Luceafărul, ianuarie-iunie 1984 (Anul 27, nr. 1-26)

1984-01-14 / nr. 2

14 IANUARIE 1984 f­ I REMEMORĂRI Unicul Nichita (II) a două zile după săvîrşirea lui, mi-a scris mama cu grafia-i tremurată : „am auzit că a murit Nichita Stănescu şi am plîns ca după un prunc de-al meu şi nici n-am putut mînca de durere şi m-am gîndit cum dă se poate ca un om aşa de mare şi de gemu să se ducă şi alţii care n-or făcut nimic să trăiască doamne bun preten­t-a fost el şi drăguţ de delicat era ca o domni­şoară...“ Mama l-a plîns în singurătatea nopţii de iarnă in căsuţa ei de la Arad deşi-l văzuse poate de două sau trei ori, odată de crăciun, cînd ea îi cîntase cu glasu-i ofilit de soprană vechi co­linzi din Ardeal şi Nichita, în replică, colinzi improvizate, frumoase şi suave, cu iarbă şi miei care pasc zăpadă. Dacă stau să mă gîndesc bine, Nichita şi-a luat adio de la prietenii şi de la nenumăraţii săi admiratori, anul trecut, în martie, cînd rotunjea cincizeci de ani de risipire. Atunci, în blocul din piaţa Amzei, nu departe de locul unde a vremuit odinioară Eminescu, pe scări şi în modestul său apartament şi în apartamentul vecinului, au venit sute de prie­teni şi necunoscuţi, în special tineri, aducînd o căruţă de flori, şi o căruţă de sticle de toate culorile, şi tot atîtea inimi curate. Acelaşi portret fotografie veghea în dublură chipul sărbătoritului, acelaşi portret care i-a fost aşezat la creştet în cea mai lungă noapte a ne­mişcării lui din holul îndoliat al Casei scriito­rilor. Nu ştiu cît de mult s-a bucurat Nichita in sinea sa după consumarea acelui festin ani­versar. N-am fost la acea sărbătorire din mo­tive independente de voința mea. Cu cîteva zile mai înainte m-a întrebat în legătură cu felul în care urma să se petreacă această aniversare. Conducerea Uniunii scriitorilor prevăzuse o întîlnire festivă cu discursuri omagiale şi cite o cupă cu şampanie. Nichita avea piciorul în gips, mergea greu, (de altfel, el avea un mers ciudat, de eonii, un fel de a merge vîslind mai degrabă, ca albatro­sul învăţat doar cu zborul), şi atunci i-am suge­rat să se sărbătorească acasă. L-am întrebat mai apoi cum a fost la ani­versare. „O halima de zile mari, bătrîne. Acti­vişti ai suferinţei, (poeţi adică), şi cuconet şi tot atîtea sticloanţe, cît şi flori. Mă bătrine, aşa trebuia sărbătorit numai bietul Mişu Emi­nescu...“ Mişu Eminescu, sau conu Mişu, cum îl alinta Nichita cu fanatică iubire pe marele său înain­taş de neatins şi pe care-1 socotea „un noroc al poporului român“. In această ordine de idei, îmi amintesc că, într-o noapte de iarnă, a venit la mine acasă înfrigurat şi la propriu şi la figurat, zîmbind misterios şi intrebind dacă nu deranjează. El nu știa să deranjeze. Purta sub braţ un pachet învelit în hîrtie albă, legat meşteşugit cu sfoară trainică. L-a aşezat pe masă şi m-a invitat să ghicesc ce are el acolo. Zîmbea radios. Am dat cu presupusul că ar fi vorba de şămpanică (for­­m­ulă diminutivată pentru neliniştita licoare spumantă), căci, doar cu ce altceva poţi veni­ în crucea nopţii la un prieten ? A pronunţat un : „Nu !“ zîmbind fericit şi a început să desfacă cu infinită grijă pachetul acela misterios, cu grijă, ca intr-un ritual. După cîteva secunde lungi, a luat obiectul din patul de hîrtie ca şi cum ai lua un copil dintre scutece. In lumina puţină am desluşit vag o formă ovală de cera­mică zmălţuită în verde. A căutat un loc mai ridicat şi a aşezat acolo forma aceea ciudată. A aprins toate luminile, apoi s-a dat cîţiva paşi înapoi invitîndu-mă să privesc stăpînit de bucurie şi neobişnuit extaz. Am privit încer­­cind să înţeleg. Distingeam efigia unei feţe omeneşti, dar din pricina luminii sau din pri­cina depărtări de idee nu înţelegeam ce poate fi. M-a lăsat o vreme nedumerit, apoi a excla­mat triumfător şi emoţionat : „E masca mor­tuară a lui Mişu Eminescu, bătrine. Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil şi ce tîmplă zdrobită are...“ Toată noaptea am stat în­ admiraţia acelei măşti încremenite şi reci şi el a vorbit toată noaptea, reînviind-o, subliniindu-i trăsăturile inegalabile, conturul frunţii şi fina arcuire a nasului, despicătura gurii şi tîmpla cu osul surpat, vorbind măştii ca unui om viu, recon­stituind trupul şi fiinţa marelui dispărut, pu­­nîndu-mă să pipăi trăsăturile reci, plîngînd şi improvizînd nesfîrşite versuri de adulaţie şi dragoste. Am căzut de acord să dăruim (cuvîntul îi era propriu), această mască unei instituţii. Şi l-a dăruit Uniunii scriitorilor plin de pioşenie şi entuziast. Acea mască mortuară a fost fixată într-o vi­trină cu pereţi de sticlă şi păstrată în holul fos­tului sediu de la şosea. După mutarea din 1977 nu mai ştiu ce s-a în­­timplat cu preţioasa relicvă. Aducîndu-mi aminte de acest lucru, am insis­tat să i se ia şi lui Nichita masca mortuară. Locul unde ea va fi aşezată, mai mult ca sigur, nu poate fi decit Muzeul literaturii române. Mircea Micu Cazul Eminescu Urmare din pag. 1 asta într-o epocă în care limba literara românească era atît de fragil constitui­tă). Să privim tăietura gra­vă, de o imprevizibilitate modernă din „Trecut-au anii" : „Pierdut e totu-n zarea tinereţii / Şi mută-i gura dulce-a altor vre­muri. / Iar timpul creşte-n urma stea... ma-ntunec !”. Prin Eminescu limba poe­ziei româneşti, a făcut un salt aproape inexplicabil din stadiul sincretic în sta­diul unei cristalizări ma­xime. Eminescu a maturizat limba cu cel puţin o sută de ani. A făcut-o capabilă să dea viziuni cosmogonice. Eminescu este unul din arhetipurile poporului ro­mân. Limba eminesciană patronează întreaga istorie a poeziei românești. CULTURA ROMÂNEASCĂ ÎN LUME • PUBLICAȚIA LUNARĂ „Veliko­ Tărnovo“ rezervă în întregime pagina a patra a numărului pe noiembrie 1983 prelegerii prezentată de dr. Dan Zamfirescu la 27 mai în amfiteatrul „Ivan Sişmanov“ al Universităţii „Kliment Ohridski“ din Sofia, ca invitat al Facultăţii de filologie occidentală. Sub titlul «Al doilea „Veac de aur“. O nouă viziune asupra dezvoltării culturii bul­gare din epoca ţarului Ivan Alexandru şi a pa­triarhului Eftimie pînă în epoca lui Paisie de la Hilandar», prelegerea (apărută între timp şi în versiune românească în „Luceafărul“ n­rele 31, 32 şi 34 din 1983) este însoţită de o amplă pre­zentare a autorului din care cităm : „Trebuie salutată ideea unei lecturi ştiinţifice noi a dez­voltării literaturii şi culturii bulgare din seco­lul al XV-lea pînă în secolul al XVIII-lea. Este indispensabil ca imboldul dat în această di­recţie de către învăţatul român să fie sprijinit. Cititorii revistei „Veliko Tărnovo“ se întîlnesc de data aceasta cu un cunoscător şi exeget mul­tilateral al epocii, ale cărui strădanii de a lă­muri probleme fundamentale ale dezvoltării noastre literare şi culturale din secolul al XV- lea pînă în secolul al XVIII-lea nu pot fi decit aplaudate.“ • „SCRIITOR ROMAN DE MARE POPU­LARITATE“ — astfel este prezentat Nicolae Velea în cuvîntul înainte al selecţiei din poves­tirile sale apărute in limba rusă sub titlul Intilnire tîrzie, la editura Raduga din Moscova. Transpunerea în limba rusă s-a bucurat de aportul unor remarcabili traducători şi cunoscă­tori ai literaturii române — E. Azernikova, I. Kojevnikov şi I. Ogorodnikova. Din portretul făcut prozatorului român reţinem şi această expresivă caracterizare: „Genul predilect al scriitorului a fost și rămîne povestirea, nuvela. Talentul original al lui Velea-povestitorul se distinge printr-un fin psihologism în zugrăvirea caracterelor umane, prin laconismul expunerii, printr-o strălucită expresivitate a limbii“. I­ 0 istoric în imagini a literaturii române contemporane Văzută de Ion Cucu Romul Munteanu, o privire în „univers Universitarul Ion Dodu Bălan, un autor deschis spre critică, proză şi poezie . Doi într-o „bancă" : poeţii Ioan Alexandru şi Marin Sorescu C NUMELE POETULUI Corin Bianu prin Bianu publică, discret şi intermi­tent, de mai bine de un deceniu, poeme prin revist­ele noastre literare... Volumul în manuscris pe care ni l-a încredinţat ne convinge că ne aflăm în faţa unui poet riguros, întrutotul remarcabil, terori­zat de cuvinte şi de exigenţa unei conştiinţe artistice depline care se revendică, fără mime­tism formal din poetica barbiana. Discursul poetic e articulat de o raţiune ardentă, cuvin­tele sunt propulsate de o trăire interioară pu­ternică, de o maximă luciditate : „Intre două oglinzi / Trupul meu trecător. / / încadrat de coloane luminiscente / Văd / Cum imaginea mea / Se multiplică necontenit / In alte şi alte oglinzi. / Trăgîndu-se una din cealaltă / Ca lan­ţul anilor / / Precum un arbore / De cercuri concentrice / Viaţa mea / E străbătută de oglinzi paralele.“ (Ca un arbore). Fluente, incantatorii („Fecioarele văzduhului, / Intr-o procesiune / Către soare apune / Pe urmele duhului.“) ver­surile lui Corin Bianu au o admirabilă lapida­­ritate („Coame de valuri / Liniile coapselor tale // Trupul tău ca o amuletă a insomniei // Și eu / înaintea ta / Vitraliu colorat / Absor­bindu-ți imaginea penetrantă.“ — Vitraliu­ tin­zind parcă spre­­ o geometrizare naturală, spre o cristalizare minerală : „Pentru cea lăsată în­­ părăsire. / Instrument de pierzanie. / Nisipul ascunzînd ouă de șarpe / Este un giulgiu salva­tor // Dune întregi de nisip / încleştează ge­nunchii ei / / Valuri încremenite ale timpului // Nimic nu o mai poate mişca / Precum o stîncă în mijlocul fluviului / Ea dovedeşte curgerea lumii.“ (Nemuritoarea pierzanie) ; „Dunele de nisip / Ca o apă­ curgătoare / In mişcarea lor vălurită / / In noapte limnecă luna / Prin faţa nevăzută / A sufletului meu’// Şi iată-mă / La trecerea ei / Pradă unor­ ciudate maree.“ (Reflux). Concepîndu-şi poezia ca pe un exerciţiu spi­ritual, ca pe o asceză, Corin Bianu reuşeşte să impresioneze prin „nobleţea“ lirismului său pur. Cezar Ivănescu N.R. Manuscrisele trimise pentru această ru­brică nu se înapoiază. Manuscrisele nedactilo­grafiate nu se citesc. I între imaginar şi real Urmare din pag. I perfecta, interferenţă ,dintre realitatea , de sor­ginte livresc-documentară şi cea concret biogra­fică, trase, ambele, pe făgaşul unei derulări nu­velistice impecabile : „Iată soră-mea îmi dă un surtuc negru (am gîndit, îndată şi la pantalonii de o dubioasă culoare) ş-am intrat pe podelele ceruite ale odăii unde erau cei doi regi Soră­­mea-mi spuse la ureche «spune-ţi numele şi meseria»“. — Eminescu, rumänischer Schriftsteller. — Was für ein Schriftsteller ist der? în­treabă D. Carlos, care era femeie (s.n.). — Verzeihen, ich bin selbst Schriftsteller im Rumänischen. — A ! So wird man Wohl im Moldauschen sogen. Wahrscheinlich schreiben sie bei den Convorbiri literare. Don Carlos mă invitează să şed pe un divan­­sofa care ocupa amîndouă laturele ale unui unghi al­ odăei (se face şi o schiţă indicînd po­ziţia divanului, n.n.), şi pe care dormeau vo trei femei îmbrăcate. Am şezut şi am vorbit mai multe lucruri“. De s-ar fi menţinut cu stricteţe între, limite­le unor atari imagini, visul s-ar fi putut constitui intr-un univers epic revelator doar prin realismul lui oniric. Dar, de pe acum încă, un asemenea nivel, coerent şi plauzibil, pe neaşteptate, este supus unor şocante acţiuni de impurificare. Notaţia „D. Carlos, care era femeie“ e primul semn de alarmă, a cărui amplificare nu întîrzie prea mult, căci persona­jului i se schiţează de îndată un portret pe mă­sură : „Femeia Don Carlos era brunetă, avea nasul cam sus, era palidă şi din voce se vedea o siguranţă şi o energie rară. Sicherer Blick, süsse Hand“. Straneitate­a aproape lugubră a portretului întocmit „femeiei“ Don Carlos apare cu atît mai grăitoare cînd i se alătură grotescul chip al lui Don Alfons: „Alfons era un Troteu­. El era galben la faţă, obrajii lui căpătau (...) două lungi vitei sau încreţituri, de rîdea sau de se uita trist înaintea, sa, el­ purta o coroană ca şi regii de pe cărţile de joc“. Cit despre prezenţa in cadrul aceleiaşi întîmplări a lui Şerban, fratele poetului, mort de mai mult de­­ un an, spre deosebire de G. Călinescu, apreciam să avem de-a face cu un moment pe deplin încadrabil în ansamblul „nuvelistic“, căruia îi potenţează substratul fantastic tocmai în direcţia grotes­cului, a absurdului împins la limita paroxismu­lui. Comunicarea cu morţii, în spaţiul visului, e o constantă a fantasticului oniric eminescian : „Acolo l-am văzut şi pe fratele­ meu Şerban. El vorbea ca totdeauna asupra, sorţii sale în mod întunecat. Mi-a spus că şi-a schimbat numele în V. Eminovici, căci V.E. există deja în Europa. I-ar a spus că trebuie să fie o eroare, căci tata se numeşte Gheorghe şi nu Vasile, ceea ce a recunoscut şi el“. In fine, arbitrariul ce intervine în logica La Eminescu Din vis se-adapă codru-n Bucovina, Prin vremi îşi mîngîie un tei ursita, Luceafărul de-a pururi îşi îmbuna vina De-aş fi ales din lutul-lui iubita. De veghe stă clopot peste Trei ierarhi Adulmecînd melancolii de glossă, La Nicopol se surpă oase de monarhi, Se-arată epigonii în mantie roză. în lacul dospind buimace aşteptări Nuferi melancolici se scaldă la steaua.. Dionis, sărmanul, sugrumă răzbunări Spre-a năvăli-n iubire pur, ca neaua. Din vis se-adapă codru-n Bucovina Luceafărul de-apururi îşi îmbuna vina, Alunecă murmur în frăgezimi de sară E vocea Lui pe plai — iubirea la izvoară. George Sânpetrean realului transmutat in lumea visului, acţionează şi la nivel strict epic , ieşind din casa de la Ipoteşti, Eminescu afirmă că se află în cu totul alte­­ locuri, unde se întîlneşte cu alte personaje, avînd cu ele discuţii de tot bizare : „Am ieşit pare­ că-n tîrg şi am mers pe uliţi largi ca bulevarde (uliţa mare din Praga), m-am coborît mai jos. [...] (Cernăuţi) L-am în­tâlnit pe Sofia de la Bodnărescu, căreia i-am spus că femei urîte sînt uşor de căpătat. Crede că urîtă sau frumoasă fie, tot atîta o costă, şi totdeauna, ea plăteşte prea scump ceea ce-i furi. Sau­ nu poate ea face ca D. Maio­­rescu, să deie 150 fr. ne un muşteriu numai de 17 ani, cum,a,făcut-o la Polyz. M-am sfiit,­în deal. Acolo am văzut o uliţă strimtă între, c­ase ,negre, Vechi brentuite, care ţinea loc de bazar, cam aşa“ . (urmează dese­nul’ indicînd cu­ exactitate topografia lacurilor). Prin simplitatea lui realist-onirică, tulburător grevată­ de intruziunea absurdităţii groteşti, fragmentul Visul de la 11—12 februarie 1376 pare că anticipează cu stranie pregnantă cea mai modernă „vîrstă“ a fantasticului emines­cian, — aceea marcată de nuvela Moartea lui Ioan Vestimie. (Fragment din eseul Eminescu : Structurile fantasticului narativ, în curs de apariţie la Editura „Junimea“ — colecţia „Eminesciana“). T- t­ eatrul francez al secolului al XIX-lea a suscitat în mare măsură interesul lui Caragiale care a tradus, începînd cu deceniul al Vlll-lea, o serie de piese de succes la vremea respectivă. Remarcabil sti­list, I.L. Caragiale se distinge prin calitatea ver­siunilor propuse. Șerban Cioculescu se opreşte asupra versiunii româneşti Hatmanul a melo­dramei istorice semnate de Paul Demoulède. Tălmăcirea ei „dovedeşte la Caragiale aceeaşi fermitate a stilului şi perfecta stăpînire a sub­tilităţilor limbii franceze “­­) Candidatul d­ lui Flaubert este o comedie în patru acte jucată pe scena teatrului Vaudeville. De fiecare dată fluierată, ea este scoasă de pe afiş după a patra reprezentaţie, pe 14 martie 1874. Foarte puţin comică, lucrarea lui Flaubert este mai degrabă o „piesă“ in sensul în care-i dădea cuvîntului Pierre Voltz în cartea sa La Comedie. (A. Colin, 1964) Teatrul deceniului al Vlll-lea, oscilind între drama naturalistă şi comedia dură va impune deci „piesa“ ca ter­men al unei evoluţii accentuate odată cu perioa­da romantică. Nu ştim dacă dramaturgul nostru a cunoscut piesa lui Flaubert. In Cours de Lii­térature franţaise XIX-e siècle semnat de Ion Brăescu găsim această remarcă referitoare la Candidatul : „Trebuie să reţinem totuşi o fru­moasă scenă din actul al III-lea, reprezentând o reuniune electorală, a cărei atmosferă amin­teşte o scenă asemănătoare din comedia O scri­soare pierdută de Caragiale, care s-a inspirat poate din ea. Discursuri inepte, oratori între­rupţi, fluierături, huiduieli, bătăi, totul se pe­trece ca în comedia dramaturgului român“ (pp. 243—244). Plecînd de la această afirmaţie am întreprins un studiu comparativ al comediilor în discuţie. Ca multe piese din timpul acela. Candidatul se inspiră din farsa electorală. Acţiunea se pe­trece în provincie. Candidatul este Rousselin, persoană mediocră dar cu veleităţi politice, care se vrea deputat pentru a-şi găsi o ocupaţie. Există şi aici o scrisoare, nu pierdută ci arun­cată intenţionat în grădina doamnei Rousselin. Această scrisoare, redactată în versuri de Du­­prat, redactat la ziarul „LTmpartial“, rămîne pe plan secundar chiar dacă respectivul redactor consimte să influenţeze opinia publică în favoa­rea lui Rousselin. Dar gajul important rămîne Louise, fiica acestuia, promisă rînd pe rînd ori­cui va fi în măsură să-i faciliteze accesul la deputăţie : lui Murei, mentorul partidului libe­ral, lui Bouvigny, nobil scăpătat şi fruntaş con­servator. Acest slalom de la un partid la altul alimentează o serie de gafe generatoare de si­tuaţii comice, căci Rousselin vrea în acelaşi timp mandatul de deputat şi o partidă convena­bilă pentru fiica lui. Discursul electoral, rînd pe rînd aplaudat de stingă, fluierat de dreapta şi invers, este în final un eşec. Şantajîndu-l însă pe celălalt con­tracandidat, Gruchet, care-i era debitor, Rous­­selin cîștigă alegerile din lipsă de partener. După cum lesne se poate vedea, la nivelul intrigii, în afară de tema electorală, motivul scrisorii și al șantajului, nu prea găsim ele­mente comune la cei doi dramaturgi. Flaubert scrie o piesă politică dură împotriva sufragiului universal. Dintre­ cele două elemente esenţiale ale problemei în discuţie, candidaţi şi alegă­tori, interesul dramaturgilor de care ne ocupăm se orientează în mod diferit. Flaubert insistă asupra comportamentului alegătorilor pe care-i vede corupţi şi coruptibili. Spre deosebire de Scrisoarea pierdută unde alegătorii sunt sim­bolizaţi de naivul dar onestul cetăţean turmen­tat, in piesa lui Flaubert ei sunt mereu pre­zenţi cu doleanţe dintre cele mai bizare. In comedia lui Caragiale interesul este orientat mai degrabă spre candidat Alegerea lui se hotărăşte în sfere în care simplul alegător nu are acces. Rezultatul alegerii nu se discută din acest punct de vedere. Esenţialul este să fie propus. Tra­hanache vorbeşte înaintea alegerilor de „Can­didatul nostru... adică ce mai candidat ! alesul nostru“. Zoe este la fel de sigură că „peste cîteva minute se sfîrşeşte alegerea şi se procla­mă deputat al vostru Dandanache“. Dacă la Flaubert, alegătorul, chiar dacă venat, există şi se manifestă, la Caragiale este simbolizat de cetăţeanul turmentat care acceptă cu seninătate , ca altul să-i completeze buletinul de vot. în piesa lui Flaubert efortul se concentrează în direcţia cîştigării alegătorului, sistemul electoral, chiar dacă defectuos, funcţionează totuşi. Cara­giale îl transformă într-o simplă formalitate. Scena electorală, care pare să-i fi furnizat citeva sugestii lui Caragiale, în cazul în care a cu­noscut-o, este revelatoare totuşi pentru dife­renţa între cei doi. Rousselin începe la fel ca Farfuridi cu o incursiune în trecut, dar este adus la „cestiune“ de alegătorii nu ironici, ci doar curioşi să-i cunoască opiniile politice. Deşi sursa comicului este aici discursul mai mult decit confuz al lui Rousselin, nu putem să nu remarcăm intervenţiile precise, adeseori la obiect ale unor alegători ce sînt departe de a fi naivi. Rînd pe rînd mulţumiţi sau revoltaţi, ei îl con­duc pe vorbitor spre o soluţie de compromis în care dezideratele stîngii întîlnesc miraculos in­teresele dreptei. Resursele comice ale piesei lui Flaubert trebuie căutate în ironia fină, în acel „comique d’esprit“ propriu întregii creaţii flau­­bertiene şi mai puţin accesibil marelui public. Dramaturgul se resimte însă şi de tehniciile ro­mâneşti cultivate în exces în Salambo. In­fluenţa structurilor statice, a descrierilor gra­tuite care opresc mersul acţiunii, diminuează efectele comice. Actul III nu debutează cu scena electorală, aşa cum se întîmplă la Caragiale, ci cu un lung monolog al lui Rousselin, care-şi pre­găteşte discursul electoral. Cititorul este aproape pus la curent cu ceea ce va urma şi curiozi­tatea lui simţitor diminuată. La nivelul limba­jului, Flaubert, stilist de mare rafinament, a sesizat răstălmăcirea, mistificarea. Spiritul de la 1789, egal invocat de candidaţi şi de alegă­tori, devine contrariul său în accepţiunea foarte personală pe care o dă Rousselin dezideratului de libertate, egalitate şi fraternitate. Rousselin : „J’admets toutes Ies contradictions ! Je sois pour la liberté... Imparțialitatea, cu care se con­solează Rousselin in extremis, este un fel de compromis intre partidele politice și chiar un refuz al extremismului. Replica lui Rousselin : „Pourquoi toujours ce besoin d’etre emporte­­piéce exagéré ? Est-ce qu’il n’y a pas dans tous Ies partis quelque chose de bon a prendre ?“ nu este departe de cunoscuta replică a lui Dan­danache : „şi eu în toate camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial“. Flaubert a in­tuit mistificarea dar n-a făcut din ea un pro­cedeu tipologic esenţial. Pleiada demagogilor lui Caragiale îi conferă o dimensiune enormă. Per- * sonajele comediei lui Flaubert nu conving. Ba­nalitatea, care imprima o notă originală uni­versului său romanesc, nu salvează o intrigă plată cu evidente intenţii moralizatoare şi cu idei politice anacronice. Combaterea sufragiului universal la cîţiva ani după căderea dictaturii lui Napoleon III era o mare gafă politică. Can­didatul a eşuat după cîteva reprezentaţii. Dacă dramaturgul nostru a cunoscut această piesă, şi înclinăm să credem că este aşa. Scrisoarea pier­dută a fost desigur și o­ replică. Unei polemici, chiar dure, cu un sistem social învechit, Cara­giale ii opune o lume aberantă, ilogică, lumea marionetelor teatrului absurd. *) *) Șerban Cioculescu, „Viața lui I.L. Cara­giale“, Editura Mintva, 1972, p. 51 ^ Gustave Flaubert, „Le Candidat“ în „Oeu­vres completes", t. II., Seuil, 1964 *) Comunicare prezentată la „Zilele Caragiale“, ținute la Teatrul Naţional din Craiova, 1983. Paralele literare în căutarea afinităţilor Sonia Cuciureanu «Catalogul poeţilor» la Eminescu şi Ovidiu uite ne mai revelă universul artistic BMW eminescian in confruntarea cu marea “ ~«­­oezie europeană. Iată acum că „des­­numarea“ unui text, a­părtinind filolo­gului ieşean Al. Philippide, operată prin osîr­­dia lui Traian Diaconescu (Eminescu şi clasi­cismul greco-latin, ed. Junimea, colecţia Emi­nesciana, Iaşi, 1982, p. 3—4), ne provoacă iar la încercarea de a elucida relaţia de adîncime Emi­­nescu-Ovidiu. In notaţiile intitulate „Coincidente“ (Viaţa Românească X, 1915, nr. 7—9, p. 159—193), în­văţatului lingvist, după ce propune un şir de pa­ralele, mai mult sau mai puţin plauzibile, intre unele imagini din Shakespeare, liricii greci Si­­monide şi Pindar (aici, opinăm, cu îndreptăţi­re) şi răsfrîngerile lor la Eminescu, poposeşte şi asupra poemului Epigonii pe care îl alătură unei scrisori din Pont­a lui Ovidiu (IV, 16) în care acesta ne înfăţişează un „catalog al poeţilor“ vremii sale, Cichindeal, Mumulean, Văcărescu, Sihleanu, Donici ş.a. din binecunos­cutele stihuri sunt puşi faţă în faţă cu Rabi­­rius, Macer Carus, Severus etc. prin succinte caracterizări ale conţinutului operei lor repuse in discuţie de Philippide, care conchide inape­­labil, edictînd o „mare deosebire între poezia lui Eminescu şi aceea a lui Ovidiu“. Şi, mai departe, analistul apreciază „caracterizările lui Ovidiu... lipsite de orice avînt poetic şi de orice precizie în gîndire“. Noi propunem, însă, o comparaţie a poemu­lui eminescian cu celebra elegie autobiografică a lui Ovidiu (Triste IV, 10) — avînd în vedere atît „catalogul“ ce-i conţin, cît şi alte poziţii­­cheie, definitorii pentru geniul artistic al celor doi poeţi, şi, pe temeiurile expuse mai jos, opi­năm că nu este vorba de „coincidenţe“ — cum le numeşte Philippide — ci de afinităţi poetice şi de convergenţe notabile. Elegia a 10-a din cartea a IV-a din Triste se con­stituie, in primul rînd, ca şi Epigonii poetului român, ca un program şi mesaj artistic adresat nu unei persoane, ci „lectorului candid“, deci publicului receptiv, viitorimii (posteritas), che­mată să le judece opera. In sprijinul aserţiunii noastre invocăm şi o glosă a lui Eminescu la poemul său, reprodusă de I. Scurtu, unde se vorbeşte despre „public“ în sensul de mai sus, ca primul şi ultimul „judecător“ recunoscut al operei şi, extrem de semnificativ, însemnarea eminesciană accentuează din nou contrastul dintre „cei bătrîni“ şi „cei tineri“ ceea ce con­stituie osatura discursului poetic din Epigonii, marcat, poate,cum s-a relevat, şi de ecoul unei epigrame a lui Schiller. Or, expresii aidoma, e drept, nu contrastante, ne intîmpină şi la poe­tul sulmonez şi­, tomitan, atunci cînd vorbeşte în epistola sa, fără emfază, despre maiores („predecesori“) şi minores („urmaşi“, într-un fel, la Ovidiu tot „epigoni“). Imagistica eminesciană, care dă o culoare particulară tabloului contrastant zugrăvit de poetul carpatin, este subliniată pregnant de ale sale „visări dulci și senine“, este evocat elia­­descul „adevăr scăldat în mite“, apoi „miticul poet“ — Orfeu, chemînd „piatra să învie“. Nu lipseşte nici imaginea ataşată lui Bolintineanu : „zace lebăda murindă“ — care răsună întocmai ca tînguirea ovidiană dintr-o altă epistolă pon­tică. Dar argumentul capital ce ne-ar îndreptăţi să alăturăm mai degrabă elegia din Triste (IV, 10) şi nu pe cea din Pontice (IV, 16) — cum propune Philippide — de poemul Epigonii ni-i oferă substanţa poetică comună în acest caz lui Eminescu şi Ovidiu. Este vorba despre crezul şi destinul lor artistic, despre caelestia sacra din elegia ovidiană, ceea ce se traduce la poe­tul nostru în apostrofa : „voi credeaţi în scri­sul vostru“ şi care, cu deosebire revelatoriu, se acoperă cu formula din Epigonii „cugetarea sa­cră“ — definiţie, cum am glosa, ultimă, supre­mă a poeziei în viziunea lui Eminescu şi a lui Ovidiu. Mai mult, stihul eminescian : „Rămîneţi dară cu bine, sfinte firi vizionare“ concordă cu cele de mai sus şi-şi află un corespondent în apostrofele ovidiene din elegia ce-o discutăm : „Umbre scumpe“, „Dar morţii doarmă-n pace ! Mă-ntorc la voi acum...“. Ne reţin apoi atenţia în Epigonii ca şi în alte locuri suita de metafore vizînd iar sensul poe­­sei : „voluptuos joc I de icoane“, la­ care ar fi subscrise indubitabil şi incomparabilul, volup­tuosul „cîntăreţ“ al iubirilor gingaşe (tenero­­rum lusor (derivat din lusus — „joc“) amorum — s.n.), — cum se caracterizează Ovidiu însuşi în epistola respectivă ; apoi, sînt de remarcat frecventa în context a epitetului „dulce“ la ambii poeţi, a „umbrei“ („umbre scumpe“ , cum am relevat —la Ovidiu) ca şi a calificati­velor predilecte la ei : „blind, duios, încet (blandus, mitis), evocarea lirei, a harfei, a „mu­­zellor-surori“, însemne majore ale poeziei. Ne mai intîmpină în acelaşi poem eminescian me­tafora complexă „s-a stricat maşina lumii“, aflătoare — cum am arătat în altă parte — la poetul latin, ca şi sintagma ovidiană „Studium inutile“, aplicată poeţilor, chiar şi lui Homer, în elegia autobiografică, răsfrîntă la Eminescu în stihul cu o rezonanţă atit de asemănătoare : „Aţi luptat luptă deşartă, aţi vînat ţintă ne­bună“ — în care chiar şi ultimul epitet ne-ar purta cu gi­ndul la furor, insania, stultitia, pe care Ovidiu nu o dată le echivalează cu „inspi­raţia“ poetică şi le prezintă ca motiv primor­dial al nefericirii lui, ca om şi artist. In ce priveşte „catalogul“ propriu-zis al poe­ţilor — pe care Philippide, analizînd numai pa­­sajele­ respective din Pontice, (IV, 16) şi igno­­rînd înţelesurile epistolei ovidiene (Triste, IV, 10) acesta nu este „lipsită“ de orice avînt poe­tic... şi de orice precizie în gîndire, ci — ne referim la elegia autobiografică — ca punct de plecare al analizei noastre, ea denotă o remar­cabilă „precizie“ în caracterizări şi un „suflu“ poetic, deseori subliniat de exegeţi şi mai avi­zaţi şi mai specializaţi. Dar să-l lăsăm pe Ovi­diu însuşi să scandeze şi să ne expună „cre­zul“ său artistic : „Eu am cinstit pe-atîţia poeţi din vremea ceea : / Cînd îi vedeam pe dinşii, credeam că-s nişte zei ! / Ades bătrînul Macer îmi recita din Păsări / Din Leacurile sale, din Şerpii veninoşi. / Adeseori Propertiu, mult scumpul meu prieten, / Din versurile sale aprinse îmi citea. / Prieteni dragi îmi fură şi Ponticus şi Bassus. / Poet satiric unul şi epic ce­lălalt. / Mi-a fermecat urechea şi lira lui Ho­­raţiu / Cu-a ei melodioase, italice cîntări / Eu pe Vergiliu nu ma-l văzui, iar lui Tibullus / Nu-i dete timp ursita, ca să-i mai fiu amic“. Şi mai departe, hemistihul ovidian, pregnant, pre­cis, programatic, ca şi în stihurile lui Eminescu : „Eu am cinstit bătrînii... „şi în continuare, o caracterizare de-a dreptul... eminesciană : „O inimă duioasă aveam şi simţitoare. / Săgeţile iubirii uşor mă biruiau“ (Trad. Teodor Naum). Despre „dorinţa de a se amuza“ a lui Ovidiu, incriminată de Philippide şi căruia i-am replica cu „voluptuosul joc de icoane eminescian, pu­tem spune că este pe deplin validată de esteti­ca modernă, aplicată actului poetic, privit în substanţa lui şi sub unghiul captării, cu mijloa­cele artei, a aspectului esenţialmente ludic al condiţiei umane. Referitor apoi la „obiectivita­tea“ artistică eminesciană, subliniată de Phili­ppide şi preluată, cum am arătat, de la Maio­­rescu , în opoziţie ireductibilă, după lingvistul ieşean, cu „jocul“ gratuit, poetico-subiectiv al lui Ovidiu, este de preferat să reţinem judeca­ta unui mai mare, mai fervent şi mai adine cunoscător al anticilor, admirator al poetului sulmonez în particular, aserţiunea lui Goethe care relevă tocmai faptul că Ovidiu a rămas un clasic, purtător deci al unui mesaj poetic obiec­­tiv, chiar în condiţiile trăirilor sale amar-per­­sonale din anii exilului tomitan. După cum nu ar fi fost lipsită de interes nici punerea la contribuţie şi a primei elegii din cartea V-a a Tristelor, unde găsim de aseme­nea schiţate unele caracterizări dintre cele mai pregnante ale confraţilor lui Ovidiu , Ti­­bul, Properţiu ş.a., ceea ce confirmă susţineri­le noastre, în orice caz, fără a corobora cele două „cata­loage“ ale poeţilor, cu predilecţia justificată, dat­ fiind punctele ei nodale, bogăţia ideilor şi pro­cedeelor poetice, pentru elegia a 10-a din car­tea a IV-a a Tristelor, nu putem căpăta — opi­năm — o imagine adecvată a raporturilor de adîncime dintre creaţia ambilor poeţi şi, eo ipsa, o înţelegere a pasajelor — cheie aici discutate, în speţă a semnificaţiei „catalogării poetice“ la Eminescu şi Ovidiu şi a Conotaţiilor ce le com­portă. Grigore Tănăsescu

Next