Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)
1984-09-29 / nr. 39
29 SEPTEMBRIE 1984 Unde se leagă istoria X urmare din pag. 1 nă mai mult decit un raport banal între, două , figuri desenate. El angajează patrii și dreptine umane. Implicit, eleganta la care ne referim, cert implicată în cartea 200 de zile mai devreme, nu este un triumf oarecare al inteligentei speculative ci o demnitate rezultată din conjuncţia cunoaşterii aprofundate a faptelor cu bună credinţă şi cu înţelepciunea de a nu trata ireparabilul consumat fără nici o com- * pasiune sau înţelegere. Acestafiind adevărul curat , înţelegerea invocată de noi, de data aceasta, transpare frecvent de sub fraza numai aparent aridă. Este cert. România s-a angajat în teribila conflagraţie împotriva alianţelor si dorinţelor ei fireşti si, dincolo de un anume moment, imppotriva intereselor ei naţionale. Dar autorii detaliază contextul angajării în speţă, îmbogăţind argumentaţia lor cu o diferenţă specifică absentă din calificativele nude. „Intrarea Romă-niei în al doilea război mondial împotriva voinţei poporului român — precizează ei — a fost consecinţa directă a contextului politico-militar din Europa de est a anilor 1939—1940 ; ea nu a reprezentat deci o opţiune — ca în primul război mondial —ci o sumisiune în faţa elinei forţe brutale — aceea a Germaniei naziste — care îşi exercita controlul asupra unei însemnate arii a continentului, in care fusese inclusă şi România“. Şi cind aceiaşi autori consideră împrejurarea drept ..un tragic non-sens“, compasiunea stă sub fiecare cuvînt. Cu o asemenea compasiune tonică se cere rescrisă istoria noastră, nicidecum prin sentinţe incapabile să se plieze la realitate. Nu mai puţin nuanţate sunt paginile care ne iniţiază, mai generos decit oricînd pină azi, în succesiunea dramatică a evenimentelor din primăvara si vara anului 1944, premergătoare revoluţiei de la 23 august. Avem in vedere, desigur, subcapitolul intitulat Partidul Comunist Român, organizatorul si conducătorul mişcării de rezistenţă din România. Merită omagiată capacitatea autorilor de a sintetiza pe un spaţiu deosebit de restrîns multitudinea dilemelor rezultate din tratativele purtate cu aliaţii pe canale de comunicare atît de diverse, de a ne semnala mutaţiile şi deruta din însăşi mentalitatea mareşalului Ion Antonescu şi, în acelaşi timp de a ne releva cu o superioară precizie momentul exact cind conducătorul statului s-a dovedit a fi iremediabil inabilitat in a oferi o soluţie impasului României. Acelaşi moment îi rătăcise pe reprezentanţii partidelor burgheze in contradicţii si ezitări fără nici o ieşire. Şi acelaşi moment a impus Partidului Comunist Român, peste orice dilemă, contradicţie sau ezitare, salvarea ţării. La fel de dense si sintetice sunt si paginile rezervate desfăşurării propriu-zise a evenimentelor care au scurtat cu cel puţin 200 de zile al doilea război mondial. Dar adevărata substanţă a cărţii, de fapt, abia de aici înainte începe să se dezvăluie, în capitolele dedicate, succesiv, consecinţelor militar-strategice, logistice şi politice ale revoluţiei române din august 1944. Intre premisele fertile ale demonstraţiei susţinute de autori se cuvine semnalată stiinţa de a face ordine si de a stabili priorităţi valide la nivelul faptelor. Această operaţiune garantează si acurateţea silogismelor si puterea de convingere a concluziilor lor. Mai mult, autorii produc argumente de egală tărie , în toate planurile abordate: psihologic sau economic, militar sau politic. Nu sunt ignorate nici ecourile şi opiniile de peste hotare ale evenimentelor din sfirşitul de vară fierbinte a anului 1944, în consecinţă, afirmaţiilor lui Basil H. Liddell Hart, Hans Friessner, Hugh Seton-Watson sau Andreas Hillgruber li se acordă atenţia cuvenită în carte, însă temeiul adevărat al însemnătăţii revendicate pentru această clină fundamentală din istoria recentă a României este oferit autorilor în primul rind şi cu precădere de arhivele militare româneşti. Şi faptul este firesc. Unde s-a legat istoria, acolo i se dezleagă mai clarvăzător şi mai cinstit înţelesurile. Dincolo de bunăvoinţă verificată sau de amabilitate circumstanţială, rîndurile scrise de istoricii şi memorialiştii străini despre actul de la 23 august 1944 se resimt nu o dată de o pregnantă debilitate a informaţiei. Fapt care la timpul potrivit ne-a costat scump , la încheierea războiului, românii nu au avut norocul să constate o sinonimie intre pace si echitate. Ceea, ce ne determină să afirmăm, cit se poate de tranşant, că volumul 200 de zile mai devreme este important nu numai pentru istoriografia naţională. El reprezintă şi o contribuţie majoră la îmbogăţirea istoriografiei internaţionale a celui de-al doilea război mondial. Chiar şi ţinuta scriiturii lui de Cert nivel european, îl recomandă pentru un destin frumos. MIRCEA MICU: «Secretul Doamnei de zăpadă» V olumul de povestiri Secretul Doamnei de zăpadă de Mircea Micu precizează profilul complex al unui scriitor etichetat de obicei impropriu. Parodiile semnate de Mircea Micu, ca şi Intimplările cu scriitori, scrise cu o vervă spumoasă, i-au creat reputaţia de autor comic, deşi romanele Patima, Semnul şarpelui, ca şi poezia lui, fac vizibilă vocaţia dramatică şi lirismul. în Secretul Doamnei de zăpadă, inteligenţa nu mai inhibă şi cenzurează sentimentul, aşa cum în mod de-liberat o fac paginile ironice ale autorului de parodii. Fondul afectiv al literaturii lui Mircea Micu circulă aici liber și dezinvolt într-o proză bine strunită, capabilă de efecte lirice remar-:' cabile. Surpriza este de a descoperi în autorul de parodii un prozator de mare efuziune sufle-' tească. Lirismul lui Mircea Micu nu este însă declarativ, ci difuz şi sugestiv. Faptul că preferă proza scurtă într-o vreme în care definiţia prozeise confundă pentru mulţi cu romanul1 ,spune şi ea mult. Concentrarea prozei scurte este mijlocul prin care prozatorul îşi dirijează şi controlează fluxul liric. Mircea Micu reuşeşte să fie dens şi expresiv închizînd în cîteva pagini de text o materie care altora le procură pretextul unor romane. Un om pentru Monte Carlo oferă un astfel de portret concentrat al irisului dedicat toată viaţa marilor lovituri şi care moare înainte de a deveni din nou celebru prin ultima sa combinaţie. Faptele o iau în asemenea proze înaintea cuvintelor, dezvă- luind în Mircea Micu un artist al limbajului indirect, mediat şi cu atît mai plin de efect. : Impresionantă este schiţa Dincolo de balcon, despre nevoia de iluzie a oamenilor. Un cor celest este asociat de ascultătorul lui cu imaginea unui buchet feminin îngeresc cu voci divine. Ascuns de ziduri într-un decor sordid, clerul de madone, se dovedeşte a fi o adunătură de bătrîni respingători care-i trec unul altuia , o carafă cu ţuică.. Dar pentru că iluzia trebuie1, conservată răspunsul o confirmă: „— Ei, nu-i aşa că e un cor de îngeri ?... Spune-mi, sopranele sunt blonde ? — Blonde, am zis, blonde şi frumoase ca îngerii ! După care am ieşit în aerul curat încărcat de parfum de floare şi miros crud de clorofilă“. Mutul este portretul unui tip care intrigă prin conduită : un bărbat mut, care iese mereu la plimbare însoţit de o ceată de clini şi de care nu se poate apropia nimeni. Figura este enigmatică, indicînd de, alt- fel, predilecţia scriitorului pentru oamenii cu taine, şi-l face pe povestitor să cerceteze faptele. Dar dezlegarea în loc de a simplifica lucrurile se adinceşte : „Mutul“ era un fost bătăuş de închisoare, care odată rămas fără ocu- paţie,se înconjurase de clini pentru a scăpa de răzbunarea fostelor victime. Acestea,dintr-adevăr, încearcă să-l pedepsească fără noroc, avind doar posibilitatea să-l îngroape atunci cind, răpus de un atac de cord, este urît de credincioşii lui paznici patrupezi pină acasă. Ciinii îl apără, pină cind sunt împuşcaţi. Mircea Micu are predilecţie pentru situaţiile şi figurile singulare : mutul şi jucătorul pentru Monte Carlo intră indiscutabil în aceste cadre, ca şi bătrinelul din Enigma, care ocupă clandestin un subsol pentru ca atunci cind este descoperit şi acceptat să dispară fără urmă. O altă predilecţie al autorului sunt dispariţiile inexplicabile, care lasă întrebările fară răspuns. Le vom regăsi şi în alte povestiri. în fond Secretul Doamnei de zăpadă este o colecţie de proze care revin mereu asupra unor motive, toposuri, teme, scriindu-le şi rescriindu-le în versiuni noi. Vulpea, schiţă care încearcă să reconstituie atmosfera unei atracţii vechi risipită prin dispariţia, celei care o provoca cu bună ştiinţă, este miniatura din care se dezvoltă ori care contrage o povestire amplă ca Adio, Europa !. Motivul dispariţiei misterioase reapare şi în Secretul Doamnei de zăpadă. Atît Adio Europa !..., cit şi Secretul Doamnei de zăpadă şi Blana de ren sunt definitorii pentru universul prozei lui Mircea Micu. Adio, Europa !... este istoria unei femei plăcute şi tulburătoare care provoacă o aventură neliniştitoare al cărei obiect este un bărbat intrigat de surpriză. Dar femeia dispare fără urmă. Nimic inedit la prima vedere, dacă tonul şi atmosfera n-ar dărui personalitate acestei povestiri în care notaţia psihologică, cea realistă şi sugestia lirică se împletesc armonios pentru a face povestirea captivantă şi credibilă. Adio, Europa !... are şi o fereastră deschisă discret către fantastic, fără ca autorul să abuzeze. Aventura este posibilă mai ales pentru că bărbatul pare a recunoaşte în necunoscuta de la bar o femeie elegantă care l-a fascinat în copilărie. Funcţionează în acest caz psihologia adîncurilor menită să dea densitate întimplării interpretabilă, fără această motivaţie, şi într-un registru mai terestru. Mircea Micu reuşeşte însă să ţină în cea mai mare parte a timpului povestirea în atmosfera, de indecizie şi mister necesară pen■ tru a-i da aureola necesară. Mai complicată, mai complexă este Secretul Doamnei de zăpadă. Și aici personajul care atrage toate privirile, care fascinează pe povestitor şi care constituie figura principală a povestirii este o femeie, îndrăzneala prozatorului, ca și In. Adio, Europa !... este foarte mare, deoarece tema eternului feminin, a femeilor enigmatice a fost uzată şi compromisă de o literatură abuzivă şi fără har. Doamna de zăpadă este o femeie enigmatică şi autorul nu şovăie să-i dea o titulatură lirică, care dacă n-ar fi susţinută de ţesătura povestirii ar friza sentimentalismul. Mircea Micu are însă ştiinţa atmosferei, ştie să sugereze şi are un bun dozaj al efectelor. Ochiul naratorului nu se fixează doar pe ceea ce-l interesează în primul rind. Scena este repartizată cu grijă şi altora, rolurile bine împărţite, misterul distilat şi situaţiile verosimile, în afara povestitorului mai participă la această dramă chiar dacă în roluri de fundal şi alţii. Un pictor blond şi sonor, un prozator ochelarist şi absorbit de propria-i creaţie. „Doamna de zăpadă“ îi preocupă pe cei din jur, dar nimeni nu-i ştie secretul. încercarea ei de a se destăinui, probabil de a cere ajutorul cuiva, este părăsită la jumătate de drum, după care femeia dispare fără a mai fi găsită vreodată. E la mijloc și un credibil monah Trifon implicat prin recluziunea lui hotărîtă în această dramă, după toate aparentele una de dragoste. Conturile întimplării sunt nelămurite, nehotărâte, ea poate fi interpretată divers, dar nimeni nu poate da o soluţie acceptabilă. E probabil că femeia a pierit dintr-o pornire sinucigaşă, ceea ce înseamnă că autorului ii place să creadă că mai există fiinţe care se sinucid din dragoste. în fond, prozele din Secretul Doamnei de zăpadă au un ele ceva din ostentaţia unui manifest personal. Ele sunt în chip subliniat sentimentale, nostalgice, lirice. Un alb iernatic decorează cele mai multe din paginile acestui volum, ca o expresie manifestă a dorinţei de imaculare. Oamenii există în povestirile lui Mircea Micu, puternic profilaţi, toţi cu ascunzişuri sufleteşti care-i scot din banalitate. Cu fiecare pagină autorul Secretului Doamnei de zăpadă, titlu ostentativ, pare a voi să spună : oamenii sunt unicate, ei nu sunt produse de serie, fiecare dintre ei este interesant, captivant, misterios, enigma este esenţa firii omeneşti. Nu întîmplător cuvinte ca „enigma“, „secretul“ se află aşezate la vedere în titlurile povestirilor, iar alte vocabule din aceeaşi familie semantică au o mare frecvenţă în textul povestirilor. Secretul Doamnei de zăpadă este o replică, deliberată sau nu, la proza micului naturalism curent, care uniformizează oamenii răpindu-le orice mister, renunţînd practic la personaje care resping misterul şi iluzia, ca şi orice fel de lirism. Ceea ce este redundant în povestirile lui Mircea Micu, funcţia excesivă a adjectivului de pildă, poate fi citit şi ca o atitudine literară, un mod de a inţelege proza şi rosturile ei. Valoarea cărţii vine însă tocmai din faptul că programul ei, neformulat nicăieri ca atare, ci dedus doar de critic, rezistă prin carnaţia acestei proze, prin subtilitatea ei. Secretul Doamnei de Zăpadă se constituie de aceea într-o pledoarie pentru o literatură a emoţiei, a sentimentului a încrederii în misterul omenesc, a aspiraţiei către frumuseţe. Blana de ren strînge la un loc toate toposurile şi preocupările prozei lui Mircea Micu din Secretul Doamnei de zăpadă într-o sinteză artistică de excepţie. Figura singulară, misterioasă este aici laponul Aaripa, poet probabil, întîlnit în Finlanda, tînăr ciudat şi prietenos, care, din motive necunoscute nouă, vrea să se sinucidă, şi cu care povestitorul face o călătorie spre nord in lumea finlandeză a laponilor şi renilor, prilej de frumoase pagini de literatură exotică, unde întîlneşte un bătrîn tutelar şi o vrăjitoare impresionantă. „Blana de ren“ este un dar care simbolizează legătura frăţească. Ea va trăi cit va trăi şi legătura dintre cei doi prieteni. Intr-o zi „blana de ren“ îşi pierde nobleţea animală devenind o bucată de piele fără strălucire. La capătul lumii, undeva in nord, straniul Aaripa, al cărui motiv de sinucidere nu-1 ştim,, a murit. Notaţia realistă este peste tot instrumentul prim al scriitorului, care Plecînd de aici ştie să sugereze trecînd pe nesimţite la o suprarealitate care este de fapt un peisaj, o întîmplare dilatată de însufleţirea lucidă a artistului. Cîteva din portretele infătişate în Secretul Doamnei de zăpadă merită atenţia specială a istoricului literar, pentru că sub nume convenţionale, Mircea Micu fixează inspirat şi concentrat fizionomia cîtorva scriitori contemporani, Marin Preda, Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, cu o reală admiraţie colegială cu totul opusă distructivei literaturi cu cheie. Secretul Doamnei de zăpadă, volum de excepţie al prozei de azi, ni-l înfăţişează pe Mircea Micu în cea mai expresivă postură a artei şi năzuinţelor sale literare. M. Ungheanu .. BREVIAR ■ PRIMUL ŞI AL DOILEA „CLASICISM ROMANESC“. Instructive şi chiar incitante sunt comentariile cele mai recente de la rubrica „Delimitări“ din revista „Flacăra“, susţinută cu o impresionantă vigoare de Şerban Cioculescu. De data aceasta, venerabilul critic, inspirat de noua ediţie a corespondenţei lui Duiliu Zamfirescu, Opere, vol. VII, glosează în legătură cu accepţiasui-genens acordată conceptului de clasicism în sfera limbajului critic şi, istorico-literar românesc. Fiind vorba de, cum se spune, un mare loc comun, nu e, lipsit totuşi de interes a se afla ce nuanţe noi formulează prestigiosul critic confruntîndu-se cu punctul de vedere devenit, de-acum, el ,însuşi, clasic, avansat de Duiliu Zamfirescu. Şi totuşi, trebuie spus că, astfel „prizate“, foiletoanele sunt realmente interesante. O singură rezervă ne îngăduim totuşi a face : nu credem că ar fi vorba de o exageraţiune dacă la cel dinţii „clasicism românesc“, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, l-am trece şi pe Slavici , după cum lui G. Galinescu nu i se poate nega dreptul de a figura între exponenţii celui de-al doilea „clasicism românesc“, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, E. Lovinescu și , G. Bacovia. M „PANDURUL“ este numele sub care apare revista elevilor liceului militar* din Craiova. Sprijinit de tinerul critic literar Ion Dur, colectivul redacţional al tinerei publicaţii face dovada unei lăudabile hărnicii şi a unui remarcabil bun gust în efortul pe care îl depune. Dovada o constituie cel de al doilea număr pe anul acesta al revistei, dată fiind diversitatea şi acurateţea textelor inserate în sumar. Iată şi o parte din numele elevilor ce semnează articole, note de reporter, încercări în proză ■ şi poezii : Marin Albu, Dan Tudor, Valentin Pasăre, Dănuţ Costache, Viorel Grigoraş, Valentin Drăghici, Gheorghe David, Cătălin Luţă, Cristian Ion, Ovidiu Dăescu, Ciprian Nan, Daniel Moşoiu, Daniel Ene. în acest număr din „Pandurul“ întilnim şi numele cunoscutului scriitor craiovean I. D. Sârbu cu File dintr-un jurnal trăit. & „PERNA DE PUF“, o nuvelă inedită de V. Voiculescu, se publică în ultimul număr al Revistei ■ de istorie şi teorie literară, în prezentarea lui Edil,dgar Papu şi cu o notă de ediţie de Nicolae Figu ferescu. Pentru edificare, din textul semnat de Edgar -Papu reproducem acest scurt pasaj : „Totul este straniu. Suntem la frontiera dintre fantastic şi real, convertirea convenţiei livreşti în parabolă epică determinind un fermecător decalaj între plinătatea datelor concrete, a pitorescului bogat de care uzează Voiculescu în această poemă, cu evocareamagistrală a unei părţi din Bucureştii tradiţionali, şi expresia cu totul aspră şi tragică a unor rituri de o brutalitate înspăimintătoare ce se infiltrează în substanţa concretului. Rămîne însă un echivoc — am putea spune — între substratul real al acelei practici legată de agonia umană şi pura fantezie care o alcătuieşte“. ■ „REFLEX“, pliant editat de Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Caraş-Severin, atrage din nou atenţia asupra deosebitului spirit de emulaţie creatoare ce animă pe slujitorii condeiului din această parte a ţării. „Foaia“ recent sosită la redacţie ne prilejuieşte plăcuta reîntîlnire cu nume de poeţi, prozatori şi comentatori literari caraş-severineni bine cunoscuţi ,prin valoroasa lor activitate literară : Octavian Docin, Sabin Opreanu, Gheorghe Jurma, Gheorghe Azap, Gheorghe Zincescu, Nicolae Irimia, Ada Cruceanu, Olga Neagu, I. G. Şeitan. Remarcabilă, de asemenea, este prezenţa în numărul „foii“ a unor colaboratori externi de prestigiu precum Anglei Dumbrăveanu, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Prelipceanu. Cronicar REZULTATELE CONCURSULUI DE DEBUT AL EDITURII DACIA Editura Dacia anunţă că, in urma lecturii manuscriselor prezentate la concursul de debut, au fost reţinute pentru publicare in cuprinsul unei antologii ce urmează să apară in 1981, grupate din volumele apartinind lui : Gheorghe Achira, Doina Antonie, Nicolae Băciuţ, Ion Pop Barassovia, Oct. Pavel Boier, Radu Cange, Teodor Capotă, Sorin Grecu, Carol Hârşan, Luca Onul, Dana Opriţă, Dora Pavel, Mircea Rostaş, Vasile Sav, Lucian Tamaris. Totodată, pentru antologia pe care editura o pregăteşte în anul 1985 au fost reţinute poezii din volumele semnate de : Cornelia Liliana Bălţei, Gheorghe Bârlea, Ruxandra Cesereanu, Vasile Constantinescu, Mihai Cupcea, Nicolae Mercean, Gavril Moldovan, Ion Matei Mureşan, Maria Olteanu, Ioan Pintea, Flore Pop, Rîndunica Petrulescu, Persidă Rocias, Cristina Suciu- Moscu, Cristian Andrei. Pentru concursul viitor, manuscrisele se vor trimite pină la data de 30 decembrie 1985 pe adresa : EDITURA DACIA, str. I Mai tir. 23, 3400 Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu menţiunea „Pentru concursul de debut“. Întîlnire între două cărţi / Urmare din pag. 1 şi unde, teoretic, nici un efect atomic nu poate ajunge, se află un grup format din militari şi din personal auxiliar ; misiunea acestor militari este să declanşeze riposta în , cazul unei agresiuni atomice iniţiată de inamic. La nivelele următoare se află in ordine : militari care asigură apărarea (6), înalţi demnitari, savanţi, politicieni şi foşti militari cu grade înalte (5), oameni importanţi, dar nu in măsura locatarilor nivelelor 6 şi 7 (4). Confortul şi promisiunea de supravieţuire descresc pe măsura apropierii de suprafaţă. Cel mai apropiat de exterior nivel este echivalentul unei ultramodeste locuinţe dintr-un bidonville ; "rolul lui este mai ales psihologic şi constă in a oferi marii majorităţi a cetăţenilor "iluzia unei posibilităţi de salvare în căzul unui atac nuclear. După cum se vede, cele şapte nivele sunt o imagine a unei societăţi de tip capitalisto-militarist. în plus, aspect important, imaginind pachebotul său subpămîntean, autorul reuşeşte să construiască o parabolă a doctrinei descurajării atomice, anume a absurdităţii acesteia. Cea de a doua carte se numeşte Soarta Pămîntului (traducere de Rodica Culcer, ediţie îngrijită de Sergiu Verona, Editura politică, 1983). Originalul a apărut în S.U.A. in 1982. De data aceasta este vorba despre un eseu scris în stil jurnalistic, în care sunt invocate opiniile unor specialişti, aportul strict personal al autorului manifestîndu-se mai ales prin formularea unor raţionamente menite să , dovedească inconsistenţa teoreticienilor şi strategilor care sprijină doctrina descurajării atomice. Ceea ce în Level Seven era sugerat, aici este argumentat. Mai intîi, Jonathan Schell, fiindcă el este autorul, încearcă să construiască diferite scenarii ale unui război nuclear, dovedind abilitatea unui jurnalist versat şi ingenios. Apoi, în cea mai interesantă parte a cărţii, analizează, în sensul menţionat mai sus, argumentele celor care sprijină doctrina descurajării. Esenţa contra-argumentării lui Jonathan Schell constă în următoarea idee : din moment ce o lovitură nucleară provoacă distrugerea practic totală a naţiunii atacate, ce rost mai are contralovitura? Cum riposta răzbunătoare nu se justifică nici din punct de vedere logic şi nici din punct de vedere moral, apărătorii descurajării sunt puşi în situaţia de a teoretiza absurditatea. Pe lingă felul convingător in care demontează doctrina descurajării, cartea lui Jonathan Seigell mai cuprinde şi foarte interesante observaţii psihologice. Un exemplu : constatarea că omenirea contemporană (precum şi fiecare individ în parte) manifestă o anumită incapacitate de a înţelege natura globală a pericolului atomic. VIAŢA CĂRŢILOR POEZIIE UN POEM ^MITOLOGIC» Mitul biblic al lui Adam şi Eva constituie pretextul — şi textul, adică ţesătura semantică — al noului volum al lui Vasile Smărăndescu, Exclamaţia muritorului *). Autorul e, structural, un moralist d in această, aşa-zicind, „schemă“ de gindire incluzindu-se : figuraţia mitologică, meditaţia („en passant“), organizarea discursului şi, nu pe ultimul plan, configuraţia ironică. Un adevărat moralist nu poate fi lipsit de ironie — aici, una cam superficială, exclamativă. „Exclamaţia muritorului“ este unul şi acelaşi lucru cu constatarea condiţiei umane. O formă de a lua cunoştinţă, exerciţiu în care demitizarea îşi are rolul consacrat, prea consacrat chiar. Modelul lui Vasile Smărăndescu, modelul din care, vrem să spunem, se trage tipologic poezia lui, este Marin Sorescu. Mai exact, primele cărţi ale acestuia. Şi articularea textului trimite direct la autorul Tinereţii lui Don Quijote : „După episodul cu şarpele / domnul a bănuit că am furat viclenia de la el. / Iată de ce s-a-ntristat / că adam a evoluat / şi cunoscind binele şi răul / poate deveni periculos. / Şi ca nu cumva să ia roade din pomul vieţii / şi să se împlinească pe veci / l-a alungat de sub, streşini de aur.“ în volumul amintit, Marin Sorescu publica, să ne amintim, o poezie cu titlul Adam, cu o tematică şi într-o formulă cu care pot fi comparate textele din Exclamaţia... Este, acela, un poem tipic pentru modalitatea lui Sorescu de a se desolidariza de forme şi semnificaţii consacrate, uzate, printr-o imaginaţie în care ironia e deopotrivă „plebee“ şi „livrescă“. Poemul lui Vasile Smărăndescu — cartea e, de fapt, un poem unic, mai mult sau mai puţin arbitrar împărţit — uzează de alt procedeu, e adevărat, învecinat : felul de a se despărţi de sensuri ştiute e o consecinţă a încercării de revizuire ontologică a tiparelor originare. Ce îl apropie de Sorescu, în afara unui stil discursiv asemănător, e tocmai acest tip de „sabotare“ a mitului pe propriul său teren. Folosindu-1, reconstruindu-1, observindu-i, eventual, precaritatea, admitxhdu-i puterea, analizindu-i şansele. Mai ales aceasta din urmă , ironia, aşa pupt e folosită in cazul de faţă, nu are nimic destructiv. Impresia de construcţie trebuie să rămînă vie. De aceea poetul grupează „mica“ lui desfăşurare de forţe „muritoare“ în şapte secţiuni. Nu mai sînt insă cele şapte zile ale creaţiunii,ci mult, mai modestele şapte seri. Avind acest ton de legendă modernă, legendă prin subiect, nu prin rezolvare, cartea lui Vasile Smărăndescu nu e lipsită de un fior epic pe care destăinuirea poetică îl conţine. Pseudo-epicizarea este în general o tehnică potrivită plăsmuirii ironice, nestrăină de sarcasm, jocului ce ascunde, cuumilinţă, exact contrariul. A simula banalitatea coincide cu a explora limita. Pur şi simplu a trece dincolo, făcind cu ochiul. Recuzita folosită e previzibilă : pe lingă cuplul originar, „domnul“ şi „dracu“, „pomul cunoaşterii“ şi „vremurile antediluviene“ — nesiguranţa. Truc, fireşte, căci nu de incertitudine e vorba, cit de inversarea relaţiilor cunoscute, ceea ce duce la relativizare. Din această tensiune se naşte exclamaţia lirică. S-ar impune o tentativă de desprindere de sub zodia soresciană şi o mai sporită atenţie faţă de virtuţile imagistice ale plăsmuirii poetice. Oricît de „seacă“ şi-ar dori autorul rostirea, pentru a cîştiga în ţinută moralistă şi viziune ironică, acestea din urmă se sprijină, în poezie, pe imagine. Structurile ei sînt, poate, altele. Siguranţa tăieturii frazeologice, tehnica bună ne fac să aşteptăm cu interes cărţile lui Vasile Smărăndescu. Costin Tuchilă *) Vasile Smărăndescu : „Exclamația muritorului“, Editura „Sport-Turism“, 1984. PROZ 71 UN ROMAN IRONIC Prin activitatea sa literară din ultimii ani Mircea Opriţă şi-a consolidat o poziţie de prozator specializat în sciencefiction şi, în mod implicit, una de autor serios. Spuneşi „autor serios“, fiindcă « există o prejudecată :*a criticii noastre, care poate fi formulată în felul următor : de regulă, un autor poate excela într-un singur gen, ceea ce scrie în alte genuri sunt texte accidentale, născute din capricii sau ambiţii tranzitorii şi care se cuvine a fi comentate într-o tonalitate specială, ce asamblează îngăduinţa de principiu (cum este, în fond, vorba despre nişte scrieri marginale, nedefinitorii, de ce să fim prea intransigenţi? cu vaga ironie (este cazul să fim perfect serioşi doar atunci cind discutăm partea esenţială a unei opere). Cu destul de mare dificultate este admisă ideea că un anumit autor a reuşit la fel de bine în mai multe genuri. Dacă urmărim perioada contemporană a literaturii noastre observăm cu uşurinţă că recunoaşteri, de acest tip există doar cîteva, chiar şi in cazul lor, cu timpul, numele respectivilor autori tinzînd a fi legat de practicarea unui singur gen. Se poate spune, făcînd astfel puţină sociologie, a succesului literar, că abordarea mai multor genuri nu le dăunează personalităţilor cu adevărat puternice ; in schimb, autorilor de forţă medie sau mică le strică, prin stîrnirea unei anumite impresii de neseriozitate (or, se ştie, seriozitatea este unul dintre cele mai reuşite surogate ale talentului). Ferindu-mă de prejudecata expusă mai sus, încerc să discut romanul Cina cea mai lungă») fără să mă gindesc în mod special la faptul că autorul este unul dintre fruntaşii science-fiction-ului românesc şi că, în virtutea „regulei“, textele sale reprezentative in acest gen ar trebui căutate. Scris la persoana întîi, Cina cea mai lungă este romanul unui narator ironic, care colecţionează neajunsuri nu tocmai maligne ale mediului social în care trăieşte (un oraş transilvănean al zilelor noastre) şi monologhează apoi pe marginea lor. Cu vervă caracterologică sunt schiţate portretele, mai degrabă caricaturile unor oameni care au diverse defecte comice sau tragicomice (excepţie face doar un grup de huligani, a cărui periculozitate socială este majoră). Unul se îmbată şi greşeşte scara de bloc, nimerind la uşa naratorului spre miezul nopţii şi bîjbiind interminabil cu cheia pe la broască; altuia, de profesie şofer, îi tot umblă gura cum că intelectualii sunt nişte terchea-berchea, un fel de paraziţi mai speciali ; un vecin de bloc se dovedeşte a fi nu numai maniac, dar şi speculant, încercînd să-i vîndă naratorului nişte cărţi la suprapreţ ; cutare îşi cumpără o vilă de un milion (de unde banii ?), cutărică tulbură liniştea vesperală a cartierului etc. La focul ironico-umoristic al naratorului se frig şi fiinţe ale căror scăderi sunt cu totul nevinovate . Măriuţa, o tinără logodnică de zidar prosper, este prea grasă ; Gusti Dejeu, un încornorat cumsecade, făcînd parte din categoria rataţilor agitaţi, dă telefoane la ore nepotrivite, şi porneşte anchete sociologice puerile , un actor bătbior din Turda işi cam vopseşte părul, işi unge faţa cu creme nutritive, antirid şi o face pe cocoşelul. Mai apar şi alte împrejurări neplăcute, de un calibru asemănător, care nu se datorează unor personaje bine delimitate, ci provin din diverse defecţiuni apărute în reţeaua serviciilor urbane. Naratorul, damnat la postura unui Gulliver nimerit în ţinutul unor fiinţe moralmente pitice, le înregistrează cu reprobare. în toate împrejurările verva ironică sau doar umoristică este remarcabilă, punînd o pecete de originalitate asupra ansamblului. Un loc distinct în reuşitul roman al lui Mircea Opriţă il ocupă consideraţiile eseisticoparabolice, pe care naratorul le rosteşte in legătură cu diverse împrejurări sociale. Un loc special în roman îl ocupă, după cum aceia care cunosc scrierile anterioare ale lui Mircea Opriţă ar fi putut să anticipeze, aluziile la literatura ştiinţifico-fantastică, în ansamblu privit, romanul Cina cea mai lungă este o reuşită. Citindu-l, m-am gindit că Mircea Opriţă s-a cam săturat de atitea nave spaţiale, roboţi, călătorii in timp şi altele de acest tip şi că, propulsat de patima clasică a celui recent convertit, promite să persevereze în romanul social. ■ Voicu Bugariu *) Mircea Opriță : „Cina cea mai lungă“, Editura „Dacia“, 1983. CRIITII CU STUDII DE ISTORIE A CURENTELOR Pasionat cercetător al clasicismului românesc, fenomen căruia i-a consacrat mai multe lucrări, autor al unor monografii valoroase (Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu) profesorul universitar Dim. Păcurariu a publicat mai multe volume de studii, evocări şi cercetări în domeniul istoriei literare. Cel de-al doilea volum cu titlul Scriitori şi direcţii literare (primul a apărut in 1981) se înscrie in aceeaşi orientare a cercetării. Structurat în două secţiuni, acest nou volum*) cuprinde două tipuri de abordare a unor probleme teoretice privitoare la direcţii, şcoli, curente şi detalierea unui anumit aspect (clasic, romantic, baroc) la o anume personalitate culturală. Cartea se deschide cu o trecere critică în revistă a opiniilor privitoare la conceptul de baroc. Dim. Păcurariu consideră că „secolul al XVII-lea, în cultura română, nu e, baroc, precum se susţine uneori. El înclină mai degrabă către „umanism şi clasicism“, dar identifică tendinţe baroce la îinceputul veacului al XVIII-lea, la Antim Ivireanu, la Dimitrie Cantemir şi ulme se naşte exclamaţia lirică. S-ar impune Elemente de baroc, spune istoricul literar, se întîlnesc şi la scriitori din epoca deplinei maturizări a literaturii române moderne (Odobescu, Hogaş, Macedonski, Mateiu Caragiale, pină la Eugen Barbu) dar ca manifestare sporadică, nefiind vorba, „despre ■ o epocă distinctă de dominaţie barocă“, înrudit cu acest studiu este un altul, din aceeaşi secţiune a cărţii : „Există un rococo literar ?“ Foarte informat, cercetătorul compară opiniile ce s-au emis în legătură cu această problemă şi pledează, în final, pentru integrarea intre tendinţele clasiciste a poeziei erotice scrise de Văcăreşti, Conachi, Dimachi, Milu şi alţi poeţi din epoca premodernă, în aceeaşi secţiune a volumului autorul a grupat încă două cercetări similare ca factură : „Folclorul, primul nostru clasicism“ şi „Scriitorii şi idealul întregirii unităţii naţionale“. A doua secţiune cuprinde studii ce urmăresc fie „Concepţia clasică a unui iluminist ardelean : Ion Piuariu Molnar“, fie, „Iluminism şi clasicism la Dinicu Golescu“, sau „Paşoptism şi junimism : B. P. Hasdeu“. Sub titlul „Aspiraţia spre clasicism a unui mare romantic“ sunt reunite note despre proza eminesciană referitoare in special la „Cezara“, nuvelă în ale cărei fraze succesive de elaborare, cercetătorul observă „atenuarea romantismului“ şi năzuinţa către „un ideal de artă clasică“. Un studiu remarcabil este dedicat lui Ion Heliade Rădulescu, în calitatea sa de precursor şi îndrumător, iar un altul lui C. Negri, („Decanul“ generaţiei paşoptiste), autor ale cărui scrieri poartă „amprenta mişcării literare româneşti din epocă“. Un studiu interesant analizează personalitatea de istoric literar a lui E. Lovinescu, tot astfel cum este descrisă activitatea de creator de şcoală în istoria literară a lui D. Popovici. Dimensiunea clasică a creaţiei este urmărită intr-un studiu intitulat „Un temperament baroc pledînd pentru clasicism“, despre G. Călinescu şi în „Clasicismul unui realist modern“, consacrat lui Marin Preda. Noul volum al profesorului Dim. Păcurariu reprezintă astfel o continuare a cercetărilor majore anterioare dedicate îndeosebi clasicismului românesc şi interferenţelor dintre curente şi direcţii, prin consideraţii erudite şi de definire, prin disocierea unor semnificaţii culturale şi prin integrarea fenomenelor într-o unitate determinantă de perspectiva metodologică. Gheorghe Bulută *) Dinu Păcurariu : „Scriitori şi direcţii literare“, vol. II, Editura „Albatros“, 1984. DIM. PĂCII PARIU