Luceafărul, ianuarie-iunie 1985 (Anul 28, nr. 1-26)
1985-01-26 / nr. 4
26 IANUARIE 1985 r Istorie şi literatură Asupra a ceea ce constituie substanţa reală a pe cit de instructivului tot pe atit de emoţionantului volum semnificativ intitulat Marea Unire a românilor in izvoare narative (Editura Eminescu, 1984) ne edificăm din primul moment luind cunoştinţă de mărturisirile alcătuitorului antologiei, istoricul Stelian Neagoe. Citim, aşadar, in notă asupra ediţiei : „în cartea Marea Unire a românilor in izvoare narative am selectat pagini din creaţia celor mai autorizaţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti care, intr-un fel sau altul, au trăit şi au scris despre momentele memorabile din incandescenţii ani 1916—1918. Am inserat, de asemenea, cîţiva autori străini ai uner lucrări remarcabile, consacrate acţiunii naţionale a românilor pentru desăvirşirea unităţilor statale“. Şi mai departe .. . . „Ediţia cuprinde pagini din cărţi care au fost tipărite doar înainte de 23 August 1944, reeditîndu-se acum pentru întiia oară. Totodată, sunt prezentate şi texte manuscrise, traduceri în premieră puse la dispoziţia publicului cititor. Putţie ,din materialele ee alcătuiesc sumarul lucrării de faţă sunt transcrise din alte ediţii mai mult sau mai puţin recente“. Dacă propoziţiile din primul paragraf citat — cum vom încerca, ceva mai încolo, să dovedim — sunt intru totul explicative sub raportul generospatrioticului scop urmărit de editor în acţiunea sa,d in schimb cele spuse în al doilea paragraf indică excepţionalele merite ştiinţifice ce-i revin lui Stelian Neagoe. Intr-adevăr, volumul este de-a dreptul impresionant prin caracterul său de noutate cvasiabsolută. Potrivit celor afirmate de editor, in această direcţie, avem a ne intilni in cartea întocmită de el cu nu puţine fapte ce aparţin, indiscutabil, de domeniul excepţionalului. Căci, spre a da doar citeva exemple, nu e puţin lucru a intilni pagini desprinse din volume precum : Ion Agârbiceanu, O lacrimă fierbinte. Cuvinte către oastea ţării. 1918, generalul Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război 1916—1918, f. a„ Gheorghe I. Brăteanu, File rupte din cartea războiului, f. a„ Mircea Diacova, Războiul românesc .1916—1918, 1919, Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, 1943, Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german (13/26 noiembrie 1916 — 5/18 februarie 1918), 1920, Take Ionescu, Pentru România Mare. Discursuri din război (1915—1917), 1914, Eugen Lovinescu, In marginea epopeei (Note de război), 1919, Alexandru Marghiloman, Note politice 1897—1918, 1924, Vasile Pârvan, Au căzut pentru libertate. Un cintec de jale şi un cintec de biruinţă, 1919, Alexandru N. Xenopol, Românii şi Austro-Ungaria, 1914. După cum, la fel de puternică este emoţia pricinuită de lectura unor pagini transcrise din presa vremii şi semnate de participanţi ori martori ai istoricului eveniment precum Alexandru Borza, Valeriu Branişte, Vasile Th. Cancicov, Barbu Delavrancea, Alexandru Lepădatu, Vasile Lucaciu, Ioan Lupaş, Ion Minulescu, D. D. Roşca, N. Titulescu, cărora li se adaugă unele extrase din surse aflate încă în manuscris (I. G. Duca, Titu Maiorescu) sau, in fine, altele provenind din surse străine, precum : Generalul V. Pétin, Drama românească 1916—1918, Paris, 1932; N. Petrescu-Comnen, Note asupra războiului român (1916—1917)., Paris, 1918; Săint Aulaire, In România, din vol. Confesiunile unui vechi diplomat, Paris, 1953; David Mitrany, România — istoria şi politica ei,Boncra, 1916; Revenind, acum, la ideea tematico-problematică a volumului, cum s-a văzut, limpede şi succint definită de editor, să arătăm, deschis că aceasta străbate peste tot de-a lungul celor aproape şapte sute de pagini cu o pregnanţă extraordinară. Sintagma încorporată de Stelian Neagoe ,în titlul pătrunzătorului său studiu introductiv — Istorie şi literatură — defineşte cum nu, se poate, mai potrivit structura, aşa-zicînd, general prozastică a întregii cărţi. Date fiind deosebita bogăţie a sumarului şi diversitatea aproape copleşitoare a structurilor stilistice in sine, fireşte că pentru comentatorul cărţii dificultatea de a selecta exemple atinge limite extreme. Şi totuşi, cu riscul asumat al omisiunilor şi al simplificării, îndrăznim a ne susţine afirmaţia exemplificind doar prin citeva strălucite eşantioane : textul ardent-profetic al lui Ion Agârbiceanu : „Sfîşiat eşti, e neamul meu nenorocit, dar niciodată gîndul tău nu-a fost atit de unit, şi sufletul. Frate cu frate niciodată nu s-a îmbrăţişat mai cu căldură şi mai adine înţeles decit azi. Cind credeau duşmanii că ne-au despărţit desăvirşit noi ne-am unit mai strins ca niciodată , cind li s-a părut că suntem morţi, noi am înviat mai mulţi şi mai hotăriţi ca orişicind, idealul românesc străluceşte azi mai tare in toate inimile fiilor tăi, e neamul meu.“; textul laconic, de o sobră tensiune afectivă, al generalului Alexandru Averescu. ..9.VII.1917. în fine, ziua mult aşteptată incepe. Zi mare, căci este înjoc reputaţiunea Armatei, sau cel puţin a valorii soldatului nostru. Nu cred in nimicirea duşmanului, nu cred în ajungerea la R. Sărat, mai ales pe direcţiunea Nămoloasa; dimpotrivă, mă tem de o teribilă infringere in acea parte, după un uşor prim succes. Am însă ferma încredere în succesul trupelor noastre pe frontul Armatei mele. Sunt convins că acţiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie şi pentru ţară de mîndrie. Ne măsurăm,in condiţiuni aproape egale, cu cei mai buni soldaţi din lume. Sunt convins că vom învinge“, textul adine reflexiv, de o platoniciană gravitate, al lui Lucian Blaga : „Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba lulia unde s-a hotărît alipirea Transilvaniei la patria-muma n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. In dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba lulia (spre Bălgrad), cum ii spuneam noi, cu vechiul nume, pe jos şi cu căruţele. A renunţat la călătoria cu trenul, căci pină la Alba lulia nu erau decit 16 km. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa in invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba lulia, schţiind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea in aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strînşi ai tăcerii“ , discursul de luptător tribun al lui Vasile Goldiş, înscris în strălucita tradiţie-'a oratoriei noastre patriotice : „Nimeni nu va contesta importanţa istorică a Adunării Naţionale de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918. Cu cit se vor strecura în cursul vremii veacurile, atit mai luminos vă pătrunde în conştiinţa naţiunii române făptuirea de la Alba lulia şi ca moment al celei mai mari zile din viaţa ei, dar şi ca izvor în veci nesecat de înţeleaptă îndrumare pe cărarea desăvirşirii şi astfel a fericirii şi măririi sale“ , textul străbătut de o jale mobilizatoare al lui, Nicolae Iorga, scris la moartea generalului Dragalina : „Generalul, care a aparat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat şi cu calda lui inimă de Itănăţean Oltenia, nu mai este [..). Astăzi Bucureştii văd trecînd convoiul aceluia care in zvonul uşuratecde ieri al marelui oraş era unul din muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru binele Părfiei şi pentru izbăvirea neamului.Cu pietate fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Căci lacrâmile le-am isprăvit!“, textul cu aspect de inscripţie lapidară, relevant prin aticismul frazei, datorat lui Eugen Lovinescu : „Nu mai sunt Carpaţii... Au fost prea mult. De două milenii creasta lor sălbatică a dominat întreagă istorie a neamului nostru. Şi în bine şi un rău. Ne-a despărţit, instrâinindu-ne unii de alţii. Ne-a retezat fără milă în două : disrecta membra. Membre risipite ce au străbătut prin toate vicisitudinile veacurilor, făurindu-şi în tăcere visul unei Uniri zădărnicită de acest spate de gigant ridicat tocmai în mijlocul Daciei străbune. Şi totuşi, in vremuri grele, Carpaţii ne-au fost şi de mare ajutor. In văgăunile lor tainice s-a păstrat neştirbit neamul nostru copleşit din toate părţile de puhoaiele desfundate ale barbarilor hrăspăreţi...“ ; textul de o sublimă exultantă imnică a lui Vasile Pârvan : „Cîntaţi, eroi, reîntorşi din moarte, imnul eroilor biruitori prin moarte Cîntaţi bucuria biruinţei, mereu aceeaşi şi mereu nouă, ca soareledimineţii. Cîntaţi biruinţa unică a luptătorilor iubirii, asupra asalturilor zadarnice ale luptătorilor urei. Noi am biruit în bucurie şi în seninătate, ei au crezut că biruiesc, dar biruinţele lor erau amare , fără bucurie, şi fără speranţă. Noi am biruit cum biruieşte primăvara gerul iernii, ei au biruit cum biruieşte grindina holdele verii. Noi am biruit ca Apollon miasmele morţii. Ei au biruit ca Bachanta care sfîşie copilul ei însăşi. Noi am biruit cu gîndul, ei au biruit cu trupul. Şi biruinţa lor s-a uscatcu iarba de arşiţă. Şi biruinţa noastră^ai crescut ♦w» arborele vieţii. Cîfl-taţli copii gîiwiire», cîntaţi, biruinţa biruinţelor, cîntaţi imnul de bucurie al biruinţei nepieritoare“. Nu e greu,de dedus că, în ce ne priveşte, am încercat a releva marea valoare — de suflet şi de conştiinţă patriotică — a volumului propunind perspectiva unei lecturi de tip afectiv-literar. Evident,, însă, că antologia lui Stelian Neagoe, prin proteismul ei de structură, este de natură să „provoace“ o multitudine practicinepuizabilă de modalități receptivo-interpretative. Este, acesta, semnul neîndoielnicului mare merit Nicolae Ciobanu I O noapte încălzită de torţe şi lumini . • acel Ianuarie nimbat de zăpezi, in, Acest nume propriu, , ROMÂNIA adică, avea să se inscrie cu litere de neşters in „dicţionarul Apusului european“ la 1377. Vor fi gindit acei bărbaţi ai neamului, in acea lungă noapte de Ianuarie acea Proclamaţie superbă ca un poem, dată către români de Vodă Cuza cu doi ani mai tîrziu, la 11/23 decembrie 1861 ? Desigur că da ! Iat-o în desfăşurarea închegată a ideilor sale înălţătoare : „Români , Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea Română este întemeiată ! Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de înalta Poartă, de Puterile garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. în zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România !“ 6. Nemuritoare şi strălucitoare şi unică va rămîne acea noapte de ianuarie, cea mai lungă noapte de ianuarie din istoria poporului român. Mircea Mic, acea noapte de ianuarie încălzită de torţe şi inimi, Steaua Sirius, cea pururi strălucitoare, s-a apropiat mai mult de pămînt şi lumea a putut s-o admire multă vreme proptită, cu colţul razei sale de piscurile Carpaţilor nedespărţiţi şi eterni. 2. ^ încerc să-mi imaginez ce va fi simţit Cuza Vodă şi toţi cei din preajmă-i în noaptea de 24 ianuarie, cea mai lungă noapte a anului 1859, văzînd mulţimea adunată sub ferestrele clădirii şi pină departe, la încrucişarea străzilor, jucînd în sunetul muzicilor militare „Hora Unirii“. Niciodată, cred, palmele n-au fost mai încleştate unele, de altele, şi niciodată inimile românilor de pretutindeni, n-au bătut intr-un ritm mai profund şi unison. 3. Eminescu, referindu-se la actul Unirii, defineşte cu intuiţia sa unică : „Purtat de o mişcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi principalul purtător al politicii neatîrnării...“ Apoi, în continuare vorbind despre semnificaţia actului Unirii : „Toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Cuza Vodă exceptînd firma acestei realităţi“. Amintind valul de reforme şi înnoiri, genialul poet conchide : „în faptă jurisdicţiunea consulară, şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-a operat, /.../ s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, /.../ incit întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i lipsea decit numele propriu,ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european“. 5. Monumente ale simţirii Sărbătorile patriei sunt argumenteincandescente împotriva uitării. Ele îşi trag puterea din substanţa adine grăitoare, seva adică, a unui neam şi, prin ani, ele dobîndesc claritate şi perspectivă propagindu-se asemeni cercurilor concentrice ale arborilor drepţi. Trebuie să existe o matcă generoasă care să fi strins îndeajuns în sinea şi existenţa ei particulele dense şi convingătoare ale vrerii şi năzuinţei ; această matcă (eveniment) rămîne monument în albia moştenirii şi simţirii mereu împrospătate a generaţiilor. Istoria noastră, semnificativă, cuprinde astfel de monumente de simţire, semnificative, capabile ele insele să demonstreze idealurile cristaline şi nealterate, vitregite de atîtea ori dar niciodată îngenuncheate, argumentele incandescente ale orgoliului nostru funciar de a ne construi în libertate şi demnitate destinul. Unitate înseamnă Unire, iar aceasta n-ar fi putut exista şi n-ar putea să fiinţeze decit respirînd aerul puternic al libertăţii şi independenţei. Unire a însemnat desigur unitate, iar aceasta este consecinţa firească — deşi înfăptuită, după cum o demonstrează istoria, după îndelungi arderi naţionale — a cristalizării unui ideal scump, în virtutea acestui mod (propriu) de a ne apropia şi nuanţa valorile, în fiecare an,cu o putere şi fascinaţie mereu generoase, aureolăm, cu participarea noastră, sărbătorile noastre de căpetenie pentru că ele sunt,, cum spuneam, argumente incandescente împotriva uitării. Şi, totodată, ale ideii de continuitate. Respectul trecutului este necesar dar nu şi suficient. De la Congresul al IX-lea al partidului încoace ştim că preţuirea este, implicit, constructivă, adică, capabilă de perspectivă. Iar aceasta, este, nu poate fi alta decât constelaţia valorilor contemporane, materiale şi spirituale, pe care le-am clădit după autentica măsură a harului şi puterii noastre. Ele, valorile de ieri şi de azi, sunt roadele, dacă putem spune astfel, marilor noastre evenimente înfăptuite prin sacrificiul, orgoliul şi demnitatea simţămintelor noastre , cele mai de preţ. Conştiinţa asupra acestora înseamnă preţuire şi continuitate, îndatorire patriotică, dar şi prilej de sărbătoare. Cu alte cuvinte, argumente incandescente împotriva uitării. Viorel Sâmpetrean 1859-1985 . O experienţă fericită OINŢA NAŢIEI (scenariu şi regie : Nae Cosmescu) a fost, intr-o anume privinţă, un spectacol exemplar. •Obişnuiţi cu piese şi scenarii in care era accentuată latura sentimentală a evenimentului istoric al Unirii din 1859, am fost, iată surprinşi de acest colaj de mărturii, documente, procese verbale, extrase din presa vremii, versuri, cintece din epocă. Nae Cosmescu a avut drept ţel o reconstituire cit mai fidelă a alegerii ca domn in Moldova şi in Muntenia a lui Alexandru Ioan Cuza şi, cu efortul documentaristului, cu rigoarea şi cu fidelitatea cercetătorului de arhivă a prezentat pe micul ecran tot ce a fost mai semnificativ, mai adevărat în această alegere. Am auzit astfel, fie şi fragmentar, discursuri ale unor mari personalităţi politice ale momentului, ori ale unor promotoriai Uniunii ,care s-au pierdut, odată cu trecerea timpului ; am ascultat cu emoţie versurile spontane dedicate înfrăţirii românilor la Iaşi şi la Bucureşti ; am „citit“, odată cu interpreţii, presa■ vremii, întimpinările cele mai vii,, cele mai calde născute in febra momentului istoric, l-am văzut pe Alexandru Ioan Cuza ,(in interpretarea de excepţie a lui Costel Constantin) emoţionat, rostindu-şi crezul său politic, oipind in jurul candidaturii sale forţele cele mai progresiste din cele două adunări surori. Desigur, nu am vrea să se înţeleagă că am fi împotriva pieselor de teatru cu subiect istoric. Preferart doar creaţiilor slabe, aţii cavaloare, documentară, cit şi ca valoare artistică, asemenea scenarii ,document, fără ambiţii artistice, dar emoţionante prin ele însele. De aceea, credem că experienţa aceasta fericită trebuie repetată„.mai..ales.cu. .prilejul unor asemenea evocări. Privit din acest unghi, evenimentul istoric apare, prin rememorarea lui în acte şi documente, mai viu, mai convingător, mai apropiat de Înţelegerea modernă a istoriei. Iulian Neacşu . Reportajele Unirii a scriitor e bine să citeşti, fie şi din cind în cinci, pagini de reviste sau ziare vechi, îngălbenite de vreme, să cauţi în ele scrieri ale unor confraţi dispăruţi demult, date despre existenţa lor. Uneori le găseşti, de multe ori nu, căci ele, coboară, cel mai adesea intr-un anonimat, expresiv prin el însuşi, încărcat de parfumul timpului trecut, revelabil în strigăciile articolului de ziar, în particularităţile cuvântului, ale limbii. Tată, bunăoară, epoca Unirii. A Unirii celei dinţii, de la 1859, care a pregătit atit de profund pe zi-cea de-adoua, cea mare de la 1918. Care a pus temeliile statului român modern. Care ne-a dat Independenţa şi cultura ei, din veacul nostru de aur, cu Eminescu, Creangă, Caragiale, Maiorescu, Slavici... Pe la 1859, în epoca Unirii celei dinţii, ziarelenoastre ,străbătuseră deja aproape30.. de ani de existenţă. Modestele lor pagini aduseseră servicii imense în dinamizarea ideilor conştiinţei funţionale, în susţinerea progresului în toate domeniile, în combaterea inerţiilor şi a prejudecăţilor de tot felul. O structură informativă ■ unitară realizată spontan de mişcarea, evenimentelor, poate fi depistată, uşor în cuprinsul acestor ziare. Ştirile de la Bucureşti aveau o rezonarnţă puternică în paginile gazetelor de la Iaşi şi Braşov şi, invers, iar strate- gia luptei pentru uniredesfăşurată Cu strălucire de Steaua Dunărei a lui Mihail Kogălniceanu influenţa puternic conştiinţele Vremii. Pornind de la asemenea constatări nu este greu să descoperi în paginile acestor ziare şi stările mai complexe ale unor mărturii de epocă dintre cele mai emoţionante, care au darul, minunat de a ne aduce, lingă izvoare şi a ne lăsa să sorbim , cum ne învaţă mereu tovarăşul Nicolae Ceauşescu — din apa lor proaspătă, pururea feinuimenitoare. Ar fi încărcat de semnificaţii pentru multiple domenii de activitate dacă, pe baza acestor relatări ale ziarelor vremii, s-ar alcătui un documentar amănunţit al marelui eveniment, după modelul celui realizat de către G. Ivaşcu pentru o sferă mult mai largă în culegerea Reflector peste timp (din istoria reportajului românesc, I, 1329—1836). Iată, spre pildă, ziarul Patria de la Iaşi, din 26 ianuarie 1859. Consemnînd bucuria cu care populaţia capitalei Moldovei primea ştirea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza la Bucureşti, işi intitula scurtul reportaj cu acest titlu de epocă dar şi răsunător peste veacuri : Vivat România unită şi suverană ! Intr-adevăr, suveranitatea naţională este la noi, poate mai mult ca oriunde in lume, un rod minunat al Unirii. Expresia primei sale manifestări hotărîte, peste sofisticările tratatelor internaţionale referitoare la problemele noastre de atunci, era însăşi alegerea lui Cuza în dubla calitate de domn al celor două principate : Moldova, şi Muntenia. Pe lingă manifestarea „cu torţeşi bahdiere“ ce „au petrecut pieţele şi stradele capitalei“ Moldovei, reporterul anonim consemna, după cum vedem, şi ceea ce ne-a dat mai de preţ marea generaţie a Unirii, şi, anume, conştiinţa îngemănării organice a celor două idei pilot ale existenţei noastre moderne : Urbrea’şi Suveranitatea naţională. Dacă pentru răspindirea „novelelor“ şi a ,depeşelor Telegrafice“ de la Bucureşti la Iaşi era nevoie, cu mijloacele de comunicaţie de atunci, de două zile, pentru sosirea cu poştalionul a deputăţiei trimise la noul domnitor au fost necesare cinci zile. Această deputăţie a prezentat oficial,’„actul de alegere din partea Adunării din Bucureşti“, a cărui „cetire s-au urat cu o salvă de 101 lovituri de tun şi cu aclamaţii entuziastice“ (Patria, 2 februarie 1859). Ziarul Românul care ţinea la curent cititorii săi cu desfăşurarea evenimentelor Unirii, relata în numărul din 29 ianuarie 1859, bucuria primirii la Bucureşti a delegaţiei moldovene ce mergea spre Constantinopol să confirme dubla alegere, a lui Cuza, exprimîndu-şi regretul că la banchetul dat în cinstea primirii ei nu venise nici un consul străin „căci ar fi avut dovada cea mai pipăită că nici o putere omenească nu va mai putea înviitor despărţi ceea ce este unit pentru eternitate“. Corespondentul anonim al Foii pentru minte, inimă şi literatură din Braşov relatind despre evenimentul Unirii, făcea această mărturie, de conştiinţă : : „Faptul, este atit de mare, bucuria atit de clocotitoare incit pana tremură în mina mea şi o las“. O relatare reportericească foarte vie, încărcată de amănunte semnificative, a celor 3 zile de tensiune , politică extraordinară din Bucureşti, zile care s-au încununat cu dubla alegere a lui, Cuza şi pecetluirea Unirii, realiza in mai multe numere ziarul Steaua Dunării. Corespondentul anonim din Bucureşti insistă asupra faptului că desfăşurarea lucrărilor Adunării Elective de pe Dealul Mitropoliei s-a petrecut în prezenţa unor mari mulţimi de oameni, că atunci când forţele reacţionare au încercat să dea un alt curs evenimentului, au apărut „urlete şi vociferări înfricoşate“ ale mulţimilor de afară,c tare „vor să spargă uşile clopotniţei şi cer să se tragă clopotele“, că pe „barieră Colentinei“, au sosit „vro- două mii de ţărani“ care au dezarmat şi legat „28 de dorobanţi“ ai căimăcămiei ce căutaseră să-i oprească din drum, că„Şi-n a treia zi poporule tot in picioare“, iar planurile reacţiunii au fost dejucate în mod strălucit. „Consulii puterilor streine“, notează reporterul anonim, „nimenipînă-n a opta zi, nu credea că Adunarea va face alegerea domnului“. Cind aceasta s-a anunţat în sensul celor dorite de mulţime, „porţile Mitropoliei se deschiseră şi poporul se aruncă înlăuntru cu miile strigând : Cuza, domn ! Ura, Cuza !“. La încheierea zilei de 24 ianuarie 1859, care a marcat acum 126 de ani marele eveniment al Unirii, martorul ocular anonim al ziarului Steaua Dunării nota că „o dulce ploaie prevestitoare de abundanţă şi prosperitate Începu a curge. Poporul, în delirul său frenetic... fără a se supăra pe ploaie, aprind torţele şi, cu muzica militară, în mijloc purced pe uliţă. Toate casele publice şi private , se iluminează. Lăutarii, în , toate părţile. Oştirea cu puştele de-a umere, amestecată printre popor, se bucură de fericirea generală. Astfel, poporul cu muzica, cu miliţia, cu faclele aprinse s-au purtat pe toate uliţele... lucind Hora Unirei pe la toate răspînterile“. Două dintre amănuntele acestei relatări reportericeşti urcă parcă de-a dreptul un simbol : ‘ „dulcea ploaie“ prevestitoare de rod şi „Hora Unirii" jucată la toate răspîrtiiile. Dacă „dulcea ploaie“ de la 24 ianuarie 1859 coboară sim- bolul Unirii, în adînc, de unde • fertilizează ■ la nesfîrşit gîndirea generaţiilor acestui popor, Hora Unirii jucată la toate, răspintiile istoriei noastre urcă mereu acest simbol intr-un azur fără margini. Ea leagă marele moment al Unirii de la 24 ianuarie 1859 de bucuria noastră de a fi, de conştiinţa unităţii indestructibile a poporului român. Şi iată, parcă acum înţeleg de ce dintre toate evenimentele de seamă ale istoriei noastre, acesta îmi apare ca fiind cel mai încărcat de seninătate, de lumină, de bucurie. Dumitru Bălăeţ Unirea în conştiinţa europeană Unirea Principatelor, rod al străduinţelor româneşti, rezultatul energiei, iadului şi priceperii politice, a prilejuit numeroase ecouri în presa străină cit şi in rapoartele diplomaţilor, interesaţi să informeze cu exactitate guvernele pe care le, reprezentau. Cabinetele, diplomatice, şi* politice ale continentului, ca şi opinia publică, au urmărit, cu atenţie chestiunea românească din momentul în care aceasta, mai ales după 1855, a devenit un element, de care depinde;*, în mare măsură, rezolvarea conflictului european. Întreaga diplomaţie a Europei, în funcţie de interesele pe care fiecare ţară le avea în această zonă, a acceptat sau respins ideea Unirni, dar în acelaşi timp i s-a analizat originea şi a încercat să-i intuiască implicaţiile. Mai mult sau mai puţin subiective, aprecierile diplomaţilor au totuşi unele puncte de vedere comune : rolul determinant al poporului român in alegerea propriului destin şi neputinţa puterilor Europei fie a împiedica evoluţia firească a acestui popor care se dorea unit şi independent. Intensitatea şi puterea mişcării de masă în favoarea Unirii, efect al participării întregului popor, a constituit pentru lumea europeană o veritabilă surpriză. Adoptarea moţiunilor unioniste de către cele două adunări naţionale a însemnat un prim fapt împlinit de care guvernele Europei au trebuit să ia cunoştinţă. Referindu-se la alegerile pentru adunările Ad-hoc, din Moldova şi Muntenia, ambasadorul Franţei la Petersburg, în raportul său din 11 octombrie 1857, adresat ministrului de externe Walewski, sublinia rolul revoluţionarilor de la 1848 în aceste alegeri şi remarcă faptul că „divanul valah este in totalitatea membrilor săi compus dintre exilaţii paşoptişti“. Mai mult, diplomatul francez aprecia că evenimentele desfăşurate în Principate „oferă o analogie cu cele întimplate la 1789 în Franţa“. O îngrijorare, de altfel justificată dacă averii în vedere în serviciul cui sa afla, putem remarca în declaraţia diplomatului austriac Bud-Schauenstein, care, la 12 iunie 1857, „a recunoscut ca chestiunea Principatelor este de o importanţă foarte directă pentru Austria, este pentru ea o afacere de existentă“. Sensul real al doleanţelor româneşti, exprimat în cadrulcelor două Adunări Naţionale, este cu precizie intuit şi de cabinetul rus în instrucţiunile, trimise consulului său la Iaşi, miers, la 10 iulie 1857, în ele specificîndu-se următoarele : Este inutil de a semnala importanţa acestui moment solemn , a da administraţie naţională Principatelor înseamnă şi independenţa lor“. Naţiunea română a ştiut să influenţeze în mod hotărîtor, în direcţia aspiraţiilor sale, rezolvarea problemei Unirii prin soluţia dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza şi prin aceasta a pus Europa in faţa unui alt fapt împlinit, a unui act politic ce nu mai putea fi schimbat. Informaţii bogate se află în arhivele şi bibliotecile străine asupra, acestui moment important din istoria românilor cit şi asupra celor şapte ani de domnie ai lui Cuza. Becard, consul general al Franţei la Bucureşti, ocupindu-se de acest „semn manifest al dorinţei naţionale“, în raportul său trimis ministrului de externe, scria : „Alegerea lui Alexandru Cuza a fost o manifestare cu totul naţională. Adaug, şi nu-mi va fi greu să „demonstrez, că această manifestare devenise necesară“. Henry Churchill, consul britanic la Iaşi, dovedind multă înţelegere faţă de aspiraţiile naţiorale ale poporului român, exprimate prin alegerea lui Cuza, într-un raport al său din 6 ianuarie 1859, referindu-se la situaţia din Moldova, îi comunica lui H. Bulwer, ambasadorul englez la Constantinopol, că partidul unionist a dat dovada de multă unitate şi fermitate iar „participarea poporului a fost mare“. Cuza, despre care consulul scria că a fost ales în unanimitate, are calităţi ce îl plasau „deasupra oricărui alt candidat de pe listă, bucurîndu-se de reputaţia unui om onest şi drept“. Duc de Montebello, ambasadorul Franţei în Rusia, adresîndu-se ministrului său de externe, la 6 februarie 1859, în legătură cu dubla alegere, afirma că „ministerul de externe al Rusiei vede in această manifestare neprevăzută tendinţele unioniste care domină în Principate“. Rusia a fost printre ţările care au aprobat Unirea Principatelor şi, i-au recomandat lui Cuza prudenţă în actele sale. „Nu-mi este necunoscut — scria în raportul menţionat mai sus Duc de Montebello — că prima impresie a cabinetului de la Petersburg era in favoarea respectului datorat expresiei voinţei naţionale , populaţia moldoviană s-a pronunţat pentru Unirea Principatelor aşa cum majoritatea comisarilor puterilor europene au constatat în rapoartele lor. Dubla alegere a domnului Cuza în Moldova şi Muntenia este o strălucită mărturie a opiniei ei susţinută in conferinţele de la Paris de către Franţa şi Rusia. Ea confirmă convingerea că unirea acestor două provincii, dorită de ele, ar putea fi sancţionată de către puterile semnatare ale Tratatului de laParis. Cu toate aceste, unele dintre puterile europene, nu vedeaui cu ochi buni ■ drumul pe care cele două ţări, prin propria lor voinţă, erau hotărîte să meargă. Austria şi Turcia erau două dintre ele. Primă a înţeles destul derepede că, Odată unite, Principatele, vor deveni punctul de atracţie al românilor aflaţi între graniţele sale. Că lucrurile stăteau aşa, ne-o ■confirmă consulul austriac la Iaşi, care, la 18 noiembrie 1059, îi comunica omologului său rus, Giers, că „prinţul Cuza nu vizează nimic altceva decât să profite de circumstanţele critice in care se află Austria pentru a încuraja pretenţiile populaţiei româneşti din Transilvania şi Bucovina“. Iar două săptămini mai tirziu, colegul său din Bucureşti, Eder, nota, la 30 noiembrie 1859, că românii nu se gîndeau numai la faptul realizat al unirii celor două ţări ci la crearea unui stat daco-român care să cuprindă pe toţi conaţionalii. . Desigur aceste afirmaţii nu au rămas fără un anumit ecou, ecou amplificat şi de intenţiile declarate ale oamenilor politici români, incit pare justificată afirmaţia ambasadorului Franţei la Petersburg că şeful cabinetului rus, prinţul Gorceacov, „este foarte preocupat de agitaţia spiritelor din provinciile creştine ale imperiului otoman şi de proiectele temerare ale colonelului Cuza“. Cind unirea a devenit un fapt împlinit, baronul Nothomb, ministrul Belgiei la Bucureşti, nota textual în acest sens : „Dubla alegere echivalează cu Unirea Principatelor, iar unirea reprezintă independenţa lor, aceasta este ordinea ideilor la Constantinopol şi Viena“. Că lucrurile erau judecate astfel se poate vedea şi din dialogul pe care reprezentantul. Austriei la Paris, contele Apponyi, l-a avut cusoţia lui Napoleon al II-lea, imediat după alegerea lui Cuza şi în Muntenia. „Principatele vor Unirea. Aceasta este voinţa naţională. Se vrea unirea“, a afirmat soţia suveranului, la care replica diplomatului a venit cu următoarele cuvinte : „Doamnă, vor independenţa şi pentru a ajunge acolo au votat pentru unire“. Una din principalele probleme care stăteau in faţa noului stat, după recunoaşterea dublei alegeri, era unificarea deplină a celor două principate. Domnitorul Cuza, în colaborare mai ales cu C. Negri, trimisul său la Constantinopol, a înţeles că pentru a realiza unirea, deplină trebuie făcută o pregătire metodică. In acest sens, Cuza a alcătuit, in iunie 1860, un proiect de memoriu, destinat Porţii şi reprezentanţilor la Constantinopol ai Puterilor Garante, în care se demonstra necesitatea unirii instituţionale. Unul din oamenii politici ai vremii, prinţul Gorceacov, intuind semnificaţia doleanţelor româneşti remarca, la 19 august 1861, că „Poarta se înşeală, dacă crede că Principatele se vor opri la un guvern şi la o adunare unică, ele doresc unirea definitivă“. Mai mult, un colaborator al său, ambasadorul Lobanov, afirma tranşant, la 16 octombrie 1861, , că „a accepta pretenţiile Principatelor înseamnă de fapt ultima etapă către independenţă“. Un firman al Porţii trebuia să confirme adeziunea Turciei, şi a celorlalte Puteri Garante la proiectul lui Cuza. Cită importantă i s-a, acordat, acestui document se poate vedea clar din discuţia pe care C. Negri a purtat-o la Constantinopol cu prinţul Lobanov, discuţie consemnată în raportul ambasadorului francez la Petersburg, Fournier, adresat ministrului de externe Thouvenel, la 20 decembrie 1861 : „Dl. Negri a exprimat toată recunoştinţa sa prinţului Lobanov pentru opiniile generoase pe care le-a avut in favoarea compatrioţilor săi in tot cursul discuţiilor. Dl. Negri i-a spus prinţului Lobartov că nu crede că Principatele vor fi satisfăcute de firman, şi că nu-i vor face o primire prea favorabilă“ şi lucrurile s-au întîmplat aşa cum prevăzuse diplomatul român. La 3/15 decembrie 1861 s-au deschis Adunările celor două principate, iar AI. Cuza a anunţat că Se realizase deplina lor unificare şi că „înalta Poartă, precum şi Puterile Garante au aderat la Unirea Principatelor". Prin expresia „au aderat“ domnitorul evidenţia rolul naţiunii în realizarea Unirii. In acelaşi fel, al tendinţei de neatîrnare a statului român, trebuiesc înţelese cuvintele domnitorului din acelaşi mesaj : „Unirea va fi aşa, precum România o va simţi şi o va dori“. Realizarea Unirii n-a însemnat numai o ştergere de hotare între două ţări locuite de aceeaşi naţiune, avind aceleaşi structuri politice şi sociale, constituirea statului naţional român a însemnat naşterea ..unui stat nou cu instituţii specifice statului modern. . D. Ivănescu Unirea din veac Urmare din pag. a 4-a turcă românii din teritoriile aflate sub stăpînire, străină au participat la efortul de război al fraţilor , lor din România, confirmă nu numai unitatea, de gîndire şi simţire a poporului român, peste graniţelefictiveşi artificiale atrase de marile imperii peste trupul , unuia şi aceluiaşi popor, aluneia şi aceleiaşi patrii, ci şi hotărirea sa de a acţiona, cu forţe unite pentru făurirea pilonilor , de granit pe care avea , să se înalţe edificiul statului naţional unitar , român. 1859, 1877 şi 1918 apar astfel ca verigile aceluiaşi lanţ de evenimente, aflate într-un raport de determinare istorică , fără temeliile puse de Unirea din 1859, independenţa, din 1877 şi desăvârşirea de la 1 decembrie 1918 nu s-ar fi putut înălţa marele edificiu al României socialiste. Preluînd şi dupind mai departe , cele mai glorioase tradiţii ale luptei poporului pentru unitate şi independenţă. Partidul Comunist Român, înfăptuind o largă coaliţie a forţelor patriotice naţionale, a organizat şi condus cu succes, acum 40 de ani, revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, care a deschis poporului român calea edificării unei vieţi noi, a cuceririi deplinei independenţe a ţării, făuririi unităţii de nezdruncinat, pe baze socialiste, a statului român. Cu firească mîndrie, poporul român consideră că pe calea consolidării neîntrerupte a unităţii sale naţional-statale, perioada ultimelor două decenii — de cind la conducerea desti- nelor naţiunii noastre se află tovarăşul Nicolae Ceauşescu — este cea mai bogată în împliniri. Tot ce s-a întreprins şi înfăptuit în această epocă, denumită pe drept cuvânt „Epoca Nicolae Ceauşescu“, s-a realizat cu exemplară consecvenţă spre cimentarea unităţii naţiunii noastre socialiste, pentru întărirea frăţiei tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate. O atare politică clarvăzătoare îşi are izvorul în gîndirea şi acţiunea cutezătoare, novatoare ale celui mai stimat şi iubit fiu al României, patriot înflăcărat şi revoluţionar consecvent, chiriaciul încercat al partidului şi al ţării, personalitate de frunte a mişcării comuniste şi internaţionale, stegarul unităţii, suveranităţii şi libertăţii popoarelor, salvgardării păcii în lume, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Evocînd astăzi evenimentele petrecute acum 126 de ani, în condiţiile cind întregul nostru popor este mai unit , ca oricind în opera de făurire a unei noi Românii, ne vin în minte cuvintele pe care marele bărbat de stat Mihail Kogălniceanu , le adresa domnitorului Al. Ioan Cuza : „La vremuri noi, oameni noi. Fii dar omul epocii tale“, înţelepciunea coborîtă din milenii, îmbogăţită prin experienţa secolelor de luptă pentru păstrarea fiinţei naţionale şi a gliei străbune a conferit poporului român capacitatea de a-şi alege omul de glorie la vreme de glorie. Alegîndu-l pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu pentru a-i conduce destinele, poporul român a ales omul epocii noastre, care a învăţat din tradiţia istoriei şi făureşte istorie, care personifică idealurile şi năzuinţele poporului român şi se contopeşte întru totul cu istoria contemporană a ţării, cu măreţele ei realizări, cu viitorul României.