Luceafărul, ianuarie-iunie 1984 (Anul 27, nr. 1-26)

1984-06-23 / nr. 25

POSTA REDACŢIEI de Ion Gheorghe ! VINI DUMITRESCU GABRIELA : Ziceţi în P.S. : „Aş dori, să aflu dacă poezia este cumva una dintre cheile sufletului meu, cu care aş putea deschide porţile celorlalte suflete“. Sunt şi broaşte-n care se rup cheile, dar vorba aceea, fac să fie, că broaşte destule... Reţinem, frag­mentar, „Tristeţi albe“ : „Iubito / Din mine cad / Fulgi mari, / Pufoşi / Albi, / De zăpadă, / Nu mă urt / ... / La ferestrele sufletului meu / Du-te / Şi te rog nu plinge. / E semn / că / Doamna Albă / S-a cuibărit / Veşnic / Şi-n casa mea“. In întregime Pasărea albă : „Am coborât cu teamă / In trupul meu / (Odată, tot ce nu-ţi plăcea ţie / Am încuiat în mine) / Un tipăt scurt am mai putut scoate / In loc de întuneric / Zărisem aripile unei păsări albe. / Moarte“. Mai trimiteţi. FLORIN FILIPOIU : Toată Liniştea poetu­lui, aceasta este : „De-aş mai găsi cîmpia cu malul străveziu“. Neexplicaţia este o nepoezie : „Mă apasă nepăsarea pe suflet / Ne prinse la­crimi cad înainte / Pe ne­săpate încă morminte / De rari eroi neucişi din greşală / Ne vindecaţi de-o romanţă boreală / Mă neîncred în aprin­se cuvinte / Stau într-o zonă mai nefierbinte / Ne risipit în risipa totală“. Ne trimiteţi ne alte poezii ne poezii altele ne­­ trimiteţi. BILC GAVRILA : In P.S. insistaţi : „Cu pri­vire la poezii, vă rog ca răspunsul să fie cate­goric : da sau nu, ca să nu mai pierd vremea (în cazul că nu merită)“. Poeziile fiind însă de genul feminin, ca păcătoasă natură a omului mai pu­ţin tranşantă întru da sau nu, uite că nu ne dau voie . Mai întîi reţinem din Proiect de primă­vară, acest­­precept maramureşan : „cînd cîntă cucul, poţi umbla desculţ“. Mai apoi se reţin versurile : „Sădeşte în iarna din tine cîţiva co­paci“ (...) „Pe dungă de jos de pe zare / şi ca totul să fie cit mai firesc / ţine o monedă in flăcări /pină la înroşire apoi arunc-o / pe ori­zont : un fel de soare roşu, fierbinte“. Acestea şi numai acestea, ne obligă să vă spunem cate­goric : nu pierdeţi vremea , că în tot cazul, me­rită ! VALERIA POPA : Vă sărut mina pentru poezia „Iasomie“ pe care mi-aţi dedicat-o. Insă v-au reuşit celelalte : cea închinată poetului Nicolae Tăutu, în strofa : „Se coc roadele ne­maivăzute / Soarele acoperă întregul pămint / Cu florile soarelui / Ca un dor de aur“. Floa­re de lumină, dedicată poetei Constanţa Buzea: „Văzîndu-ţi lumina / un zeu rănit / te-a strigat / ... / tot ce atingi / are mireasmă de fruct ce­resc / umbra ta statuie de aur“. In întregime, Desăvîrşire, dedicată poetei Ana Blandiana : „Cămaşa din fir de crin / adie pe trup / de cind te-ai născut / şi din tărîmul zînelor / unde totu-i din ameţitorul crin, / în zori cîmpul / pe unde s-au jucat / e-mbălsămat / şi nu ştii / de ce eşti tristă“ — Reţinem şi din Cu marea pe umeri : „A-nverzit duhul de piatră / privighe­torile liniştea tac / cîinii întunericului latră / de mine încet mă desfac / ... “ M-a frînt m-a bi­ciuit / frunză smaraldă / In palma ta caldă“. Din celelalte : „Nefericire / ai dat numele tău de moarte tinereţii mele“ (...) „Zborul acesta / te va duce / printr-o apă de safire / unde nu poţi intra, moarte / oricît ai fi de subţire“. ARINA : Reţinem poema firavă Alunii : „au înflorit alunii... / parcă-ar plinge / cu lacrimi galben-verzui / sau brune / sau de sînge-nche­­gat (...) stau atîrnate-n pleoape / și gata sînt să cadă“. Michelangelo, mai viguroasă : „De veş­nicie-mi pare că cioplesc / muntele acesta de marmură ! / Cineva s-a născut, cineva a murite supune-te marmură ! — / un soare s-a stins un ocean a secat, — înmoaie-te marmoră ! — / dalta din mîini mi-a scăpat / şi despică nemărginirea / palmele mi-s pline de aşchii / iar pe pleoape, mi s-a aşezat colbul ; / îndură-te, piatră, dez­­leagă-ţi robul“. Tot întreagă, poezia fără titlu : „La lună cimitirele nu sînt cartiere de lux / unde fiecare îşi etalează averea ; / ţăranii nu vor să doarmă-ntre ziduri, / nu le e frică de ploi, sau zăpezi / şi nu se-nvelesc cu lespezi de marmoră / Pentru ei , flori fără rădăcini / nu putrezesc în vase de sticlă / Ţăranii se întorc în pămint / şi prin iarbă, copaci sau prin flori / din pământ, înspre cer se ridică... / La ţară mi­roase a piine şi sare, / Porţile sunt totdeauna deschise / iar apa nu e pe bani“. Mai trimiteţi şi staţi la fereastră, o să vă facem semne. GEORGE BÂICOIANU : De-un tradiţionalism frumos şi demn, acestea : „Se primenesc stră­­bunii-n haină nouă / Iar stupii s-au mutat acum în cramă / Mai poartă ţara colier de rouă / cind trece toamna-n voalu-i de aramă“. Şi ver­surile : „Eu m-am născut la ceasul cînd lumi­na / De-abia se coborîse de prin meri“. Celelalte,­­ toate celelalte, nu. Insă mai trimiteţi. MUNTEANU DAN : Atît : „Numai a ta um­bră a rămas / Privind la fulgii de zăpadă“. Şi numai atît : „Foşnetul frunzelor din copaci / Se auzea pe-aproape / Vîntul bătea uşor dibaci / Aducind o boare-n pleoape“. Dar mai mult, nici un cuvint. Mai trimiteţi, totuşi. P.S. Nu mai puneţi timbre în plic. Abonaţi-vă la Luceafărul şi urmăriţi Poşta redacţiei. LEON MANUC : Ziceţi în bileţel : „Aş vrea să ştiu cum stau : pe scut, sau sub scut ?“ Răs­pundem : Scutit de tot, dar mai trimiteţi. ORESTE : „Sonetul II“. Pozitiv : fluenţa. „Coboară seara-n valea-ntunecată / cu turmele de ginduri străvezii / uimit asculţi cum albia secată / spune povestea verbului a fi / o inimă în veci nevindecată / o-nvăluie un nor de nos­talgii / ar vrea să tacă şi ar vrea să bată / şi ar mai vrea să poată-ntineri“. Aibe tăceri-ade­­vărată pace / peste colina blîndă se aşează / dar stă de veghe lingă cel ce zace / înalt şi negru îngerul de pază / e umbra unor ani de-odinioa­­ră / e pentru mine singura comoară“. Dar e to­tul foarte desuet : staţi mai de-o parte că se uită criticii la noi. ANIŢEI STELA ELENA : „Şi aşa privin­du-ne, / Să uităm că afară ninge, / Că fulgii se aşează pe noi“ — dar după aceea scrieţi mai mult s-aveţi ce trimite. MICLIUC SYLVIA : Din „Neimplinire“ : Mi-aş fi dorit să fiu o floare, / Floarea lui pre­ferată. / Să mă rupă şi să mă pună la buto­nieră, / Sus în dreptul inimii / Şi eu, în loc să mă veştejesc / Să înfloresc pe zi ce trece , Mi-aş fi dorit să fiu o amintire (istorică) un­­ anotimp, o floare / Dar fără să ştiu am devenit o umbră / Am devenit umbra lui“. Va trebui să deveniţi o mai asiduă cititoare de poezie, căci în Dans de dragoste acestea : „Iţi cade un fulg de nea pe ochi şi clipeşti / Şi astfel îmi dau seama că eşti real“ — ceea ce ne îndreptăţeşte să vă cerem mai mult. TOPOR VASILE : In bileţel, vă recomandaţi : „Mă numesc Topor Vasile, locuiesc în Galaţi, şi am hotărît să vă otrăvesc. Fiind un sadic, o voi face lent. Prima doză o trimit de încercare. Nu-i cunosc efectul, este primul­­experiment“. Vă răspundem : am prins „Incendiatoarea“ în „Capcana" din „Peisajul rustic“ începe un „Pe­lerinaj", cam aşa, „Cu două aripi"­­. — „Mă închin şi îmi plec pupila pe un butuc / Şi strig: tu, femeie / Ard picioarele eşafodului / Flăcă­rile se unduiesc / Graţioase, ca o tornadă, / Şi strig : tu, femeie, / Ochii tăi mă ard / Nu este adevărat, / Arhimede nu avea oglinzi, / Doar ochii de femei / Şi strig — tu, femeie, / Aud securea / Regii nu mor niciodată stupid“. 2. — O, singurătate de prototip / Aflat, în lucru / Boabe de aur mănîncă / Doar pasărea măiastră. / Adormisem cu o sfoară în mină“ 3. — „Sec­ţionind cerul cu aer de rază / Plin de impor­tanţă şi virgin ca o virgulă nefolosită / / Trag finalui un picior în coaste / Nu ai cumva o cană ? / Eu nu beau femeia din pumni“ 4. — „Vino, mi-ai spus, / Şi trupul tău, mănăstire / făcut, / Ascundea în icoane / Rănile drumului / Mîngîiate de piciorul desculţ / Vino, mi-ai spus / Să-ţi legeni dorinţa / In apele odihnelor de han / cu preţuri fixe“ 5. — „Iubirea noastră — / Mit cu aripi prăfuite. / Mă întreabă cîteodată stînga / Dar dreapta, oare ce face, / întreabă stînga : / Dreapta ce face ? / Nu ne-am văzut de la Pilat“. Dacă nu sînteţi un lăudăros, mai trimiteţi. MARIAN GRIGORE :De vreme ce sînteţi, cum ziceţi : „un cititor consecvent şi cu vechime al revistei Luceafărul“, v-am ales la Antologie Ipoteza, Singur, Portret, Despărţire, Crepuscul, Dorul iubitei, Transfigurare. Rămîneţi consec­vent cu noi și­ atunci veți fi și cu dv. deopo­trivă statornic. Resurecţia lirismului Urmare din pag. 1 „restrictiv“, ci „aglutinant“ , de aceea vom des­coperi, chiar numai intr-un ciclu (Parabole civile), o suită întreagă de motive, de la ab­sentă, destrămare, amintire la prezenţa „muş­cătoare“, sarcastică a individului circumscris raţiunii universale. „Destin individual“ semni­fică în Hanibal osmoza unor atitudini conside­rate ireconciliabile : suferinţa erotică şi împli­nirea civică. Al doilea mare moment resurecţional din poezia de după Eliberară este reprezentat de apariţia şi influenţa decisivă a liricii lui Nicolae Labiş. De efectul acesteia asupra unei excep­­ţionale serii de autori lîfici. Ea poate fi şi trebuie­­ interpretată în afara mitului creat, a legendei Labiş“. A rezuma importanţa lite­rară a lui Labiş la mitul prezenţei sale, a con­tinua să-l priveşti din unghiul sfîrşitului său tragic, a considera cărţile lui doar premisele unei opere şi nu opera sînt desigur naivităţi. Poezia lui Nicolae Labiş este o uimitoare sin­teză creatoare, un moment dialectic crucial pentru poezia nouă apărută în deceniul al şap­telea. Structură romantică. Nicolae Labiş în­făptuieşte o acţiune clasică pentru lirica ac­tuală. In acest fel ne apare, în plin deceniu proletcultist, patetismul Primelor iubiri (1956) şi al Luptei cu inerţia (1958). Poeţii de la mij­locul decadei anterioare nu erau mai puţin pa­tetici. Timbrul lor viza însă cu ostentaţie în­noirea boemă a formulei lirice, ocolind, cu re­zultate remarcabile, un întreg mod de rostira lirică românească. Nu s-ar putea cu nici un chip vorbi de eminescianism, arghezianism, bla­­aianism etc. la Tonegaru, Geo Dumitrescu sau alţii, în sensul „metamorfozei fabuloase“ a unor principii poetice. „Libertatea de a trage cu puşca“, temerară, se vrbia şi absolută. Momen­tul Labiş reînnoadă romantismul eminescian racordîndu-l la entuziasmul timpului său­ re­voluţionar. Nu atît „simbolul necesar al unor creatori care se vor afirma după vulcanul erupt interesează, cu­ conţinutul pe care el îl valo­rifică. Acest conţinut ni se pare tocmai reeva­luarea angajării artistice de factura ciană. In opera sa Nicolae Labiş este artistul total, antrenînd un efort de cunoaştere a sine­lui in raport cu universul prin excelenţă pro­blematizam în linia angrenării cosmice — evi­dent romantică. Este o atitudine care depăşeşte individualul , o atitudine, deci, tipologica, pa­­trunzînd în adîncul vastelor spaţii consacra­­toare ale imaginarului. Eul liric este identita­tea topită extatic în univers : „Azi sînt îndră­gostit. E un curcubeu / Deasupra lumii sufle­tului meu. / Izvoarele s-au luminat şi sună / Oglinzile ritmîndu-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vuiesc fără furtună / într-un ameţitor, sonor balans, / în vii vibrează struguri străvezii — / Cristalurile cîntecelor grele — / Şi stropi scă­părători de melodii / Ca rouă nasc in ierburile mele./Eu curg întreg in acest cmtec sfint/ Eu nu m­ai sint, e-un cîntec tot ce sunt. ^ (Pri­mele iubiri). în frenezia aceasta exista deopo­trivă suprema împlinire ontologica şi motivaţia orfică a cunoaşterii. Clasicizarea acestei acțiuni se face in plină evoluție, în evoluție dialectica. «Zilele Mihai Eminescu» • Intre 15 şi 11 iunie 1984, Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Botoşani, impierea cu Uniunea scriitorilor din Republica Socialistă România şi Comitetul judeţean U.T.C., au orga­­nizat cea de a Xll-a ediţie a „Zilelor Mihai Emi­­nescu“, dedicate împlinirii a 95 de ani cerea poetului in eternitate. La manifestări au participat scriitori, oameni de artă şi cultura din toată ţara. Scriitorii au fost primiţi de tovarăşa Ileana Jalbă, prim-secretar al Comitetului de partid Botoşani. Manifestările au debutat cu festivitatea de pre­miere a laureaţilor concursului de creaţie literară Porni Luceafărul“, deschiderea expoziţiei de artă plastică „Omagiu lui Mihai Eminescu“, şezători literare „Dintre sute de catarge şi f­­estivalul cu­ poezie şi muzică „Tot mai citesc măiastra-ţi carte“. In celelalte două zile, au avut loc: Colocviul ştiinţific „Eminescu — patriotul“, lansări de cărţi, vizite la casele memoriale „Mihai Eminescu“ şi „George Enescu“. La concursul de creaţie literară „Porni Lucea­fărul“, au luat parte 131 de creatori din 30 de judeţe şi din Municipiul Bucureşti. Juriul a acor­dat următoarele premii : Ioan Dumbravă, Premiul Editurii „Junimea“ ; Constantin Bojescu, Premiul Uniunii scriitorilor ; Petre Tănăsoaica, Premiul C.J.C.E.S. Botoşani ; Victor Mitocaru, Premiul „Convorbiri literare“ ; Ioan Nistor, Premiul „Ate­neu“ ; loan Pintea, Premiul „Caietelor botoşă­­nene“ ; Val Cureliuc, Premiul special al juriului. De asemenea au mai fost distribuite menţiuni celor care au prezentat lucrări de bună calitate. Gelu Stoicescu CENACLUL DACIA FENIKS. Cea de a V-a şedinţă a Cenaclului Dacia Feniks, sub conducerea poetului Ion Gheorghe, se ţine pe data de 30 iunie a.c. ora 16:30, în sala din str. Biserica Amzei nr. 7. Vor citi : Mircea Stâncel, Mariela Rotaru şi Costel Bunoaica. Sunet şi lumină , Constantin Dracsin a­vea ceva aparte în poeziile sale — ceva ce scăpa privirii la prima vedere, nişte elipse sau umbre adin ei, cumva nepotrivite cu cim­pia însorită a satului Draxini din moldove­nescul Băluşeni — şi doar la sfîrşit, deschi­­zindu-i uşa redacţiei, la plecare, am înţeles siguranţa lui ; poezia era cu adevărat o pre­lungire a fiinţei sale, modul lui de viaţă şi nimic altceva. Aşa a debutat Constantin Dracsin, la 25 decembrie 1970, în „Clopotul“ din Botoşani, cu două poeme ca nişte defi­­nitive cărţi de vizită : Braţele de lut şi Făptura... După cartea de debut. ..Poezii“ (Albatros, 1981), are predată, în perspectivă (şi in curs)­, de apariţie, volumele : „Singurătatea sîm­­burelui“ (Junimea), „Canionul infinit“ (Car­tea Românească), „Cuvintul soldatului în rezervă“ (Editura Militară), „Locul ştiut“ (Editura Eminescu) şi „Apa geometrică" (Albatros), ultimul cu ilustraţiile autorului. Cu ilustraţii ? După ce-l prezentasem, atunci, ca poet, acum Constantin Dracsin ni se destăinuie, emoţionant, ca grafician. Faţă de uşurinţa cu care luăm noi creionul între degete şi mîzgălim pe hîrtie cite ceva, dese­nele lui îmi apar din nou ca o prelungire a fiinţei sale poetice, ca un alt mod de a-şi insufleţi universul, în lumina unei teribile puteri de muncă şi transfigurare, in sunetul pur al voinţei şi vocaţiei lui de excepţie... Alex Rudeanu In numărul de astăzi al revistei­­ desene de Constantin Dracsin. O­ peraţiunea de absolutizare a creaţiei „de exil“ nu putea să nu aibă şi con­secinţe de natura istoriografiei lite­rare : necesitatea exemplelor notorii împinge, desigur, la orice mistificaţii. S-a ob­servat că atît Brâncuşi cit şi Enescu deveniră, pe moment, „mari exilaţi“ deşi n-aveau legă­tură cu aceasta . Ion Codru Drăguşanu „îngro­­şă“ postum rindurile străvezii ale „europeni­lor“, însă din nefericire nu e un mare scriitor. In materie de literatură, „creaţia de exil“ ar fi trebuit ilustrată c­u alţii, mai însemnaţi, şi din laboratoarele diversiunii au ieşit în fine două nume : Caragiale şi Panait Istrati. Nimic nou, aparent, numai că persistenţa în a „caragiali­­za“ literatura română de azi nu are o altă semnificaţie. „Argumentul Caragiale“ părea să preocupe încă din 1962 pe Monica Lovinescu, care se zbătea să-l analizeze pe scriitor in aşa chip incit să-l descopere cu forţa analogii contem­porane. Mai apoi, Paul Goma ii cita drept precursor şi se sforţa să vorbească mitocăneşte, ca un personaj caragialian (ceea ce nu-i era prea greu). Maimuţăreli in felul caragialesc practica şi Virgil Tănase, care vorbea prosteş­te ca in „Momente şi schiţe“, însă caragialiada „Europei libere“ era pe­­atunci abia la început. Virgil Ierunca se folosea, perifrastic, de titluri caragialiene („Poezia faţă cu reacţiunea“) . Horia Stamatu aşeza, in precursoratul lui Paul Goma, şi pe I. L. Caragiale, deşi legăturile nu se pot face nicidecum. Anneli Ute Gabanyi nu-l putea evita, bineînţeles, pe I. L. Caragiale din prezentările ei, mistificatoare, de istorie literară românească. Brusc, crescu in grupul „Europei libere“ şi interesul exegetic faţă de opera caragialiană, fenomen care ar merita, prin conexiuni, un studiu mai atent. Un Alexandru Mircea­ dezvă­luia în opera dramaturgului, „arta de a face un grăunte de bine“, nu departe de sugestii mai vechi, din critica românească. Tot pe atunci Nicolae Niculescu (un anonim) credea că a descoperit „secretul“ „Scrisorii pierdute“. . Să desluşim o „exegeză“ cum este aceasta, întru­­cît semnificaţiile ei pot lumina mai apoi. ,,ca­­ragialismul“ furibund al grupului parizian. Co­mentatorul a întreprins un studiu, cum se fac azi destule, de contemporanizare forţată a unui autor. Modelul tuturor este Jan Kott, cu „Shakespeare, our contemporary“ însă acela avea cel puţin temeiul tipologic întrucît atît Shakespeare cit şi „modernii“ ilustrează un arhetip baroc. Mai înainte de el, Robert Bra­sillach interpretase pe Corneille prin Nietzsche, „existenţializarea“ numeroşilor autori antici sau baroci s-a făcut şi ea ; alţii au crezut că descoperă la Horaţiu versuri „futuriste“ etc. Mania precursorilor nu se absoarbe totuşi pe deplin în asemenea contribuţii care nu ţin de­loc seama de istoria formelor şi a conştiinţei estetice. Practic o astfel de metodă care deve­nise intr-o vreme cheie universală funcţionează cam în acest fel : se studiază 3—4 autori con­temporani, de preferinţă mai complicaţi spre a putea fi interpretaţi in felurite chipuri, şi apoi, pornind de la opera lor se stabilesc asemănări cu aceştia in creaţia unui clasic. Acel clasic se cheamă că a fost „contemporanizat“. Nu intru în amănunte metodologice însă observ că pro­cedarea e greşită : înainte de a stabili „mo­dernitatea“ unui autor mai vechi este nevoie de un model comparativ de „modernitate“, alt­fel nu facem decât să absolutizăm abuziv de­taliile. Interesant este că o asemenea soluţie nu plăcea grupului diversionist care era de părere că am avea a face, prin aceasta, cu o „rescrie­­re“ manipulată a istoriei, procedeu, adică, neo­­proletcultist. Ceea ce atacau ei nu era însă aceasta ci stabilirea de serii istorice întemeiată pe o viziune omogenă asupra unei culturi na­ţionale (idee foarte corectă, în definitiv). „Re­­scriere“ conjuncturistă e, de fapt „moderni­zarea“ abuzivă a unor clasici, în plin spirit diversionist. N. Niculescu în­cepe prin a găsi la I. L. Caragiale o viziune „carcerală“. Totuşi, una e să a­i despre o lume reprezentarea sociologică a unei reţele de re­laţii şi alta — să echivalezi lumea cu o puş­cărie (exegetul nu-şi bate capul cu asemenea lucruri). Apoi, omul descoperea „cinismul“ ca metodă literară („realismul cotidian“ al Moni­­căi Lovinescu nu susţine altceva), însă Cara­­­giale nu rămînea definitiv cinic ci căpătă şi trăsături dostoievskiene căci N. Niculescu de­tecta aci geniul „creştin al împăcării“ (? !): „credinţa“. Un Caţavencu mistic, un Agamiţă credincios, un Trahanache ros de fricile iadu­lui — iată idei de tot uşuratice. Ce ar fi, aşa­dar, „O scrisoare pierdută“ ? Răspunde N. Ni­culescu : sufletul românesc­­,în toată minunata lui dulceaţă şi creştinătate“. Omul compusese un eseu mai întins, pe capitole, studiind pe rind „Formă şi fond“,.­„Neseriozitatea“, „Stilul românesc“, „între Apus şi Răsărit“, „Era şme­­­­cherilor“, „Autocenzura“ etc. Aşa se proceda­­ la asimilarea „modernistă“ a lui Caragiale însă era, cu totul, o aiureală. Cu exegeze de acest calibru diversiunea realiza, e adevărat, foarte puţin, aşa că s-a şi trecut iute la interpretări făţişe­­­­. L. Cara­giale deveni cel mai însemnat „exilat“ din literatura română, proba limpede că în exil scriitorul ar putea crea. Pe această temă s-a exprimat şi Matei Cazacu, „refugiat“ şi el, ex­­plicind epoca berlineză a lui Caragiale prin oroarea de „mitocănie“. Caragiale deveni „re­fugiatul de la Berlin, care nu mai putea su­porta mitocănia şi moravurile publice din România.“ Ideea că românii ar fi un popor de „mito­cani“ stă bine alături de anti-românismul ho­tărît al „Europei libere“. Altcineva era de pă­rere că „fiinţa naţională" se recunoaşte cel mai bine la Caragiale (nicidecum, bineînţeles, la Călinescu, Sadoveanu, Eminescu şi Blaga, „mi­tocani“ aceştia) legind, cred că din exces de zel, caragialomania de „subversiune“ (ii luase şi pe el gura pe dinainte) : „Fiinţa naţională se recunoaşte mult mai mult în opera lui Ca­ragiale, la distanţă de naţionalismul patetic („.) adevărul revelator al identităţii naţionale“. „Deriziunea“ caragialescă ar fi „o modalitate de apărare subversivă“. Acum, că s-a pronun­ţat şi cuvintul magic, ce ar mai putea rămîne obscur ? I. L. Caragiale deveni „marele exilat", sus­ţinură şi Monica Lovinescu şi Rodica Iulian şi Matei Călinescu ; dar cîţi nu-şi dădură cu pă­rerea in chestiunea aceasta ! „Caragialismul" de exil luă, in adevăr, proporţii maniacale nu fără ecouri la aderenţii acestor stupidităţi. Cine face însă o elementară verificare asupra ches­tiunii ştie că nici vorbă să fie aşa. Cînd a ple­cat la Berlin ca să-şi ia în primire o moştenire, scriitorul îşi încheiase practic opera majoră : exilul nu l-a ajutat să scrie nici mai bine nici mai rău, practic la Berlin I. L. Caragiale era acelaşi autor fără însă „caragialism“. Insă ce contează aceste date indeniabile, I. L. Cara­giale trebuia să premeargă pe diversionişti şi pace (legăturile lui cu „realismul cotidian“ din proză şi cu o critică voit ironică şi stilisticeşte prostească se văd). Insă Caragiale nu se trezi singur printre diversionişti, îi însoţi, pină azi cu mai multă timiditate, Panait Istrati (campania „istratiană“ a grupului pare însă în considerabilă creştere). Cum acesta e, în chip de scriitor „francez“, mai cunoscut decit Caragiale nu insist asupra mo­tivelor care l-au fixat în colimatorul grupului parizian , a publicat mai mult în Franţa, a fă­cut carieră furtunoasă cu romanele lui, exem­plifică,.­oină, la un punct, condiţia de bilingv, în plus, succesul într-adevăr mare, căci Panait Istrati presimţea prin „cazul“ lui moda prozei sud-americane produsă după mai bine de 40 de ani în Europa occidentală. Interesant este că nu atît prin operă a plăcut el diversioniştilor : opera izvorăşte din tradiţia românească şi nu exemplifică în nici un fel ideea sincronizării. Un „Istrati baladesc“, cultivînd pitorescul „du­nărean“ nu e pe măsura occidentalizării promo­vate de grup; în schimb, biografia fuse un bun conduct al propagandei (alţii schiţaseră, cum ar fi Boris Souvarine, în „Panait Istrati et le Communisme“, tema). Ca atare, omul (care scrisese „Spovedania unui învins“) fu conside­rat precursor al „dizidenţilor“. Lui Virgil Ie­runca, fost troţkist, ideea îi plăcu , dar eră o idee fără nici o legătură cu literatura şi nu de­monstra esteticeşte nimic. Şi spre a „ilustra argumentul“ Istrati grupul se apucă să cultive, totuşi fără nici un succes, categoria scriitorului fără profesiune, a golanu­lui care compune literatură, potrivită pină la un punct cu ideea că literatura ar trebui să fie simplă „mărturie“ etică, fără estetică. Prin 1974 părea că s-a descoperit, în persoana lui Ben­jamin Dolingher, încă un Istrati originar din România. Omul publicase, probabil cu sprijinul Sandei Stolojan, două texte în „Gazette de Lausanne“ şi fuse întîmpinat de grup cu stri­găte de fericire. Practicase fel şi fel de me­serii (muncitor, profesor, funcţionar, vinzător, ziarist) avea pe atunci peste 40 de ani şi era originar din Galaţi , o sosie a lui Istrati. Insă nu ieşi, bineînţeles, nimic. Mica rumoare provocată în jurul unor cărţi de Remus Radina şi de Doru Novacovici, „scriitori“ şi ei fără conştiinţă literară, simpli amatori, reieşea tot din „argumentul Istrati“. Insă era un argument prost şi compus la re­pezeală , fără lume românească, miraculoasă, fără sentimentul esteticii şi în absenţa unei crincene conştiinţe de scriitor, Panait Istrati n-ar fi fost ceea ce e. Artur Silvestri PSEUDO-CULTURA PE UNDE SCURTE Adaptări: Două „argumente“ — Caragiale şi Istrati 23 IUNIE 1984 MARIAN GRIGORE Ipoteza Fericit eşti Cind valul presimţind ce cauţi Te loveşte cu scoici ude peste glezne Fericit eşti Atunci şi acolo unde te afli Şi poţi chema pe oricine ţi-e drag Fie măcar şi in vis. Fericirea este Aşa cum erau cit pe ce să ne-o explice Sofiştii In timp spaţiu şi incă o dimensiune Care ne scapă mereu. Singur Vezi oare cerbul In satul lui regesc Arar ţi-e dat să-l vezi Fără de soaţă. Odată am vrut să-l mingii Ne despărţea doar răsuflarea Insă dintr-o zvicnire suverană S-a depărtat Deşi era ca mine Singur. Poate era prea minciun Sau poate aştepta Să-l ispitească soaţa Din lăstăriş Şi numai eu eram atît de singur. Portret A nins din nou In parcul dat uitării. Cu arătătorul am schiţat pe-omăt Fruntea ta, ochii, gura, Un braţ ca să mă mingii... De-acum n-ai să mai fugi de mine Niciodată ! Despărţire Clătinai din cap Sugerind cu buclele dojeni Fiindcă a trecut un asfinţit Şi nu ţi-am tăiat calea Cu o garoafă. Eram absorbit De depărtarea mea Faţă de mine Tu insă erai de mult dincolo Te uitasem in inimă. In mine se stinge lumina Răsfrinti din ochii tăi Invadaţi de uitare. Ca intr-un port singuratic In care ajunge tirziu Izbit fără istov de valuri Un buştean smuls de furtună. Darul iubitei Ţi-am bătut in tereştri Cu o nuia aprinsă ,, De jarul nerăbdării. Mi-ai zimbit cu o candoare Boticelliană Şi ai refuzat primăvara Adusă de mine. Am plecat impiedicindu-mă De frunţile pietrelor, In mină cu o scoică din Indii Pe care mi-ai dăruit-o Ca s-o lipesc de ureche Şi să ascult fără istov Clocotul lumii. Transfigurare Aşa mult te-am iubit In seara aceea cu Lună Că sărutindu-te mi-am pierdut răsuflarea Şi îmbrăţişarea mea te-a lipit atit de strins De piept Incit inima n-a mai avut loc să bată Şi am murit. Din clipa aceea ai pătruns in trupul meu Ai mingiiat neastîmpărul Austrului Cu palmele mele Ai privit Casiopeea şi Lira Cu ochii mei Ai zimbit unor nori care s-au spart Sub o mare povară de cer Cu gura mea Şi sărutind o rodie coaptă Ai gustat o frintură din Dulcele-Amarul care m-a ucis. Crepuscul rememorări Fişe de roman (v) -am întors, după ani de zile, în pustă , să caut locul unde era hodaia bunicii şi unde am copilărit o vreme. De la gară am luat-o pe jos, străbătînd co­lonia muncitorilor forestieri. Nu mai cunoş­team pe nimeni şi, mai mult ca sigur, nu mă cunoştea nimeni. Drumeagul pentru căruţe tăia timid nesfîr­­şite lanuri de porumb foşnind metalic. Salcimii picoteau nemişcaţi în aerul cald. Cite un fazan speriat se ridică brusc parcă de sub picioarele mele zburând greoi. In depărtarea zării pilcul de nuci bătrâni din curtea fostei case, scăpaţi ca tifu­l, minune de secure.1 Atît mai rămăsese din imperiul miracu­los de odinioară. Un pito de nuci batrihi şi o­­ movilă de­ pămint semănînd parcă cu un mor­­mînt. 2 In copilărie, la priveghi, se practica stupidul obicei de-a lega mortul de subţiori cu o sfoară şi de a-1 ridica apoi in şezut spre spaima şi amuzamentul asistenţei care mai văzuse aceas­tă figură. In liftul de spital, ţăranul bătrîn, posomorit, se ţine cu amîndoiuă mîinile de un ins mai tî­­năr, (probabil fiul) privind cu teamă indica­toarele luminoase marcînd etajele. Nici nu res­piră. Are un chip sănătos de om trăit in aer liber şi ochii vioi clipesc repede in lumina neo­nului. Ajuns la parter se opreşte şi se închină şop­tind cu convingere : — Dacă mai vin odată la spital mă îmbolnă­vesc. Nu pot să răsuflu aici că-i prea multă durere. • 4 O familie de români stabiliţi in California se sting de tristeţe şi singurătate după doi ani, în tot acest răstimp, mărturiseşte fiul întors in ţară, n-au primit de la nimeni nici măcar un telefon... De reţinut din eseul lui Mircea Eliade „Mi­tul reintegrării“ : „Unii învăţaţi afirmă că des­coperirea agriculturii este o invenţie feminină. Numai o femeie a avut timp şi curiozitatea să observe că din seminţele anumitor plante păio­­se sălbatice cresc altele, în acelaşi loc unde nu căzut“. Şi, ceva mai departe : „Omologarea ac­tului agricol cu actul sexual e bine cunoscută în istoria religiilor“... De notat că eseul a apă­rut in 1942... 5 Cel mai miraculos lucru mi se pare nu a cu­ceri o femeie ci universul ei intim. 6 O prietenă povesteşte despre băiatul ei care privind-o cum se machiază în oglindă zice cu disperare puerilă : „Mamă, fă ce ştii numai să nu îmbătrâneşti niciodată...“ 1 Gloria rataţilor e amintirea... ori p­us mn Rm «m. Gloria dobîndită peste noapte e ca un costum cumpărat fără probă. Ori are minecile prea scurte, ori pantalonii prea lungi. Intr-un cu­vint... se simte ! Mărturisirea lui Trifon, monahul singuratec de la Schitul de fum : „Am păcătuit cu privi­rea, mi-a plăcut o mireană şi am postit o lună şi am bătut , mătănii să mă curăţesc, dar degea­ba. Apoi am ieşit în calea ursului şi mă rugam să mă omoare, dar nici ursul nu mă băga in seamă şi mă ocolea cu dispreţ...“ 10 Canarul lăsat in libertate sucombă după o oră... Mircea Micu In curind ISTORII NEELUCIDATE Almanah estival «Luceafărul» 3

Next