Luceafărul, ianuarie-iunie 1984 (Anul 27, nr. 1-26)

1984-03-10 / nr. 10

A­­­ I CENTENAR PANAIT ISTRAT­­I. Mh IŞ® gfg^ p|,. w jm m %». n ’­­vv I# ,Ü iiääjg c# _ . vv^j- wmr ® «sa sss <SaS ^ «Am dormit o noapte în casa Thüringer» FONDUL PRINCIPAL AL CULTURII ROMÂNE A. GOCI : Mi-aţi promis o poveste despre Brăila şi Panait Istrati. Putem începe ? FANUS NEAGU : Interviul ar fi trebuit să mi-l iei în Casa Thüringer, din Poligonul Brăi­lei, Bulevardul Sulina, foarte aproape de geamia turcească prefăcută în biserică orto­doxă. Mă simt nițel cam stingher să vorbim de Brăila fără a fi acolo. — Ce sunt „leii“ de la poarta Casei Thürin­ger ? — Sunt doi învinşi melancolici. Aşteaptă pum­nul de nisip african promis de Panait Istrati pe cind marele scriitor se alia salepgiu in Alep si vagabond in Africa de nord, mai mult sau mai puţin europeana. Braila l-a zvîrlit pe Panait Istrati pe toate malurile Mediteranei, pentru că Levantul începe de la Dunăre în Jos. De multe ori încerc să mi-1 închipui strabătind de­şertul de la Alexandria la Cairo şi nu vad’ decit o umbră agitîndu-se pe Marea cea profund al­bastra şi prin aerul sticlos, vad mereu tăişul briciului ce avea să-i lovească zgirciurile gnu­­lui şi să-1 azvîrle în istoria Europei. Era neom­, era istoric, era genial şi înfometat. Vroia să moara, ca mai tirziu, spre sfirşitul vieţii, să vrea prea mult să trăiască şi să nu mai poată trăi. El s-a născut şi şi-a îmbogăţit tinereţea la Brăila, dar ca scriitor s-a format în depăr­tări. România de demult, şi o bună parte din lume l-au urmărit — nefe­ricită vorbă a unui mare poet — cu destul pe trăgaci. Am vrut să-l împuşcăm, el şi-a dezve­lit pieptul şi chiar duşmanii lui s-au speriat văzindu-i trupul adunat pe osul răstignirii. Căci Istrati fusese pe cruce şi se întorsese aca­să numai cu piroanele. Le-a înfipt în centrul Bucureştilor şi singurul care­­ l-a ajutat să le smulgă a fost M. Sadoveanu care a încercat să-l redea României aşa cum era­­ mare scriitor al Europei, îmi spune doamna Ştefania Velisar Teodoreanu că s-a nimerit să fie în casa lui Sadoveanu, alături de Ionel, de Toplrceanu, Demostene Botez (nu mai ţin minte dacă era şi Ibrăileanu), cind a venit Panait Istrati cu doamna sufletului său, Margareta. A năvălit ca dintr-o legendă nordică, într-o sanie trasă de armăsari focoşi, gătiţi cu sute de­­ zurgălăi şi casa de la Copou a fost timp de o săptămînă un vîrtej al veseliei ! Istrati iubea mult viaţa şi ţinea să afirme acest lucru prin toate vorbele şi in orice clipă. Exuberant, ii plăcea să îm­prăştie fericire. Sunt ferm convins că purta cu el spiritul furtunos al Brăilei, iar un buzunar amfore de la Dunărea noastră. — De aici înainte ne întoarcem iar la Brăila? — ...Sau la literatura română. Călinescu, I.G. Duca, Iorga, cu toţii mari scriitori sau oameni­ de uriaşă cultură, nu s-au ferit să-l stringă ’ du' Uşâ şi'”’să-l tuftdlità în alt colţ al lumii, (cu toate că Ior­ga şi I.G. Ducă l-au şi limpatizat uneori). Dar cei ce l-au iubit cu patimă au sfîrşit­ plim­ă d­e taietastră a ţării că acest nefericit învins al destinului triumfase asupra infamiei, era egalul lui Dumnezeu în a construi lumi (ale lui Istrati, ideale), zgîlţîia omenirea cu ideea de revoluţie, aprindea torţe în peşterile ţărilor sărace şi, din nefericire, din pămînteană nefericire, nu avea dreptul prin cine ştie ce legi necunoscute să-şi iubească prea mult pămîntul său de acasă, tot aşa cum pă­­mîntul său de acasă nu avea dreptul să-l iu­bească neţărmurit de mult. Panait Istrati s-a aflat inimă lungă inimă cu România şi în tim­pul vieţii şi după moarte. El, care din nespusă generozitate, i-a prefaţat pe Drumeş şi pe Pe­tre Bellu, nu avea dreptul de trecere prin lume nici cu­ Mihail Drumeş şi Petre Bellu. Ceea ce e nespus de straniu e că nici Brăila nu-l iubea pe cit merita şi nici azi n-o face cu prea mul­tă aplecare. De altminteri, chiar şi reputatul profesor Al. Piru îl consideră scriitor francez, nedîndu-i, ca şi G. Călinescu, drept de cetate în istoria literaturii. — Vă rog să insistaţi asupra relaţiei Brăila- Istrati. — Fii mai energic. Vreau să-mi pui întrebări rele. Ca de exemplu : 1. Unde sínt multe din multele scrisori ale lui Panait Istrati ? — Unde sínt ? — Au dispărut de la Academie, furate. Şi unii ştim cam cine. 2. Unde sínt, în ţară, statuile lui Panait Istrati ? 3. Unde e, la Brăila, strada care se cheamă Panait Istrati ? Sau Kira Kiralina (există un­­ restaurant cu acest nume dar nu există o casă de cultură) ? 4. Unde-i frizeria în care locuia Panait Istrati ? 5. Ce se întîmplă în satul Baldovinești, unde a copilărit Panait Istrati ? — Am să vă pun altele, dar la fel de rele ; de exemplu, s-a vindecat lumea Brăilei de Codin ? — La prima vedere, da. Şi trei sunt căile care au stat la aşezarea pe alţi piloni morali ai ma­halalelor Brăilei : socialismul, industrializarea, şi, nu în cele din urmă, măsurile de reprimare a brutalităţii. Dar Codin nu va putea muri nici­odată intre hotarele Brăilei aşa cum nu va muri nici Istrati, pentru că înfrîngerea aici e trecă­toare. Brăila aduce din zodii de rouă mereu alţi oameni cu sufletul ameţit de dragoste, supli­­n iubirea libertăţii, veşnic chemaţi de legăna­rea mărilor, zidiţi să traverseze toate frumu­seţile lumii pe care le plătesc de multe ori cu preţul vieţii. Cind merg la Brăila, mi-e dor nespus de Brăila de demult, în care se află butucul de sa­re neagră al azvîrlirilor în lumea miracolelor, în Brăila cea colindată de Orient, orice legendă se schimbă în adevăr şi se substituie realităţii, fumul ei subţire, fin şi aromat, supradimensio­­nind o altă viaţă, o altă realitate, un alt val de plopi înalţi, alte vaduri de rîu, alte cîmpii cu iarbă şi cai galopînd . Istrati este roşcovă din roşcovul sălbatic al Brăilei şi rodie din nopţile Egiptului, roşcovă din roşcov sălbatic, niciodată pe gustul femeilor trădătoare şi nici­odată pe gustul bărbaţilor înfrînţi de umilinţă. Iar eu sînt flămîndul de vise ce rupe tranda­firi sub desfătările căzute din lună — şi amîn­­doi la un loc iubim Dunărea, Dunărea, iubirea noastră definitivă, colindată de cîntece paceau­­re şi plină de copci bune de trecut amantele sub ghiaţă. în numele ei au trăit şi-au murit atîţia nefericiţi ai Brăilei. în fruntea lor tre­buie să-l aşezăm mereu pe Panait Istrati şi apoi pe Vasile Voiculescu care a coborît din munţii Buzăului spre apoteoza pescarului Amin, în­conjurat de capete de zimbri, acoperit de un cer de mari melancolii. Pe drumurile ei şi-au frînt roata gîndului, întru sărbătoarea inimii şi M. Sadoveanu, venind să îmbrăţişeze fanto­mele apelor şi pe îngenunchiaţii neamului românesc în aşteptarea celui mai frumos răsă­rit şi a celui mai îndulcit amurg, rostind în limbă nepieritoare : „Gomăn, gomănind / Tur­mele pornind“. Brăila este Humuveştii Balca­nilor, numai prin noi Ozana ajunge în Dum­­năre. Iar Brăila veche, Brăila lui Panait Is­trati şi a tinereţii mele, înseamnă smirnă, tă­­mîie, guri de ham, sfoară de Manila, căruţaşi, smochine, cuţitari, şorici de porc. Dunărea băută in cofă, icre negre vindute pe frunză de lipan, diamante şi sărăcie lucioasă, pri­mari lind cu populaţia şi dansînd cu servi­toarele, munţi de cireşe, rîuri de struguri, movile de pepeni, fanfara în parcul cen­tral al oraşului, moschee, turci, evrei, trăsuri, muscali, nemţi, mii de vapoare intrînd anual în port şi tot oraşul mirosind a coloniale şi delicatese, a chef de lucru, a plată boierească, a boieri, — şi buni şi ticăloşi — a Ierusalim nevăzut dar vîndut cu aşchia, a fete mari de­senate cu mura pe burtă, ca să prindă copilul contur, a viermi de mătase rozînd pingeaua, a tată, a mamă, şi a toate neamurile, Brăila — veşnica Brăilă. în copilărie, am dormit o noap­te în casa Thüringer pentru că bunicul avea nişte neamuri acolo şi, de atunci, de cite ori trec pe lingă ea, îmi miroase a grîu podind Europa occidentală şi Asia Mică, şi a povestiri luminate de Adrian Zograffi in cămăruţa căruia vreau să cred că am dormit. Şi mai vreau să cred că obrazul meu de copil s-a limpezit chiar sub candela sub care Adrian Zograffi citea. Iată ce era lumea lui Panait Istrati și iată ce am pierdut. Am terminat cu fluieratul. Altă întrebare. — Unde-i frizeria unde a dormit Panait Is­trati ? — Te invit să mergi s-o vezi, dar întîi ar tre­bui să-ţi descriu mormîntul ei. Care nici el nu prea există, într-o vreme, şi din păcate nu prea scurtă, nişte proşti au avut grijă să măture toate urmele lui Panait Istrati. Nu merită să le dau numele, sunt nişte morţi compromişi. — Ce părere aveţi de prietenia cu Kazan­­tzakis, despre întilnirea „rece“ cu Gorki şi des­pre conflictul cu Barbusse ? — Bănuiesc că grecul Kazantzakis l-a iubit. — De fel, Panait Istrati şi dumneata, Fănuş Neagu, sinteţi din Brăila ? — Nu, sintem­ din zarea din care se înfruptă Brăila. Sintem­ din zarea de lut care face în­gâmfarea Brăilei. Din legenda care curge cu şuvoaie de aur. — Ce se întîmplă la Baldovineşti, unde Pa­nait nu s-a născut dar a copilărit ? — în suburbia Brăilei, zece picioare îmi jos de Brăila, unde sora mea a fost profesoară de limba română şi limba rusă patru ani, dansează Fata Morgana. Sor-mea nu putea aduna 10 copii în sala de clasă pentru că aproape toţi fugeau în oraş. Mai de mult, cinci, ca în Ţaţa Minca, năvălea de la Nord Siretul şi din toate părţile Dunărea, ei se dezbucau de vatra casei şi se aruncau in nămolurile tuturor nefericiri­lor. Acum asfaltează cu paşii lor oraşul. Se vor mereu numai ai oraşului. Şi pe măsură ce-i cuceresc şi nu sunt nici muncitori, nici ţăranii, uită satul şi satul se cufundă In­ pămînt. Staţi ridicat diguri,­ apele nu mai îneacă, dar ’pâ­­mîntul sărac e la fel de nemilos. Poate că la Baldovineşti se roteşte sub soare cel mai sărac pămînt din judeţul Brăila. Nu există în Baldo­vineşti o casă în care a copilărit Panait Istrati şi-ar fi întîrziat nefericirile mamei Zoiţa. Satul se cuprinde între nişte buruieni foarte înalte şi cuiburi de porumb foarte pipernicite. De cind nu mai îneacă Siretul şi de cind nu se mai azvîrle Dunărea spre fălcile cîmpiei s-a schimbat o lume, s-a sucit osia universului şi se duşmănesc bolovanii cu stelele. Casele, e ade­vărat, sunt de o mie de ori mai frumoase, dar le lipseşte aerul vrăjit. — S-ar spune că vă place să intirziaţi în ce-a fost. — Da şi nu. Vreau să spun că Moş Dumitru şî Moş Anghel trăiau într-o cimpie bolnavă de rapăn şi de ierburi muribunde, mereu tomna­tică şi pustie. După dărîmarea circiurii­ lui Moş Anghel şi furtul căruţii lui Moş Dumi­tru, stuful a dispărut, Siretul s-a retras, Dună­rea a înţepenit între maluri trase foarte bine cu linia şi rotunjite cu compasul, dar vapoarele nu mai fluieră prea des prin ceaţă, peştele s-a retras în Marea Neagră şi în Dardanele, ţăranii s-au înălţat la Combinatul Siderurgic din Ga­laţi ,şi la Combinatul chimic de la Brăila, sălciile au murit, plopii s-au înecat, cursele din oraşul Tulcea nu mai trec zilnic, ci săp­­tămînal, fetele se mărită cu mobilă de la oraş (lemnul crapă în noaptea nunţii) şi nu cu cufărul de zestre de la bunici, unele cimi­tire s-au mutat sub Dunăre, altele pe grin­duri, balta Brăilei a devenit Insula Mare, Insula Mare a devenit insula porumbului şi într-o măsură a şoarecilor sau a căprioarelor care coboară la apă numai noaptea şi le cal­că automobilele, digul şade drepţi pe malul Dunării ca să-i amendeze pădurarii pe ţăranii ce prind iepuri cu mina. Satul lui Panait Istrati, aflat în uscăciune de pipirig, în sălcii fără rădăcini, în plopi fără frunze, e un blestem sau o împlinire a unui destin fără belşug de miere. Dar oricît ar fi bătut de vinturile seci, el rămîne nemuritor în inima noastră. De pe răzoarele lui se poate vorbi cu Moldova, şi cu visul şi mai ales cu Comorofca. — De ce Comorofca ? — Panait Istrati înseamnă întîi Comorofca, şi pe urmă Baldovinești, iar Comorofca înseam­nă Dumnezeu fără lume şi lumea fără Dum­nezeu. Comorofca mai înseamnă 4 cuiburi de berze şchioape. în Comorofca nici o barză nu are două picioare, iar berzele mânîrcă numai şerpi de apă dulce. (Prin extensiunea termenu­lui, noi toţi cei ce iubim Comorofca nu urîm decit lepădăturile de apă dulce, începind cu la­cul Slobozia şi terminind cu ochiuri de apă iscate în Bărăgan după secarea Marii Bălţi. Nicicînd berzele noastre nu mănîncă şerpi de apă sărată. Simpatizăm însă cu apele curgătoa­re. Prea puţin cu deşeurile sau reziduurile din bazinele închise din nu știu ce motive. Como­rofca înseamnă Codin, iar Codin e chiar Panait Istrati. Din partea asta parcă nici nu-1 iubesc prea mult pe Panait Istrati. — Formidabil, de ce ? — Pentru că, din prea multă dragoste de oameni, n-a turnat ulei încins în ochii celor ce l-au trădat. Pe el sentimentul de prie­tenie l-a pierdut, o vreme, şi in ochii Franţei şi în ochii României. Neştiind să fie rău, el lasă nu o operă uriaşă, ci conturul unei opere uriaşe. — De ce crezi că-i plăceau lui Panait Istrati haiducii ? — Istrati, ca şi Sadoveanu, se formase la o literatură cu haiduci şi trăia răzbunarea în arborii zilei a răzvrătiţilor singulari, a celor minaţi de dreptate piezişă, a eroilor de basm turbulent şi răzbunători. Să nu uităm că lite­ratura cu haiduci se înscrie la temelia marii literaturi sociale româneşti Istrati poate fi — şi este —, aici, tradiţionalist, dar în acelaşi timp el se înscrie ca fiinţă din vraja celor ce căutau să răzbune Brăila împilată de turci (multe sate se mai chemau pe atunci Nazîru, Viziru, Osma­­nu etc.) şi toate mamele îşi speriau copiii, po­vestind despre arapi buzaţi. Nu aveam in urmă nici cincizeci de ani de la eliberare de sub turci şi vasul Barabatta, vasul amiral al floti­lei turceşti, se afla încă scufundat pe jumătate în apele canalului Filipoiu. L-am apucat şi eu. Atunci cum să ne închipuim că Istrati n-ar fi fost fascinat de,„haiducii, care-i sugrumau pe turci şi impărţeau mahmudelele săracilor­­?›1­­ Numai­ că el, Istrati, a ridicat peste pridvoarele tîrturaţii Paşaielor figura haiducului,,­,, muntean,.,, înţelept, în el e un cîntec despre de demulta haiducie şi un glas aurit al răzvrătirii delibe­rate. Istrati, fiind romantic şi duşmanul lui Dumnezeu pe marginea muntelui lui Dumnezeu, fura cai, îi indopa cu migdale, îi gătea cu şei din Orient, ii înţepa cu pinteni de aramă şi intra călare la adunările anarhiştilor din ora­şul Brăila. (Nu de adevăratelea !) El iubea răz­bunarea imediată a înfringerii. N-a avut nici­odată răbdare pentru lupta organizată. Era adeptul legii Talionului. Pentru asta l-au şi urît foarte mulţi, dar, înarmat cu această de­ziluzie a tuturor umiliţilor, a şi învins. îi plă­ceau haiducii, fiindcă aceştia nu puneau timpul la încercare, scoteau cuţitul din carîmb şi îl spălau în sîngele nedreptăţii în clipa imediat următoare a comiterii nelegiuirii. De altminteri naivul Panait Istrati nu era el însuşi un haiduc cetluit în frînghii de mătase ? ! — Ce vă leagă, ce vă desleagă de Panait Istrati ? — Mă leagă de el dragostea pentru pămînt de acasă, pentru Dunăre şi pentru Sadoveanu şi dezacordul cu H. Barbusse ; nici nu văd de ce ar trebui să fiu de acord cu Barbusse ! Mă dezleagă de Istrati prea multă iubire oarbă arătată lui Kazantzakis şi Gorki. Eu nu i-aş fi iubit nemăsurat ca oameni, cu toate că ii admir în nemurire ca scriitori, amîndoi n-au înţeles mai nimic din sufletul unui neam repre­zentat de Panait Istrati, amindoi s-au dovedit, măcar în ceea ce-l priveşte pe Istrati, victime ala unui orgoliu nemăsurat. S-ar putea să gre­şesc. Dar cum sînt mai tînăr, biologic, decit ei, s-ar putea să am și dreptate. — Există Panait Istrati in Brăila azi, cind mergeţi pe stradă, ar fi posibil să vă intîlniţi cu el ? — Cine vine la Brăila şi nu a dormit în ea 100 de nopţi nu poate să o înţeleagă. Panait Istrati însă n-ar intîrzia prea mult în Brăila de azi. Brăila de altădată s-a îmbrăcat în beton... — Spuneaţi mai înainte că... — Mi-e ruşine că in literatura franceză au exis­tat detractori ai lui Panait Istrati. Mulţu­mim, în schimb, fiinţei omeneşti că au existat şi oameni ca Romain Rolland. Făptura binelui poate fi împuţinată numai de prostie. Cei buni, cei mari, ca Romain Rolland, ştiu să fie şi iertători şi generoşi, ştiu să asculte şi să înţeleagă. De altminteri, detractorii nici nu există. Feriţi-vă oricînd de detractorii brăilea­­nului, inocionaţi-vă un rînd cu Romain Rol­land, cel ce ştie să-i iubească şi pe Beetho­ven şi pe Panait Istrati. — Am auzit o poveste aiuritoare despre Billili şi călătoria ei întortochiată la Brăila. — O fetiţă franţuzoaică, exaltată şi zăpăcită şi puţin curviştină, care s-a îndrăgostit de Pa­nait Istrati. Ea credea că Brăila face parte din 1 000 şi una de nopţi. S-a dus după Panait Istrati prin toate zoaiele Europei şi credea că va găsi odihna în Halimaua Brăilei. A venit la Brăila şi a văzut un oraş haotic, de murdărie balcanică, plin de cai înecîndu-se în goană, de petreceri, jocuri, de beţivi, derbedei şi lichele. N-a înţeles că Brăila, adevărata Brăilă era făcu­tă din oameni care muşcau zăbala, munceau în şantierele navale şi în port şi-şi beau. ţuica la colţul străzii, sufereau, plîngeau şi trăiau sub steaua speranţei. A zis că Brăila e un fenomen iluzoriu, un oraş artificial şi a plecat. Oricum, noi îi purtăm o amintire frumoasă, iar eu per­sonal aş fi capabil să mă îndrăgostesc oricînd de umbra ei. — Vorbiţi-mi şi despre Brăila modernă ca topos literar, despre oamenii ei vechi, ca per­sonalităţi posibile şi de străzile ei noi ca em­bleme ale memoriei. — înţii de toate, te invit să vezi Brăila de mină cu mine ca s-o înţelegi definitiv, iar, dacă vrei şi ai timp, am să-ţi dau toate numele per­sonalităţilor — aproape vreo sută — care nu fi­gurează pe nici o Stradă. De mirare, doar una sin­gură poartă numele unui scriitor — Mihail Se­bastian. Iată-i doar pe ciţiva din cei care îşi aşteaptă rindul spre a li se eterniza memoria în cuprinsul oraşului Brăila : Panait Istrati, C. Sandu-Aldea, Gh. Baronzi, A. Bacalbaşa, Pa­nait Cerna, Mihu Dragomir, Perpessicius, Theo­dor Şerbănescu (de la Junimea), Iuliu Cezar Săvescu, Ilarie Voronca, Ştefănescu Goangă, Niculescu-Basu, R. Bulfinski, Georges Boulan­ger, Gh. Cavadia, Haricleea Darclée, Ionescu­ Ghiberlcon, Ionel Perlea, doctor Mina Minovici, ş.a. Cu ocazia centenarului Panait Istrati, cind lumea cultă şi nobilă a pămîntului vine să-l omagieze, întreb : de ce nici o uliţă din judeţ — acest judeţ al vişinilor, caişilor şi pepenilor — nu poartă numele lui Panait Istrati ? Numele lui Panait Istrati nu este numai demn de ceea ce s-a construit după război în vechea Brăilă, ci şi îndreptăţit. Mi-e şi frică la gîndul că petre­­cîndu-mă (cit mai tirziu) lumea nu va şti că am iubit Brăila ca pe nici un alt oraş. Nu-mi doresc gloria unei vanităţi­­ păcătoase, doresc dreptate pentru mari înaintaşi. Cine n-are gard să se sprijine, cade cu coatele pe genunchi şi cade de-a prăvălacul la cotul lung, pe valea Buzăului, pe valea Siretului, în albia Dunării, în mii. Vă rog pentru a suta oară, salvaţi nu­mele lui Panait Istrati, cel care a făcut din Brăila un nume universal. Toate vapoarele, toa­te rîurile şi tot griul curgînd în Dunărea Brăi­lei, nu vor egala faima pe care acest mare scrii­tor a dat-o oraşului. — Despre Brăila mi-aţi vorbit destul şi to­tuşi nu înţeleg paradoxul că Panait Istrati nu există decit un Comorofca. — Şi nici nu poate fi în altă parte. Aici se cere cele mai frumoase visuri ale cititorilor lui Panait Istrati, din Paris, Londra şi Moscova... Dacă vom dărîma vreodată Comorofca, vom fi nişte nebuni. Comorofca e primatul lite­raturii istratiene. Acolo începe visul, începe aventura și începe Dumnezeu să aibă picioare. — De unde începe, Brăila, Fănuș Neagu ? — De la Comorofca în sus, fără îngîmfare, în­cep eu. Dar hai să încheiem. Pentru că, din nefericire, cred că la ora actuală sînt cel mai bun scriitor din judeţul Brăila, nu din România. Să-i ferească Dumnezeu pe colegii mei cind voi intra în oraş şi pe urmă in toate oraşele şi toate judeţele. Zic asta ca să şi mai glumim. Bănuiesc, totuşi, că mă pot lua colţ în colţ — mai ales în colţul de fildeş — cu toţi prozatorii din România. Ei se apără de mine, eu mă apăr de ei şi toţi la un loc facem ceea ce se numeşte marea proză românească modernă. Pe Dunăre, pe Someş, pe Bega, noi suntem­­ cei ce vor lăsa imaginea României de azi copiilor de mîine. Nu mi-ar plăcea, niciodată, nici chiar după nici­odată, să se spună că sunt unul dintre cei în­vinşi. Eu şi Brăila vom cîştiga mereu în numele lui Panait Istrati. Panait Istrati este un fluviu. El înghite toate rîurile. Trebuie să ne înălţăm lingă mînia valurilor lui. Cine nu, poate rămîne acasă. Am terminat. — încă ceva, vă rog. Înainte de Panait Istrati au existat scriitori de origine română dar de expresie franceză : Iulia Haşdeu, Anne de Noailles, Martha Bibescu, Elena Văcărescu ş.a. In ce măsură aceştia au contribuit sau au pre­gătit apariţia lui Panait Istrati in literatura franceză ? După Panait Istrati, alţi scriitori ro­mâni cîştigă o celebritate mondială : Emil Cio­­ran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, ca să dăm numai citeva exemple. Credeţi că a contribuit Panait Istrati la formarea lor, iar faima lui s-a răsfrînt — prin nobila origine românească — şi asupra lor ? — Nu. Nici Anne de Noailles, nici Elena Văcă­rescu, nici Martha Bibescu n-au întins aripi de aur pînă peste numele lui Istrati. Cele trei mari doamne erau cutreierate de dorul princiar pentru România, un dor salonard, dacă se poate spune aşa, r­altiţe, pridvoare brîncoveneşti, mănăstiri în păduri de argint, plugari tradiţionali, zăpezi de început de lume pe fruntea Carpaţilor şi de ev mediu pe uliţele Bucureştilor — dorul flirtat prin lotuşi şi fluturi de iie, pe cind dorul lui Istrati era unul crăpat de ger, sleit de arşiţi, rostit cu buzele spuzite de înjurături. Două vi­ziuni distincte care, totuşi,­ nu se resping. Istrati, cum ar spune Ion Barbu, era la mijloc de rău şi bine şi nu trebuie, împins afară din cortul lui, indiferent că unii­ au vrut să demonstreze..Eu­ropei,­­prin el, cailoi, românii, am, fost şi,rămî­n, vem ,doar nişte figuri pitoreşti, colegi de.. .viaţă “cu­ Zalmolxis şi respingînd, barbar, modernita­tea. Panait I stratified cules of­ Romain Rolland, a fost prezentat ca desfigurarea uimitoare a unei litere din alfabetul francez şi neaflată în alfabetul românesc. L-au situat la frontiera fan­tasticului, la interferenţa drumului dintre occi­dent şi orient, nelăsîndu-i ca înaintaşi decit în­­tîmplarea şi marele hazard, iar ca urmaş nu­mai pletele exotismului. Şi, mă întreb eu, foarte serios, dacă Panait Istrati a avut alţi înaintaşi, decit Dunărea anarhică şi cîmpia mămăligii, a pelagrei şi a pelinului. Cioran nu-i poate fi descendent, urmează o latură a filozofiei fasti­dios mortuare, Eugen Ionescu e descoperitorul lumii pe orizontalitatea sufletului, sanctifi­­cînd, uneori, sinuciderea, iar Mircea Eliade glo­sează teribil în vad de punte magică, şi totuşi puţin cam departe, exceptînd citeva nuvele ge­niale, de valoarea prozei lui Rebreanu, Sado­veanu, Voiculescu. Toţi cei trei scriitori născuţi români — Cioran, Ionescu, Eliade, — sunt mai degrabă gînditori la temelia lumii, decit profeţi ai expresiei sufletului româ­nesc. Ei cunosc pătimirea spovedaniei în ţinu­turi diamantine şi magnificenţa exorcizării, li întărită prea mult ideea de-a fi numai peste tot ca să mai rămînă substanţial al firii româ­neşti. îi iubesc pe toţi şi artistul din mine, atît cit e, li se opune, măcar unuia dintre ei, acolo unde intervine descifrarea sufletului românesc. Probabil că din cauza Dunării nu le aud tot­deauna vocile ample şi nu rămîn prea îngenun­­chiat respectuos. Cit despre Brâncuşi, mărturi­sesc, cu multă teamă pentru mine, că nu-l prea înţeleg. Sunt, afectiv, mult mai aproape de Paciurea. — Ce-a făcut posibilă relansarea lui Panait Istrati in România şi peste hotare ? — în primul rînd, trebuie să mulţumim ma­rilor săi prieteni de acasă şi de peste hotare, începind, printre alţii, cu Ilya Ehremburg. Pen­tru că nu se poate spune că de la noi a pornit întoarcerea lui Panait Istrati acasă. Dar în clipa cindi i s-au deschis graniţele Brăilei, Istrati a găsit pe cel mai bun prieten al lui în regreta­tul Alexandru Oprea, fără de care nu se poate porni la o cercetare serioasă a operei şi personalităţii marelui brăilean. Oprea şi-a în­chinat, mai­ mult, şi-a îngenunchiat ,definitiv mulţi ani din viaţă pentru a face lumea româ­nească, să-l înţeleagă din nou pe marele ei scriitor, pe marele ei renegat­­Panait Istrati. în lipsa lui Alexandru Oprea, lumea şi receptivi­tatea românească ar fi întîrziat, în dezacord universal, cu încă vreo două decenii întru îm­brăţişarea autorului Chirei Chiralina. Fără Ale­xandru Oprea, Panait Istrati ar fi intrat, tot noaptea şi tot pe furiş, între hotarele Brăilei, ca să dispară în zori, singuratic şi cu îndoiala că lasă în urmă nişte prieteni, care­ ar putea fi arestaţi în orice clipă. Alexandru Oprea are oricînd, el sau urmaşii lui, o luntre reală şi una fantomatică pe malul Dunării de la Brăila. Trebuie să-i mulţumim de asemenea doamnei Margareta Istrati, lui Alex. Talex şi lui Eugen Barbu. — Am terminat ? — Nu, n-am terminat. De la sine înţeles că toţi scriitorii de azi stăm sub sceptrul lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Mihail Sa­doveanu şi Rebreanu. Fără ei nu se poate nimic. Nu l-am numit pe Panait Istrati, întrucît el este demonul acestei convorbiri. Drace, drace, vin coruri de îngeri să te colinde. Am terminat. — Fănuş Neagu, am terminat a treia oară ! — Din cauza lui Panait Istrati începem mereu. Noi, cei intraţi sub zodia lui, sintem­ păsările care bat din aripi numai pentru ideea că deasu­pra Brăilei aerul trebuie să clocotească în toate anotimpurile. De aceea noi, scriitorii Brăilei, sintem­ păsările bizare şi fabuloase ale literaturii române. Să vină cei de pretutindeni şi să ne înfrunte pe malurile Dunării. Ii vom întîmpina cu un vin fără pereche. Aureliu Goci . f . ‘ ' V, if t CONDIC/I ÎN l/IERSIJRII de Ion Gheorghe Zi Cronica tVI-asntoarsi Panacu 1. - Muntele Panacu, Nu-i muntele cu­ veacul ; Muntele Panacu-i munte de-o jumătate de zi, Muntele Panacu de cind se urzi. Muntele Panacu-i munte de mers cu două picioare ! Muntele Panacu-i de jumătate lumină de la soare ; Muntele Panacu-i munte de mers în patru labe Muntele Panacu al cailor şi-al vacilor şi-al oilor cit de slabe, Muntele Panacu-i din Ţara de Sus şi părăsit de-un neamţ, Muntele Panacu a rămas cu qvadriga-n - Hal să-l dăm la un Costat. A zis cine-a constatat. 2. — Muntele Panacu Nu-i un munte cu­ veacul -Muntele Panacu, stăpinit de-un stăpin la stăpin Panacu, muntele n-a mai făcut fin Muntele Panacu, stăpinit de-un stăpin ne­stăpinit Panacu, muntele, a-nţepenit Muntele Panacu al stăpinului fără stăpini Panacu, muntele a dat cu piciorul şi-a vărsat laptele-n stîni Muntele Panacu a dat cu-ale sale coame Panacu, muntele a risipit putinele oamenilor, cele de carne , Că un munte, de-i lăsat în trindăvie, Nu mai e făptură vie. 3. — La muntele Panacu se uita un sat, Muntele Panacu a fost visat, râsvisat, Muntele Panacu cel din zori, Cum l-ar lucra şi l-ar umple de flori, Muntele Panacu, cel visat la prînz Cum l-ar fînâri şi l-ar juca picior de miel, picior de mînz , Muntele Panacu, cel visat la amiază Cum l-ar umple oile nestricate de gălbează Muntele Panacu, cel visat pe seară Cum l-ar linge vacile cu drob de sare la subsoară . Muntele Panacu, visat de trei ori pe noapte Cum s-ar umple cu șipote de miere și lapte. 4. - Cutare Cutărică tinerel, A văzut că Muntele Panacu se uita la el. La-intilnirea cu alegătorii 1 S-a pus Muntele­ Panacu in mijlocul acestei istorii: . /. ■' rT iff 5. — Dă-ne nouă Muntele Panacu Şi te votăm în tot veacul. Al tinerei cu mintea de-o sută de tineri, A ridicat cu temere Muntele Panacu pe umeri Şi-a zis de sub acela munte greu Cum să vă dau eu ce nu-i al meu ? Sunt puteri de-a lurigul lui şi-mpotriviri de-a latul lui ; Intru cit Panacu este munte al cui nu-i . Să-i intreb pe cei cunoscători, că vreau să nu greşesc... ...Şi de-atuncea Muntele Panacu, este-al celor ce-l muncesc. CUMPĂNA ZECE I. Copilul Lemnarului ne-a uimit intr-o zi de vară cind a ieşit din curte cu o căruţă în miniatură. Căruţa avea patru roţi obişnuite dar mai avea, fixate, o droaie de roţi care ştergeau numai aerul. Din pricina roţilor înflorite pretu­tindeni nu se mai vedea căruţa. El a ieşit din curte vesel crezind că-şi va lua zborul. Prin­­tr-un sistem subtil de angrenaje cele patru roţi obişnuite invirteau toate roţile intr-un clămpă­nit asurzitor. El îşi lua avint trăgind­ morişca, alerga ciţiva paşi dar pe măsură ce roţile de sus începeau să se mişte înainta din ce în ce mai greu. II. Parmenide apocrif. Un principiu nu poate fi imuabil dacă este şi exprimat. III. Lăsată fără sare cerneala face viermi. IV. In mintea poetului locuiesc două persona­je : cel care scrie şi cel care citeşte. Cel care citeşte poemele reţine cel puţin o parte din ele. Cel care Ie scrie are o memorie de culoarea albului disperat. El creează dar lui i se ia tot ce creează şi i se dă celui care citeşte. Cel care scrie nu este niciodată pe deplin convins că ar fi scris ceva şi îl întreabă, din cind în cind, pe cel care citeşte. Cel care citeşte ii răspunde cu zgîrcenie diavolească. V. Trăim cu toţii, murim cu fiecare. VI. Scriitorul contemporan, fie el prozator, poet sau critic, propune aceeaşi lume de teme, idei, semnificaţii, care i se propune. El repro­duce în limbajul lui ceea ce se produce în ce­lelalte limbaje şi se mîndreşte cu atît mai mult cu cit reproduce mai adecvat. El creează mai mult ceva in sensul creaţiei generale decit altceva in sensul creaţiei proprii. Aşa se expli­că şi proliferarea creaţiei de grup. VII. — Microbii ? Ăştia trebuie stîrpiţi de mici ! VIII. Lui G. Călinescu. In suferinţi sint un nabab, şef de balenă ca Ahab, ,• pe cîmp pustiu — un boabab. IX. Scriitorul începe prin a inventa istoriile tuturor şi sfirşeşte prin a scrie propria sa istorie. X. Poemul zilei. Mai sint mii de kilometri pin-la capul patului. Infanteriste trupurile noastre u­rîndu-se în somn înaintează, mai sint mii de kilometri pin-la capul patului, mai sint mii de kilometri pin-la malul patului ? Două perne, două borne — kilometrii patului, două pluguri care ară munții Araratului. George Alboiu­ şanţ. 10 MARTIE 1984

Next