Luceafărul, iulie-decembrie 1984 (Anul 27, nr. 27-52)

1984-09-29 / nr. 39

29 SEPTEMBRIE 1984 Unde se leagă istoria X urmare din pag. 1 nă mai mult decit un raport banal între, două , figuri desenate. El angajează patrii și dreptine umane. Implicit, eleganta la care ne referim,­­ cert implicată în cartea 200 de zile mai de­vreme, nu este un triumf oarecare al inteli­gentei speculative ci o demnitate rezultată din conjuncţia cunoaşterii aprofundate a faptelor cu bună credinţă şi cu înţelepciunea de a nu trata ireparabilul consumat fără nici o com­- * pasiune sau înţelegere. Acesta­­fiind adevărul curat , înţelegerea invocată de noi, de data aceasta, transpare frecvent de sub fraza nu­mai aparent aridă. Este cert. România s-a angajat în teribila conflagraţie împotriva alianţelor si dorinţelor ei fireşti si, dincolo de un anume moment, imp­­­potriva intereselor ei naţionale. Dar autorii de­taliază contextul angajării în speţă, îmbogăţind argumentaţia lor cu o diferenţă specifică ab­sentă din calificativele nude. „Intrarea Romă-­­­niei în al doilea război mondial­ împotriva voin­ţei poporului român — precizează ei — a fost consecinţa directă a contextului politico-mili­­tar din Europa de est a anilor 1939—1940 ; ea nu a reprezentat deci o opţiune — ca în pri­mul război mondial —ci o sumisiune în faţa elinei forţe brutale — aceea a Germaniei na­ziste — care îşi exercita controlul asupra unei însemnate arii a continentului, in care fusese inclusă şi România“. Şi cind aceiaşi autori con­sideră împrejurarea drept ..un tragic non-sens“, compasiunea stă sub fiecare­ cuvînt. Cu o ase­menea compasiune tonică se cere rescrisă is­toria noastră, nicidecum prin sentinţe incapa­bile să se plieze la realitate. Nu mai puţin nuanţate sunt paginile care ne iniţiază, mai generos decit oricînd pină azi, în succesiunea dramatică a evenimentelor din pri­măvara si vara anului 1944, premergătoare re­voluţiei de la 23 august. Avem in vedere, de­sigur, subcapitolul intitulat Partidul Comunist Român, organizatorul si conducătorul mişcării de rezistenţă din România. Merită omagiată capacitatea autorilor de a sintetiza pe un spa­ţiu deosebit de restrîns multitudinea dileme­lor rezultate din tratativele purtate cu aliaţii pe canale de comunicare­ atît de diverse, de a ne semnala mutaţiile şi deruta din însăşi mentalitatea mareşalului Ion Antonescu şi, în­ acelaşi timp de a ne releva cu o superioară precizie momentul exact cind conducătorul sta­tului s-a dovedit a fi iremediabil inabilitat in a oferi o soluţie impasului României. Acelaşi moment îi rătăcise pe reprezentanţii partide­lor burgheze in contradicţii si ezitări fără nici o ieşire. Şi acelaşi moment a impus Partidu­lui Comunist Român, peste orice dilemă, con­tradicţie sau ezitare, salvarea ţării. La fel de dense si sintetice sunt si­ paginile rezervate desfăşurării propriu-zise a evenimen­telor care au scurtat cu cel puţin 200 de zile al doilea război mondial. Dar adevărata sub­stanţă a cărţii, de fapt, abia de aici înainte începe să se dezvăluie, în capitolele dedicate, succesiv, consecinţelor militar-strategice, logis­tice şi politice ale revoluţiei române din au­gust 1944. Intre premisele fertile ale de­monstraţiei susţinute de autori se cuvine sem­nalată stiinţa de a face ordine si de a stabili priorităţi valide la nivelul faptelor. Această operaţiune garantează si acurateţea silogisme­lor si puterea de convingere a concluziilor lor. Mai mult, autorii produc argumente de egală tărie , în toate planurile abordate: psihologic sau economic, militar sau politic. Nu sunt ig­norate­ nici ecourile şi opiniile de peste hota­re ale evenimentelor din sfirşitul de vară fier­binte a anului 1944, în consecinţă, afirmaţiilor lui Basil H. Liddell Hart, Hans Friessner, Hugh Seton-Watson sau Andreas Hillgruber li se acordă atenţia cuvenită în carte, însă teme­iul adevărat al însemnătăţii revendicate pen­tru această clină fundamentală din istoria re­centă a României este oferit autorilor în pri­mul rind şi cu precădere de arhivele milita­re româneşti. Şi faptul este firesc. Unde s-a legat istoria, acolo i se dezleagă mai clarvă­zător şi mai cinstit înţelesurile. Dincolo de bunăvoinţă verificată sau de a­­mabilitate circumstanţială, rîndurile scrise de istoricii şi memorialiştii s­trăini despre actul de la 23 august 1944 se resimt nu o dată de o pregnantă debilitate a informaţiei. Fapt care la timpul potrivit ne-a costat scump , la în­cheierea războiului, românii nu au avut noro­cul să constate o sinonimie intre pace si e­­chitate. Ceea, ce ne determ­ină să afirmăm, cit se poate de tranşant, că volumul 200 de zile mai devreme este important nu numai pentru istoriografia naţională. El reprezintă şi o con­­­­tribuţie majoră la îmbogăţirea istoriografiei in­ternaţionale a celui de-al doilea război mon­dial. Chiar şi ţinuta scriiturii lui­ de Cert ni­vel european, îl recomandă pentru un destin frumos. MIRCEA MICU: «Secretul Doamnei de zăpadă» V­ olumul de povestiri Secretul Doamnei de zăpadă de Mircea Micu precizează­­ profilul complex al unui scriitor eti­chetat de obicei impropriu. Parodiile semnate de Mircea Micu, ca şi Intimplările cu scriitori, scrise cu o vervă spumoasă, i-au creat reputaţia de autor comic, deşi romanele Patima, Semnul şarpelui, ca şi poezia lui, fac vizibilă vocaţia dramatică şi lirismul. în Secretul Doamnei de zăpadă, inteligenţa nu­ mai inhibă şi cenzurează sentimentul, aşa cum în mod de-­­­liberat o fac paginile ironice ale autorului de­­ parodii. Fondul afectiv al literaturii lui Mircea Micu circulă aici liber și dezinvolt într-o proză bine strunită, capabilă de efecte lirice remar-:' cabile. Surpriza este de a descoperi în autorul­ de parodii un prozator de mare efuziune sufle-' tească. Lirismul lui Mircea Micu nu este însă decla­rativ, ci difuz şi sugestiv. Faptul că preferă­ proza scurtă într-o vreme în care definiţia prozei­­se confundă pentru mulţi cu romanul1 ,spune­ şi ea mult. Concentrarea prozei scurte este mijlocul prin care prozatorul îşi dirijează şi controlează fluxul liric. Mircea Micu reu­şeşte să fie dens şi expresiv închizînd în cîteva­­ pagini de text o materie care altora le procură pretextul unor romane. Un om pentru Monte Carlo of­eră un astfel de portret concentrat al irisului dedicat toată viaţa marilor lovituri şi care moare înainte de a deveni din nou cele­bru prin ultima sa combinaţie. Faptele o iau­­ în asemenea proze înaintea cuvintelor, dezvă-­ luind în Mircea Micu un artist al limbajului indirect, mediat şi cu atît mai plin de efect. : Impresionantă este schiţa Dincolo de balcon, despre nevoia de iluzie a oamenilor. Un cor celest este asociat de ascultătorul lui cu ima­ginea unui buchet feminin îngeresc cu voci divine. Ascuns de ziduri într-un decor sordid, clerul de madone, se dovedeşte a fi o adunătură de bătrîni respingători care-i trec unul altuia , o carafă cu ţuică.. Dar pentru că iluzia trebuie1, conservată răspunsul o confirmă: „— Ei, nu-i aşa că e un cor de îngeri ?... Spune-mi, sopra­nele sunt blonde ? — Blonde, am zis, blonde şi frumoase ca îngerii ! După care am ieşit în aerul curat încărcat de parfum de floare şi­ miros crud de clorofilă“. Mutul este portretul unui tip care intrigă prin conduită : un bărbat mut, care iese mereu la plimbare însoţit de o ceată de clini şi de care nu se poate apropia nimeni. Figura este enigmatică, indicînd de, alt-­­ fel, predilecţia scriitorului pentru oamenii cu taine, şi-l face pe povestitor să­­ cerceteze fap­tele. Dar dezlegarea în loc de a simplifica lu­crurile se adinceşte : „Mutul“ era un fost bă­tăuş de închisoare, care odată rămas fără ocu-­­ paţie,se înconjurase de clini pentru a scăpa de răzbunarea fostelor victime. Acestea,d­intr-ade­văr, încearcă să-l pedepsească fără noroc, avind­­ doar posibilitatea să-l îngroape atunci cind, ră­pus de un atac de cord, este u­rît de credin­cioşii lui paznici patrupezi pină acasă. Ciinii îl apără, pină cind sunt împuşcaţi. Mircea Micu are predilecţie pentru situaţiile şi figurile singulare : mutul şi jucătorul pentru Monte Carlo intră indiscutabil în aceste cadre, ca şi bătrinelul din Enigma, care ocupă clan­destin un subsol pentru ca atunci cind este des­coperit şi acceptat să dispară fără urmă. O altă­­ predilecţie al autorului sunt dispariţiile inex­­­­plicabile, care­ lasă întrebările fară răspuns. Le vom regăsi şi în alte povestiri. în fond Secre­tul Doamnei de zăpadă este o colecţie de proze care revin mereu asupra unor motive, toposuri, teme, scriindu-le şi rescriindu-le în versiuni noi. Vulpea, schiţă care încearcă să reconstituie at­mosfera unei atracţii vechi risipită prin dis­pariţia, celei care o provoca cu bună ştiinţă, este miniatura din care se dezvoltă ori care con­­­­trage o povestire amplă ca Adio, Europa !. Mo­tivul dispariţiei misterioase reapare şi în Se­cretul Doamnei de zăpadă. Atît Adio Europa !..., cit şi Secretul Doamnei de zăpadă şi Blana de ren sunt definitorii pen­­­­tru universul prozei lui Mircea Micu. Adio, Eu­­ropa !... este istoria unei femei plăcute şi tul­burătoare care provoacă o aventură neliniştitoa­re al cărei obiect este un bărbat intrigat de­ sur­priză. Dar femeia dispare fără urmă. Nimic inedit la prima vedere, dacă tonul şi atmosfera n-ar dărui personalitate acestei povestiri în care notaţia psihologică, cea realistă şi suges­tia lirică se­ împletesc armonios pentru a face povestirea captivantă şi credibilă. Adio, Eu­ropa !... are şi o fereastră deschisă discret către fantastic, fără ca autorul să abuzeze. Aventura este posibilă mai ales pentru că bărbatul pare a­­ recunoaşte în necunoscuta de la bar o femeie elegantă care­­ l-a fascinat în copilărie. Func­­­­ţionează în acest caz psihologia adîncurilor me­nită să dea densitate întimplării interpretabilă, fără această motivaţie, şi într-un registru mai terestru. Mircea Micu reuşeşte însă să ţină în cea mai mare parte a timpului povestirea în atmosfera, de indecizie şi mister necesară pen­­■ tru a-i da aureola necesară. Mai complicată, mai complexă este Secretul Doamnei de zăpadă. Și aici personajul care atrage toate privirile, care fascinează pe poves­titor şi care constituie figura principală a po­­­­vestirii este o femeie, îndrăzneala prozatorului, ca și In. Adio, Europa !... este foarte mare, de­oarece tema eternului feminin, a femeilor enig­matice a fost uzată şi compromisă de o litera­tură abuzivă şi fără har. Doamna de zăpadă este o femeie enigmatică şi autorul nu şovăie­­ să-i dea o titulatură lirică, care dacă n-ar fi susţinută de ţesătura povestirii ar friza senti­mentalismul.­­ Mircea Micu are însă ştiinţa at­mosferei, ştie să sugereze şi are un bun dozaj al efectelor. Ochiul naratorului nu se fixează doar pe ceea ce-l interesează în primul rind. Scena este repartizată cu grijă şi altora, rolu­rile bine împărţite, misterul distilat şi situaţiile verosimile, în afara povestitorului mai participă la această dramă chiar dacă în roluri de fundal şi alţii. Un pictor blond şi sonor, un prozator ochelarist şi absorbit de propria-i creaţie. „Doamna de zăpadă“ îi preocupă pe cei din jur, dar nimeni nu-i ştie secretul. încercarea ei de a se destăinui, probabil de a cere ajutorul cui­va, este părăsită la jumătate de drum, după care femeia dispare fără a mai fi găsită vreodată. E la mijloc și un credibil monah Trifon impli­cat prin recluziunea lui hotărîtă în această dramă, după toate aparentele una de dragoste. Conturile întimplării sunt nelămurite, nehotărâte, ea poate­ fi interpretată divers, dar nimeni nu poate da o soluţie acceptabilă. E probabil că femeia a pierit dintr-o pornire sinucigaşă, ceea ce înseamnă că autorului ii place să creadă că mai există fiinţe care se sinucid din dra­goste. în fond, prozele din Secretul Doamnei de zăpadă au un ele ceva din ostentaţia unui ma­nifest personal. Ele sunt în chip subliniat senti­mentale, nostalgice, lirice. Un alb iernatic deco­rează cele mai multe din paginile acestui vo­lum, ca o expresie manifestă a dorinţei de ima­­culare. Oamenii există în povestirile lui Mircea Micu, puternic profilaţi, toţi cu ascunzişuri su­fleteşti care-i scot din banalitate. Cu fiecare pagină autorul Secretului Doamnei de zăpadă, titlu ostentativ, pare a voi să spună : oamenii sunt unicate, ei nu sunt produse de serie, fiecare dintre ei este interesant, captivant, misterios, enigma este esenţa firii omeneşti. Nu întîmplă­­tor cuvinte ca „enigma“, „secretul“ se află aşe­zate la vedere în titlurile povestirilor, iar alte vocabule din aceeaşi familie semantică au o mare frecvenţă în textul povestirilor. Secretul Doamnei de zăpadă este o replică, deliberată sau nu, la proza micului naturalism curent, care uniformizează oamenii răpindu-le orice mister, renunţînd practic la personaje care resping misterul şi iluzia, ca şi orice fel de lirism. Ceea ce este redundant în povestirile lui Mircea Micu, funcţia excesivă a adjectivului de pildă, poate fi citit şi ca o atitudine literară, un mod de a inţelege proza şi rosturile ei. Valoarea cărţii vine însă tocmai din faptul că programul ei, neformulat nicăieri ca atare, ci dedus doar de critic, rezistă prin carnaţia acestei proze, prin subtilitatea ei. Secretul Doamnei de Ză­padă se constituie de aceea într-o pledoarie pentru o literatură a emoţiei, a sentimentului a încrederii în misterul omenesc, a aspiraţiei către frumuseţe. Blana de ren strînge la un loc toate topo­­surile şi preocupările prozei lui Mircea Micu din Secretul Doamnei de zăpadă într-o sinteză artistică de excepţie. Figura singulară, misteri­oasă este aici laponul Aaripa, poet probabil, întîlnit în Finlanda, tînăr ciudat şi prietenos, care, din motive necunoscute nouă, vrea să se sinucidă, şi cu care povestitorul face o călătorie spre nord in lumea finlandeză a laponilor şi renilor, prilej de frumoase pagini de literatură exotică, unde întîlneşte un bătrîn tutelar şi o vrăjitoare impresionantă. „Blana de ren“ este un dar care simbolizează legătura frăţească. Ea va trăi cit va trăi şi legătura dintre cei doi prieteni. Intr-o zi „blana de ren“ îşi pierde nobleţea animală devenind o bucată de piele fără strălucire. La capătul lumii, undeva in nord, straniul Aaripa, al cărui motiv de sinu­cidere nu-1 ştim,, a murit. Notaţia realistă este peste tot instrumentul prim al scriitorului, care Plecînd de aici ştie să sugereze trecînd pe ne­simţite la o suprarealitate care este de fapt un peisaj, o întîmplare dilatată de însufleţirea lu­cidă a artistului. Cîteva din portretele infătişa­­te în Secretul Doamnei de zăpadă merită aten­ţia specială a istoricului literar, pentru că sub nume convenţionale, Mircea Micu fixează inspi­rat şi concentrat fizionomia cîtorva scriitori contemporani, Marin Preda, Teodor Mazilu, Fănuş Neagu, cu o reală admiraţie colegială cu totul opusă distructivei literaturi cu cheie. Se­cretul Doamnei de zăpadă, volum de excepţie al prozei de azi, ni-l înfăţişează pe Mircea Micu în cea mai expresivă postură a artei şi năzuin­ţelor sale literare. M. Ungheanu .. BREVIAR ■ PRIMUL ŞI AL DOILEA „CLASICISM ROMA­NESC“. Instructive şi chiar incitante sunt comen­tariile cele mai recente de la rubrica „Delimitări“ din revista „Flacăra“, susţinută cu o impresio­nantă vigoare de Şerban Cioculescu. De data aceasta, venerabilul critic, inspirat de noua ediţie a corespondenţei lui Duiliu Zamfirescu, Opere, vol. VII, glosează în legătură cu accepţia­­sui-genens acordată conceptului de clasicism în sfera limba­jului critic şi, istorico-literar românesc. Fiind vorba de, cum se spune, un mare loc comun, nu e, lipsit totuşi de interes a se afla ce nuanţe noi for­mulează prestigiosul critic confruntîndu-se cu punctul de vedere devenit, de-acum, el ,însuşi, clasic, avansat de Duiliu Zamfirescu. Şi totuşi, tre­buie spus că, astfel „prizate“, foiletoanele sunt re­almente interesante. O singură rezervă ne îngă­duim totuşi a face : nu credem că ar fi vorba de o exageraţiune dacă la cel dinţii „clasicism româ­nesc“, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, l-am­­ trece şi pe Slavici , după cum lui G. Gali­­nescu nu i se poate nega dreptul de a figura între exponenţii celui de-al doilea „clasicism românesc“­, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Pa­­padat Bengescu, Camil Petrescu, E. Lovinescu și , G. Bacovia. M „PANDURUL“ este numele sub care apare re­vista elevilor liceului militar* din Craiova. Sprijinit de tinerul critic literar Ion Dur, colectivul redac­ţional al tinerei publicaţii face dovada unei lău­dabile hărnicii şi a unui remarcabil bun gust în­­ efortul pe care îl depune. Dovada o constituie cel­­ de al doilea număr pe anul acesta al revistei, dată fiind diversitatea şi acurateţea textelor inserate în sumar. Iată şi o parte din numele elevilor ce sem­nează articole, note de reporter, încercări în proză ■­ şi poezii : Marin Alb­u, Dan Tudor, Valentin Pa­săre, Dănuţ Costache, Viorel Grigoraş, Valentin Drăghici, Gheorghe David, Cătălin Luţă, Cristian Ion, Ovidiu Dăescu, Ciprian Nan, Daniel Moşoiu, Daniel Ene. în acest număr din „Pandurul“ întil­­nim şi numele cunoscutului scriitor craiovean I. D. Sârbu cu File dintr-un jurnal trăit. & „PERNA DE PUF“, o nuvelă inedită de V. Voi­­­­culescu, se publică în ultimul număr al­ Revistei ■ de istorie şi teorie literară, în prezentarea lui Ed­il,d­gar Papu şi cu o notă de ediţie de Nicolae Fig­­u fe­rescu. Pentru edificare, din textul semnat de Edgar -­Papu reproducem acest scurt pasaj : „Totul este straniu. Suntem­ la frontiera dintre fantastic şi real, convertirea convenţiei livreşti în­ parabolă epică determinind un fermecător decalaj între plinăta­tea datelor concrete, a pitorescului bogat de care uzează Voiculescu în această poemă, cu evocarea­­magistrală a unei părţi din Bucureştii tradiţionali, şi expresia cu totul aspră şi tragică a unor rituri de o brutalitate înspăimintătoare ce se infiltrează în substanţa concretului. Rămîne însă un echivoc — am putea spune — între substratul real al ace­lei practici legată de agonia umană şi pura fan­tezie care o alcătuieşte“. ■ „REFLEX“, pliant editat de Comitetul Jude­ţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Caraş-Seve­­rin, atrage din nou atenţia asupra deosebitului spi­rit de emulaţie creatoare ce animă pe slujitorii condeiului din această parte a ţării. „Foaia“ recent sosită la redacţie ne prilejuieşte plăcuta reîntîlnire cu nume de poeţi, prozatori şi comentatori literari caraş-severineni bine cunos­cuţi ,prin valoroasa lor activitate literară : Octavian Doc­in, Sabin Opreanu, Gheorghe Jurma, Gheor­ghe Azap, Gheorghe Zincescu, Nicolae Irimia, Ada Cruceanu, Olga Neagu, I. G. Şeitan. Remarcabilă, de asemenea, este prezenţa în numărul „foii“ a unor colaboratori externi de prestigiu precum An­gl­ei Dumbrăveanu, Laurenţiu Ulici şi Nicolae Pre­­lipceanu. Cronicar REZULTATELE CONCURSULUI DE DEBUT AL EDITURII DACIA Editura Dacia anunţă că, in urma lecturii manuscriselor prezentate la concursul de debut, au fost reţinute pentru publicare in cuprinsul unei antologii ce urmează să apară in 1981, grupate din volumele apartinind lui : Gheorghe Achira, Doina Antonie, Nicolae Băciuţ, Ion Pop Barassovia, Oct. Pavel Boier, Radu Cange, Teodor Capotă, Sorin Grecu, Carol Hârşan, Luca Onul, Dana Opriţă, Dora Pavel, Mircea Rostaş, Vasile Sav, Lucian Tamaris. Totodată, pentru antologia pe care editura o pregăteşte în anul 1985 au fost reţinute poezii din volumele semnate de : Cornelia Liliana Bălţei, Gheorghe Bârlea, Ruxandra Cesereanu, Vasile Constantinescu, Mihai Cupcea, Nicolae Mercean, Gavril Moldovan, Ion Matei Mureşan,­­ Maria Olteanu, Ioan Pintea, Flore Pop, Rîndu­­nica Petrulescu, Persidă Rocias, Cristina Suciu- Moscu, Cristian Andrei. Pentru concursul viitor, manuscrisele se vor trimite pină la data de 30 decembrie 1985 pe adresa : EDITURA DACIA, str. I Mai tir. 23, 3400 Cluj-Napoca, jud. Cluj, cu menţiunea „Pentru concursul de debut“. Întîlnire între două cărţi / Urmare din pag. 1 şi unde, teoretic, nici un efect atomic nu poate ajunge, se află un grup format din militari şi din personal auxiliar ; misiunea acestor militari este să declanşeze riposta în , cazul unei agre­siuni atomice iniţiată de inamic. La nivelele următoare se află in ordine : militari care asi­gură apărarea (6), înalţi demnitari, savanţi, po­liticieni şi foşti militari cu grade înalte (5), oameni importanţi, dar nu in măsura locatari­lor nivelelor 6 şi 7 (4). Confortul şi promisiunea de supravieţuire descresc pe măsura apropierii de suprafaţă. Cel m­ai apropiat de exterior nivel este echivalentul unei ultramodeste locuinţe dintr-un bidonville ; "rolul lui este mai ales psi­hologic şi constă in a oferi marii majorităţi a cetăţenilor "iluzia unei posibilităţi de salvare în căzul unui atac nuclear. După cum se vede, cele şapte nivele sunt o imagine a unei societăţi de tip capitalisto-militarist. în plus, aspect impor­tant, imaginind pachebotul său subpămîntean, autorul reuşeşte să construiască o parabolă a doctrinei descurajării atomice, anume a absur­dităţii acesteia. Cea de a doua carte se numeşte Soarta Pămîn­­tului (traducere de Rodica Culcer, ediţie îngri­jită de Sergiu Verona, Editura politică, 1983). Originalul a apărut în S.U.A. in 1982. De data aceasta este vorba despre un eseu scris în stil jurnalistic, în care sunt invocate opiniile unor specialişti, aportul strict personal al autorului manifestîndu-se mai ales prin formularea unor raţionamente menite să , dovedească inconsis­tenţa teoreticienilor şi strategilor care sprijină doctrina descurajării atomice. Ceea ce în Level Seven era sugerat, aici este argumentat. Mai intîi, Jonathan Schell, fiindcă el este autorul, încearcă să construiască diferite scenarii ale unui război nuclear, dovedind abilitatea unui jurnalist versat şi ingenios. Apoi, în cea mai interesantă parte a cărţii, analizează, în sensul menţionat mai sus, argumentele celor care spri­jină doctrina descurajării. Esenţa contra-argu­­mentării lui Jonathan Schell constă în următoa­rea idee : din moment ce o lovitură nucleară provoacă distrugerea practic totală a naţiunii atacate, ce rost mai are contralovitura? Cum ri­posta răzbunătoare nu se justifică nici din punct de vedere logic şi nici din punct de vedere mo­ral, apărătorii descurajării sunt puşi în situaţia de a teoretiza absurditatea. Pe lingă felul convingător in care demontează doctrina descurajării, cartea lui Jonathan Seigell mai cuprinde şi foarte­ interesante observaţii psihologice. Un exemplu : constatarea că ome­nirea contemporană (precum şi fiecare individ în parte) manifestă o anumită incapacitate de a înţelege natura globală a pericolului atomic. VIAŢA CĂRŢILOR POEZIIE UN POEM ^MITOLOGIC» Mitul biblic al lui Adam şi Eva constituie pretex­tul — şi textul, adică ţesătura semantică — al noului volum al lui Vasile Smărăndescu, Exclamaţia muritorului *). Autorul e, structural, un moralist d in această, aşa-zicind, „schemă“ de gindire in­­cluzindu-se : figuraţia mi­tologică, meditaţia („en passant“), organizarea dis­cursului şi, nu pe ulti­mul plan, configuraţia ironică. Un adevărat mo­ralist nu poate fi lipsit de ironie — aici, una cam superficială, exclamativă. „Exclamaţia muritorului“ este unul şi acelaşi lucru cu constatarea con­diţiei umane. O formă de a lua cunoş­tinţă, exerciţiu în care demitizarea îşi are rolul consacrat, prea consacrat chiar. Modelul lui Vasile Smărăndescu, modelul din care, vrem să spunem, se trage tipologic poezia lui, este Marin Sorescu. Mai exact, primele cărţi ale acestuia. Şi articularea textului trimite direct la autorul Tinereţii lui Don Quijote : „După episodul cu şarpele / domnul a bănuit că am furat viclenia de la el. / Iată de ce s-a-ntristat / că adam a evoluat / şi cunoscind binele şi răul / poate deveni periculos. / Şi ca nu cumva să ia roade din pomul vieţii / şi să se împli­nească pe veci / l-a alungat de sub, streşini de aur.“ în volumul amintit, Marin Sorescu publi­ca, să ne amintim, o poezie cu titlul Adam, cu o tematică şi într-o formulă cu care p­ot fi com­parate textele din Exclamaţia... Este, ac­ela, un poem tipic pentru modalitatea lui Sorescu de a se desolidariza de forme şi semnificaţii consa­crate, uzate, printr-o imaginaţie în care ironia e deopotrivă „plebee“ şi „livrescă“. Poemul lui Vasile Smărăndescu — cartea e, de fapt, un poem unic, mai mult sau mai puţin arbitrar împărţit — uzează de alt procedeu, e adevărat, învecinat : felul de a se despărţi de sensuri ştiute e o consecinţă a încercării de revizuire ontologică a tiparelor originare. Ce îl apropie de Sorescu, în afara unui stil discursiv asemă­nător, e tocmai­ acest tip de „sabotare“ a mitu­lui pe propriul său teren. Folosindu-1, recon­­struindu-1, observindu-i, eventual, precaritatea, admitxhdu-i puterea, analizindu-i şansele. Mai ales aceasta din urmă , ironia, aşa pupt e folo­sită in cazul de faţă, nu are nimic destructiv. Impresia de construcţie trebuie să rămînă vie. De aceea poetul grupează „mica“ lui desfăşu­rare de forţe „muritoare“ în şapte secţiuni. Nu mai­ sînt insă cele şapte­ zile ale creaţiunii,­­ci mult, mai modestele şapte seri. Avind acest ton de legendă modernă, legendă prin subiect, nu prin rezolvare, cartea lui Vasile Smărăndescu nu e lipsită de un fior epic pe care destăinuirea poetică îl conţine. Pseudo-epicizarea este în general o tehnică potrivită plăsmuirii ironice, nestrăină de sarcasm, jocului ce ascunde, cu­­umilinţă, exact contrariul. A simula banalitatea coincide cu a explora limita. Pur şi simplu a trece dincolo, făcind cu ochiul. Recuzita folosită e previzibilă : pe lingă cuplul originar, „domnul“ şi „dracu“, „pomul cunoaş­terii“ şi „vremurile antediluviene“ — nesigu­ranţa. Truc, fireşte, căci nu de incertitudine e vorba, cit de inversarea relaţiilor cunoscute, ceea ce duce la relativizare. Din această tensi­une se naşte exclamaţia lirică. S-ar impune o tentativă de desprindere de sub zodia sores­­ciană şi o mai sporită atenţie faţă de virtuţile imagistice ale plăsmuirii poetice. Oricît de „seacă“ şi-ar dori autorul rostirea, pentru a cîştiga în ţinută moralistă şi viziune ironică, acestea din urmă se sprijină, în poezie, pe ima­gine. Structurile ei sînt, poate, altele. Siguranţa tăieturii frazeologice, tehnica bună ne fac să aşteptăm cu interes cărţile lui Vasile Smă­răndescu. Costin Tuchilă *) Vasile Smărăndescu : „Exclamația muri­torului“, Editura „Sport-Turism“, 1984. P­ROZ 71 UN ROMAN IRONIC Prin­ activitatea sa lite­rară din ultimii ani Mir­cea Opriţă şi-a consolidat o poziţie­ de prozator specializat în science­­fiction şi, în mod impli­cit, una­ de autor serios. Spun­eşi „autor serios“, fiindcă « există o preju­decată :*a criticii noastre, care poate fi formulată în­ felul următor : de re­gulă, un autor poate ex­cela într-un singur gen, ceea ce scrie în alte ge­nuri sunt texte acciden­tale, născute din capricii sau ambiţii tranzitorii şi care se cuvine a fi co­mentate într-o tonalitate specială, ce asamblea­ză îngăduinţa de principiu (cum este, în fond, vorba despre nişte­ scrieri marginale, nedefini­torii, de ce să fim prea intransigenţi? cu vaga ironie (este cazul să fim perfect serioşi doar atunci cind discutăm partea esenţială a unei opere). Cu destul de mare dificultate este ad­misă ideea că un anumit autor a reuşit la fel de bine în mai multe genuri. Dacă urmărim perioada contemporană a literaturii noastre ob­servăm cu uşurinţă că recunoaşteri, de acest tip există doar cîteva, chiar şi in cazul lor, cu tim­pul, numele respectivilor autori tinzînd a fi legat de practicarea unui singur gen.­ Se poate spune, făcînd astfel puţină sociologie­, a succe­sului literar, că abordarea mai multor genuri nu le dăunează personalităţilor cu adevărat pu­ternice ; in schimb, autorilor de forţă medie sau mică le strică, prin stîrnirea unei anumite­­ impresii de neseriozitate (or, se ştie, seriozita­tea este unul dintre cele mai reuşite surogate ale talentului). Ferindu-mă de prejudecata expusă mai sus, încerc să discut romanul Cina cea mai lungă») fără să mă gindesc în mod special la faptul că autorul este unul dintre fruntaşii science-fic­­tion-ului românesc şi că, în virtutea „regulei“, textele sale reprezentative in acest gen ar trebui căutate. Scris la persoana întîi, Cina cea mai lungă este romanul unui narator ironic, care colecţio­nează neajunsuri nu tocmai maligne ale me­diului social în care trăieşte (un oraş transil­vănean al zilelor noastre) şi monologhează apoi pe marginea lor. Cu vervă caracterologică sunt schiţate portretele, mai degrabă caricaturile unor oameni care au diverse defecte comice sau tragicomice (excepţie face doar un grup de huligani, a cărui periculozitate socială este ma­joră). Unul se îmbată şi greşeşte scara de bloc, nimerind la uşa naratorului spre miezul nopţii şi bîjbiind interminabil cu cheia pe la broască; altuia, de profesie şofer, îi tot umblă gura cum că intelectualii sunt nişte terchea-berchea, un fel de paraziţi mai speciali ; un vecin de bloc se dovedeşte a fi nu numai maniac, dar şi spe­culant, încercînd să-i vîndă naratorului nişte cărţi la suprapreţ ; cutare îşi cumpără o vilă de un milion (de unde banii ?), cutărică tulbură liniştea vesperală a cartierului etc. La focul ironico-umoristic al naratorului se frig şi fiinţe ale căror scăderi sunt cu totul nevinovate . Măriuţa, o tinără logodnică de zidar prosper, este prea grasă ; Gusti Dej­eu, un încornorat cumsecade, făcînd parte din categoria rataţilor agitaţi, dă telefoane la ore nepotrivite, şi por­neşte anchete sociologice puerile , un actor bătb­ior din Turda işi cam vopseşte părul, işi unge faţa cu creme nutritive, antirid şi o face pe cocoşelul. Mai apar şi alte împrejurări ne­plăcute, de un calibru asemănător, care nu se datorează unor personaje bine delimitate, ci provin din diverse defecţiuni apărute în reţeaua serviciilor urbane. Naratorul, damnat la postura unui Gulliver nimerit în ţinutul unor fiinţe moralmente pitice, le înregistrează cu repro­bare. în toate împrejurările verva ironică sau doar umoristică este remarcabilă, punînd o pece­te de originalitate asupra ansamblului. Un loc distinct în reuşitul roman al lui Mir­cea Opriţă il ocupă consideraţiile eseistico­­parabolice, pe care naratorul le rosteşte in legătură cu diverse împrejurări sociale. Un loc special în roman îl ocupă, după cum aceia care cunosc scrierile anterioare ale lui Mircea Opriţă ar fi putut să anticipeze, aluziile la literatura ştiinţifico-fantastică, în ansamblu privit, romanul Cina cea mai lungă este o reuşită. Citindu-l, m-am gindit că Mircea Opriţă s-a cam săturat de atitea nave spaţiale, roboţi, călătorii in timp şi altele de acest tip şi că, propulsat de patima clasică a ce­lui recent convertit, promite să persevereze în romanul social. ■ Voicu Bugariu *) Mircea Opriță : „Cina cea mai lungă“, Edi­tura „Dacia“, 1983. C­RIITII CU­ STUDII DE ISTORIE A CURENTELOR Pasionat cercetător al clasicismului românesc, fenomen căruia i-a con­sacrat mai multe lucrări, autor al unor monografii valoroase (Ion Ghica, Di­­mitrie Bolintineanu, Al. Odobescu) profesorul u­­niversitar Dim. Păcu­rariu a publicat mai multe volume de studii, evocări şi cercetări în domeniul istoriei lite­rare. Cel de-al doilea vo­lum cu titlul Scriitori şi direcţii literare (primul a apărut in 1981) se înscrie in aceeaşi orientare a cercetării. Structurat în două secţiuni, acest nou volum*) cuprinde două tipuri de abordare­­ a unor probleme teoretice privitoare la direcţii, şcoli, curente şi detalierea unui anumit aspect (clasic, romantic, baroc) la o anume personali­tate culturală. Cartea se deschide cu o trecere critică în revistă a opiniilor privitoare la conceptul de baroc. Dim. Păcurariu consideră că „secolul al XVII-lea, în cultura română, nu e, baroc, pre­cum se susţine uneori. El înclină mai degrabă către „umanism şi clasicism“, dar identifică ten­dinţe baroce la îinceputul veacului al XVIII-lea, la Antim Ivireanu, la Dimitrie Cantemir şi ul­­m­e se naşte exclamaţia lirică. S-ar impune Elemente de baroc, spune istoricul literar, se întîlnesc şi la scriitori din epoca deplinei ma­turizări a literaturii române moderne (Odo­bescu, Hogaş, Macedonski, Mateiu Caragiale, pină la Eugen Barbu) dar ca manifestare sporadică, nefiind vorba, „despre ■ o epocă distinctă de do­minaţie barocă“, înrudit cu acest studiu este un altul, din aceeaşi secţiune a cărţii : „Există un rococo literar ?“ Foarte informat, cercetătorul compară opiniile ce s-au emis în legătură cu această problemă şi pledează, în final, pentru integrarea intre tendinţele clasiciste a poeziei erotice scri­se de Văcăreşti, Conachi, Dimachi, Milu şi alţi poeţi din epoca premodernă, în aceeaşi secţiune a volumului autorul a grupat încă două cercetări similare ca factură : „Folclorul, primul nostru clasicism“ şi „Scrii­torii şi idealul întregirii unităţii naţionale“. A doua secţiune cuprinde studii ce urmăresc fie „Concepţia clasică a unui iluminist arde­lean : Ion Piuariu Molnar“, fie, „Iluminism şi clasicism la Dinicu Golescu“, sau „Paşoptism şi junimism : B. P. Hasdeu“. Sub titlul „Aspiraţia spre clasicism a unui mare romantic“ sunt reunite note despre proza eminesciană referitoare in special la „Cezara“, nuvelă în ale cărei fraze succesive de elabo­rare, cercetătorul observă „atenuarea romantis­mului“ şi năzuinţa către „un ideal de artă clasică“. Un studiu remarcabil este dedicat lui Ion Heliade Rădulescu, în calitatea sa de precursor şi îndrumător, iar un altul lui C. Negri, („De­canul“ generaţiei paşoptiste), autor ale cărui scrieri poartă „amprenta mişcării literare ro­mâneşti din epocă“. Un studiu interesant anali­zează personalitatea de istoric literar a lui E. Lovinescu, tot astfel cum este descrisă acti­vitatea de creator de şcoală în istoria literară a lui D. Popovici. Dimensiunea clasică a crea­ţiei este urmărită intr-un studiu intitulat „Un temperament baroc pledînd pentru clasicism“, despre G. Călinescu şi în „Clasicismul unui realist modern“, consacrat lui Marin Preda. Noul volum al profesorului Dim. Păcurariu re­­­­prezintă astfel o continuare a cercetărilor ma­jore anterioare dedicate îndeosebi clasicismului românesc şi interferenţelor dintre curente şi direcţii, prin consideraţii erudite şi de­ definire, prin disocierea unor semnificaţii culturale şi prin integrarea fenomenelor într-o unitate de­terminantă de perspectiva metodologică. Gheorghe Bulută *) Dinu Păcurariu : „Scriitori şi direcţii lite­rare“, vol. II, Editura „Albatros“, 1984. DIM. PĂCII PARI­U

Next