner cu privire la dialectica antagonică dintre om și natură, sub dublul unghi de incidenţă al doctrinei calvine despre predestinaţie, culpă şi damnare, pe de o parte, al practicii capitaliste profanind natura în toate înfăţişările ei, sub semnul idolatriei profitului şi Mammonei, pe de altă parte. Blestemul, resimţit de personajul central cu nume biblic, Isaac, marchează, intr-adevăr, din tată în fiu — cu sigiliu de sînge nevinovat —, acest pămînt smuls sacrului naturii cu brutalitate, înglobat prin silă şi vicleşug, in mecanismul profan al capitalului, devenit, fecund prin cumul de prevaricaţiune şi propăşind astfel, prin urgisirea robilor, pe locul însuşi — sfînt — al fostelor păduri spoliate. Ursul lui Faulkner, simbol ritual al iniţierii eroului în misterele vieţii adulte, este, totodată, prin actul dramatic al consumării morţii sale, o emblemă hieratică a naturii, jertfită pe altarul cupidităţii şi violenţei omului alb. *) „It is a rite and Isaac’s participation in the hunt is frankly called a „novitiate“ : the boy is trying to learn how to become a man“ Cleanth Brooks : William Faulkner — The Yoknaoatawoha Country, Yale University Press, 1933, p. 258. 3) „William Faulkner“ de S. Alexandrescu, ELU. 1939, p. 294—5 ; 296—7. 3) William Faulkner : Ursul (traducerea id. Radu Lupan) BPT, 1966, p. 156. 4) Ibid., p. 173. «Poarta neștiută» V mihail cruceanu LA CULESUL VIEI Un vînt de toamnă mătură tot şesul. Se vede c-a trecut şi Ziua Crucii. Iar sus, în deal şi viile şi nucii Sînt veseli c-a-nceput de ieri, culesul. Prin frunze-ascunşi s-ating culegătorii Băieţi şi fete ţipă şi se ceartă Din nou s-ating, se-tripacă... E o artă S-alergi cu mîna-n frunze, prin podgorii. Şi strugurii s-ascund, deşi n-au minte, Iar fetele nu-s fete de-mpărat. Ele n-aşteaptă flori şi jurăminte Şi ele-s struguri dulci, cu-adevărat. Dar miinile culeg fără-ncetare. — Vezi ?, munca-i într-un fel ca dragostea De-o laşi, te lasă. Vai de steaua ta ! Iar ziua trece ca o sărbătoare. Şi seara, după muncă o vioară Te-ndeamnă la un joc cu paşi fierbinţi, Şi el se-ntinde ca odinioară, Cum petreceau ai noştri, din părinţi Cînd mustul va fi viu stors din ciorchini, S-o răsfăţa-n ulcele şi pahare,. Noi închina-vom tineri şi bătrîni pentru viaţa lumii viitoare. Cetatea din deşert ntr-o seară, după 1900, o armată de infanterişti încartiruită la marginea lumii vegetale primea ordinul, ca a doua zi dimineaţa, cină soarele se va fi ridicat cu un plai de palmă deasupra orizontului, să fie gata de drum, ceea ce însemna gata de luptă. Comandantul, călare pe o cămilă, îşi aştepta armata încă din zori lingă ultimul pilc de scaieţi, la un kilometru de cazarmă. La vremea consemnului, armata rinduită în coloane, era gata să primească ordinul de plecare. Comandantul îi adună pe toţi ofiţerii şi subofiţerii în jurul său şi, ordonîndu-le să privească în direcţia pustiului, le sugeră, totodată, că nu departe, în faţa lor, puteau să vadă zidurile unei Cetăţi de o bogăţie nebănuită. Acolo, spuse el, ne aşteaptă cea mai dreaptă viaţă! Vă promit că acolo se află Ţara făgăduinţei şi numai cei nefericiţi din fire nu vor avea motive să se bucure de cea mai nevisată fericire! Nimic din ce a fost frumos în trecut nu se poate compara cu plenitudinea vieţii ce ne aşteaptă! Cîteva lunete şi binocluri trecură din mină în mină şi din fiecare coloană cite un soldat fu adus in mijlocul superiorilor pentru a privi prin lentile viitorul care părea uimitor de aproape. Marşul începu la puţină vreme după aceste sumare preparative. în primele zile, condiţiile de hrană şi apă nu se deosebeau de cele pe care le avuseseră în cazarmă, astfel că soldaţii, încărcaţi cu raniţe, pături, lopeţi, grenade, carabine şi mitraliere se arătau mulţumiţi; însă, după cîteva luni de marşuri istovitoare, cîţiva începură să cîrtească împotriva planurilor de luptă, ceea ce le atrase pedepse exemplare. în drumul lor, din loc un loc, întîlneau caravane ale căror bunuri şi animale erau imediat rechiziţionate, fapt ce se petrecea şi atunci cînd ajungeau la slabele comunităţi din jurul unor oaze. Căldura insuportabilă din timpul zilei şi frigul nopţilor făceau ca numărul trupelor să scadă, astfel că in cîţiva ani ajunseră la mai puţin de jumătate. Din lipsă de medicamente mulţi erau abandonaţi de vii. Se vedea că starea de nemulţumire se generalizase, fiindcă în dreptul unei oaze un ofiţer a mers pină acolo cu cutezanţa vncii a spus că imaginea Cetăţii pe care o căutau s-ar vedea mai bine privind prin lunetă invers. După cîteva decenii, oazele se răriseră iar comandanţii se schimbau aproape in fiecare lună dar nu prin voi, ci prin tragere la sorti, fiindcă" absolut toţi cei care mai trăiau înaintaseră cu timpul pină la gradul de general. Acum, numărul lor nu trecea de cîteva zeci şi la fiecare popas, arătîndu-şi unul altuia tălpile sau umerii, se întrebau : „Nu-mi curge sînge ?“ şi se minţeau reciproc deoarece Cetatea încă nu se vedea cu ochiul liber. Aproape bătrîni, şi atît de puţini ilicit nu puteau forma un pluton, se treziră intr-o seară in faţa unor uriaşe dune de nisip. A doua zi, după un marş de o oră, pătrunseră ca în transă prin poarta dinspre nord in Cetate. Cercetînd stradă cu stradă, casă cu casă, ajunseră la o spărtură a zidului prin care văzură stupefiaţi vechea lor cazarmă. In centru îşi dădură seama că locuitorii dispăruseră, datorită vreunei calamităţi naturale sau unor epidemii. Totuşi, lingă o fostă fîntînă din fata primăriei descoperiră un om îngenunchiat care, fără a-i lua in seamă, spunea: „Doamne, voi să mă mîntuiesc şi nu mă lasă gîndurile. Ce voi face in scîrba mea ?...“ Comandantul, refuzind să creadă că n-au ajuns in Ţara visată, ordonă generalilor să-l împuşte pe omul acela, ca să existe o dovadă că ei cuceriseră totuşi Cetatea, însă bătrinii militari erau atît de obosiţi incit, in timp ce se pregăteau să execute ordinul, adormiră cu toţii. Gheorghe Pittiţ Recviem pentru un artilerist Urmare din pag. a 5-a Intr-un război dinainte pierdut şi chiar dacă ai izbutit să salvezi, la trei mii de kilometri de, foarte datară,, intexiţn ceas despre care ai djţep-,, tul să crezi că a fost ceasul gloriei tale şi cu niciodată nu vei, mai putea face mai m,ult, putrik - ţin«;" şi "Pontra ralfi*..,un alt ceas, ,hm, divizion în-* trag de artilerie, fără pierderi măcar. Şi anume, nu poţi înţelege că toată acea risipă de garduri fără fisuri, de ziduri excesiv de înalte, de de storuri şi de perdele impenetrabile, există şi sporeşte mereu nu pentru ca oamenii să pindească din spatele lor, ci pentru ca să nu fie pîndiţi. Acest lucru nu-i putea înţelege bătrlnul şi cred că în această neînţelegere rodea încă unul dintre temeiurile dragostei ce i-o purtam : putea oricind să-şi imagineze o lume ostilă, el trăind, de fapt, într-o lume cit se poate de obişnuită. Şi de asta-l iubeam, pentru că nu este deloc uşor pentru un om să se nască înzestrat cu puterea de a se vîrî într-un coşmar atunci cînd vrea el, de a-şi comanda un coşmar întocmai cum şi-ar comanda o friptură la un restaurant sau o haină la un croitor. Nu este deloc simplu pentru un om să fie înzestrat cu o astfel de nefastă putere şi, să fie limpede, nu-1 compătimeam, il iubeam nespus, in primul rînd pentru că era tatăl meu şi, apoi, pentru că şi astăzi mă întreb dacă nu cumva puterea aceea a imaginaţiei lui, care i-a apăsat cu nemilă viaţa şi care nu o singură dată l-a dus la desperare de-a dreptul, pe care o purta în spinare ca şi cum ar fi purtat o cruce pe Golgota, sau ca un al doilea Sisif, cu seninătate totuşi, ca şi cum ar fi ştiut ce se va întîmpla într-o istorie în care el nu va mai apuca să trăiască, era semnul unei clarviziuni stranii, adică , semnul unei alte puteri, mai năpraznică pentru om, secretă și niciodată cert vădită, adică al puterii de a vedea mai departe. Și ar mai fi ceva de spus... In sfîrșit, fusese dat afară din casa Emiliei, în iprinpi,, dar în substrat era vorba despre altceva. , Era atunci mai singur decit oricând şi rta» o dată.,n-a lăsat să înţeleg că numai. §u ,»nu fi putut umple golul neîndurător din 'jurul fiinţei lui năpădite de panică. Dacă aş fi privit cu ochii lui înspăimintaţi strada aceea pustie a unui tîrg ardelenesc de provincie, mi-aş fi amintit, desigur, că o mai străbătusem cindva, parcă intr-o altă existenţă, nu aşa cum o străbateam astăzi, învins şi umilit de nevricalele unei muieri abandonate, ci altfel, călare de un calpag, in flancul drept al unei baterii de obuziere, la ceasul eliberării Ardealului. Şi cred că bătrînului i-au răsunat in urechi şi uralele de atunci, îndepărtate ca o bătaie de tobă de la o nuntă la care nu petrecea. Şi chiar dacă ceasul gloriei sale trecuse, bătrînul mai avea în el germanele unei forţe de disuasiune orientată spre toate azimuturile. Şi cer iertare că apelez la noţiuni din presa curentă, dar în vara aceea de Domină ei chiar citea ziarele. El ştia, în vara aceea, că eu sunt acolo, în străinătate, la mai puţin de o sută de metri de infanteria lor şi cred că mai mult decit integritatea morală a familiei el tot integritatea ei fizică o avea in vedere. Dar cu asta nu a făcut decit să se prăbuşească într-un al doilea coşmar. începuse să înţeleagă nu numai că nu este pîndit, ci, mai mult, că nimeni nu-1 mai bagă in seamă, că nimeni nu mai contează pe el şi că, atunci cînd va suna goarna, ţipătul ei înalt şi sălbatic şi stăruitor nu i se va adresa lui, deşi obuzierele de o sută cincizeci şi cinci milimetri, cu care ştia să tragă şi cu ochii închişi, se mai aflau în dotarea armatei. 'mmm Estetica românească între critică şi filosofie (ad Urmare din pag. 1 păcat că din istoriile filosofiei româneşti ei au fost arareori şi şovăitor transferaţi în istoriile esteticii româneşti. Ne gindim la texte sau fragmente datorate unui Petre Andrei, Mircea Florian, D. D. Roşea ş.a. Petre Andrei, în Valori estetice şi teoria evupatiei (1915) valorifică Einführung-ul atît de drag esteticienilor de orientare psihologică, dar îl valorifică anume intr-o perspectivă axiologică, pe care si Vianu şi Blaga o vor pune la temelia unei noi viziuni capabilă de a uni „subiectivul“ cu „obiectivul“. Axiologic prin excelenţă este şi patosul cârtii lui D. D. Roşea, Existenţa tragică (1934), scriere filosofică, ştiinţifică şi „artistă“, rezultată dintr-o, concrescenţă a spiritului scormonitor de sine, pe care, şi ca gen şi ca atitudine, eseistica n-ar trebui şi nu va trebui s-o abandoneze. Metafizica şi arta, cartea lui Mircea Florian din 1945, este de o importanţă principială pentru estetician, ca dovedind sursele neirosite încă ale unei „filosofii a artei“ pe drept elaborată de filosof, de profesionistul filosofiei. Există aici o distinctă nuanţă şi distribuţie de accent : Vianu a fost esteticianul profesionist care s-a ocupat şi de filosofie (de pildă, în Introducere în teoria valorilor, încheiată, închegată şi originală contribuţie de axiologie) ; Mircea Florian a fost filosoful profesionist care s-a ocupat şi de estetică (îndeosebi în Metafizica şi artă). In acelaşi plan al dominantelor schimbătoare, este interesant de observat cum acei doi dintre scriitorii vremii care nu doar în cadrul publicisticii lor s-au ocupat de estetică (ceea ce au făcut îndeobşte poeţii, prozatorii, dramaturgii interbelici), dar care s-au consacrat expunerilor teoretice sistematice, în chiar esteticile lor s-au, dovedit mai apropiaţi tipului de filosof profe- sionist (ca ajutătoare profesie de bază — cu o formulă stranie) decit de estetician profesionist. 3.6. Este vorba de Camil Petrescu şi de Lucian Blaca. Ambii corelează arta filosofiei, mai degrabă fără veriga intermediară a esteticii : mai bine zis, estetica lor este atributul substanţei filosofice preconizate. In rest, diferentele lor se păstrează sensibile. Camil Petrescu, promotor timpuriu al fenomenologiei în cultura noastră (v. Idei directoare pentru o fenomenologie), îşi aplică experimental convingerile în Teze şi antiteze (1933) şi in Modalitatea estetică a teatrului (1937). Intrucîtva la început influenţat de Bergson, apoi decisiv de Husserl, el este preocupat de efectivele extreme ale triadei, filosofia şi arta (teatrul). Blaga, în schimb, găseşte prilej pentru o expunere sistematică a ceea ce se situează „între“ aceste extreme, ca estetică generalizată in raport cu toate artele, nu doar „filosofică“, dar şi „parte a filosofiei“ proprii, în acelaşi timp relativ autonomă, desprinsă mai ales de practica nemijlocită a artei, criticii, istoriei sau teoriei literare. Că în a sa „filosofie a artei“ filosofia anume e dominatoare, se Vede limpede din Artă şi valoare (1939), devenită parte din Trilogia valorii, ea însăşi parte din trei (care între timp s-au dovedit a fi fost şi a fi patru) trilogii coerente. Artă şi valoare s-ar putea asemui cu Metafizica şi arta, cu deosebirea că Blaga urmăreşte o sistematică şi suprasistematică intru totul personală şi originală, cea mai temerară şi orgolioasă construcţie a filosofiei româneşti. „Estetica“ drept a noua (sau a douăsprezecea) parte dintr-o filosofie atoatecuprinzătoare este o modalitate a implicării în totalităţi pe care, de la Hegel încoace, o tot socoteam perimată, deşi între timp au reconfirmat-o ea posibilă şi Croce şi Nikolai Hartmann şi chiar Lukács — în tentativa „ultimului Lukács“ de a uni dintr-o unică monumentală demonstraţie, marxistă ontologia, etica şi estetica. Nu se prea cunosc, totuşi, relativ recente încercări de sinteză completă comparabile ca anvergură cu cea a lui Blaga, fie ea şi pe temeiuri spiritualiste. De la Feţele unui veac (1925), el a înaintat către „feţele unei filosofii“, echivalente „feţelor unui filosof“, dintre care una, dar numai una, era firesc să i se fi rezervat filosofiei artei. După „cel mai critic“ (Călinescu) şi „cel mai estetician“ (Vianu), ajungem la „cel mai filosof“ (Blaga) autor al nostru. Această apartenenţă principală (secundară pentru cine îl va avea mai presus de toate pe poet în vedere) nu se estompează nici prin multele analize blagiene aplecate, particularizate ale artei, din Trilogia culturii şi din multe alte scrieri, analize aşezate toate sub semnul acelei „filosofii a stilului“ care, pină a se exersa asupra stilurilor, este şi ea eminamente filosofică. Cit priveşte puntea arcuită de aceeaşi personalitate între „cel mai filosof“ şi „cel mai poet“, ea ne înmulţeşte grijile de comprehensiune, dar şi plăcerile de receptare. 3.7. Ce şi cine a rămas în afara acestei sumare tipologizări, urmărind, totuşi, individualităţi reprezentative? Mulţi : Iorga, Stere, Sanielevici, Fundoianu, Adrian Maniu, Petre Pandrea, Al. Dima, Eugeniu Speranţia, Ion Biberi, Victor Iancu, Matila Ghyca, Pius Servien , Ştefan Lupaşcu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu ş.a., esteticieni într-o măsură sau alta , pentru a nu mai vorbi de atîţia practicieni ai literaturii, muzicii, artelor plastice, arhitecturii, preocupaţi şi de teoretizarea domeniului lor, nu o dată pertinentă. Neputinţa de a-i cuprinde este chiar indiciul „exploziei“ esteticii în secolul nostru, de laobiect la obiecte, de la metodologie la metodologii. La începuturi predominaseră ,relativ circumscrise arii şi moduri de investigare ; după un timp, ele s-au diversificat ameţitor. încă Vianu indicase trecerea de la psihologie la ceea ce numise, într-un sens mai comun, „fenomenologie“ : trecerea de la subiectiv la obiectiv, obiectual, atent la obiecte (fenomene). Modul ştiinţific şi „scientist“ de aproximare a artei a putut fi dus pină la formalizări şi cuantificări matematice — dovadă stau Ghyca, Servien, Lupaşcu, francezii dintre români. La alt pol, un grup de iluştri critici şi istorici, mai cu seamă ai literaturii, au continuat, cu variaţii, calea tradiţiei, oricum la antipodul excesivei subiectivităţi, încrezători în operă şi în nevoia de a i se detecta sensurile, inclusiv cele cu valabilitate estetică generală. Ideile marxiste pătrund şi ele tot mai conturat în publicistica deceniilor al patrulea şi al cincilea. Aproape de mijlocul acestuia din urmă, intervine acea răsturnare istorică şi înnoire a istoriei, care a nearticulat din temelii filosofia şi toate ştiinţele umane. 4. Cum s-a dezvoltat estetica românească în ultimele trei decenii şi jumătate.? 4.1. „Jumătatea“ de deceniu, care s-a nimerit la început, pină prin 1948, a fost aceea a regenerărilor entuziaste.. Vreme de „largă concentrare democratică“, ea a stat sub semnul continuităţilor culturale, a făcut legătura întretot ce fusese de preţ în spiritualitatea românească şi înnoirile la ordinea zilei, a strîns într-un cuprinzător front comun, antifascist şi progresist, reprezentanţi ai diverselor generaţii şi ai unor idealuri altminteri sensibil diferite. Un timp precumpăniseră, totuşi, mai degrabă comunităţile decit diferenţele. In domeniul practicilor şi al cugetării estetice aşa s-a întîmplat în orice caz. Ele se desfăşurau într-o matcă, confirmînd şansa „Unităţii în diversitate“. Confirmarea o poate oricine găsi în revistele vremii, „Orizont“, „Viaţa românească“ (seria a IlI-a), „Revista Cercului literar“ de la Sibiu, „Tinereţea“, „Lumea“, „Contemporanul“, „Revista literară“ (care avea să se transforme în „Flacăra“), „Jurnalul literar“ ş.a. Publică, pentru a numi doar citeva cărţi, George Călinescu, Istoria literaturii române, Compediu ; Petre Pandrea, Portrete şi controverse ; Blaga, Trilogia valorilor ; Petre Comarnescu, Kalokagathon (cu subtitlul Cercetare a corelaţiilor etico-estetice în artă şi în realizarea de sine) ; Liviu Rusu, Logica frumosului ; Vianu, Transformările ideii de om şi alte studii de estetică şi morală : Felix Aderca, C. Dobrogeanu-Gherea (Viaţa şi opera); Al. Dima, studiul Domeniul esteticii. Privire sintetică introductivă : din nou Călinescu (în al său „Jurnal literar“), eseurile Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Domina bona. Universul poeziei. Practic, toţi cei care în deceniul anterior se manifestaseră ca teoreticieni de seamă, îşi continuă activitatea cu forţe împrospătate, într-o atmosferă de emulaţie critică. Lor li se adaugă o seamă de critici, istorici şi teoreticieni ai artelor mai tineri, cărora mai cu seamă, le vor reveni principalele îndatoriri culturale deloc uşoare, ale etapei următoare. 14.2. Deceniul următor se dovedeşte cel mai problematic dintre toate, prin ascuţimea delimitărilor, prin discontinuităţi fireşti dar şi forţate. Este un deceniu care îşi mai aşteaptă istoricii pe deplin obiectivi, nici apologeţi, nici denigratori, intr-un efort ştiinţific neimpătimat in discernerea valorilor de numeroasele pseudovalori. Asupra vieţii spirituale, mai ales in sectoarele ei acut ideologice, se exercită acum o mare presiune dogmatică, îndeosebi in prima jumătate a perioadei. Sini. ani in ..care putini dintre „bătrini‘v.se...ţTtarţi,festa,. „tinerii“ , căutînd, la rîndu-le, să îmbine cit mai fericit rigoarea criteriilor cu diversitatea valorilor, cu reușite sensibil diferite de la caz la caz. Reuşitele sunt, în orice caz, cu mult mai convingătoare in planul practicii decit al teoriei artei : se cunosc romanele de rezistenţă apărute în plin schematism ideologic, cu care n-au cum intra în dreaptă concurenţă lucrări de generalizare estetică. Lucrurile vor trebui, totuşi, nuanţat cumpănite in acele retrospective care să nu pretindă anilor cincizeci imposibilul, ci să discearnă in limitele posibilului contribuţiile de estetică relativ perene de cele înfeudate prejudecăţilor. 4.3. Revirimentul în bine se produce in deceniul următor. Istoricul faptelor şi cărţilor de şi despre artă va constata semne îmbucurătoare încă din 1961, dar mai ales din 1963, an în care văd lumina tiparului multe studii, eseuri şi articole valoroase sau în care erudiţia şi bunul simţ precumpănesc asupra bîjbîielii. Aceste tendinţe salutare se fortifică în 1964 şi 1965. Un semn al înnoirii îl marchează reluarea clasicilor în posesiune. Faptul se poate verifica prin studiile şi cărţile consacrate lui Eminescu, Creangă, Caragiale,Blaga, dar şi prin cele vizînd dreapta înţelegere a lui Maiorescu ori Lovinescu. Este cit se poate de semnificativă „călăuzirea“ noii estetici de către clasici, respectiv de către atitudinea pe care ea ştie s-o adopte faţă de clasici. La un moment dat Maiorescu fusese acoperit de nedreptate, iar Ghere a maltratat, mai întii prin excesive laude, iar apoi prin hulire (tranziţia bruscă avusese loc în cadrul perioadei dogmatice, esteticianul Gherea căzînd subit în dizgraţie din pricina supralicitării realelor sau pretinselor sale erori politice). „Estetismul“ lui Lovinescu trăsese de asemenea cel mai greu in balanţa, care se cerea reechilibrată prin regindirea întregii filiaţii a „criticii estetice“, de la Maiorescu, prin Lovinescu, ca şi prin reafirmarea dominantelor ei raţionaliste, accentuat moderne şi democratice în cazul lui Lovinescu. Vianu trebuia fără sfială reintegrat esteticii. Operele monumentale, de critică şi istorie ale lui Călinescu se cereau reactualizate în viaţa culturală. Blaga aştepta să fie recitit şi republicat. „Bătălia pen- tru moştenire“ s-a dovedit, astfel, o pirghie a înnoirii, înnoire care a început să se manifeste din plin şi printr-o adecvată teoretizare a literaturii şi artei socialiste. 4.4. în anii şaizeci, estetica înaintează oarecum timid, ca ariergardă a avangărzii care se dovedeşte a fi din nou critica, în sens larg,adică şi sub forma istoriei (mai ales literare, ajutător plastice). Se vede,c că succesiunea rămîne aceasta in condiţiile noastre : literatură — critică — estetică. Ultima începe să-şi rostească un cuvînt mai autoritar, din ce în ce mai matur, în anii şaptezeci. Sînt anii în care editurile publică un impresionant număr de tratate, eseuri, studii, culegeri de articole din domeniul esteticii „propriu-zise“ şi aplicate, recuperîndu-se rămîneri in urmă de informaţie, teoretice şi metodologice, în raport cu progresele între timp înregistrate in lume. Corelat acestei deschideri profesionale, de arie şi spirit se multiplică şi contribuţiile autohtone de certă valoare. Mai cu seamă „estetica filosofică“, aceea care avusese cel mai mult de suferit de pe urma închiderilor şi închistărilor, îşi poate lua acum un nou avînt, pe temeiurile autentice ale filosofiei marxiste. Explicita generalizare filosofică a artei şi a tuturor valorilor estetice, văduvită de schematisme mai mult decit critica sau istoria genurilor, recuperează acum distanţa despărţitoare şi se angajează intr-o înaintare comună de cursă lungă. Rămîne, desigur, în vigoare problema dintotdeauna a esteticii româneşti, aceea a „purităţii“ ei de generalizare în raport cu aplicaţiile individuale sau particulare. Mixturile se dovedesc insă, pe de o parte, salutare in măsura în care multiplică meditaţiile estetice din şi de pe „teritorii străine“. Pe de altă parte, profesioniştii esteticii (la universităţi, în cercetare, în publicistică) îşi dovedesc propria capacitate de generalizare, relativ de sine stătătoare, deşi înfrăţită tuturor celorlalte compartimente ale culturii. Al VII-lea Congres Internaţional de Estetică, din 1972, de la Bucureşti, a reprezentat pentru estetica românească şi o confirmare dar şi un impuls. Maturizarea a continuat de atunci neîntrerupt, invocarea numelor şi probelor ar solicita un spaţiu întins , şi, de vreme ce majoritatea esteticienilor fac parte astăzi din generaţiile mijlocii, sau mai tinere, să mai zăbovim cu aprecierile pină cînd definitivările se vor produce în,, chiar opera lor. Intîlnirea lor cu penultimul deceniu al secolului se produce, în orice caz, în condiţii de bun augur. X