Luceafărul, iulie-decembrie 1982 (Anul 25, nr. 27-53)

1982-11-20 / nr. 47

I­ iteratura turcă din ultimul deceniu este literatura marilor nelinişti sociale, trăiri febrile şi dramatice crescute din confruntarea aspră cu­ dificultoase pro­bleme existenţiale. Una dintre temele cu rezo­nanţe majore în această perioadă, spre care con­verg masiv preocupările creatorilor este aceea a emigrării în ţările din vestul Europei , vicisi­tudinile de acomodare in noile condiţii de viaţă, înjosirea demnităţii umane, problemele de con­ştiinţă, nostalgia patriei îndepărtate etc. — iată materia din care se constituie frecvent epica ce­lor mai multe romane elaborate in acest răstimp. Foarte puţinele proze consacrate înainte de 1970 acestui amplu fenomen social — aproape două milioane de turci imigrează în străinătate — prefigurau intr-adevăr, dincolo de imperfec­ţiunile începutului, o bogată şi autentică sursă de inspiraţie. Scriitorii Tarîk Dursun, Gülten Dayoglu, Abbas Sayar, Bekir Yîldîz, Dai Gfin­ey, Yu­ksel Pazarkaya, Necati Tosuner, Ustan Nev­­zat, Adalef Agaoglu, Fakir Baykurt şi încă mulţi alţii silit cei dinţii care abordează în romanele lor lumea emigrantului tufe surprins în peisa­jul unor­ conflicte sociale luminate din interior de o conştiinţă tragică. Se încercă astfel, în mare măsură se şi izbutea, intensificarea mai vechiu­lui proces de emancipare a prozei de largă res­piraţie dintr-un perimetru iniţial doar tematic, apoi şi metodologie, precumpănitor şi constrîn­­gător tradiţionalist, altfel spus, integrarea lite­raturii turce şi în spaţiul spiritualităţii europene. Cea mai mare parte dintre ei au trăit şi conti­nuă să trăiască nemijlocit experienţele revela­toare ale celor plecaţi la muncă în străinătate. Numărul emigranţilor, al celor care încercau,sa se insinueze în modul de viaţă occidental, creş­tea însă vertiginos, experienţa de creaţie şi res­ponsabilitatea scriitorilor prinzînd contururi tot mai ferme. Romanul înstrăinatului, drama celor aflaţi „la bunul plac al negustorilor de oameni“ capătă astfel, treptat, personalitate, provoca stu­pefacţie, dezaprobare, revoltă, imprimîndu-şi dreptul la existenţă în cetatea literelor. Nesiguranţa zilei de­ mîine, viaţa trudnică, tris­teţea grea şi împovărătoare a sărăciei îi obliga să apuce drumul pribegiei printre străini,­­ ispi­tiţi de mirajul unei pretinse bunăstări generale ce ar domni în marile societăţi capitaliste. Des­tinul imigrantului turc, aruncat în vîrtejul ame­ţitor al marilor întreprinderi industriale, abordat, de pildă, în romanul lui, Dal Güney, E — 5 (Istanbul, 1979). Prin tribulaţiile lui Selim, per­sonajul principal al romanului, Dal Güney di­vulgă muncile abrutizante la care sunt­ supuşi străinii. Sincer , revoltat de chinurile provocate de eforturile epuizante şi promiscuitatea în care trăiesc, romancierul povesteşte unele întîmplări aparent mărunte, ce întrunesc proporţii de sim­bol ; imaginile de viaţă înfăţişate în acest roman configurat pe faptul divers sînt pe drept cuvînt zguduitoare. Selim nu se poate adapta noului mediu, munca lui nu se aseamănă cîtuşi de pu­ţin cu cea de acasă , adesea este umilit, ruşinat la gîndul că­­şi-a părăsit casa, familia, ţara. Via­ţa eroului împlineşte semnificaţia unei drame profunde ce reverberează puternic în straturile conştiinţei şi ale emoţionalităţii. Revolta lui Selim este declanşată de discriminarea operată ostentativ între străini şi localnici . „Pretutin­deni, unde munca este extrem de grea, lucrează numai muncitorul străin. Localnicii îşi termină lucrul foarte repede, nu se­ obosesc prea tare, efortul depus de ei se aseamănă cu desfacerea capacelor de la cutiile de bere“. Acelaşi cadru tematic este ilustrat şi de proza­torul Yüksel Păzarkaya. Autorizaţia de rămînere (Oturma Izni, Istanbul, 1977). Chiar dacă, de astă dată, episodica este mai bogată, autorul stăruind în primul rînd asupra spaimei muncitorului străin de a nu fi concediat ori să-şi schimbe lo­cul de muncă. Yuksel Pazarkaya explorează conceptual şi afectiv, evident, la modul erotic, cu riguroase determinări sociale, insuş­i procesul de înstrăinare a imigranţilor turci. Ajunşi prin­tre străini, aceştia nu-şi mai pun problema con­cedierii, ci a expulzării necondiţionate in caz că nu li se va acorda „autorizaţia de rămînere“. Personajele romanului, imigranţii, aleargă după un loc de muncă prin mai multe ţări occiden­tale, fiind in stare să-şi vindă forţa de muncă pe nimic ; insistenţa lor este zadarnică, întrucit ră­­mîn aceiaşi fugari alungaţi de pretutindeni fără drept de a vorbi, de a se plinge, de a se îmbol­năvi ori de a se distra. Secvenţele de viaţă, im­presionante, încheagă o lume a prigoanei, a ră­tăcirilor din loc în loc, lume hrănită cu resturi, cu aminări şi cu promisiuni deşarte. De un tragism elevat sunt şi realităţile descrise de Akceam Dursun, Negrii Germaniei (Alma­­nya’nin Zendileri, Istanbul, 1978), în care adevă­rul se împleteşte cu minciuna şi exploatarea cu dezrădăcinarea, dramele înstrăinării căpătînd tentele întunecate ale unui bestiariu sufocant : „Europa stă cu braţele deschise, gata oricînd să primească noi sclavi — scrie in romanul său autorul, — noi Kunta Kinte prinşi nu cu arca­nul, ci cu nişte hirtii ce se numesc paşapoarte. Europa însă nu poate oferi împlinirea idealuri­lor general umane, nu poate satisface necesităţi materiale care să echivaleze cu libertatea aces­tor sclavi“. O ipostază sugestivă a dezumanizării uvrieru­lui imigrant, considerat dintr-un unghi schim­bat, este aceea a ţăranului anatolian din Plinea germană (Yîldîz Bekir, Alman Ekmegi, Istanbul, 1975). Situaţiile conflictuale sunt accentuate de habitudini ancestrale care îngreunează plierea pe noile reliefuri existenţiale. Plasat in ambian­ţa măcinătoare a marilor oraşe occidentale, de­vine o pradă lesnicioasă pentru „monştrii“ in­dustriei. Scriitorul evocă mediul urban terifiant dominat de maşini automate, benzi rulante, apa­rate electronice la care trudesc oameni necu­noscuţi pentru a-şi asigura minimum necesar traiului. Personajul ajunge astfel să înţeleagă în curînd că piinea germană se cîştigă prin umi­linţă, exploatare şi discriminare, iar condiţiile „jocului“ pentru existentă devin din ce in ce mai aspre, mai nemiloase. Soarta zbuciumată apare cu o frecvenţă, de-a dreptul surprinzătoare in universul de imagini contemporane prezentat de Gülten Dayoglu, Părăsiţii (Geride Kalanlar, Ankara, 1975). Aceeaşi luptă pentru existentă a oamenilor obidiţi de să­răcie este proiectată de astă dată nu in lumea celor emigraţi, ci în aceea a celor părăsiţi, ră­maşi acasă. In desfăşurarea naraţiunii, destinul zbuciumat al personajelor este regizat de simi­lare coordonate istorice şi sociale. Romanul este dominat de individualităţi feminine — expresiv conturate — tinere neveste condamnate să-şi înăbuşe dorul după cei plecaţi în lungile peri­oade de aşteptare. Halime, tinăra „văduvă“ ră­masă în casa socrilor, este supusă unui tratament sever, umilinţei, nu o dată brutal. Viaţa ei este la fel de aspră ca cea a soţului aflat printre străini. Ea are însă „norocul“ să trăiască printre ai săi. Amîndoi evoluează în perspectiva unei inutilităţi conştientizate, descurajante. Cartea in­vită în acelaşi timp la o meditaţie l- apreciere de ansamblu, la o reconsiderare a obiceiurilor înstăpînite de secole in contextul relaţiilor so­ciale proprii Turciei contemporane. Argumente, convingătoare in acest sens aduce şi Tarik Dur­sun. Bagriyanik Omer şi frumoasa Zeynep (Ba­­griyanik ile gfizel Zeynep, Istanbul, 1976). Fru­moasa Zeynep, eroina romanului, după şapte ani de aşteptare, se îndrăgosteşte de tînărul Aliosman. Lipsită de iubire şi poate uitată, Zey­nep, o fire sentimentală, gingaşă, işi cere drep­tul la viaţă, la dragoste, dar pasiunea ei pentru Aliosman o va duce la pieire, amîndoi plătind cu viaţă încercarea de a trăi şi de a iubi, de a învinge acest adevărat rău al veacului : înstrăi­narea de ţară a celor dragi. Soţiile emigranţilor suferă, îşi cer dreptul la viaţă, dar uneori ajung să nu mai deosebească iubirea de ură. Sunt bol­nave, le lipseşte curajul de a înfrunta viaţa as­pră şi mizeră în care trăiesc, de aceea tac şi, pe măsură ce tac, boala le cuprinde şi mai mult su­fletul, spaima pieirii, a deznădejdii le sfişie inima. Emigrantul, înstrăinatul, încearcă zadarnic să se opună alienării, condiţiilor vitrege de lucru printr-un efort încă neorganizat, prin strădania de a se acomoda pentru a cîştiga şi a se întoarce acasă, în ţară. Rămîne însă structural legat de pămîntul unde s-a născut. Umbra şomajului, ne­liniştea şi nesiguranţa i-au închircit viaţa, silin­­du-l să-şi părăsească pămîntul şi casa, să por­nească aiurea în căutarea unui rost mai bun. Raza de soare pe care o întrezăreşte în străină­tate se dovedeşte însă iluzorie, adevărata rezol­vare aflîndu-se în ţara de baştină, în acţiunea unită a celor expropiaţi. Prin mijlocirea romanelor consacrate emigra­ţiei, literatura turcă depăşeşte limitele unui pro­vincialism adesea stingheritor, avansînd spre universalizarea problematicii şi, nu o dată, a metodologiei, a tehnicilor narative. Numeroasele traduceri efectuate în ultimii ani din literatura turcă contemporană în limbile europene de mare circulaţie sunt ilustrative în acest sens. » Iată numai cîteva dintre faţetele multiple ale problematicii emigraţiei uvriere, răsfrînte plenar şi nuanţat mai ales in proza romanescă din Tur­cia ultimului deceniu. Enver Mamut ROMANUL EMIGRAŢIEI Marcel Olinescu : „Neutronul ameninţă pacea lumii" Luceafărul Revistă editată de UNIUNEA SCRIITORILOR din REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA REDACŢIA : Bucureşti, Piaţa Scinteii nr. 1, tel. 17 32 09 ADMINISTRAŢIA : Calea Victoriei nr. 115, tel. 50 19 95 Tiparul executat la: COMBINATUL POLIGRAFIC „CASA SCINTEII im apa tit o it . Louis Ferdinand Câine MOARTE PE CREDIT Imbricarea ! Pantalonii ! Prea scurţi ades, mai rar prea lungi Haina toată otova ! Jiletca, cămaşa, unsuroasa beretă Încălţări ce pe mare ar putea face Chiar ocolul Lumii. (Cintec de închisoare) Ş­i iată-mă din nou singur. Totul e atît de lînced, de greu, de trist... Curînd voi fi bătrîn. Şi atunci totul se va ter­mina, în sfîrşit.. Cită lume nu s-a mai perindat prin camera mea. Cite nu mi-au îndru­gat. Fără noimă. Acum au plecat. Au îmbătrînit, mucegăind, mizeri, fiecare în colţul lui de lume. Ieri la ora opt doamna Bérenge, portăreasa, a murit. Afară vuieşte, în întunericul nopţii, furtu­na. Aici sus se clatină casa. Mi-era blîndă,­ bună şi credincioasă prietenă. Mîine o vor înmorminta în nie des Saules. Era intr-adevăr foarte bătrî­­nă, ajunsă hăt la capătul bătrîneţilor. I-am spus chiar din prima zi, cînd am auzit-o tuşind . ,,Nu sta lungită !... stai mai bine în capul oaselor !“ Bănuiam. Şi aşa a­ fost... Păcat... După medicină, un vax, nu prea m-ara dat în vînt niciodată. Vreau să le scriu că a murit doam­na Bérenge, celor care m-au cunoscut, celor care au cunoscut-o. Dar pe unde-or fi ?..­. Aş vrea să se înteţească furtuna, să se prăvale acoperişurile, să dispară pînă şi casa noastră, să nu mai vină ■primăvara niciodată. Ştia ea, doamna Bérenge, că toate necazurile vin odată cu scrisorile. Dar eu nu mai ştiu cui să scriu. Sin­t cu toţii atît de departe... Şi-au schimbat sufletul ca să poată trăda mai uşor, ca să poată mai uşor uita , şi vorbi mereu despre altceva... Bătrînă­ doamnă Bérenge, cîinele dumitale san­­chis ţi-l vor lua mîine şi duce departe... De aproape douăzeci de ani toate necazurile din scrisori la ea s-au oprit. Sînt şi acum pre­zente, în duhoarea necrezut de acră de moarte proaspătă... Dau în floare... Sunt prin preajmă'— Ne dau tîrcoale, ...Ne cunosc, și noi le știm de-acum... Și n-or să se mai dea duse niciodată— Trebuie să sting focul în odăița portăresei. Cui să scriu ? Nu mai am pe nimeni. Nici o ființă care să culeagă duios spiritul bun al morţilor— ca să vorbească apoi ceva mai blind cu lucru­rile... Curaj pentru , tine singur ! Cînd a fost să-şi dea sufletul, băbăţia mea nu mai putea zice nimic. Se înăbuşea, mă ţinea de mintă. A intrat poştaşul. El a văzut-o murind. Un Sughiţ Uşor. Şi gata. Mulţi veneau altădată la ea să întrebe de mine. Au plecat acum pen­tru totdeauna, departe, foarte departe, pierduţi pînă şi din amintire, ca să-şi caute un suflet. Poştaşul şi-a scos chipiul. Pot de-acum să-mi vărs toată ura. Ştiu. O voi face mai tîrziu dacă nu se vor întoarce. îmi place să povestesc întâm­plări­ Şi Voi povesti atîtea că se vor întoarce, dinadins, să mă ucidă, din cele patru colţuri ale lumii. Şi atunci, în sfirşit, totul se va termina şi eu voi fi straşnic de mulţumit, l­ a clinica Fundaţiei Linuty, unde lucrez, mi s-au făcut atîtea acte observații din pricina istoriilor pe care le povestesc... Vărul meu Gustin Sabayot e drastic in privința asta : trebuie să-mi schimb firea. E și el doctor, dar de cealaltă parte a Senei, la Chapelle-Jonctien. Ieri n-am avut timp să trec pe la el. Vroiam să-i vorbesc despre doamna Bérenge. M-am trezit prea tirziu. Grea meserie, consultaţia. Şi el e stors de oboseală seara, toată lumea pune întrebări. Nu foloseşte la nimic să te grăbeşti, o reţetă trebuie să le-o explici de douăzeci de ori, în toate amănuntele. Marea lor plăcere e să te facă să vorbeşti, să te istoveas­că... Nu vor urma nici unul din sfaturile pe care le dai, absolut nici unul. Dar li-e tot timpul tea­mă că nu-ți dai destulă osteneală cu ei și, ca să fie mai siguri, insistă.. ventuze, raze, doze... să-i pipăi de sus in jos— Să le măsori totul— Arte­riala și­­nerozia.. Gustin cu asta, se ocupă la Jonction de aproape treizeci de ani. Intr-o bună dimineață am să-mi trimit toți primanagiii la Villette să bea­ singe cald. Poate c-o să-i obo­sească de cu zori. Nu mai știu ce dracu să fac ca să-i satur odată... în sfirșit, alaltăieri eram hotărît să trec pe la el. Bîrlogul lui e numai la douăzeci de minute de casa mea, imediat după ce-ai trecut Sena. O vrem­e destul de anapoda. îmi fac totuşi curaj. O să iau autobuzul, îmi zic. O şterg pe culoarul pansamentelor. O muiere mă observă şi mă agaţă. Vorbeşte tărăgănat ca şi mine. Oboseala. Şi răguşit, pe deasupra,­­ăsta-i alcoolul. Acum scînceşte, trage de mine. „Veniţi, domnule doctor, vă rog !... fetiţa mea. Alice !... stau în m­e Ran­­cienne !— la doi paşi !...“ Nu sint obligat să mă duc. în principiu mi-am terminat consultaţia !... Se încăpăţînează... Am ajuns afară... Sînt sătul de bolnavi— Treizeci de pisălogi am rafistolat numai in această după-amiază— Sint dăulat... Să tuşească ! Să scuipe ! Să se dezghine ! Să dea sodomia-n ei ! Să-şi ia tălpăşiţa cu treizeci de mii de vinturi in tîrtiţă !... mă doare-n cot !... Dar smiorcăita asta mă ţine al dracului, se spîn­­zură de gîtul meu, imi suflă în gură desperarea ei. Plină de vin roșu, desperarea... Nu putea fi vorba să-i rezist. Oricum n-avea să-mi dea dru­mul. Cînd o să ajungem în rue des Casses, o stradă lungă, întunecoasă, fără felinare, poate c-am să-i trag un picior zdravăn undeva... Dar mi-e silă... Mă dau bătut... Şi povestea reîncepe: „Fetiţa mea !— Vă rog, domnule doctor !... Micu­ţa mea Alice !... O ştiţi, nu­­...“ Rue Rancienne nu-i chiar atît de aproape... Mă minte... cunosc strada. Tocmai după uzina de cabluri... Cu tot delirul meu, vorbele ei ajung pînă la mine. .....N-avem decit 82 de franci pe săptămînă... cu doi copii !... Şi bărbatu-meu care se poartă cu mine de mai mare ruşinea !... Domnule doctor!—“ Baliverne, ştiu eu bine. Pute a borhot, duhoare de beţivani... Am ajuns in faţa casei... Urc, în sfirşit, mă aşez... Fetiţa poartă ochelari. Mă trag aproape de patul ei. Tot se mai joacă cu păpuşa. Vreau și eu s-o distrez. Sint distrac­tiv, cînd vreau Cil tot dinadinsul—Puştoaica nu e încă pierdută... Oricum, nu respiră prea uşor— Congestie, bineînțeles... O fac să rîdă. Se înă­buşă. O liniştesc pe mamă-sa. Profită, afurisita, că sînt prins în coşmelia ei ca să mă tapeze de o consultaţie. îmi arată coapsele pline de vînă­­tăi. îşi ridică fustele, enorme dungi vinete şi chiar urme de arsuri mai adinei. Vătraiul. Asta e şomerul ei. îi dau un sfat... închipui cu ajutorul unei bucăţi de sfoară un fel de du-te vino pen­tru scălîmba de păpuşă... Urcă, coboară, pînă la clanţa uşii— Oricum e mai bine decit să vorbeşti. O ascult, hir­ie al naibii. Dar, în sfirşit, nu e chiar fatal. O mai asigur încă o dată pe mamă. Repet de două ori aceleaşi vorbe... Asta te dă gata— Cea mică S-a săturat de joacă— Acum se sufocă. Trebuie să mă opresc şi eu... Se învine­ţeşte. Să mai fie şi o uşoară difterie ? Ar trebui văzut— Ceva analize ?... Mîine L. Se întoarce-ntre timp şi tata. Cu cei 82 de franci ai lui nu poate bea pic de vin, numai cidru. „Beau cu cana. Ştiu că faci la pipi !“ mă anunţă el de cum intră. Bea direct din sticlă. Ca să-mi arate... ne felicităm că celei mici nu-i e chiar atît de rău. Dar pe mine păpuşa mă pasio­nează. Sunt prea obosit ca să mă ocup de cei mari şi de pronosticuri. Ce mai cloacă şi adulţii ăştia ! Unul nu mai consult pînă mîine. Zic că sint neserios, ce-mi pasă. Mai ciocnesc o dată în sănătatea lor. Consultaţia mea e abso­lut gratuită, suplimentară. Mama aduce iar vorba de coapsele ei. Dau un ultim sfat. Apoi cobor. Pe trotuar un căţel şchioapătă. Mă urmea­ză foarte hotărît. Toţi se agaţă de mine în seara asta. Căţelul, un fox cu pete negre. Părea rătă­cit. Ce neobrăzaţi şi şomerii ăştia de sus ! Nu m-au condus nici măcar pînă la uşă ! Să se-nve­­ţe minte, lepădătura ! să mă mai deranjeze altă­dată ! O iau acum pe malul sting... Spre Colombes, pe scurt. Căţelul e pe urmele mele... După As­­nière vine Jonction și acolo dau de vărul meu. Dar cățelul ăsta șchioapătă prea rău. Mă cerce­tează din ochi. Nu pot să-l văd cum se tîrîie. Mai bine ar fi să mă-ntorc, la urma urmei. O iau înapoi pe Pont Brieux, apoi de-a lungul uzi­nelor. Dispensarul nu era încă închis cînd am ajuns... Și i-am zis doamnei Hortense : „Dăm­ ceva de mîncare căţelului... Trimite pe cineva să-i aducă nişte carne... Mîine la prima oră o să dăm un telefon... Să vină o maşină de la „Pro­tecţie“ să-l ia... Dar în seara asta ţine-1 închis.“ Şi-am plecat liniştit. Dar era prea înfricoşat că­­ţelattorul. îl loviseră prea crunt. E atîta răutate pe stradă. A doua zi, cînd i s-a deschis fereastra, n-a­­ mai vrut să aştepte, a ţîşnit afară, îi era frică pînă şi de noi. A crezut că-l pedepsisem. Nu înţelegea nimic. Şi nu mai avea nici o încre­dere., E teribil, în cazuri de astea ! In româneşte de Maria Ivănescu BALCANICE NIKOS KARUZOS Descîntec care se spune în gura mare Am oroare să intru undeva­­ In vapoare, în avioane, in magazine. Am oroare să intru, înainte de toate, în autobuze. Hai să plecăm. Hai să facem inutile oraşele. In româneşte de Dumitru M. Ion V. P­ e cer clipeşte, nu prea departe, paloa­rea primei ninsori. Spinul de argint din bobocii­ zurgălăilor tremură peltic în aşteptare. Şi nu mai e mult, întrucit geamul odăii se schimbă, noaptea, în colţ de cring bintuit de ferigi. Deocamdată, însă, plouă dospit, frunza nu mai cintă-n ruguri, vintul um­blă rupt in coate. Cald şi plăcut ca într-o ceapă de apă dulce le-a fost, in zilele din urmă, doar spectatorilor de pe stadionul Central al Craiovei, în timp ce urmăreau bătălia dintre Universita-,­tea şi Dinamo Bucureşti. Cincizeci de mii de pă­timaşi, unii stînd în genunchi, la grijă, ca să probeze spusa că fotbalul e religia acestui secol, au tremurat viguros şi au suferit ostil, liind speranţă cu lingura ştirbă, lingă marea lor dra­goste. Craiova n-a putut să învingă. Luaţi în parte şi om la om cu cei de la Dinamo, jucătorii Universităţii sunt mai buni, dar ei, spre nenoro­cul nostru, nu formează încă o echipă redutat­ilă. Vitalitatea unei echipe, în mîinile unui antrenor de duzină, degenerează. Iar de la Constantin Teaşcă încoace, adică de la antrenorul care a iniţiat-o şi a destinat-o gloriei. Universitatea Craiova n-a mai avut la cîrmă o figură capabilă s-o stăpînească, s-o aşeze judicios în teren şi s-o scoată din rumeguşul nepăsării. Eu am vă­zut meciul la televizor, la patru zile după ce se jucase, şi am tras concluzia că a fost pierdut de pe margine. Din acest punct de vedere, şi din multe altele. Constantin Oţet e egalul lui Mircea Ludescu. Ba, parcă puţin mai bun, fiindcă el a izbutit, totuşi, să smulgă un punct, pe cînd Cor­vinul Hunedoara, avind în faţă o echipă cu o clasă sub Dinamo, a pierdut tot ce se putea pierde : meciul, o amendă copioasă la FIFA şi eliminarea lui Dumitrache, timp de şapte ani, din orice competiţie internaţională. Antrenorul naţionalei noastre e ca rachiul de leac pe burta unui bolnav de scorbut. Dar să revenim la Craiova. Studenţii olteni se declară obosiţi. Şi sunt convins că nu glumesc. Au avut un sezon foarte greu, însă examenele care-i pot propulsa in celebritate sint cele pe care le vor da in compania echipei Girondins de Bordeaux. Vinul ăsta să-l răvăşească ei cu ulci­ca smălţuită şi nu cu băţul rupt din gard şi vor ajunge să-şi căptuşească cu aur renumele cîşti­­gat la Florenţa. Ei, şi fiindcă veni vorba de unul din cele mai frumoase oraşe ale lumii, (în 4 decembrie vom juca acolo), vă întreb ce părere aveţi despre is­prava realizată de Lucescu şi băieţii lui la Karl Marx-Stadt, în compania echipei R.D. Germanei? Tremură carnea de năduf pe spinarea Brăilei cînd se uită la cine ne-a bătut şi la ce scor. Cu doi ani in urmă, la malul Dunării, echipa care l-a surclasat pe Lucescu dăduse-n pojar de fe­ricire că scăpase doar cu două goluri înscrise de Balaci. Şi azi ? Aci vindecăm cu mierea ne­putinţei toate beregaţile jupuite. Robii formu­lelor care nu-şi mai încap în piele de atîta slu­gărnicie faţă de CNEFS sau faţă de mardeiaşii sacramentali (cei ce bat cu sfinte sfintelor, ci nu cu pumnul) vor sări Să urle că Mircea Lucescu n­-a avut la dispoziţie întreg lotul, că ăsta n-a fost decit un meci amical etc. Vechi scăpărări din amnar de la care n-am izbutit să ne-aprin­­dem ţigara niciodată. Tuturora le răspund : vi s-a cam strîmbat idolul, domnilor. Dacă Lucescu va munci ca pînă acum, adică numai anapoda, la Florenţa vom fi piinea după care plinge Enzo Bearzot. Şi nu mi-ar place deloc. Dimpotrivă, după Bordeaux şi Florenţa mi-ar place să fiu magnetul încărcat de-atîta bucurie incit să simt cum se schimbă U în O. Mi-e dor de jocul ro­tund al împlinirii. Dar pînă una alta, nu ştiu de ce nu-mi vine să cred că s-a întors lumea pe verso. Adică nu-mi vine să cred un Lucescu. Fănuş Neagu SPORT Vechi scăpărări de amnar ­­ a vacanţele mele de după 1941, petre­cute la Drajna, adeseori coboram de sub piramida verde numită Piscul . Domnului pe iarba căreia ne dădeam vara cu săniile, către Vălenii de Munte, şi, de fiecare dată, treceam pe lingă casa lui Nicolae Iorga cu sfiiciunea şi fiorul apropierii de un loc bintuit de stafii. Unele din primele cărţi pe care ni le pusese în mină la vîrsta pubertăţii, mie şi lui Nichita Stănescu, unchiul nostru comun. Nicolae Popişteriu, fratele mamei mele, erau editate la „Datina Românească“, tiparniţa căr­turarului, din Vălenii de Munte. Iorga îi expli­case cîndva că, numele de familie al unchiului meu venea de la Popa Stere, neam de oieri şi căciulari sălăşluitor prin părţile Braşovului, „rebotezat“ in scriptele de stare civilă ale administraţiei austro-ungare în „Popişteriu“. Drept care m-am descoperit neam cu toţi Po­­piştenii şi Popiştenii din Scheii Braşovului, din Şapte sate şi din Harman. Dar nu despre asta vreau să povestesc aici, şi nici despre acel unchi comun mie şi lui Nichita Stănescu şi căruia, amîndoi, prin împătimita lui drăgoste de carte îi datorăm orientarea noastră spre litera­tură încă de la cea mai fragedă virată. .Ci des­pre Casa memorială Nicolae Iorga, loc sacru pentru vălenari, şi nu numai pentru ei, ceea ce l-a făcut să-şi dureze cămin pe acele meleaguri, după un drum „la lorga“ şi pe „ereticul“ poet Miron Radu Paraschivescu, în casa căruia l-am cunoscut, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, pe loan Alexandru, blond ca un Orfeu transilvan, cu ochi de codană abia scoasă la horă, cu, o candoare juvenilă plină de nepri­hănire, recitind unul dintre primele sale poeme intitulat... „Lapte“. Casa Iorga. Maiestuos cerdac țărănesc cu doisprezece stîlpi de stejar, cu capiteluri sculp­tate in melci şi frunze de acantă, sprijinind un acoperiş în patru foi repezi, de ţiglă, cu lucarne domoale ca nişte ochi puşi de veghe peste ano­timpuri, culă străbătută de crăpături cu­ latul palmei de la sageac pînă în temelii. O fustă de vită sălbatică acoperea în falduri grele, vara verzi, toamna roşii ca văpaia focului, zidurile beciului Înalt cu­ un cal. Ce anume l-a făcut pe Iorga să aleagă, prin 1910, această casă pe atunci deja veche de un veac şi mai bine, este lesne de explicat dacă ţinem cont de clima blîndă a Vălenilor, de apropierea de Bucureşti şi de frumuseţea peisajului de pe Teleajen şi Drajna cu văile străjuite de o muntenească re­plică a blîndelor obcine bucovinene. în Drajna de Sus era un brutar. Chebale, care işi avea cuptorul căptuşit cu cărămidă antică scoasă din zidurile castrului roman din localitate, și adeseori, pe pîinile lui se imprimau în basorelief siglele legiunii a V-a Macedonica. Acel brutar a adus la casa lui Iorga, vreme de treizeci de ani de-a rîndul, de cite două ori pe săptămînă, pîini rumene, calde, scoase din cuptorul lui şi învelite în ştergare ţărăneşti frecate de piatră intr-un iaz al Dram­ei. Căuta jimblele cu „a V-a Macedonica“, deoarece ştia că acestea îi plăceau lui Iorga, şi le aşeza ca pe nişte odoare de preţ într-un coş de răchită sidefie. în timpul bombardamentelor din 1944, ai mei s-au refugiat de la Ploieşti la Drajna, şi o vară întreagă am cărat şi eu piine de la Chebale pentru clienţii lui din Văleni, dar la Casa Ior­ga nu mai aveam cui să las jimblele. Aceasta era hîrbuită de cutremurul din 10 noiembrie 1940, şi ruina ei rămăsese în paza unui bătrîn care-ni cocea singur bib­ea.,Atunci, am lucrat o vreme la un librar ploieştean, refugiat şi el cu cărţile lui la Văleni, şi întrucit acesta îmi cu­noştea pasiunea pentru lectură mă misese mai mare peste standul cu romane, lăsîndu-mă să le citesc spre a le putea recomanda „distinsei cli­entele“ locale. Dar librarul nu-mi îngăduia să tai filele cărților legate în coală, drept care mă chinuiam să aflu tainele paginilor de nepătruns cu ajutorul unei oglinzi strecurată între filele Virgine. Avea multe cărţi tipărite la tipograma lui Iorga, nu ştiu de unde şi le procura, dar sto­cul părea inepuizabil, şi presupun că descurcă­reţul librar dăduse prin depozitele tiparniţei cărturarului de la Văleni de o adevărată comoa­ră. Casa lui Nicolae torsa de la Vălenii de Munte a rămas în decrepitudine pină la începutul ani­lor şaizeci cînd, la Iniţiativa inimosului istorio­graf ploieştean. N. I. Simache — profesorul meu şi a­ lui Valeriu Râpeanu —, s-a trecut grabnic la restaurarea ei. In 1965 ea a fost deschisă pu­blicului, după ce, printr-o osîrdie sisifică, s-a reu­şit recuperarea majorităţii mobilelor, tablouri­lor, scoarţelor, cărţilor şi lucrurilor personale care aparţinuseră cărturarului. în acelaşi timp au fost renovate şi repuse în circulaţie ctitoriile SPECTACOLUL LUMII văzut de Ioan Grigorescu culturale ale lui Nicolae Iorga legate de bogata lui activitate desfăşurată la Văleni timp de trei decenii, între acestea, şi celebra „Universitate populară“ cu instructivele ei „cursuri de vară“ la desfăşurarea cărora şi-au adus contribuţia ne­număraţi cărturari contemporani lui Iorga. Era ca o prelungire a zilelor de cuget şi lumină cînd, la Vălenii de Munte, se întîlneau marile perso­nalităţi care gravitau în jurul lui Iorga, sub spi­­ritul-rector al unei iniţiative enunţată în cu­vintele­ generic . .....înţelegeam să creez acea unire a tuturor românilor, al cărei termen aş fi cutezat să-i fixez, dar care-mi părea nelipsită, într-un viitor mai lung sau mai scurt“. Profe­sorul N. I. Simache aminteşte într-o prezentare a Casei Nicolae Iorga numele cîtorva savanţi şi oameni de litere români care au ţinut prelegeri în faţa studenţilor „Universităţii populare“ de la Vălenii de Munte : A. D. Xenopol, V. Pârvan, C. Moisil, I. Ursu, Al. Lapedatu, I. Andrieşescu, Victor Papacostea, Andrei Oţetea, Octav Oni­­cescu, D. Pompeiu, Romulus Vuia, I. Simionescu, G. Murgoci, Vasile Bogrea, Gh. Bogdan-Duică, P. Papahagi, Nerva Hodoş, N. Cartojan, Cezar Papacostea , acestora adăugîndu-li-se personali­tăţi ale ştiinţei şi culturii din străinătate ca Ra­miro Ortiz, Emil de Martonna, Dr. Weight, Dr. Chapman, Pierre Froment, Dr. Victor Roth, Dr. Rossler, Prof. Craigle, Dr. M. Caster, Dr. Iaroslav Müller şi alţii. Aceasta ii făcea pe eruditul profesor ploieştean să-l citeze pe George Călinescu dintr-o „cronică a optimistului“, scrisă în 1946 : „Iubirea între popoare nu e posibilă fără sentimentul de soli­daritate între membrii aceleiaşi naţii. Eu pre­ţuiesc bunurile tuturor celorlalte popoare con­stituind omenirea, însă, cind mă gindesc la iz­­bînzile unor creatori ca Emin­escu, Creangă, Ca­­ragiale, N. lorga, Ronetti-Roman, ale unor oa­meni care ne dau dreptul să ne simţim pe treap­ta celei mai înalte umanităţi, am o duioşie deosebită, un sentiment de nobil egoism, ce nu implică nici o îngustime, necum vreo ură. Nu mi-e ruşine că sunt român şi sunt, întrucit mă priveşte, un român filoromân. Ei bine, astfel era N. Iorga, o fiinţă care, peste orice şovăire şi po­sibilă eroare, avea însuşirea de a simţi ca toţi cetăţenii buni ai acestei ţări în linie istorică şi geografică. Inima lui indica, sonoră ca un ceas de catedrală, bătăile secrete ale inimilor noastre ale tuturor...“ A venit stihia de la 4 martie 1977. Doisprezece ani după reconstruirea casei devastată de un alt cutremur, cele 45 de secunde care au zguduit ve­trele Munteniei din Vrancea pînă în Zimnicea și Craiova, au năruit încă o dată bătrîna casă pe care proptelele dragostei şi ale veneraţiei o ţinuseră in picioare. Cînd legionarii l-au asasi­nat pe Nicolae Iorga, aruncîndu-i trupul ciuruit de gloanţe in şanţul de la marginea Strejnicu­­lui, cel ce avertizase asupra pericolului cance­rului verde prelungit din organismul metasta­­ziat al fascismului peste fiinţa unei ţări ce res­pingea vehement contagiunea, părăsise casa aceasta de numai 18 zile. N-avea s-o mai revadă niciodată. O lăsase pradă stihiei. O altă stihie mai oarbă decit cea a adîncurilor pămintului avea să-l atingă cu ari­pa ei vîscoasă ridicată din tenebrele cavernelor. Acum, la Vălenii de Munte viţa sălbatică arde din nou în văpăile toamnei. Perdelele de boran­­gic brodate ca nişte odăjdii de nuntă aşteaptă să fie întinse pentru a filtra lumina care pătrunde în interioarele refăcute ca şi cînd gazda n-ar fi decit vremelnic plecată. Mai trebuie readus ver­bul ■ speranţei în temporar întrerupta activitate a , Universităţii populare Nicolae Iorga“, întru cuvenita cinstire pe mai departe a memoriei gi­gantului de la Văleni. • LITERATURA DE CĂLĂTORIE prilejuieşte rareori discuţii critice mai ample. De curînd, un autor celebrat de recenzenţi, Jonathan Raban, cu­noscut mai ales pentru cartea sa „Arabia”, din 1079, a incitat pe critici cu Old Glory, o descriere a unei călătorii pe fluviul Mississippi, comentată în aceşti termeni de către Robert R. Harris : „Ra­bán , are un ochi de romancier pentru a evoca de­taliul care surprinde şi crează perspective. Nimic nu reflectă , mai exact gama urieşescâ a vieţii ame­ricane, cum o face harta meteorologică a acestei ţâri, spune el. In acest fel, ne însuşim ca pe ceva normal calitatea epică a climei americane“. Nimic mai limpede pentru o carte de călătorie. Casa Iorga din Vălenii de Munte

Next