Luceafărul, ianuarie-iunie 1985 (Anul 28, nr. 1-26)

1985-01-26 / nr. 4

26 IANUARIE 1985 r Istorie şi literatură Asupra a ceea ce constituie substanţa reală a pe cit de in­structivului tot pe atit de emo­ţionantului vo­lum semnifica­tiv intitulat Marea Unire a românilor in iz­voare narative (Editura Emi­­nescu, 1984) ne edificăm din primul moment luind cunoştinţă de mărturisiri­le alcătuitorului antologiei, isto­ricul Stelian Neagoe. Citim, aşadar, in notă asupra ediţiei : „în cartea Marea Unire a românilor in izvoare narativ­e am selectat pagini din creaţia celor mai autorizaţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti care, intr-un fel sau al­tul, au trăit şi au scris despre momentele me­morabile din incandescenţii ani 1916—1918. Am inserat, de asemenea, cîţiva autori străini ai u­ner lucrări remarcabile, consacrate acţiunii na­ţionale a românilor pentru desăvirşirea unităţi­lor statale“. Şi mai­ departe .. . . „Ediţia cuprinde pagini din cărţi care au fost tipărite doar înainte de 23 August 1944, reeditîndu-se acum pentru în­­tiia oară. Totodată, sunt prezentate şi texte ma­­nuscrise, traduceri în premieră puse la dispoziţia publicului cititor. Putţie ,din materialele e­e al­cătuiesc sumarul lucrării de faţă sunt transcrise din alte ediţii m­ai mult sau mai puţin recente“. Dacă propoziţiile din primul paragraf citat — cum vom încerca, ceva mai încolo, să dovedim — sunt intru totul explicative sub raportul generos­­pa­trio­ticului scop urmărit de editor în acţiunea sa,d in schimb cele spuse în al doilea paragraf indică excepţionalele merite ştiinţifice ce-i revin lui Stelian Neagoe. Intr-adevăr, volumul­­ este de-a dreptul impresionant prin caracterul său de noutate cvasiabsolută. Potrivit celor afirmate de editor, in această direcţie, avem a ne intilni in cartea întocmită de el cu nu puţine fapte ce aparţin,­ indiscutabil, de domeniul excepţionalu­lui. Căci, spre a da doar citeva­ exemple, nu e puţin lucru a intilni pagini desprinse din vo­lume precum : Ion Agârbiceanu, O lacrimă fier­binte. Cuvinte către oastea ţării. 1918, generalul Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război 1916—1918­, f. a„ Gheorghe I. Brăteanu, File rupte din cartea războiului, f. a„ Mircea Dia­­cova, Războiul românesc .1916—1918, 1919, Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Tran­silvaniei, 1943, Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german (13/26 noiembrie 1916 — 5/18 februarie 1918), 1920, Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război (1915—1917), 1914, Eugen Lovinescu, In marginea epopeei (Note de război), 1919, Alexandru Mar­ghiloman, Note politice 1897—1918, 1924, Vasile Pârvan, Au căzut pentru libertate. Un cintec de jale şi un cintec de biruinţă, 1919, Alexandru N­. Xenopol, Românii şi Austro-Ungaria, 1914. După cum, la fel de puternică este emoţia pri­cinuită de lectura unor pagini transcrise din presa vremii şi semnate de participanţi ori martori ai istoricului eveniment precum Ale­xandru Borza, Valeriu Branişte, Vasile Th. Can­­cicov,­­ Barbu Delavrancea, Alexandru Lepădatu, Vasile Lucaciu, Ioan Lupaş, Ion Minulescu, D. D. Roşca, N. Titulescu, cărora li se adaugă unele extrase din surse aflate încă în manuscris (I. G. Duca, Titu Maiorescu) sau, in fine, altele provenind din surse­­ străine, precum : Generalul V. Pétin, Drama românească 1916—1918, Paris, 1932; N. Petrescu-Comnen, Note asupra războiu­lui român (1916—1917)., Paris, 1918; Săint Aulaire, In România, din vol. Confesiunile unui vechi di­plomat, Paris, 1­953; David Mitrany, România — istoria şi politica ei,­Boncra, 1916; Revenind, acum, la ideea tematico-problema­­tică a volumului, cum s-a văzut, limpede şi suc­cint definită de editor, să arătăm, deschis că aceasta străbate peste tot de-a lungul celor aproape şapte sute de pagini cu o pregnanţă ex­traordinară. Sintagma încorporată de Stelian Neagoe ,în titlul păt­runzătorului său studiu in­troductiv — Istorie­ şi literatu­ră — defineşte cum nu, se poate, mai potrivit structura, aşa-zicînd, general prozastică a întregii cărţi. Date fiind deosebita­­ bogăţie a sumarului şi diversitatea aproape copleşitoare­ a structurilor stilistice in sine, fireşte că pentru comentatorul cărţii difi­cultatea de a selecta exemple atinge limite ex­treme. Şi totuşi, cu riscul asumat al omisiunilor şi al simplificării, îndrăznim a­ ne susţine afir­maţia exemplificind doar prin citeva strălucite eşantioane : textul ardent-profetic al lui Ion Agârbiceanu : „Sfîşiat eşti, e neamul meu nenorocit, dar niciodată gîndul tău nu-a fost atit de unit, şi su­fletul. Frate cu frate niciodată nu s-a îmbrăţişat mai cu căldură şi mai adine înţeles decit azi. Cind credeau duşmanii că ne-au despărţit desă­­virşit noi ne-am unit mai strins ca niciodată , cind li s-a părut că suntem­ morţi, noi am înviat mai mulţi şi mai hotăriţi ca orişicind, idealul românesc străluceşte azi mai tare in toate ini­mile fiilor tăi, e neamul meu.“; textul laconic, de o sobră tensiune afectivă, al generalului Alexandru Averescu. ..9.VII.1917. în fine, ziua mult aşteptată incepe. Zi mare, căci este în­­joc reputaţiunea Armatei, sau cel puţin a valorii soldatului nostru. Nu cred in nimicir­ea duşma­nului, nu cred în ajungerea la R. Sărat, mai ales pe direcţiunea Nămoloasa; dimpotrivă, mă tem de o teribilă infringere in acea parte, după un uşor prim succes. Am însă ferma încredere în succesul trupelor noastre pe frontul Armatei mele. Sunt convins că acţiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie şi pentru ţară de mîn­­­drie. Ne măsurăm,­in condiţiuni aproape egale, cu cei mai buni soldaţi din lume. Sunt convins că vom învinge“, textul adine reflexiv,­­ de o pla­­toniciană gravitate, al lui Lucian Blaga : „Pen­tru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba lulia unde s-a hotărît alipirea Transilvaniei la patria-muma n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. In dimineaţa zilei de 1 de­cembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba lulia (spre Bălgrad), cum ii spuneam noi, cu vechiul nume, pe jos şi cu că­ruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci pină la Alba lulia nu erau decit 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa in invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba lulia, sch­ţiind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea in aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strînşi ai tăcerii“ ,­ discursul de luptător tribun al lui Vasile Goldiş, înscris în strălucita tradiţie-'a oratoriei noastre patriotice : „Nimeni nu va contesta importanţa istorică a Adunării Naţionale de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918. Cu cit se vor strecura în cursul vremii veacu­rile, atit mai luminos vă pătrunde în conştiinţa naţiunii române făptuirea de la Alba lulia şi ca moment al celei mai mari zile din viaţa ei, dar şi ca izvor în veci nesecat de­ înţeleaptă îndru­mare pe cărarea desăvirşirii şi astfel a fericirii şi măririi sale“ , textul străbătut de o jale mo­bilizatoare al lui, Nicolae Iorga, scris la moartea generalului Dragalina : „Generalul, care a aparat cu mintea lui de cugetător, cu­ energia lui de soldat şi cu calda lui inimă de Itănăţean Oltenia, nu mai este [..­). Astăzi Bucureştii văd trecînd convoiul aceluia care in zvonul uşuratec­­de ieri al marelui oraş era unul din muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru binele Părfiei şi pentru izbă­virea neamului.­­Cu pietate fiecare va privi ulti­mul lui drum între noi. Căci lacrâmile­­ le-am isprăvit!“, textul cu aspect de inscripţie lapi­dară, relevant prin aticismul frazei, datorat lui Eugen Lovinescu : „Nu mai sunt Carpaţii... Au fost prea mult. De două milenii creasta lor săl­batică a­ dominat întreagă­ istorie a neamului nostru. Şi în bine şi un rău. Ne-a despărţit, in­­strâinindu-ne unii de alţii. Ne-a retezat fără milă în două : disrecta membra. Membre risi­pite ce au străbătut prin toate vicisitudinile veacurilor, făurindu-şi în tăcere visu­l unei Uniri zădărnicită de acest spate de gigant ridicat toc­mai în mijlocul Daciei străbune. Şi totuşi, in vremuri grele, Carpaţii ne-au fost şi de mare ajutor. In văgăunile lor tainice s-a păstrat neştirbit neamul nostru copleşit din toate păr­ţile de puhoaiele desfundate ale barbarilor hră­­spăreţi...“ ; textul de o sublimă exultantă imnică a lui Vasile Pârvan : „Cîntaţi, eroi, reîntorşi din moarte, imnul eroilor biruitori prin moarte Cîntaţi bucuria biruinţei, mereu aceeaşi şi me­reu nouă, ca soarele­­dimineţii. Cîntaţi biruinţa unică a luptătorilor iubirii, asupra asalturilor zadarnice ale luptătorilor urei. Noi am biruit în bucurie şi în seninătate, ei au crezut că biruiesc, dar biruinţele lor erau amare , fără bucurie, şi fără­ speranţă. Noi am biruit cum biruieşte pri­măvara gerul iernii, ei au biruit cum biruieşte grindina holdele verii. Noi am biruit ca Apollon miasmele morţii. Ei au biruit ca Bachanta care sfîşie copilul ei însăşi. Noi am biruit cu gîndul, ei au biruit cu trupul. Şi biruinţa lor s-a uscat­­cu iarba de arşiţă. Şi­ biruinţa noastră^ai crescut ♦w» arborele vieţii. Cîfl-taţli copii gîiwiire», cîntaţi, biruinţa biruinţelor, cîntaţi imnul de bucurie al biruinţei nepieritoare“. Nu e greu,de dedus că, în ce ne priveşte, am încercat a releva marea valoare — de suflet şi de conştiinţă patriotică — a volumului propu­­nind perspectiva unei lecturi de tip afectiv-lite­­rar. Evident,, însă, că antologia lui Stelian Nea­­goe,­ prin proteismul ei de structură, este de na­tură să „provoace“ o multitudine practic­­inepui­zabilă de modalități receptivo-interpretative. Este, acesta, semnul neîndoielnicului mare merit Nicolae Ciobanu I O noapte încălzită de torţe şi lumini­ ­. • acel Ianuarie nimbat de zăpezi, in, Acest nume propriu, , ROMÂNIA adică, avea să se inscrie cu litere de neşters in „dicţiona­rul Apusului european“ la 1377. Vor fi gindit acei bărbaţi ai neamului, in acea lungă noapte de Ianuarie acea Proclama­ţie superbă ca un poem, dată către români de Vodă Cuza cu doi ani mai tîrziu, la 11/23 de­cembrie 1861 ? Desigur că da ! Iat-o în desfăşurarea înche­gată a ideilor sale înălţătoare : „Români , Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea Română este întemeiată ! Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. în zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi în­trunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România !“ 6. Nemuritoare şi strălucitoare şi unică va ră­­mîne acea noapte de ianuarie, cea m­ai lungă noapte de ianuarie din istoria poporului român. Mircea Mic, acea noapte de ianuarie încălzită de torţe şi inimi, Steaua Sirius, cea pu­ruri strălucitoare, s-a apropiat mai mult de pămînt şi lumea a putut s-o admire multă vreme proptită, cu­­ colţul razei sale de piscurile Carpaţilor nedespărţiţi şi eterni. 2. ^ încerc să-mi imaginez ce va fi simţit Cuza Vodă şi toţi cei d­in preajmă-i în noaptea de 24 ianuarie, cea mai lungă noapte a anului 1859, v­ăzînd mulţimea adunată sub ferestrele clădirii şi pină departe, la încrucişarea străzi­lor, jucînd în sunetul­­ muzicilor militare „Hora Unirii“. Niciodată, cred, palmele n-au fost mai încleştate unele, de altele, şi niciodată inimile românilor de pretutindeni, n-au bătut intr-un ritm mai profund şi unison. 3. Eminescu, referindu-se la actul Unirii, defi­neşte cu intuiţia sa unică : „Purtat de o miş­care de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a de­venit el însuşi principalul purtător al politicii neatîrnării...“ Apoi, în continuare vorbind despre semnifi­caţia actului Unirii : „Toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Cuza Vodă exceptînd firma acestei realităţi“. Amintind valul de reforme şi înnoiri, genia­lul poet conchide : „în faptă jurisdicţiunea consulară, şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-a operat, /.../ s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, /.../ incit întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i lip­sea decit numele propriu­,­­ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european“. 5. Monumente ale simţirii S­­ărbătorile patriei sunt argumente­­incandescente împotriva uitării. Ele îşi trag puterea din­ substanţa adine grăitoare, seva adică, a unui neam şi, prin ani, ele dobîndesc claritate şi perspectivă propagindu-se asemeni cercurilor concentrice ale arborilor drepţi. Trebuie să existe o matcă generoasă care să fi strins îndeajuns în sinea şi existenţa ei par­ticulele dense şi convingătoare ale vrerii şi năzuinţei ; această matcă (eveniment) rămîne monument în albia moştenirii şi simţirii mereu împrospătate a generaţiilor. Istoria noastră, semnificativă, cuprinde ast­fel de monumente de simţire, semnificative, capabile ele insele să demonstreze idealurile cristaline şi nealterate, vitregite de atîtea ori dar niciodată îngenuncheate, argumentele in­candescente ale­ orgoliului nostru funciar de a ne­­ construi în libertate şi demnitate destinul. Unitate înseamnă Unire, iar aceasta n-ar fi putut exista şi n-ar putea să fiinţeze decit respirînd aerul puternic al libertăţii şi inde­pendenţei. Unire a însemnat desigur unitate, iar aceasta este consecinţa firească — deşi în­făptuită, după cum o demonstrează istoria, după îndelungi arderi naţionale — a cristalizării unui ideal scump, în virtutea acestui mod (propriu) de a ne apropia şi nuanţa valorile, în fiecare an,­cu­­ o putere şi fascinaţie mereu generoase, aureolăm, cu participarea noastră, sărbătorile noastre de căpetenie pentru că ele sunt,, cum spuneam, ar­gumente incandescente împotriva uitării. Şi, totodată, ale ideii de continuitate. Respectul trecutului este necesar dar nu şi suficient. De la Congresul al IX-lea al partidului încoace ştim că preţuirea este, implicit, constructivă, adică, ca­pabilă de perspectivă. Iar aceasta, este, nu poate fi­ alta decât constelaţia valorilor contem­porane, materiale şi spirituale, pe care le-am clădit după autentica măsură a harului şi puterii noastre. Ele, valorile de ieri şi de azi, sunt roadele, dacă putem spune astfel, marilor noas­tre evenimente înfăptuite prin sacrificiul, orgo­liul şi demnitatea simţămintelor noastre , cele mai de preţ. Conştiinţa asupra acestora în­seamnă preţuire şi continuitate, îndatorire pa­triotică, dar şi prilej de sărbătoare. Cu alte cu­vinte, argumente incandescente împotriva uitării. Viorel Sâmpetrean 1859-1985 . O experienţă fericită OINŢA NAŢIEI (scenariu şi regie : Nae Cosmescu) a fost, intr-o anume privinţă, un spectacol exem­plar. •Obişnuiţi cu piese şi scenarii in care era accen­tuată latura sentimentală a evenimentului istoric­­ al Unirii din 1859, am fost, iată surprinşi de acest colaj de mărturii, documente, pro­cese verbale, extrase din presa v­remii, versuri, cin­­tece din epocă. Nae Cos­mescu a avut drept ţel o reconstituire cit mai fidelă a alegerii ca domn in Mol­dova şi in Muntenia a lui Alexandru Ioan Cuza şi, cu efortul documentaristului, cu rigoarea şi cu fidelitatea cer­cetătorului de arhivă a pre­zentat pe micul ecran tot ce a fost mai semnificativ,­ m­ai adevărat în­ această alegere. Am auzit astfel, fie şi frag­mentar, discursuri ale­­ unor­ mari personalităţi politice ale momentului, ori ale unor promotori­­ai Uniunii ,­care s-au pierdut, odată cu tre­cerea timpului ; am­ ascultat cu emoţie versurile spon­tane dedicate înfrăţirii ro­mânilor la Iaşi şi la Bucu­reşti ; am „citit“, odată cu­ interpreţii, presa■ vremii, întimpinările cele mai vii,, cele mai calde născute in fe­bra momentului istoric, l-am văzut pe Alexandru Ioan Cuza ,(in interpretarea de­ excepţie a lui Costel Constantin) emoţionat, ros­­tindu-şi crezul său politic, oipind in jurul candidaturii sale forţele cele mai pro­gresiste din cele două adu­nări surori. Desigur, nu am vrea să se înţeleagă că am fi împotriva pieselor de tea­tru cu subiect istoric. Pre­ferart­ doar creaţiilor slabe, aţii ca­­valoare, documen­tară, cit şi ca valoare ar­tistică, asemenea scenarii­­ ,document, fără ambiţii artistice, dar emoţionante prin ele însele. De aceea, credem că experienţa a­­ceasta fericită trebuie­­ re­­petată„.m­ai..ales.cu. .prilejul unor asemenea evocări. Pri­vit din­ acest unghi, eveni­mentul istoric apare, prin re­memorarea lui în acte şi documente, mai viu, mai convingător, mai apropiat de Înţelegerea modernă a istoriei. Iulian Neacşu . Reportajele Unirii a scriitor e bine să citeşti, fie şi din cind în cinci, pagini de reviste sau ziare vechi,­ îngălbenite de vreme, să cauţi în ele scrieri ale unor confraţi dispăruţi demult, date despre existenţa lor. Uneori le găseşti, de multe ori nu, căci ele, coboară, cel mai adesea intr-un anonimat, ex­presiv prin­ el însuşi, încărcat de parfumul timpului trecut, revelabil în strigăciile arti­colului de ziar, în particularităţile cuvântului, ale limbii. Tată, bunăoară, epoca Unirii. A Unirii celei dinţii, de la 1859, care a pregătit atit­ de profund pe zi-cea de-a­­doua, cea mare de la 1918. Care a pus temeliile statului român modern. Care ne-a dat Independenţa şi cultura ei, din veacul nostru de aur, cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, Slavici... Pe la 1859, în epoca­ Unirii celei dinţii, zia­rele­­noastre ,străbătuseră deja­ aproape­­30.. de­ ani de existenţă. Modestele lor pagini aduse­seră servicii imense în dinamizarea ideilor con­ştiinţei funţionale, în susţinerea progresului în toate domeniile, în combaterea inerţiilor şi a prejudecăţilor de tot felul. O structură infor­mativă ■ unitară realizată spontan de mişcarea, evenimentelor, poate­ fi depistată, uşor în cu­prinsul acestor ziare. Ştirile de la Bucureşti aveau o rezonarnţă puternică în paginile gaze­telor de la Iaşi şi Braşov şi, invers, iar strate-­­ gia luptei pentru unire­­desfăşurată Cu­ strălu­cire de Steaua Dunărei a lui Mihail Kogălni­­ceanu influenţa puternic conştiinţele Vremii. Pornind de la asemenea­ constatări nu este greu să descoperi în paginile acestor ziare şi stările mai complexe ale unor mărturii de epocă din­tre cele mai emoţionante, care au darul, minu­nat de a ne aduce, lingă izvoare şi a ne lăsa să sorbim , cum ne­ învaţă mereu tovarăşul Nicolae Ceauşescu — din apa lor proaspătă, pururea feinuim­enitoare. Ar fi încărcat de semnificaţii pentru multiple domenii de activitate dacă, pe baza­ acestor re­latări ale ziarelor vremii, s-ar alcătui un do­cumentar amănunţit al­ marelui eveniment, după modelul celui realizat de­ către G. Ivaşcu pen­tru o sferă mult mai­ largă în culegerea Re­flector peste timp (din istoria reportajului ro­mânesc, I, 1329—1836). Iată, spre pildă, ziarul Patria de la Iaşi, din 26 ianuarie 1859. Con­­semnînd bucuria cu care populaţia capitalei Moldovei primea ştirea dublei­ alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti, işi intitula scurtul reportaj cu acest ti­tlu de epocă dar şi răsunător peste veacuri : Vivat România unită şi suverană ! Intr-adevăr,­­ suveranitatea naţio­nală este la noi, poate mai mult ca oriunde in lume, un rod minunat al Unirii. Expresia pri­mei sale­ manifestări hotărîte, peste sofisticările tratatelor internaţionale­ referitoare la proble­mele noastre de atunci, era însăşi alegerea lui Cuza în dubla calitate de domn al celor două principate : Moldova, şi Muntenia. Pe lingă ma­nifestarea „cu torţe­­şi bah­diere“ ce „au pe­trecut pieţele şi stradele capitalei“ Moldovei, reporterul anonim consemna, după cum vedem, şi ceea ce ne-a dat mai de preţ marea gene­raţie a Unirii, şi, anume, conştiinţa îngemă­nării organice a celor două idei pilot ale exis­tenţei noastre moderne : Urb­rea’şi Suveranita­­tea naţională. Dacă­ pentru­­­ răspindirea „novelelor“ şi a ,­depeşelor Telegrafice“ de­ la Bucureşti la Iaşi era nevoie, cu mijloacele de comunicaţie de atunci­, de două zile, pentru sosirea cu poşta­lionul a deputăţiei trimise la noul domnitor au fost necesare cinci zile.­ Această deputăţie a prezentat oficial,’„actul de alegere din partea Adunării din Bucureşti“, a cărui „cetire s-au urat cu o salvă de 101 lovituri de tun şi­ cu aclamaţii entuziastice“ (Patria, 2 februarie 1859). Ziarul Românul care ţinea la curent cititorii săi cu desfăşurarea evenimentelor Unirii, relata în numărul din 29 ianuarie 1859, bucuria pri­mirii la Bucureşti a delegaţiei moldovene ce mergea spre Constantinopol să confirme dubla alegere, a lui Cuza, exprimîndu-şi regretul că la banchetul dat în cinstea primirii ei nu venise nici un consul străin „căci ar fi avut dovada cea mai pipăită că nici o putere omenească nu va mai putea în­­viitor despărţi­ ceea ce este unit pentru eternitate“. Corespondentul anonim al Foii pentru minte, inimă şi literatură din Braşov relatind despre evenimentul Unirii, făcea această mărturie, de conştiinţă : : „Faptul, este atit de mare, bucuria atit de clocotitoare incit pana tremură în mina mea şi o las“. O relatare reportericească foarte vie, încărcată de amănunte semnificative, a celor 3 zile de tensiune , politică extraordinară din Bucureşti,­ zile care s-au încununat cu dubla alegere­ a lui, Cuza şi pecetluirea Unirii, realiza in m­ai multe numere ziarul Steaua Dunării. Corespon­dentul anonim din Bucureşti insistă asupra faptului că desfăşurarea lucrărilor Adunării Elective de pe Dealul Mitropoliei s-a petrecut în­ prezenţa unor mari mulţimi de oameni, că atunci când forţele reacţionare au încercat să dea un alt curs evenimentului, au apărut „urlete şi vociferări înfricoşate“ ale mulţimilor de afară,c tare „vor să spargă uşile clopotniţei şi cer să se tragă clopotele“, că pe „barieră Co­­lentinei“, au sosit „vro- două mii de ţărani“ care au dezarmat şi legat „28 de dorobanţi“ ai căimăcămiei ce căutaseră să-i oprească din drum,­­ că­„Şi-n a treia zi poporul­­e tot in picioare“, iar planurile reacţiunii au fost de­jucate în mod strălucit. „Consulii puterilor streine“, notează reporterul anonim, „nimeni­­pînă-n a opta zi, nu credea că Adunarea va face alegerea domnului“. Cind aceasta s-a anun­ţat în sensul­ celor dorite de mulţime, „porţile Mitropoliei se deschiseră şi poporul se aruncă­­ înlăuntru cu miile strigând : Cuza, domn ! Ura, Cuza !“. La încheierea zilei de 24 ianuarie 1859, care a marcat acum 126 de ani marele eveniment al Unirii, martorul ocular anonim al ziarului Steaua Dunării nota că „o dulce ploaie pre­vestitoare de abundanţă şi prosperitate Începu a curge. Poporul, în delirul său frenetic... fără a se supăra pe ploaie, aprind torţele şi, cu muzica militară, în mijloc purced pe uliţă. Toate casele publice şi private , se iluminează. Lău­tarii, în , toate părţile. Oştirea cu puştele de-a umere, amestecată printre popor, se bucură de fericirea generală. Astfel, poporul cu muzica, cu miliţia, cu faclele aprinse s-au purtat pe toate uliţele... lucind Hora Unirei pe la toate răspînterile“. Două dintre amănuntele a­ce­stei relatări re­portericeşti urcă parcă de-a dreptul un simbol : ‘ „dulcea ploaie“ prevestitoare de rod şi „Hora Unirii" jucată la toate răspîrtiiile. Dacă „dul­cea ploaie“ de la 24 ianuarie 1859 coboară sim-­­ bolu­l Unirii, în adîn­c, de unde • fertilizează ■ la nesfîrşit gîndirea generaţiilor acestui popor, Hora­ Unirii jucată la toate, răspintiile istoriei noastre urcă mereu acest simbol intr-un azur fără margini. Ea leagă marele moment al Unirii de la 24 ianuarie 1859 de bucuria noastră de a fi, de conştiinţa unităţii indestructibile a poporului român. Şi iată, parcă acum înţeleg de ce dintre toate evenimentele de seamă ale istoriei noastre, acesta îmi apare ca fiind cel mai încărcat de seninătate, de lumină, de bucurie. Dumitru Bălăeţ Unirea în conştiinţa europeană U­nirea Principatelor, rod al străduin­ţelor româneşti,­ rezultat­ul energiei, iadului şi­ priceperii politice, a pri­­lejuit numeroase ecouri în­­ presa străină cit şi in rapoartele diplomaţilor, intere­saţi să informeze cu exactitate guvernele pe care le,­ reprezentau. Cabinetele, diplomatice, şi* politice ale continentului, ca şi opinia publică, au urmărit, cu atenţie chestiunea românească din momentul în care aceasta, mai ales după 1855, a devenit un element, de care depinde;*, în mare măsură, rezolvarea conflictului euro­pean. Întreaga diplomaţie a Europei, în funcţie de interesele pe care fiecare ţară le avea în această zonă, a acceptat sau respins ideea Unirni, dar în acelaşi timp i s-a analizat origi­nea şi a încercat să-i intuiască implicaţiile. Mai mult sau mai puţin subiective, aprecierile diplomaţilor au totuşi unele puncte de vedere comune : rolul determinant al poporului român in alegerea propriului destin şi neputinţa pu­terilor Europei fie a împiedica evoluţia firească a­ acestui popor care se dorea unit şi inde­pendent. Intensitatea şi puterea mişcării de masă în favoarea Unirii, efect al participării întregu­lui popor, a constituit pentru lumea europeană o veritabilă surpriză. Adoptarea moţiunilor unioniste de către cele două adunări naţionale a însemnat un prim fapt împlinit de care gu­vernele Europei au trebuit să ia cunoştinţă. Referindu-se la alegerile pentru adunările Ad-hoc, din Moldova şi Muntenia, ambasado­rul Franţei la Petersburg,­ în raportul său din 11 octombrie 1857, adresat ministrului de ex­terne Walewski, sublinia rolul revoluţionarilor de la 18­48 în aceste alegeri şi remarcă faptul că „divanul valah este in totalitatea membrilor săi compus dintre exilaţii paşoptişti“. Mai mult, diplomatul francez aprecia că evenimentele desfăşurate în Principate „oferă o analogie cu cele întimplate la 1789 în Franţa“. O îngrijo­rare, de altfel justificată dacă averii în vedere în serviciul cui sa afla, putem remarca în de­claraţia diplomatului austriac Bud­-Schauen­­stein, care, la 12 iunie 1857, „a recunoscut ca chestiunea Principatelor este de o importanţă foarte directă pentru Austria, este pentru ea o afacere de existentă“. Sensul real al doleanţe­lor româneşti, exprimat în cadrul­­celor două Adunări Naţionale, este cu precizie intuit şi de cabinetul rus în instrucţiunile, trimise consu­lului său la Iaşi, miers, la 10 iulie 1857, în ele specificîndu-se următoarele : Este inutil de a semnala importanţa acestui moment solemn , a da administraţie naţională Principatelor în­seamnă şi independenţa lor“. Naţiunea română a ştiut să influenţeze în mod hotărîtor, în direcţia aspiraţiilor sale, re­zolvarea problemei Unirii prin soluţia dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza şi prin aceasta a pus Europa in faţa unui alt fapt îm­plinit, a unui act politic ce nu mai putea fi schimbat. Informaţii bogate se află în arhivele şi bibliotecile străine asupra, acestui moment im­portant din istoria românilor cit şi asupra celor şapte ani de domnie ai lui Cuza. Bec­ard, consul general al Franţei la Bucureşti, ocu­­pindu-se de acest „semn manifest al dorinţei naţionale“, în raportul său trimis ministrului de externe, scria : „Alegerea lui Alexandru Cuza a fost o manifestare cu totul naţională. Adaug, şi nu-mi va fi greu să „demonstrez, că această manifestare devenise necesară“. Henry Churchill, consul britanic la Iaşi,­ dovedind multă înţelegere faţă de aspiraţiile naţior­ale ale poporului­ român, exprimate prin alegerea lui Cuza, într-un raport al său din 6 ianuarie 1859, referindu-se la situaţia din Moldova, îi comunica lui H. Bulwer, ambasadorul englez la Constantinopol, că partidul unionist a dat do­vada de multă unitate şi fermitate iar „parti­ciparea poporului a fost mare“. Cuza, despre care consulul scria că a fost ales în unanimi­tate, are calităţi ce îl plasau „deasupra orică­rui alt candidat de pe listă, bucurîndu-se de reputaţia unui om onest şi drept“. Duc de Montebello, ambasadorul Franţei în Rusia, adre­­sîndu-se ministrului său de externe, la 6 februa­rie 1859, în legătură cu dubla alegere, afirma că „ministerul de externe al Rusiei vede in această manifestare neprevăzută tendinţele unioniste care domină în Principate“. Rusia a fost printre ţările care au aprobat Unirea Prin­cipatelor şi, i-au recomandat lui Cuza prudenţă în actele sale. „Nu-mi este necunoscut — scria în raportul menţionat mai sus Duc de Monte­bello — că prima impresie a cabinetului de la Petersburg era in favoarea respectului datorat expresiei voinţei naţionale , populaţia moldo­­viană s-a pronunţat pentru Unirea Principate­lor aşa cum majoritatea comisarilor puterilor europene au constatat în rapoartele lor. Dubla alegere a domnului Cuza în Moldova şi Mun­tenia este o strălucită mărturie a opiniei ei sus­ţinută in conferinţele de la Paris de către Franţa şi Rusia. Ea confirmă convingerea că unirea acestor două provincii, dorită de ele, ar putea fi sancţionată de către puterile semna­tare ale Tratatului de la­­Paris. Cu toate aceste, unele dintre puterile euro­pene, nu vedeaui cu ochi buni ■ drumul pe care cele două ţări, prin­ propria lor voinţă, erau hotărîte să meargă. Austria şi Turcia erau două dintre ele. Primă a înţeles destul de­­re­pede că, Odată unite, Principatele, vor deveni punctul de atracţie al românilor aflaţi între graniţele sale. Că lucrurile stăteau aşa, ne-o ■confirmă consulul austriac la Iaşi, care, la 18 noiembrie 1059, îi comunica omologului său rus, Giers, că „prinţul Cuza nu vizează nimic altceva decât să profite de circumstanţele cri­tice in care se află Austria pentru a încuraja pretenţiile populaţiei româneşti din Transilva­nia şi Bucovina“. Iar două săptămini mai tir­­ziu, colegul său din Bucureşti, Eder, nota, la 30 noiembrie 1859, că românii nu se gîndeau numai la faptul realizat al unirii celor două ţări ci la crearea unui stat daco-român care să cuprindă pe toţi conaţionalii. . Desigur aceste afirmaţii nu au rămas fără un­ anumit ecou, ecou amplificat şi de intenţiile declarate ale oamenilor politici români, incit pare justificată afirmaţia ambasadorului Franţei la Petersburg că şeful cabinetului rus, prinţul Gorceacov, „este foarte preocupat de agitaţia spiritelor din provinciile creştine ale imperiului otoman şi de proiectele temerare ale colonelului Cuza“. Cind unirea a devenit un fapt împlinit, baronul Nothomb, ministrul Belgiei la Bucureşti, nota textual în acest sens : „Dubla alegere echiva­lează cu Unirea Principatelor, iar unirea repre­zintă independenţa lor, aceasta este ordinea ideilor la Constantinopol şi Viena“. Că lucru­rile erau judecate astfel se poate vedea şi din dialogul pe care reprezentantul.­ Austriei la Paris, contele Apponyi, l-a avut cu­­soţia lui Napoleon al II-lea, imediat după alegerea lui Cuza şi în Muntenia. „Principatele vor Unirea. Aceasta este voinţa naţională. Se vrea unirea“, a afirmat soţia suveranului, la care replica di­plomatului a venit cu următoarele cuvinte : „Doamnă, vor independenţa şi pentru a ajunge acolo au votat pentru unire“. Una din principalele probleme care stăteau in faţa noului stat, după recunoaşterea dublei ale­geri, era unificarea deplină a celor două prin­cipate. Domnitorul Cuza, în colaborare mai ales cu C. Negri, trimisul său la Constantinopol, a înţeles că pentru a realiza unirea, deplină tre­buie făcută o pregătire metodică. In acest sens, Cuza a alcătuit, in iunie 1860, un proiect de memoriu, destinat Porţii şi reprezentanţilor la Constantinopol ai Puterilor Garante, în care se demonstra necesitatea unirii instituţionale. Unul din oamenii politici ai vremii, prinţul Gorcea­­cov, intuind semnificaţia doleanţelor româneşti remarca, la 19 august 1861, că „Poarta se în­şeală, dacă crede că Principatele se vor opri la un guvern şi la o adunare unică, ele doresc unirea definitivă“. Mai mult, un colaborator al său, ambasadorul Lobanov, afirma tranşant, la 16 octombrie 1861, , că „a accepta pretenţiile Principatelor înseamnă de fapt ultima etapă către independenţă“. Un firman al­ Porţii tre­buia să confirme adeziunea Turciei­, şi a celor­lalte Puteri Garante la proiectul lui Cuza. Cită importantă i s-a, acordat, acestui document se poate vedea clar din discuţia pe care C. Negri a purtat-o la­ Constantinopol cu prinţul Loba­nov, discuţie consemnată în raportul ambasa­dorului francez la Petersburg, Fournier, adre­sat ministrului de externe Thouvenel, la 20 de­cembrie 1861 : „Dl. Negri a exprimat toată re­cunoştinţa sa prinţului Lobanov pentru opiniile generoase pe care le-a avut in favoarea com­patrioţilor săi in tot cursul discuţiilor. Dl. Negri i-a spus prinţului Lobartov că nu crede că Principatele vor fi satisfăcute de firman, şi că nu-i vor face o primire prea favorabilă“ şi lu­crurile s-au întîmplat aşa cum prevăzuse di­plomatul român. La 3/15 decembrie 1861 s-au deschis Adunările celor două principate, iar AI. Cuza a anunţat că Se realizase deplina lor unificare şi că „înalta Poartă, precum şi Puterile Garante au aderat la Unirea Princi­patelor". Prin expresia „au aderat“ domnitorul evidenţia rolul naţiunii în realizarea Unirii. In acelaşi fel, al tendinţei de neatîrnare a statu­lui român, trebuiesc înţelese cuvintele dom­nitorului din acelaşi mesaj : „Unirea va fi aşa, precum România o va simţi şi o va dori“. Realizarea Unirii n-a însemnat numai o şter­gere de hotare între două ţări locuite de ace­eaşi naţiune, avind aceleaşi­ structuri politice şi sociale, constituirea statului naţional român a însemnat naşterea ..unui stat nou cu instituţii specifice statului modern. . D. Ivănescu Unirea din veac Urmare din pag. a 4-a tur­că românii din teritoriile aflate sub stăpî­­nire, străină au participat la efortul de război al fraţilor , lor din România, confirmă nu numai unitatea, de gîndire şi­ simţire a poporului ro­mân, peste graniţele­­fictive­­şi artificiale a­trase de marile imperii peste trupul , unuia şi ace­luiaşi popor, al­­uneia şi aceleiaşi patrii, ci­ şi hotărirea sa de a acţiona, cu­ forţe unite pen­tru făurirea pilonilor , de­ granit pe­­ care avea , să se înalţe edificiul statului naţional unitar , român. 1859, 1877 şi 1918 apar astfel ca verigile ace­luiaşi lanţ de evenimente, aflate într-un raport de determinare istorică , fără temeliile puse de Unirea din 1859, independenţa, din 1877 şi desă­vârşirea de la 1 decembrie 1918 nu s-ar fi pu­tut înălţa marele edificiu al României socia­liste.­­ Preluînd şi dupind mai departe , cele mai glo­rioase tradiţii ale luptei poporului pentru uni­tate şi independenţă. Partidul Comunist Ro­mân, înfăptuind o largă coaliţie a forţelor pa­triotice naţionale, a organizat şi condus cu succes, acum 40 de ani, revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperia­­listă, care a deschis poporului român calea edi­ficării unei vieţi noi, a cuceririi deplinei inde­pendenţe a ţării, făuririi unităţii de nezdrun­cinat, pe baze socialiste, a statului român. Cu firească mîndrie, poporul român conside­ră că pe­ calea consolidării neîntrerupte a uni­tăţii sale naţional-statale, perioada ultimelor două decenii — de cind la conducerea desti-­­ nelor naţiunii noastre se află tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este cea mai bogată în împliniri. Tot ce s-a întreprins şi înfăptuit în această epocă, denumită pe drept cuvânt „Epoca­­ Nicolae Ceauşescu“, s-a realizat cu exemplară consecvenţă spre cimentarea unităţii naţiunii noastre socialiste, pentru întărirea frăţiei tu­turor cetăţenilor, fără deosebire de naţionali­tate. O atare politică clarvăzătoare îşi are iz­vorul în gîndirea şi acţiunea cutezătoare, no­vatoare ale celui mai stimat şi iubit fiu al României, patriot înflăcărat şi revoluţionar consecvent, ch­iriaciul încercat al partidului şi al ţării, personalitate de frunte a mişcării co­muniste şi internaţionale, stegarul unităţii, su­veranităţii şi libertăţii popoarelor, salvgardării păcii în lume, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Evocînd astăzi evenimentele petrecute acum 126 de­ ani, în condiţiile cind întregul nostru popor este mai unit , ca oricind în opera de făurire a unei noi Românii, ne vin în minte cuvintele pe care marele bărbat de stat Mihail Kogălniceanu , le adresa domnitorului Al. Ioan Cuza : „La vremuri noi, oameni noi. Fii dar omul epocii tale“, înţelepciunea coborîtă din milenii, îmbogăţită prin experienţa secolelor de luptă pentru păstrarea fiinţei naţionale şi a gliei străbune a conferit poporului român ca­pacitatea de a-şi alege omul de glorie la vre­me de glorie. Alegîndu-l pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu pentru a-i conduce destinele, po­porul român a ales omul epocii noastre, care a învăţat din tradiţia istoriei şi făureşte isto­­rie, care personifică idealurile şi năzuinţele poporului român şi se contopeşte întru totul cu istoria contemporană a ţării, cu măreţele ei realizări, cu viitorul României.

Next