Luceafărul, ianuarie-iunie 1982 (Anul 25, nr. 1-26)

1982-06-19 / nr. 25

ÍN INTÍMPÍNAREA CONGRESULUI ÉDUCATXEÍ FOLÍTÍCE ŞI CULTURH SOCÍALÍSTE CSZ — Parafrazînd titlurile a două din ulti­mele dv. volume de versuri apărute în limba română, „Trăiesc printre rînduri“ și „Confesiuni cotidiene“, am dori de la dv., NIKOLAUS BERWANGER... printre rînduri, o confesiune cotidiană. O confe­siune în primul rînd despre implicarea dv. spirituală, sufletească, socială mai ales, in acest timp efervescent, pe care-1 trăim cu tofii şi prin care să putem în­chide un cerc, definindu-vă intr-un fel şi prin care am afla mai bine cine sunteţi. — Dacă aş încerca să mă rezum la un răs­puns foarte scurt, aş spune că la ora actuală sunt un­ om chinuit de o vreme foarte capri­cioasă și-n al doilea rînd, chinuit de o criză acută de timp. Am ajuns, din păcate, în această situație,­pentru că sunt un om care nu a putut niciodată să zică NU. Adică nu am refuzat ni­mic din ceea ce mi s-a cerut. Am încercat me­reu să rezolv multe, poate prea multe... — Cea mai apropiată dovadă este şi ac­ceptarea acestei discuţii, care evident vă fură un timp ce l-aţi putea dedica scri­sului... — într -un fel, pentru că oamenii cărora te adresezi printr-o creaţie literară, printr-un ar­ticol sau prin prezenţa la o manifestare cultu­rală au dreptul să afle şi cite ceva despre tine, Pe care nu prea ai altfel cum să-l explici mai pe larg. — Sinteţi cunoscut şi prin multitudinea activităţilor dv. gazetăreşti — sinteţi re­­dactor-şef al cotidianului „Neue Banater Zeitung“ —, de neobosit activist politic, obştesc, cultural. Sunteţi mereu prezent lingă toţi aceia pentru care munca în­seamnă pasiune. I-aţi ajutat şi aţi scris despre ei. — Mi-am pierdut enorm de multă vreme cu gazetăria......Pierdut“ e un fel de-a spune, pen­tru că jurnalistica, alături de literatură, artă şi istorie, face parte din pasiunile vieţii mele... — Va fi greu să ni se acorde atîta spa­ţiu incit să putem vorbi pe larg despre toate aceste pasiuni, aşa că, deocamdată, să vorbim în primul rînd despre „texte­le dv. lirice“ — cum vă place să vă nu­miţi poeziile. •— Sînt un poet al acestor vremuri. Un poet care ascultă la izvorul tim­pului nostru, care în­cearcă să înţeleagă şi să redea cotidianul, care nu vorbeşte sofisticat, care caută să fie sin­cer şi care îşi rezervă dreptul de­ a pune între­bări, pentru­ că nu avem încă răspuns la toate întrebările, pe care ni le punem nici ca cetă­ţeni, nici ca scriitori. •—Vă cunosc bine şi am avut întotdea­una sentimentul că puteţi fi un eventual fenomen biologic — privind deţinerea mai multor inimi dacă mă refer la fap­tul că-n fiecare preocupare vă dăruiţi ,cu totul, fără jumătăţi de măsură. V-aţi in­titulat chiar un alt volum în limba româ­nă „Din patru inimi“. Există vreo legă­tură între acest titlu şi cele patru naţio­nalităţi care trăiesc în Banat, sau cele patru pasiuni ale dv. 2. — Nu, e vorba doar de cele patru anotim­puri şi, o mică precizare,­ nu-mi place să fiu confundat, nici ca cetăţean, nici ca poet, cu „problema naţională“. Mai ales ca poet. Nu vreau să fiu înţeles greşit, sunt poet german, însă, în momentul in care vă vorbesc ca scriitor, ca scriitor angajat, nu mă simt legat de nici o problemă locală sau, dacă doriţi mai precis, mă simt legat de toate problemele ţării noastre. Poetul Ber­­wanger scrie din întîmplare în limba germană. Ar putea să scrie şi în limba română, în limba maghiară sau în limba sîrbă. Tot un poet al timpului nostru ar rămîne! Problema naţională face parte din preocu­pările mele, dar nu ocupă primul loc. La ora actuală, preocuparea mea principală nu este atît poezia, cit sînt problemele istoriei Bănatului, ale istoriei culturii, ale interferențelor culturale româno-germane din Vestul patriei noastre. în acest scop cercetez un fel de istorie literară a Banatului, pentru că teritoriul nostru este­ des­tul de necunoscut.. .în­­ această, privinţă. . Banatul încă este confundat cu Transilvania, deşi dez­voltarea lor istorică şi literară se­­ deosebesc... Dar,... printre rînduri, sînt mereu legat de poezie şi sînt mîhnit că acea frumoasă, pen­tru mine, poezie „Din patru inimi“ este con­fundată cu problema naţională. — Cum scrieţi şi cînd apucaţi să scrieţi? — Poeziile mele, aceste „confesiuni cotidiene“, sînt pentru mine o supapă. Scriu în condiţii pe care greu le-ar înţelege un cetăţean de rind. Să mă explic : cînd am o idee, scriu oriunde aş fi în acel moment, în şedinţe, în tramvai, în ma­şină, pe teren, într-o adunare de partid, într-o discuţie cu tractorişti sau în orice alt loc sau moment, ce poate genera o stare deosebită.­­Ori­unde se pot naşte idei, dacă te afli printre oa­meni, şi din aceste­­ idei se nasc ulterior poe­ziile mele... — Și proza ? — Timpul nu-mi permite încă să-mi continui preocupările de prozator. Cu toate acestea, în 1980 am publicat un fragment dintr-un roman, în 1981 altul, din alt roman. Cînd voi termina, nu știu... Am scris și o piesă de teatru, pe care am ofe­rit-o Teatrului german de stat din Timişoara. Dar nu m-am putut înţelege cu el şi am re­tras-o. Aşa ceva se mai întîm­plă şi s-a mai în­­tîmplat. Un director de teatru nu are neapărat şi înţelegerea pentru felul în care scriitorul pune o problemă sau alta. Şi la ora actuală, spre satisfacţia mea, nu trebuie să trăiesc nici din lirică, nici din teatru. Am publicat piesa în revista Neue Literatur din Bucureşti, iar cînd va trezi interesul cuiva, s-ar putea s-o văd şi pe scenă. După cum vedeţi, m-am ocu­pat de multe... — Cum vă înţelegeţi cu critica lite­rară ? — Nu ştiu dacă eu, că poet român de ex­presie germană, am foarte multe de spus, sau, măcar ceva de spus, în literatură decide criti­ca. Ea ştie totdeauna cit valorăm. Ea ştie mai bine ce ar fi trebuit să spunem şi tot ea ne dă sfaturi cînd şi cum trebuie să spunem ceva. Oricum, eu nu mă pot aprecia singur şi nici nu e nevoie de o înţelegere specială cu critica literară. Fiecare scriitor trebuie să-şi facă cin­stit datoria... — O vorbă veche spune că, dacă vrei să faci bine un lucru, atunci să te ocupi numai de acela. Dv. ați reuşit să dez­minţiţi zicala, ocupîndu-vă de foarte mul­te lucruri deodată. Seriozitatea pe care o puneţi în fiecare dintre ele şi faptul că nimic nu vă lasă indiferent v-au dus pare-se către un final bun. Dar dacă nu se ratează, se poate to­tuşi obosi. Dv. nu obosiţi niciodată ? — îmi place, pe undeva, să trăiesc într-o anumită stare de tensiune. Vorbesc din punct de vedere literar, fiindcă viaţa cotidiană este şi aşa tensionantă. Nu suport lîncezeala, dar la ora actuală sunt foarte obosit. — Şi atunci cum , vă reîncărcaţi ener­getic ? — Posibilităţi ,există. A­ . pleca, de exemplu, din minunatul nostru oraş Timişoara, la poale­le munţilor Semenic, în satul Gărina, unde pot visa şi unde, seara, cînd stau în curte şi pri­vesc cerul senin, îmi pot imagina o conversaţie cu stelele sau îmi închipui pur şi simplu că le pot lua la mine în cameră. Sigur, răm­în la sta­diul de vis, dar asta nu înseamnă că sînt un poet visător. La 16 ani vroiam să transform lu­mea. Mă gîndeam la viitorul patriei, şi am luptat, m-am ataşat mişcării muncitoreşti, tradi­ţie existentă in familia mea. Continui s-o fac. Mă consider şi astăzi — ca şi la 16 ani — re­voluţionar, cum spun intr-o poezie. Dar un revoluţionar care nu a renunţat să ridice sim­bolic pumnul, chiar dacă acum se mai schimbă pumnul cu degetul ridicat. Fiindcă revoluţia noastră nu s-a desăvirşit şi nu se va termina încă mult timp. De aici poate şi nota aceea de duritate sau de brutalitate a poeziei mele, cum a remarcat cineva. Posibil. Dacă sinceri­tatea este egală cu brutalitatea, atunci poezia mea este brutală. Dar sper mereu să influenţez cititorul şi să-l determin să se angajeze in ma­rea noastră luptă... — Cum vi se pare poezia acelora care astăzi pot scrie şi pot fi publicaţi chiar de la 16 ani ? — Din păcate, sunt foarte mulţi poeţi care consideră că nu se mai „poartă“ adevărata poe­zie de dragoste şi o­ transformă într-o pa­rodie... — Şi ca ziarist ? Munca dv. de zi cu zi dovedeşte aceeaşi pasiune. — Am umblat în toată ţara, am coborît în mine şi am urcat pe tractoare, am călătorit cu aviaţia utilitară şi pe mare. Am văzut şi am trăit multe şi am simţit nevoia mereu să scriu despre toate acestea. Am simţit nevoia, pen­tru că iubesc oamenii şi munca lor. Sînt obosit, dar îmi spun mereu că nu tre­buie să abandonez aceste idei. Nu mă va opri decît intrarea în nefiinţă. — în tot ceea ce scrieţi vă dovediţi în primul rind un poet de puternică atitu­dine civică şi cred că, mai ales prin acest lucru, cărţile dv. au trezit atenţia cri­ticii literare, care v-a atribuit pe de o parte calităţi de sorginte brechtiană, pe de altă parte o apropiere de poetul Adrian Păunescu. Mai ales după primele apari­ţii. Eu consider însă că se poate vorbi de poetul Nikolaus Berwanger ca de o Im­personalitate aparte, fără trimiteri. — S-au făcut multe comparaţii. Realitatea este că am o viziune aparte despre rolul poe­ziei. Sunt şi am fost un admirator al lui Berthold Brecht. Despre el, Feuchtwanger spunea că a scris pentru anul 2000. Eu mă consider în mul­te privinţe un scriitor care caută să înţeleagă viitorul şi de aceea sunt foarte nedumerit de felul in care ni-l pregătim. Unii susţin că poe­ziile mele au un iz nostalgic. N-aş numi­ o nostalgie. Este mai mult o teamă că omul a­­cestei planete işi pregăteşte, in mod sistema­tic, sfîrşitul şi dacă nu vom lupta cu toate mij­loacele — acei care credem că înţelegem acest lucru —, at­unci am putea ajunge acolo. Aceste­­ groaznice p­regâtiri de război, care se fac sub fel de fel de pretexte, această goană spre o tehnicizare a vieţii, chiar a gîndirii omului, această intenţie de-a face ,din om un robot este mai mult decit periculos. Poeziile mele recla­mă firescul, umanul, iar în societatea noastră socialistă, care şi-a propus de la început felul de-a crea omului condiţii mai bune de viaţă şi existenţă, nimeni n-ar trebui să stea im­pasibil. — Iată o temă pe care aţi ilustrat-o şi cu prilejul colocviului „Scriitorii şi pacea“. —­ Dacă ne gîndim la faptul că din 1945 în­coace nu a existat o zi fără război, trebuie să ne îngrozim, iar fiecare dintre noi trebuie să se considere responsabil de soarta omenirii. Ni­meni nu trebuie să doarmă liniştit. Nici un scriitor nu poate şi n-are voie să tacă. Aceasta este una din marile mele probleme şi-n acest sens sunt influenţat, nu numai de Brecht, ci şi de expresionismul german, care in această pri­vinţă a creat o literatură nemuritoare după pri­mul război mondial. Dar, pe de altă parte, sînt un poet al României socialiste şi nu sunt sin­gurul în ţara noastră. Avem cîţiva poeţi de mare forţă, sinceritate şi simţ al responsabili­tăţii critice, politice şi estetice, pe care ii admir. Cred în forţa conţinutului şi ideilor, dar sunt în acelaşi timp adeptul frumosului­­ imperativ important în orice literatură. Nu ştiu dacă sunt un poet ca Petre Stoica sau ca Adrian Păunescu sau ca Dumitru M. Ion sau ca Nicolae Prelipceanu sau ca Anghel Dum­­brăveanu sau ca Ioan Alexandru. Aceşti colegi şi prieteni sunt personalităţi literare şi cred că nu este bine să facem mereu clasamente. Eu îi citesc şi-i iubesc pe toţi, însă imi continui drumul, în multe privinţe deosebit. Sunt şi mulţi care nu mă înţeleg, susţinind că poezia mea este pesimistă, alarmantă. Nu ştiu dacă aş numi-o aşa. Eu o simt ca pe o poezie ce pune întrebări şi te obligă să gîndeşti, nu numai să te deconectezi. Patriotismul din creaţia mea este­ însăşi conectarea permanentă la viaţă şi la problemele ei. Una este să suferi cînd eşti nemulţumit de ceva şi s-o şi spui şi alta este să faci doar pe cîntăreţul optimist al timpului, în­­chizind in acelaşi timp ochii. Să fiu mai explicit. Nu acela este un adevărat scriitor patriot şi politic, care cîntă numai frumosul, ci şi aceia pe care-i dor neîmplinirile. Sînt multe discuţii contradictorii în această privinţă şi ele nu fa­vorizează poezia. Marea masă a oamenilor (ştiu din experienţă) sînt nedumeriţi cînd citesc o poezie cu iz critic, o poezie realmente angajată, trezind că poetul respectiv este în contradicţie cu societatea. Complet greşit. Nemulţumirea şi suferinţa pentru greşelile care mai există, desi­gur şi la noi, relevarea cinstită a acestora, arată patriotismul adevărat. Şi ar mai trebui spus ceva. Nici viaţa noastră, nici poezia noastră nu sunt concentrate de frumuseţe şi toţi, chiar şi omul nou — despre care mereu vorbim — (de fapt nu cunosc o de­finiţie a acestuia, să zicem,­ un om al timpului nostru) este un om şi cu păcate. Important e ca omul, societatea şi scriito­rul să aibă tăria de caracter de-a recunoaşte anumite greşeli şi de-a trece într-o fază în care "să poată repara ce-au greşit. Cred că asta este şi o temă majoră a literaturii. — Sinteţi — cărţile d­v. o spun — poe­tul care caută omenia şi care oferă cu toată fiinţa sa umanismul propriilor re­flecţii. Sinteţi — faptele dv. o dovedesc — omul implicat, direct, poate dur, dar cin­stit, profund şi simplu, nesofisticat. Devin toate acestea calităţi care vă singulari­zează ? — Nu spun că sînt singurul poet sincer. Ma­joritatea, sau toţi, se consideră aşa. Nu caut să fiu interesant, să-mi ascund gîndurile prin ex­primări complicate sau fapte pe jumătate. Vreau să influenţez cititorul — am mai spus-o, dar vreau să-l determin să simtă întreaga mea im­plicare, să mă creadă şi să se implice şi e­ total. E bine să ne gîndim la eficienţa literaturii. Unii spun că o literatură eficientă azi, mîine ar pu­tea să nu mai fie. E firesc. Literatura rămîne eficientă pentru prezent şi acest lucru e foarte important. Nu ştiu dacă literatura pe care o scriu, de exemplu, va avea mîine valoare lite­rară sau istorică. N-o poate afirma nimeni, dar, în mod hotărît, ea trebuie să fie astăzi utilă. — V-aţi ocupat şi vă ocupaţi de în­treaga activitate creatoare de limbă ger­mană din Banat. Există o lume a şvabilor bănăţeni, pe care aţi transpus-o minunat în scris. La inceput în dialect... — Scriu şi astăzi în dialect. Nu voi renunţa niciodată. Unele poezii sunt seci în germana li­terară. Am scris în dialect multă literatură umo­ristică. Am avut rrtare succes. Deşi se scrie greu, umorul iţi asigură repede succes. Cred că pe la sfîrşitul acestui an, cititorii români vor a­vea ocazia să citească o selecţie din aceste povestiri umoristice. Editura Facla le va oferi ocazia să afle că există şi un art Berwanger, care a scris umor, chiar atunci cînd în adîncul sufletului plîngea... — Poezie, Istorie, eseistică, literatură umoristică in dialect, proză, încercare de dramaturgie, reportaje pentru ziar sau pentru televiziune și poate, cine știe cite încă. Cert este faptul că toată zbaterea dv. v-a adus mereu într-un prim plan al vieţii noastre, de asemenea v-a adus pre­mii literare şi în ţară şi în străinătate, iar Uniunea Scriitorilor v-a ales secretar al ei. Cum apreciaţi această învestitură care, printre altele, înseamnă din nou nevoia de a forţa limitele timpului ? — Această funcţie nu este în primul rînd o realizare a mea, personală. Este expresia unei consideraţii, o cinstire şi apreciere la adresa în­tregii literaturi ce se scrie în Asociaţia scriitori­lor din Timişoara. Suntem­ doi care facem parte din birou! Uniunii. Anghel Dumbrăveanu şi cu mine. Cred că nu trebuie să spun mai multe, dacă ne gîndim că alte ţinuturi nu au reprezen­tanţi deloc. Mă consider un reprezentant al tu­turor scriitorilor care convieţuiesc aici, care se influenţează reciproc. Cu toată acuta criză de timp, pe care o re­simţim cu toţii, voi face totul pentru înflorirea literaturii din zona de vest a ţării noastre. Interviu realizat de Florina Gîldău , nikolaus berwanger «Fiecare scriitor trebuie să-şi facă cinstit datoria» INTERVIURILE «LUCEAFĂRULUI» 9 Revendicarea fondului propriu Urmare din pag. 1 Lamartine“ (1830), o carte la modă în poezia, romantică apuseană a timpului. Ea s-a bucurat şi la noi de mult succes, răspunzînd unei sen­sibilităţi specifice. Este o dovadă clară de in­tuiţie a momentului necesar pe linia inovaţiei din partea „părintelui literaturii române“. Dacă observăm faptul că toţi campionii de mai tîrziu ai sincronismelor şi inovaţiei (Mace­­donski, Lovinescu, Camil Fetrescu s.a.) au ple­dat pentru un contact mai viu al gîndirii noas­tre cu gîndirea europeană si universală, pornind nu de la nivelul unei priviri globale, cu accent la soliditate şi anvergură, ci de la cele mai noi expresii ale acesteia, cu un accent mai mare pe ritm şi actualitate, ne dăm seama că nu mai poate fi vorba de o simplă­ întîmplare, ci trebuie să bănuim sub această tendinţă existen­ţa unor curenţi transversali care străbat umanitatea în anumite epoci şi cărora anumite personalităţi reuşesc să le intuiască mai bine momentul intern necesar. Acesta corespunde, după cine ne putem da seama, difuziunii unor idei şi sentimente rezultînd din anumite opere realizate cu puţin timp înainte pe alte meridia­ne ale lumii şi care au reuşit să impună un stil nou, în planul intern, al receptării, acestea au totdeauna un efect dublu. Pe de o parte, creează o anumită derută şi dezorientare în do­meniul sensibilităţii publice, ca efect a ceea ce Eugen Lovinescu numea „mutaţia valorilor“, pa de alta, un fel de febră, o efervescenţă deose­bită în experimentarea noilor procedee artis­tice, în chemarea lui Heliade : „Scrieţi, băieţi, nu­mai scrieţi !“, în perlele dăruite de Macedonski emulilor săi, în „uşile deschise“ de..Lovinescu pentru cei ce voiau să participe la şedinţele cenaclului „Sburătorul“, în obsesia experimen­tului artistic de după 1960, trebuie să vedem tot atîtea expresii ale aceleiaşi tendinţe impe­rioase prin care noile modalităţi expresive caută să-şi impună prezenţa. Dar acestea nu pot fi luate decît cu foarte multă ■ labilitate drept „momente de mare efervescenţă creatoare“, cum le numeşte Al. Andriescu (Luceafărul, nr. 39/1975), pentru simplul motiv că, deşi strîns legată de ele, apariţia marilor opere, repre­zentative pentru cultura noastră literară în plan­ universal, o găsim realizîndu-se într-un moment posterior : Eminescu, Caragiale, Creangă, în prelungirea paşoptiştilor , marii creatori dintre cele două războaie mondiale (Arghezi, Bacovia, Blaga, Ion Barbu), după consumarea pledoa­riilor pentru „poezia nouă“, susţinute de Ma­cedonski, Ovid Densusianu, Eugen Lovinescu , realizările de seamă ale literaturii noastre con­temporane, după campania de traduceri şi rein­­terpretări din creaţia universală a secolului XX, iniţiată de A. E. Bacans, şi a iii. Trecerea către marile realizări artistice este insolită de ascuţite momente de tensiune po­lemică : programul Daciei literare împotriva „imitaţiilor“ şi criticile lui Titu Maiorescu „în contra direcţiei de azi în cultura română“ , Ion Barbu, G. Călinescu, Lucian Blaga împotriva „sincronismului“ lovinescian. De fiecare dată, aceste polemici se arată a fi restrictive, pe linia unor exigenţe sporite faţă de ceea ce se realizase în fiecare din aceste epoci prin imi­taţie după modele străine. Principiul a fost enunţat într-o primă formă încă de Kogălni­­ceanu : „Cu traducţii şi imitaţii nu se face o literatură !“. Maiorescu i-a adăugat acestui principiu rigori estetice de anvergură clasică. Ion Barbu tensiunea către zonele poeziei pure pe temeiurile folclorului naţional, iar Lucian Blaga — conştiinţa existenţei unei matrici sti­listice ordonatoare, prin care influenţele exter­ne se filtrează şi se asimilează de către tradiţie. Ce ne arată succesiunea celor două serii ale inovaţiei şi tradiţiei, citate de noi mai sus ? Că ele nu sunt într-o opoziţie de simultanei­tate, cum s-a crezut în epoca dintre cele două războaie şi cum vedem că se mai crede şi azi, şi nici într-o sinteză perfectă de aceeaşi natu­ră simultană, cum s-a acreditat între 1960—1975. Ceea ce înţelegem de obicei prin „tradiţie“ şi „inovaţie“ (modernitate) se dovedeşte a fi în realitate o succesiune de opoziţii complemen­tare cu accent temporal diferit, dar care se întregesc reciproc în albia aceluiaşi proces al devenirii culturale, avînd drept sarcină obiec­tivă, necesară, realizarea în stare naţională a unor opere de valoare universală. Din unghiul da vedere al acestei motivaţii superioare ne apare mai clară şi o anumită dispunere sime­trică a momentelor evolutive. Drumul către realizarea noilor opere ni se arată a porni de la „inovaţie“ spre „tradiţie“ şi nu invers, cum se prezintă în formula consacrată de uz. Ac­ţiunea de răsunet a lui Heliade în viaţa noas­tră culturală stă, cronologic vorbind, înaintea aceleia a lui Kogălniceanu şi Maiorescu , cea a lui Macedonski şi Lovinescu, înaintea tradi­ţionaliştilor dintre războaie. Iată de ce, în perspectiva faptelor de cultură românească mo­dernă, formula „tradiţie (tradiţionalism) şi mo­dernitate (modernism)“, calchiată după un mo­del extern mai vechi (vestita „La querelle des anciens et des modernes“) nu se potriveşte întru totul realităţilor cărora se aplică. Ea ar trebui cel puţin inversată. Dar la o privire mai atentă a lucrurilor, această formulă aplicată în critica noastră din ultimul timp, îşi dezvăluie şi alte insuficiente. Invocaţia tradiţiei se face, de obicei, într-un mod simplist, după principiul „imitaţiei“ modelelor clasice, cu valabilitate eternă, pe cînd schema structurală prezentată de noi mai sus ne arată clar că imitaţia, în adevăratul înţeles al cuvîntului, se află in faza iniţială a ciclului evolutiv, si anume, în cadrul selecţiei pe care o operează î­n interiorul ei a ceea ce numim de obicei „inovaţie“, „moder­nitate“, „sincronism“. Istoria şi conştiinţa ei de sine Urmare din pag. I o jumătate de secol, că istoria e abia la „în­ceputuri“ ca ştiinţă, ceea ce voia să spună că programul ei se complică progresiv şi că se poate aştepta în viitor o înţelegere mai adec­vată­­ a fenomenologiei istorice. în zilele noastre, „noua istorie“ mărturiseşte aceeaşi convingere, propunînd o extindere şi mai amplă a anchetei, nu fără a invoca, la rindul ei, eforturi convergente anterioare, ca pen­tru a-şi sonda şansele şi a convinge parte­nerii de dialog in privinţa seriozităţii demer­sului. E o dialectică a înnoirii în care tradi­ţia îşi are partea ei. Nu s-a spus cîndva că „istoria e cel mai mare dialectician ?“ . Cu atît mai mult cel ce studiază preocupările de istoriografie trebuie să pună dialectica la lucru pentru a înţelege (nicicînd fără rest) marea complexitate a domeniului, manifes­tările acelei „viclenii“ a raţiunii in istoria de care vorbise Hegel. în ce-i priveşte pe ro­mâni, pe măsură ce s-a înfiripat istoriogra­fia, conştiinţa participării la un destin comu­nitar a prins teren, stimulînd la rindul ei cercetarea trecutului, dînd şi primind tot­odată, participînd pretutindeni la structura­rea societăţii noastre moderne. La evocarea lui Şincai, sub cupola Academiei de curind întemeiată, AL Papiu Ilarian exprima tocmai această relaţie : „Tu ne-ai redat conştiinţa de noi înşine, săminţa nepieritoare a latini­tăţii, nu noi tu ai reînviat-o, tu ai făcut a se recunoaşte fraţii din depărtare“. în cadenţă de condac arhaic, evocatorul sublinia astfel (1869) un rost permanent al istoriografiei : a face explicită şi activă conştiinţa de sine a co­munităţii. Dar trebuie să vorbim şi de o con­ştiinţă­­de sine a istoriografiei însăşi, atunci cînd işi recapitulează metodic eforturile. Ca­zul evocat nu e singular. Seria discursurilor de recepţie la Academia Română atestă toc­mai acest efort de conştientizare a breslei, de „proiecţie“ permanentă a istoriei sale. Ata­­nasie Marienescu l-a evocat pe Petru Maior, I. Kalinderu pe Melciu­sedec, A. D. Xenopol pe Kogălniceanu, C. Erbiceanu pe Naum Rîmniceanu, V. Pârvan pe C. Erbiceanu, I. Lupaș pe N. Popea și I. M. Moldovan, A. Rădulescu pe Xenopol, N. Popescu pe D. Oneiul, Gh. I. Brătianu pe N. Iorga, pen­tru a aminti doar cîteva nume dintr-o serie ce defineşte, oarecum, „solidarizarea“ despre care vorbeam. Alteori au fost evocate ches­tiuni mai ample în legătură cu evoluţia în­săşi a domeniului. I. Bogdan sistematiza, de pildă, problematica curentă a istoriografiei noastre (1905). D. Onciul se ocupa de perio­dizarea istoriei românilor (1906), N. Iorga punea faţă in faţă, polemic, „două concepţii istorice“ aflate în dialog (1911), Al. Lapedatu sintetiza, la rindul său, probleme ale isto­riografiei române din Transilvania (1923). De fiecare dată, corpul istoricilor îşi exprima sui generis voinţa de a-şi perfecta instru­mentarul profesiei, de a-şi lărgi orizontul cu­noaşterii, fixind elementele de tradiţie şi propunînd înnoirile cuvenite. „Toate institu­ţiile care au un lung trecut, observa Dimitrie Gusti, sunt expuse din cind în cind la un în­doit pericol, a nu fi bine intelese de opinia publică şi, ceea ce este poate mai îngrijorător a pierde ele însele sentimentele eficace de ce trebuie să facă pentru a se adapta la ros­turi şi la scopuri noi,­ izvorite din situaţii politice, sociale şi morale noi“. Un asemenea moment a survenit după ultima conflagra­ţie mondială şi pierderile pentru istoriogra­fie n-au fost mici. O sincopă dramatică a în­trerupt lucrul multor istorici şi a trebuit să aibă loc istoricul Congres al IX-lea al parti­­­dului pentru a determina o recuperare pro­gresivă (dealtfel începută anterior) a tradiţiei istoriografice. S-au tipărit, treptat, selecţiuni ori scrieri de un interes mai larg din opera lui A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Pârvan, I. Lu­paş, Gh. I. Brătianu­ şi alţii, in perspectiva unui program editorial menit să le restituie opera întreagă. Datoriile istoriografiei sunt încă mari faţă de marii precursori, programul res­tituirilor se încheagă anevoie, mijloacele ce se pun la dispoziţie pentru realizarea lui sunt încă prea modeste. S-a făcut ceva pentru repu­nerea în circulaţie a unor opere, uneori des­tul de timidă. Marile sinteze, fie acestea pragmatice sau teoretice, se cuvin, însă, restituite într-o cadenţă convenabilă, astfel ca istoriografia şi iubitorii de valori ale tre­cutului să poată dispune, iarăşi, de luminile lor. Sinteza lui Xenopol de istorie naţională nu e doar opera de bază a unui mare istoric, încă actuală în „liniamentele“ ei generale, dar şi un monument al culturii noastre mo­derne. Un monument (mai trebuie să o spu­nem ?) e sinteza lui N. Iorga, de care nu ne putem dispensa fără sentimentul unei frus­trări esenţiale. Lista poate continua, cu re­ferire şi la teoria istoriei (cit de actuală e „seria istorică“ a lui Xenopol, de vreme ce o întreagă pleiadă cultivă acum „istoria se­rială“ !), iar răspunsuri practice nu s-ar putea găsi decît invitind factorii cointeresaţi să se pună de acord asupra modalităţilor şi­­ mijloacelor de recuperare. Nu exagerez deloc spunind că pe acest ţărim, ca şi în ce pri­veşte editarea izvoarelor, istoriografia noas­tră are atitea de făcut, incit, ca pe vremea cronicarului, „se sparie gîndul“. Nu e insă motiv de abandon, cum n-a fost nici pentru Miron Costin, ci unul de stăruință neîndu­plecată. Imnul culorilor de vară Motto : „Sub povara muncii străluceşte Acum, aici, truda, cîmpia, Gîndul curat, conştiinţa toată Pe plaiul nostru, in România !" Cind soarele-ţi priveşte chipul In miez de vară, spre-asfinţit, Culegi o şoaptă din pădure Şi-un zimbet cald din răsărit ; Din petalele catifelate Cu nuanţe bleu şi vişinii Aduni comorile din rouă In cupe-nalte, argintii ; Prefaci cîmpia-n rodnicie, Din verde storci culori de vis, Pămintului cu faţa-i neagră Veşminţ­ii dai din foc nestins ; întinsa ţarâ-i o grădină Cu flori de purpur-rubiniu, Cu stratul galbenului griu Sub cerul mîndru azuriu ; Şi-n timp ce glia strînge-n piepturi Tihna luminilor de azi, Tu scalzi in vară infinitul Şi codrii-mpodobiţi de brazi ; Culegi doar stele din izvoare Cu cristalinele-i comori ; Zîmbeşte ţara-n plină vară Azi omului făuritor! Horvath Dezideriu Cintec de început înnebunesc copacii de-atita dimineaţă­­ şi drumurile curg încet spre rîu cineva măsoară lumina din mine cimpia bate din aripi de griu şi mă primeşte valul cu braţele deschise cind încolţesc in mine focuri plutitoare izvoarele poate-s priviri din vis îndreptate spre soare înfloresc puii in ouă îmi zic în sufletul meu se strecoară toţi merii ploaia cind cade pe cîmpuri de maci hainele mi-s ude de cîntecul mierii apoi se dezbracă de cuvinte cuvintele mele rădăcinile zilei râmîn în calendar pădurile intră in casă cine a făcut întunericul atît de amar , poveştile stau tolănite la uşă mama imi mîngîie somnul cu iarbă o stea-mi înfloreşte pe buze şi drumurile toate vor să mă soarbă Umăr lingă umăr De cind ne ştim provocăm întreaga omenire ţăranii noştri pun la cale o tulburătoare cimpie sunt păsări în care cîntecul nu mai încape şi riurile patriei se varsă-n veşnicie visurile de la noi vin să împrumute putere in ochii tineri se zvoneşte mereu o vreme bună in ierburi somnul se zbate ca o dropie tăiată cu sapa noaptea îşi sfişie cămaşa în razele de lună se ştie bine că aici un drum nu e singur cărţile învelesc pămîntul ca nişte ceruri albastre adevărul numai prin noi poate să respire viitorul merge umăr lingă umăr cu ideile noastre Istorie Străjuită de poveşti şi de somn e pădurea. Oamenii beau istoria adunatâ-n ulcioare, Drumeţii poposiţi decuseară în noi Mai fring pe genunchi o plecare Părul nostru miroase a cer, Şi visele ni-s păsări călătoare, Purtăm hotarele ţării înfăşurate pe piept Şi-n ochi ne joacă semne de-ntrebare. Carele încărcate cu seminţele soarelui cîntă, Vremea toarce amintiri în palmele aspre, Noi mîngiiem pămîntul mirosind a pace Şi florile se mută-n cuvintele noastre. Poem de dragoste Miroase a piine şi ceru-i senin ascultă iubita cum florile vin şi totuşi ai sosit cuvintele iţi sint asudate pină-n zori vom trăi poemele toate luna stă în genunchi şi spală podelele urletul lupilor clatină stelele acum nici păsările nu mai au contur la noapte iubite voi veni să te fur Statui în boabe de griu Acum poveştile nu mai răguşesc in bâtrinii ţărani pe prispele caselor ei stau ca nişte stîlpi răbdători un copil desenează o inimă mare pe ziduri şi prin văzduh trec caii ca nişte viori în boabe de griu noi cioplim statui de ţărani neîndurătorul trecut le mai toarnă cenuşă pe chipuri de dorul pămintului palmele nu le mi sint crăpate cîntecele lor prind rădăcini şi-n nisipuri Sfîşiat de miresme Pustiul făcuse în sufletul meu un popas fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte de la izvor şi pînă la vărsare dar a venit poştaşul tocmai cînd mi-era dor de tine ca de o neîmblînzită ninsoare şi deodată am fost sfîşiat de miresme de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare Rodian Drăgoi .....la pace .

Next