Luceafărul, ianuarie-iunie 1984 (Anul 27, nr. 1-26)

1984-06-09 / nr. 23

C­ ind vorbim despre Gru­zia, vechea Ivirie, gîn­­dul ni se duce automat către mitropolitul Antim Ivireanu, a cărui origină caucazi­ană nu l-a împiedicat să se confunde pînă la sacrificiu, cu destinele po­porului românesc pe care-l păsto­rea la un moment dat. Nu este insă singura întimplare a trecutului care ne leagă de Iviria. După unele surse, Monizeştii ajunşi în epoca fanariotă domni în ţările româneşti ar fi fost la origine lăzi grecizaţi cu vremea. Mulţi dintre aşa­­zişii negustori turci din ţări­le româneşti erau lăzi, adică gruzini islamizaţi. Dragostea aces­tor negustori pentru ţările româ­neşti a fost extrem de puternică, dacă ei au ales ca a doua patrie sudul Moldovei, opţiune abuzivă care a dus la un litigiu încheiat cu aspra hotărîre a scoaterii cu forţa a veneticilor de la Caspica. Desigur, ne-am ocupat prea pu­ţin de relaţiile gruzino-române, deşi ele par la fel de vechi si de importante pentru noi ca si cele armeano-române. Literatura gruzi­nă care a început să fie tradusă după al doilea război in limba ro­mână ne-a lărgit orizontul asupra vieţii, istoriei si spiritului gruzini­lor. Şota Rustaveli, sau Viteazul în blană de tigru, delicata poveste de dragoste şi de eroism a medieva­lităţii gruzine, abia pomenită înain­te, a cunoscut după războiul ultim trei ediţii româneşti, dintre care două versiuni complete.. „ţ­n roman ca Mina marelui­­meşter de Kon­stantine Gamsahurdia nu este alt­ceva pentru cititorul român decit o versiune epică gruzină a baladei Meşterul Manole. Semn că harta răspindirii faimoasei balade depă­şeşte graniţa acreditată de folclo­rişti, adică Balcanii. La fel de sur­prinzător pentru specialiştii care hotărăsc singularitatea motivelor mitice este că legenda Soarelui şi a Lunii, găzduită in acelaşi roman într-o versiune rezumată, se vădeş­te mult mai apropiată de cea ro­mână decit majoritatea variante­lor balcanice. Similitudinea de motive si de spirit din literatura română şi gru­zină pare să fie un teritoriu incă neexplorat. Cea mai recentă dova­dă este şi masivul roman Data Tu­­tashia al scriitorului, necunoscut in România pînă la această carte, Ciabua Amiredjibi. Dacă vom spune că este o carte despre un haiduc (in­ gruzină „abrag“), am simplifica foarte mult fizionomia cărţii. Poveştile si romanele cu haiduci din limba română sînt de o mare simplitate epică, teziste şi moralizatoare. Data Tutashia, deşi bogată în întîmplări, înseamnă mai mult decit un roman de acţiune, fiind de fapt un simpozion. Ima­­ginaţi-vă o proză care face o sin­teză intre densitatea lui Tolstoi şi transparenţa lui Cehov, la care se adaugă altitudinea spirituală a li­teraturii gruzine şi veţi avea, deşi simplificat, o idee despre formula acestei cărţi. Ciabua Amiredjibi este nu numai un iscusit construc­tor epic, un acut de scriitor de mo­ravuri, un fin moralist, pentru că dincolo de toate acestea se dove­deşte a fi un scriitor reflexiv care proiectează toate întimplările de pe canava dubitativă. Anecdoticul este în permanenţă sublimat într-o naraţiune tot atît de bogată în în­tîmplări ca şi o mie şi una de nopţi. Densitatea, demnitatea şi fi­neţea de spirit a cărţii o fac invi­­diabilă. La o întîlnire triunghiulară gru­­zino-ruso-română închinată rela­ţiei dintre­ „Literatură şi revoluţia tehnico-ştiintifică“, autorul acestor rînduri a afirmat că datoria scrii­torului este să se ocupe mai ales de consecinţele negative ale revo­luţiei tehnico-ştiinţifice asupra omului şi s-a sprijinit pe exemple din literatura română, găsindu-se în Sadoveanu şi Blaga, ca şi din li­teratura gruzină unde exemplul cel mai proaspăt şi dintre cele mai elocvente este romanul alragului Tutashia care înfăţişează, de fapt, imaginea unui popor care-şi caută căile salvării. In disputa care s-a produs am avut surpriza de a avea un prestigios aliat in chiar autorul lui Data Tutashia. Regretăm,­­ si acum ca şi atunci la Tbilisi, cînd l-am auzit vorbind pe Ciabua Ami­redjibi, in acelaşi sens, că acest ro­man nu aparţine literaturii româ­ne, doarece el ar face cinste orică­rei literaturi. Tradus în cele mai importante limbi din Europa şi Asia, Data Tutashia asigură auto­rului său o circulaţie şi un renu­me cu totul îndreptăţite. Un serial de televiziune, mult controversat, a amplificat şi el ecoul romanului in Uniunea Sovietică. «Condiţia de popor de răscruce» Ciabua Amiredjibi s-a jurat să nu mai dea interviuri, dar fiind români, pe care-i cunoaşte şi-i iubeşte, şi-a călcat jurămîntul. Ciabua Ami­redjibi este un interlocutor admirabil şi un po­vestitor fermecător. Ca amfitrion temporar al celor trei români aflaţi în excursie literară în Caucaz. (Andi Andrieş, Constantin Cubleşan, Mihai Ungheanu). , autorul lui Data Tutashia ne-a făcut să ne simţim, odată în plus, pe pă­­mîntul Iviriei, ca acasă. Prima întrebare : Ce l-a determinat pe Ciabua Amiredjibi să-şi aleagă drept personaj principal o figură pen­­tru mulţi anacronică : haiducul ? — Universul literar sovietic şi european, noi am răspuns­­distinsul- -romancier Ciabua Ami­redjibi, şi cred că e la fel şi în literatura ro­mână, a fost populat în ultima vreme mai ales de eroi infirmi. O modalitate indirectă de a vorbi despre bine arătind reversul binelui, adică răul, un fel de a ajunge la pozitiv prin negativ. Dar pe acest itinerar invers a dispărut cu totul eroul pozitiv. Eu m-am gindit insă că cititorul are nevoie de un erou adevărat, adică, simplu spus, de un erou. Ce inteleg eu aici prin erou ? Un personaj literar care să-i ofere cititorului prin propriul său exemplu soluţii de viaţă pen­tru cit mai multe din situaţiile atît de complexe şi complicate ale vieţii contemporane. Iată de ce am ales un haiduc, care este în cartea mea mai mult decit un haiduc și în mod sigur un erou. — înseamnă că Data Tutashia este o carte po­lemică și că trebuie citită ca atare ? — Caracterul polemic al romanului meu rezi­dă mai ales în refuzul ideii că romanul ca gen, ca specie poate să dispară. Data Tutashia vrea să fie o carte care să arate că genul romanului nu dispare că este viabil mai ales în formele lui consacrate. în a­ 1 doilea rînd. Data Tutashia dezvoltă o altă polemică implicită, care decurge din caracterul parabolic, analogic al romanului. El se situează în trecut dar vorbeşte despre ziua de astăzi. Altfel eroul meu Data Tutashia, abragu­l, n-ar mai putea fi erou pentru cititorul «llt-1 de m. — Am făcut afirmaţia că regret faptul că Data Tutashia n-a fost scris in limba română şi că nu aparţine literaturii române. Să mă explic ! nu revendic pentru literatura română orice car­te de excepţie scrisă peste hotare. Dar romanul dvs. are drept erou un haiduc, figură foarte populară în România secolelor trecute, unde fe­nomenul haiduciei a fost la fel de întins ca şi în Gruzia. Literatura gruzină și-a găsit în acest roman capodopera temei haiduceşti,­ pe cînd la noi o creaţie similară de aceleaşi proporţii şi semnificaţii nu există încă. în scrierea romanu­lui aţi fost inspirat de un model real ? — Istoria şi legendele gruzine vorbesc despre nenumăraţi haiduci. Dar n-aş putea indica un prototip pentru Data Tutashia. In roman sunt o sută de personaje si nici unul n-are un model precis in realitate. Dar un prototip există : pro­totipul romanului meu este, dacă prototipele pot fi colective, poporul georgian. Despre ei este vorba în această carte. Am căutat ca prin toate personajele mele să vorbească despre fi­rea şi despre calităţile poporului gruzin. Iar dacă cititorii altor popoare, altor naţionalităţi încep să-l considere pe acest erou gruzin drept al lor, mie altceva nu-mi mai trebuie. Întîlnire cu CIABUA AMIREDJIB1 — Critica literară gruzină şi sovietică a discu­tat caracterul parabolic al cărţii, a definit eroul principal al cărţii ca un erou colectiv, ca po­porul gruzin ? — Cititorii instruiţi au inteles lesne acest lu­cru. Ei au mai inteles şi altceva : că acest erou fiind un erou organic pentru ţara lui este, poate fi, şi un erou universal. — O întrebare de istorie literară, „bibliogra­fică“ : ce ecou de critică a, avut cartea ? — Peste patruzeci de comentarii. — Audienţa de care s-a bucurat Data Tu­tashia la puţină vreme după apariţie a fost şi rămîne excepţională : traduceri în mai multe limbi sovietice, traduceri în ţările socialiste, un occident, un film de televiziune etc. Cînd scriaţi cartea anticipaţi succesul ? — Numai după ce am terminat romanul mi-am dat seama că este o carte bună. Nici prietenii mei care mi-au cunoscut cartea în manuscris n-au avut altă perspectivă asupra ei. Nimeni nu prezicea un asemenea ecou. Nici nu ne gîndeam că va fi tradusă in atîtea limbi și in nici un caz că va fi tradusă în limba română. Dar a apărut la orizont Marcel Petrișor care a pus la cale traducerea românească și așa am ajuns la cititorul român. — Dacă v-am ruga să vă opriți asupra unui fapt important de literatură gruzină contempo­rană, la ce v-ati opri ? — După mine cel mai important eveniment din ultimii zece ani este apariția prozatorului Inanisvili. Pentru că știe sa facă dintr-o intîm­­plare banală, anonimă, un eveniment pentru toţi oamenii. Este un prozator foarte sincer, care ştie să ridice totul la artă. Mai foloseşte şi o limbă georgiană fără rival, pe care n-o mai scrie astăzi nimeni, îl preţuiesc mai ales pentru că ştie să formuleze simplu idei înalte. — în România se citeşte multă literatură so­vietică, mai ales proză. Am remarcat mai ales prozele provenite de la „sibiriaci“ şi de la scrii­torii micilor republici. Este un fenomen care atrage într-adevăr atenţia ? Cum apreciaţi li­teratura lui V. Rasputin. Lili Promet. Ion Drută ? — L-am citit pe Ion Drută. Acesta a înţeles ce înseamnă să fii scriitor. Se cunoaşte că este dintr-o literatură care l-a dat pe Eminescu. A urmat inevitabila întrebare despre proiecte. — Acum nu-mi dă mina să scriu. Fac iar o călătorie de 5 zile, voi avea întrevederi, dis­cuţii. Cauza este romanul meu Data Tutashia. Jur să mi mă duc de bunăvoie. Am dat peste 60 de interviuri din pricina acestui roman. Me­reu zic că nu mai dau. Dar iată că iarăşi a tre­buit să fac excepţie. Este vorba de România unde am mulţi prieteni. Iată de ce dau acest interviu cu plăcere gîndindu-mă la prieteni ca Marcel Petrişor. Mircea Radu Iacoban, Dumi­tru M. Ion şi atitia alţii. — Totuşi este imposibil ca după Data Tutas­hia să fi renunţat la scris ! — Proiectez o carte care sa aibă aspectul unui memorial fără să fie o carte de memorii. — Cred că este cazul să vă explicaţi... — Cînd un autor işi propune să scrie intr-un gen, cred că el trebuie să caute o formulă virgi­nă a acestui gen. Ştim că memoriile sunt cele trăite de autor, cele văzute cu ochii lui. Insă eu aş vrea să scriu o carte care să nu corespundă numai acestor cerinţe ci să povestească cititoru­lui despre modul în care s-a format sufleteşte scriitorul ca autor al romanului Data Tutashia. Voi evita cronologia. Am șaizeci de ani. Mă voi cerceta, mă voi scruta, mă voi­­ examina pe mine. Voi căuta geneza caracterului meu. — Cînd va fi gata această carte ? — Greu de anticipat. — Ce ne puteți spune despre literatura ro­mână ? — Nu pot spune că eu cunosc literatura ro­mână. Am citit însă cărţi scrise de români. Cred insă intr-un lucru : nici un popor nu se dez­voltă unilateral, doar pe o singură latură a existenţei lui. Orice dezvoltare completă este o dezvoltare armonică. Ceea ce ştiu despre Po­porul român este că e un popor foarte vechi­ şi că timp de veacuri, in condiţii foarte grele, şi-a dezvoltat cultura în toate direcţiile şi domeniile. Poporul român este un popor însemnat pentru că el ocupă un loc cheie la răscrucea Europei cu Asia, şi-l ocupă de foarte multă vreme. Iată ceea ce este foarte important. Umplu lacunele mele în materie de literatură română cu aceas­tă idee generală despre vechime, despre dez­voltarea armonică, despre condiţia de popor de răscruce. Nu sunt multe popoarele despre care se poate spune că fiind popoare de răscruce sunt şi popoare vechi şi armonice ca dezvoltare su­fletească şi culturală. — România ar fi bucuroasă de asemenea oas­peţi. Doriţi să vedeţi România ? — Desigur. Doar suntem­ vecini. Ne desparte doar Marea Neagră, adică numai opt sute de ki­lometri. Nu i-am mai spus distinsului meu interlocu­tor că dincolo de mare se află munţii care in vechime se numeau tot Caucaz. Sper s-o des­copere alături de alte realităţi, pe care le in­tuieşte de la distantă, atunci cînd va vizita România. M. Ungheanu ! REVISTA STRĂINĂ • TINEREŢEA FILOZOFULUI se intitulează ampla recenzie pe care o dedică profesorul Sidney Hook primului volum al unei monumentale ediţii ce cuprinde articolele şi textele de mai mică im­portanţă din opera lui Bertrand Russell. Ediţia va reuni două serii, cea dinţii va cuprinde primele unsprezece volume şi va aduna lucrări de filozo­fie, logică şi matematică, iar a doua, de la volumul doisprezece încolo, va strînge celelalte materiale, referitoare la o foarte amplă gamă problematică. Alături de­ corespondenţă, aceste două serii de ma­teriale vor contribui în mod hotărîtor la contura­rea unui portret adevărat al strălucitului gînditor şi luptător pentru pace. Iată ce notează Sidney Hook„Scrierile de tinereţe din acest prim volum arată limpede că junele Bertrand Russell nu a fost un tip precoce şi nici un herald de revoluţii in­telectuale. Ele revelează imense capacită intelec­tuale, o acuitate mare şi predispoziţie pentru jeux­­d’esprit, dar nimic nu este comparabil cu realizările lui,de mai tîrziu“.. • UN ROMAN dedicat exploratorului John Char­les Fremont (1813—1890) se întitulează Dream West şi a apărut la editura Putnam, sub semnătura lui David Nevin. Lansat cu o vervă publicitară ieşită din comun, această carte părea menită să capteze pe cititori „ca un foc din preerie“, cum spunea un critic. După apariţie, recenziile par să con­firme mai puţin încrederea editorilor. Fremont a fost­ un personaj idealizat încă la mijlocul seco­lului trecut, în plină carieră. Personalitate con­tradictorie, cu ambiţii uriaşe pe scena socială, în acelaşi timp sarmeur şi provocator, el a frizat con­damnarea la moarte, în­tr-un răsunător proces de Curte Marţială, apoi a candidat la funcţii elective şi a sfîrşit într-o sărăcie demnă. Cronica lui Marcus Cunliffe din The New York Times Book Review consideră că David Niven nu a reuşit să evidenţieze antagonismele lui Fremont cu societa­tea americană a timpului său şi nici caracterul profund ambiguu al acţiunilor sale, atît în ceea ce priveşte explorarea Californiei, cît şi partici­parea sa la Războiul civil şi la campaniile prezi­denţiale. In încheiere, Marcus Cunliffe, el însuşi un istoric de mare prefigiu, notează următoarele: „De ce a fost sens la urma-urmei un roman des­pre Fremont, în loc de o biografie istorică? Nu cumva tocmai pentru că avem de-a face cu un caracter de roman ?“ • POETUL ORIGINAR din Jamaica, Louis Simp­son, unul dintre cei mai precoci artiști de după cel de al doilea război, a publicat recent două masive culegeri întitulate Aici trăiesc oameni, o selecţie ce adună lucrări din anii 1919—1983, şi Cea mai bu­nă oră din noapte, cu poeme rîci. Aceste cărţi măsoară distanţa parcursă de impe­tuosul şi strălucitul tînăr de altădată, caracterizat acum drept egalul lui Randall Jarrell în ceea ce priveşte viaţa omului simplu, unul dintre cele pipi venerate nume din poezia de limbă engleză. Poetul Alan Williamson scrie : „Cuvintele lui Walt Whit­man : „Eu sunt omul, am suferit, am fost acolo“ (Simpson ne-a dat o foarte afectuoasă, chiar dacă prea analitică imagine a bardului nostru naţional în poemul Walt Whitman la Muntele Ursului), această­ declaraţie patetică se referă şi la inabili­­tatea autorului Celei mai bune ore din noapte de a se distanţa de patosul vieţii celorlalţi“. Lăsîn­­du-se tulburat de problemele ultime ale vieţii, Simpson evocă în Universul fizic, o poezie din ultima sa carte, cum a primit cel mai sfenic răs­puns la marile întrebări. Soţia sa murmură prin somn : „Ai dus gunoiul ?“ Iar poetul replică : „Era un ioan... un fel de irelevanţă / ca un­ răs­puns al maestrului către discipolul / care îi pune întrebări încuietoare despr­e univers“. • UNELE REVISTE de cultură au introdus de curînd o serie de rubrici care atrag atenţia asupra celor mai frapante observaţii care apar în cărţile recenzate. Intre acestea am găsit următorul pasaj din lucrarea semnată de Cynthia Ozick la editura Knopf şi întitulată Arta şi ardoarea : „Extraordi­narul este facil. Cu cit mai extraordinar este Extraordinarul, cu atît mai facil , se­­arată : „facil“ . In sensul că'-- putem apr­opi pe 'întotde'niuna să-l. .re­cunoaştem... Extraordinarul nu te lasă să dai din umeri şi să treci mai departe. Dar cu ceea ce este obişnuit apar dificultăţi. In primul rînd, făcîn­­du-se atît de uşor de observat in jurul nostru tot timpul­­, obişnuitul este intr-o poziţie rea faţă de noi : aproape nu-1 băgăm in seamă. Ceea ce este obişnuit, tocmai pentru că este atît de obiş­nuit, ne face ignoranţi şi neglijenţi ;­­cînd ceva nu insistă să fie recunoscut, cînd nu sintem­ luaţi de gît sau loviţi in cap de o anumită prezenţă sau , de un eveniment, abia dacă bo­eam în­­seamă, sin­gurele lucruri care merită cel mai mult recunoş­tinţa noastră. Şi astfel ajunge la sensul cel mai adine şi la punctul principal în ceea ce priveşte lucrurile obişnuite : ele merită recunoştinţa noas­tră. Ceea ce este obişnuit ne lasă să ne trăim umanitatea din noi înşine ; nu ne sperie, nu ne provoacă, nu ne abate de la noi înşine...“ D­INTRE SCRIITORII AFRICANI cu reputaţie crescîndă se află şi D. O. Fagunwa, marele roman­cier nigerian, care a scris cinci cărţi în limba yoruba, vorbită de compatrioţii săi, din Nigeria. Traducerea în engleză a romanului pădurea cu o mie de demoni, semnată de un alt mare scriitor, Wole Soyinka, şi reeditată de curînd, a prilejuit o amplă discuţie referitoare la destinul excepţional a lui Fagunwa (mort în 1963). Criticii de astăzi consideră că opera sa se află în spatele tuturor marilor direcţii pe care s-a dezvoltat literatura nigeriană. O trăsătură mult discutată este humorul, dimensiunea comică a cărţilor sale, înlocuind ca­racterul deschis protestatar al primei generaţii de scriitori din lumea a treia. Este un umor bazat pe inteligenţă şi pe compasiune, cu ascuţişul în­dreptat împotriva tuturor schimonosirilor şi de­gradării idealurilor morale. Intr-un cuvint, un mare scriitor, aşa cum scrie şi marele specialist in literatură africană, Charles R. Larson. • UN SCRIITOR CONTEMPORAN din Guyana este Roy A. K. Heath, autorul romanului Kwaku sau omul care nu şi-a putut ţine gura. Criticii au apropiat această carte de capodopera lui V. S. Naipaul, O casă pentru Dr. Biswas. Un recenzent notează : „Heath a creat de fapt un bufon simpa­tic, foarte apropiat de personajul lui Naipaul, deşi îi lipsesc conştiinţa de sine şi intuiţiile lui Biswas despre situaţia sa ruinătoare. „Kwaku“ este o na­raţiune prea lungă în ceea ce priveşte descrierile de caracter şi prea scurtă in ceea ce priveşte con­flictele între ele. Eroarea constă mai ales în in­troducerea excesiv de amplă. Dar odată ce ai trecut de capitolele iniţiale, vei găsi o mulţime de satisfacţii de cititor, care pot să te implice adînc în desfăşurarea povestirii...“ • UN AMPLU STUDIU dedicat arhitecturii france­ze din secolele doisprezece şi treisprezece a publicat de curînd Jean Bony, însoţit de aproape cinci sute de ilustraţii, una dintre cele mai ample prezentări ale construcţiilor gotice. Criticul Robert Mark se referă în următorii termeni la această somptuoasă carte : Cu siguranţă că va deveni o lucrare de referinţă pentru cercetătorii artei medievale. Ea poate să intereseze de asemenea pe nespecialist, născîndu-se de fapt din conferinţe pentru publicul larg. Cartea îşi păstrează pînă la urmă caracterul oral, se simte că vorbele au fost spuse mai întîi, și abia apoi transcrise pe hîrtie, mai ales în in­troducerile destul de lungi și simple la fiecare . capitol“* v m SRI U! ■ ■ I­ i / E Luceafărul Revistă editată de UNIUNEA SCRIITORILOR din REPUBLICĂ SOCIALISTA ROMANIAL REDACTIA : București, Piața Scinteii nr. 1, tel. 17 32 09 ADMINISTRAŢIA : Calea Victoriei nr. IIS,tel. 50 .995 Tiparul executat la : 1.­ COMBINATUL POLIGRAFIC CASA SCINTEII REPERE ) Bibliotheca orientalis în C­ artea de sinteză este probabil cea mai valoroasă în Scripta Aramaica, efortul cărţii de a evidenţia interferenţele între culturi şi între formele de spiritualitate, precum şi acurateţea celor mai multe din echi­valenţe. Prin vastitatea preocupărilor sale, Con­stantin * Daniel face parte dintre oamenii de ştiinţă capabili să înţeleagă adînca întrepătrundere între culturi. Din acest punct de vedere, notele sale devin o mină de observaţii putînd conduce la cer­cetări extrem de fructuoase, în notiţa introductivă la capitolul Manuscrisele de la Marea Moartă se afirmă de pildă că relatarea la persoana întîi din Kohelet şi din Chochmai Slomo se datorează unei influenţe egiptene (p. 120—121). Cel puţin prima dintre aceste cărţi este un ecou tardiv al lui Iov, care a suferit indiscutabil influenţe egiptene. Mai mult, Kohelet poate fi considerat şi un produs al unei atmosfere impregnate de scepticismul gre­cesc, iar Chochmat Slomo i-a fost chiar atribuită lui Philon din Alexandria. Un foarte fin cunoscător al textelor, N. Saim, într-un sugestiv comentariu la Kohelet, îl considera un text specific tradiţiei sale, dar această opinie ar trebui nuanţată mult, după opinia noastră. Constantin Daniel sugerează cîteva analogii preţioase, care ar putea fi prelun­gite din punct de vedere istoric şi filologic. Desigur, observaţii de amănunt se pot face ade­sea, cu relevanţă destul de mare. Ne vom referi la un domeniu pe care l-am studiat mai amănun­ţit, acela al textelor mişnaice şi al conotaţiilor pe care le prezintă. în aceeaşi notiţă introductivă se vorbeşte la un moment dat de „minimi“, eretici, tinzîndu-se acreditarea sensului de eretic aparţi­­nînd sectei esenienilor, spre deosebire de naza­­reeni. De fapt, minimi însemnau chiar nazareenii, mai ales în secolele doi şi trei e.n., cînd acest apelativ ajunsese să aibă o nuanţă extrem de urîtă, peiorativă, datorită luptelor intestine, minim tinzînd să fie chiar sinonim cu „malşin“, adică delator (pentru că îi denunţa pe observanţii legii, ceea ce atrăgea mari persecuţii din partea roma­nilor), în timp ce Samuel cel Tînăr redactează chiar un blestem împotriva lor, la cererea lui Gamriel, introducîndu-l în formulele zilnice, toc­mai pentru a-i face pe minimi să se dea de gol, în cazul că ar refuza să îl pronunţe (v* şi A. D* maleh, Nouveau dictionnaire complet hébreu­­franţais, Edition „Yavneh“, 1961, vol. II, pg. 1 688— 1 689). Sigur că termenul îi desemnă şi pe ebio­­niţi şi chiar şi pe esenieni, dar în perioada mişnai­­că şi mai tirziu erau vizaţi mai ales nazareenii. Cînd se ajunge la literatura ghemarică, primul text avut în vedere de Constantin Daniel este Pirge Aboth. Noi am tradus acest titlu cu Tratatul părinţilor, urmînd tradiţia primei versiuni româ­neşti, datorată lui A.S. Gold, şi a celor mai multe versiuni în limbile moderne. „Pirque“ este de fapt o formă de status constructus (smihut) a cuvîntu­­lui care înseamnă „capitol“, iar „avot“ (la plural) înseamnă, „strămoşi“, părinţii fiind desemnaţi în ebraică prin „horim“. Numai ultima traducere pe care o cunoaştem, cea a lui Reinhold Mayer, in Der Babylonische Talmud, Wilhelm Goldmahn Verlag, ed. II, 1965, echivalează riguros cu Die Sprüche der Väter, adică „maxime sau sentinţe ale strămoşilor“, în germană pluralul însemnînd „strămoşii“. A. S. Gold spune că „avat“ ar fi „părinţi“, ceea ce conţine o mică eroare. Folosim „părinţi“, numai în sens foarte general, adică cei dinaintea noastră­­este cazul să facem şi o pre­cizare privind traducerea lui A.S. Gold. Exempla­rul pe care-l avem in faţă, din Seder Hatefilor, unde se află Tratatul părinţilor, la pg. 275—321, mi s-a părut a fi, datorită unor particularităţi or­tografice, dintre cele două războaie, dar o ediţie mai veche a apărut în ultimul deceniu al seco­lului trecut, Ordinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de aprobare a cărţii datînd din iulie 1898, iar ediţia a IlI-a pe care am cer­­cetat-o mai demult este din 1914. Prima formă a traducerii este deci mai veche. S-ar cuveni odată investigate mai amănunţit şi aceste ediţii, ele conţinînd date semnificative despre o tradiţie im­portantă de la noi­. Revenind la notele lui Con­stantin Daniel privitoare la Pirque Aboth, cercetă­torul român îl introduce în perioada ghematică, spunînd chiar că „a fost redactat în secolul al III-lea al erei noastre, iar capitolul asupra Legii a fost redactat mai tîrziu“. într-adevăr, numai pri­mele cinci capitole sînt din Mișna, adică cel puţin din perioada dinainte de 220, cînd s-a încheiat scrierea acestui text fundamental. Cel de al şa­selea capitol este singurul din perioada Ghemarei (din Baraita.) Primele cinci sînt însă mai vechi chiar decît primele două decenii ale secolului al al III-lea, iar Mişna nu trebuie amestecată cu Ghemara, tocmai pentru că cea din urmă este un comentariu la cea dintîi. în ceea ce priveşte tra­ducerea, avem o singură obiecţie mai importantă, referitoare la folosirea cuvîntului predanie. El are conotaţii din altă formă de spiritualitate, iar „kibel“ din original conţine sensul de primire incorporat mai tîrziu în „kabbala“. Prin extensie s-ar ajunge la multe Consecinţe terminologice ce ar ascunde înţelesurile adevărate ale lucrurilor. Nu am studiat ediţia Bonsilven folosită de Constantin Daniel pentru traducerea sa, dar aşa cum cunoaş­tem noi textul, el prezintă oarecari modificări faţă de forma românească. Oricum, am mai spus-o, realizarea unei noi versiuni este valoroasă în sine, cu atît mai mult cînd este atît de scrupulos lucrată cum sînt toate textele semnate de Constan­tin Daniel, Aurel-Dragoș Munteanu n­d CULTURA ROMÂNEASCĂ ÎN LUME . FLOREA FIRAN, profesor asociat la Universi­tatea din Pisa a susţinut în cadrul acordurilor culturale româno-italiene, la invitaţia Universităţii pentru străini din Perugia, comunicarea Eminescu şi romantismul european. Senatorul Giorgio Spitella, rectorul Universi­tăţii perugiene, prezent alături de un însemnat nu­măr de cadre didactice şi studenţi, a apreciat co­municarea drept încă un prilej de cunoaştere a literaturii şi poporului român. Ambasada Română din Italia a donat cu această ocazie un apreciabil număr de cărţi româneşti bi­bliotecii Universităţii din Perugia» • O MANIFESTARE CULTURALA a avut loc la Biblioteca română din Roma, cu prilejul căreia profesorul George Ivaşcu, directorul revistei România literară, a trecut în revistă marile di­mensiuni ale literaturii române din ultimele de­cenii, analizînd trăsăturile specifice ale acestui moment de expansiune culturală. La rîndul său­, poetul şi traducătorul­­ din literatura română Elo Filippo Accrocca s-a referit pe larg la fenomenul literar actual din ţara noastră. Poeţii Raffaela Sperat, Ettore Violani şi Elio Filippo Accrocca au citit din versurile proprii dedicate ţării noastre, iar profesoara Rosa del Conte a recitat poemele consacrate Italiei de către Lucian Blaga. Profeso­rul George Ivaşcu s-a întîlnit de asemenea cu studenţii de la Universitatea din Roma unde a pre­zentat­ o prelegere consacrată dezvoltării presei româneşti în ultima perioadă. • LA CASA PRIETENIEI POPOARELOR din Moscova o seară omagială a fost dedicată celei de-a 125-a aniversări a zilei de naştere a marelui actor, regizor şi profesor, Constantin Nottara, în cadrul acestei frumoase manifestări. Mihail Fried­man, cercetător ştiinţific la Institutul de slavistică şi balcanistică al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S., traducător din limba română, Tatiana Silanikieva, profesor de limba română la Institutul de relaţii internaţionale şi Ion Zbîrnă, consilier al Ambasa­dei române din Moscova au prezentat o suită de comunicări privind viaţa şi activitatea lui Constan­tin Nottara, referindu-se pe larg la marele său rol în ce priveşte stimularea dramaturgiei originale şi contribuţia sa la formarea unor mari actori ai scenei europene, în încheierea serii omagiale, artişti de la Teatrul mare din Moscova au prezen­tat un program artistic care s-a bucurat de succes. • ARTA ROMÂNEASCA CONTEMPORANA a cucerit, încă o dată, sufragiile publicului finlan­dez. în oraşul Kuopio a fost prezentată o expo­ziţie de pictură şi sculptură contemporană româ­nească. Cu acest prilej, Jouko Tuominen director pentru muzee şi expoziţii din cadrul municipali­tăţii oraşului, a analizat împrejurările în care po­porul nostru aniversează 40 de ani de la 23 August 1944, evocind relaţiile prieteneşti de cooperare dintre ţara noastră şi Finlanda, subliniind rolul important al acţiunilor culturale pentru mai buna cunoaştere a celor două ţări şi popoare. Vernisa­jul expoziţiei s-a bucurat de un amplu succes, cu participarea a numeroşi oameni de cultură şi zia­rişti, precum şi ai membrilor Filialei din Kuopio a Asociaţiei de prietenie Finlanda — România. • TÎNARA VIOLONISTA Liliana Ciulei Atana­­siu a cunoscut un frumos succes la recitalul pe care l-a susţinut în cadrul unui program care a avut loc la Biblioteca română din New York. Vio­lonista a interpretat lucrări de George Enescu, Tiberiu Brediceanu, Vasile Filip şi din reperto­riul străin, fiind acompaniată la pian de către Tad Ganger. In cadrul manifestărilor care au loc la sediul bibliotecii a fost de asemenea verni­sată expoziţia de pictură a lui Alexandru Chira. acasă Toate întimplările au patrie şi miros specific C­ele vesele miros a vin luminat, a hanuri peste care ninge şi din lemnul fiecăreia din ele îşi clădeşte viaţa un cireş sau un mesteacăn. Cele urîte se culeg din stele negre şi miros a blestem săltîn­­du-se fălos din putregaiuri. Acum, cînd plec de-a curmezişul Europei (sint născut pe dunga plecărilor, tot aşa cum un şef de şcoală e născut pe dunga imbecilităţii), mă simt îndemnat să amestec in mirosurile verii iz de întîmplări balcanice. — Eram elev la liceul militar Iaşi (refugiat la Cimpulung Muscel). 1947. Secetă. Foamete cumplită. Umblam veşnic flămînd şi hăituit de ideea că nu voi mai apuca o zi să măninc pe săturate. Intr-o duminică m-a invitat la masă colegul de bancă, pe mine şi încă patru elevi. El locuia in oraş, fiu al unui ofiţer superior. Ni s-au servit două feluri de mîncare pe fundul farfuriilor, iar după aceea am fost trecuţi într-o cameră alăturată mare şi friguroasă şi puşi să infăşurăm mere în foi de hîrtie cerată. Provizii de iarnă. Cred că niciodată n-am în­ghiţit mai mult un sec. Timp de patru ore ofi­ţerul a stat cu ochii pe noi şi nimeni n-a în­drăznit să muşte dintr-un măr. Atunci s-a deşteptat in mine , o lighioană care nu va pieri niciodată. De aceea, cîteodată, iarna, merele îmi miros a lup încolţit. — Oraş de provincie. 1948. Sunt naţionalizate uzinele, fabricile, farmaciile, inclusiv teatrul particular de pe strada principală. Teatrul rămine cu porţile închise pînă-n toamnă. In septembrie e numit director un om de bine care pune in scenă mici piese cu subiecte din actua­litate. Treaba merge bine (teatrul respectiv a dat, de altfel, mari figuri ale scenei româneşti) şi de Anul Nou trupa serbează revelionul in costumele din piesa Alexandru Lăpuşneanu. Peste noapte, Motoc a fost ucis şi Lăpuşneanu otrăvit. Niciodată nu s-a aflat cine a făcut-o. A ce miroase crima nedescoperită ? Mă întreb mereu și nu găsesc răspuns. — Intr-un compartiment de tren (trenul stră­­bătea cimpia), un bărbat trecut de jumătatea vîrstei isi povestea necazurile in fata a trei doamne. Ti se încîrcena carnea, ascultindu-1, prin cite suferinti trecuse ! Mă uitam : vorbea in zadar, nu stîrnea nici măcar un suris de compasiune. Dar cind a ajuns să spună că i-a murit ciinele, cele trei doamne au izbucnit in lacrimi amare. In clipa aia mi s-a părut că miroase a cîine ud care a trecut rîul spre stîna îngerilor negri. — Frica e jefuitorul onoarei. Cei siliţi de viată s-o adopte ca mod de existentă au văzut, fără îndoială, fata morţii... Eram trei prieteni. Unul dintre noi urcase aproape pînă unde nu se poate ajunge şi căzuse. Era blind, frumos, demn. In zilele cind ne intoxica plictiseala ce se lasă uneori deasupra Bucureştilor, coboram in pivniţa unui restaurant din centru şi jucam ping-pong. Mai veneau acolo şi-o turcoaică blondă şi-o olteancă brunetă. Jur împrejur, pe rafturi, zeci de borcane cu struguri muraţi, hamsii, măsline, ciorchini de banane, lăzi cu portocale şi lămîi. Jucam pe vin sau pe poveşti. Cîştiga, mai tot­deauna, Ion Băieşu. L. — celălalt prieten — pierdea cu incintare, pentru că vroia să po­vestească. Durerea, ca un delfin jupuit, se cerea scoasă la mal. Poate că noi eram cozile de păun care-l fascinau. L. fusese însurat cu fata unui om ilustru. Ca putere, zic. Socru-su, care nu-l primise niciodată nici in casă, nici în vorbă (fata lui contractase o căsătorie morganatică !) punea să fie arestat mai in fiecare seară si eli­berat dimineaţa. Vreme îndelungată. Ani de-a rîndul. Doi ciini îl păzeau să n-adoarmă. Doi ciini şi un ciomăgar... Intr-o zi, mergind să-l luăm pe Băieşu ca să jucăm ping-pong, la in­tersecţia străzii C. A. Rosetti cu Alexandru Sahia, L. s-a atirnat deodată de braţul meu şi n-a mai vrut, n-a mai putut să facă un pas. Tremura, respira precipitat şi mirosea a pu­cioasă. Frica-l paralizase. Ce se-ntîmplă ? l-am întrebat. Ala de colo — şi mi-a arătat un bătrin ciolănos, lustruit şi înecat in pustiul unei fe­restre la care se vindea borș — ăla mă aresta... El, ăla... M-am smuls din strinsoarea lui L. și m-am îndreptat spre bătrin. — Il cunoști pe omul de peste drum ? i-am strigat. Ne observase și­: domnule, aveam ordine precise, ce-s eu vinovat !? A intuit c-aş fi vrut să-l scuip şi mi-a luat-o înainte , domnule, să ştiţi că atunci cind ii lăsam liber o noapte, şi L. mergea să petreacă, împreună cu soţia, într-o casă din mijlocul unui parc, socrul lui îmi ordona să fixez o scară de pe­retele salonului in care tinerii dansau şi urca să-l vadă pe L„ fără a fi şi el v­ăzut. înţelegeţi cum e viaţa ?... N-am găsit altă prostie mai bună de făcut decit să-i smulg din miini sticla de borş şi s-o sparg de rigolă... Mirosea acru a rărită zăcută. După amiază, cei trei prieteni am mers la un meci pe stadionul Republicii. Juca Rapidul, în pauză, ne-am dus la bufet. (Pe-atunci se îngăduiau pe stadioane băuturi spirtoase). Dă­dusem de dușcă vreo cîteva pahare, cind de masa noastră s-a apropiat un bărbat de vreo cincizeci de ani, spătos, jovial și i-a dăruit lui L. două sticle de vin : luați-te cu plăcere, vă rog. De la cine ? a-ntrebat L. De la cel ce fusese desemnat să vă împuşte. Oh, bine că ne-a luat-o timpul inainte ! A ce miroase un om care trebuia să te împuşte şi e fericit că n-a ajuns s-o facă ? A munţi, a iarbă coaptă, a minunea lui Dumnezeu, a peşte fript pe cărbuni, a iasomie. In nici un caz, insă, nu miroase a mere. Giuvaierele toamnei, care sînt merele, i-au frînt viata lui L. Microbuzul in care călătorea, cu alti şase prieteni, s-a izbit de-un camion transported mere... şi de atunci, uneori, pentru mine, merele au miros a colt de lup. Fănuş Neagu

Next