Luceafărul, iulie-decembrie 1988 (Anul 31, nr. 27-53)

1988-07-23 / nr. 30

r­i­i „Locul geometric“ Urmare din pag. 1 chestiunea naţiunii şi a Religiunii, singurele lumini care ne-a scăpat şi-a făcut de mai trăim azi“. Cum se vede, conflictul românilor din Transilvania cu asupritorii lor in plan politic, economic, reactiva şi conflictul religios. Reac­tiva, în plus, conflictul lingvistic, cultivat cu tendinţă in presa austro-ungară. Unor afirmaţii, filologic d­iletante, dintr-un ziar al rutenilor din Bucovina, conform cărora limba slavonă a tex­telor religioase româneşti ar demonstra origi­nea slavă a populaţiei române, Eminescu le opune replica unui cunoscător avizat al cărturi­lor medievale : „Documentele regatului polon erau exclusivamente latine : e o urmare că Polonii să fi fost latini ? Sunt ei descendenţi ai romanilor pentru că în evul miez în familiile lor se vorbea latineşte ?“ Pretutindeni, în pla­nul limbii, al limbii literare, intervenţiile sale sunt bine întemeiate și documentate. Contactul cu Junimea, ^a,duce,,­utrele,modificări în. gîndi­­rea sa critico-literarâ. Lecturile din „liant. Sho­­penhauer, ’cum observ^ G. Cslingscu.jl VW. face să emită idei adesea ‘contradictorii. , Aprioris­mul kantian îi sugerează un subiectivism este­tic : toate impresiile din jur trec prin indivi­dualitatea poetului, care le dă un chip unic, original și armonios. Din unghi schopenhaue­­rian, în schimb, va privi uneori arta ca scop în sine, alteori ca reflex al ideii, arheulu­i, al pro­totipului, care se reflectă într­-o succesiune de individualuri trecătoare. Dar efectul cel mai puternic al acestor ani îl constituie concepţia despre specificul naţional în artă şi la edifica­rea ei contribuie discuţiile junimiste despre limba naturală a poporului care il îndrumă spre reacţii acum antilatiniste, mai precis antifran­­ţuziste şi antiitalieniste (al „doilea“ cei doi Heliade Rădulescu va deveni obiectul criticilor sale). La rindul ei, filozofia evoluţionistă, atît de pregnantă în publicistica politică va înrîuri, cu rezultatele încă, mai bune, ideile sale este­tice. Textele cronicilor­ mărturiseşte într-o scri­soare către Iacob Negruzzi — „cîntecele popu­lare , formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor“; în con­secinţă, teoria arheilor va fi completată cu aceea a specificului artistic al popoarelor : „Ma­terialul în care se sensibilizează ideea etern — poetică sînt imaginile — nu însă imaginile tuturor popoarelor. Tropii unei naţiuni agricole diferă de tropii, de imaginile unei naţiuni de vînători şi de păstori... Acest mod de cugetare care se reflectă numai asupra corpului, nu asu­pra ideii unei poezii, constituie naţionalitatea ei“. Specificul naţional va fi pus mereu în ecua­ţie cu individualul şi universalul. Deşi era con­ştient de originalitatea operei de artă, din de­misia de la „Curierul de Iaşi“ scrie că pe te­renul literar „termenul hotărîtor e talentul in­dividual“, iar în 1882 remarcă „geniul indivi­dual, cum nu se află altul“ la violonistul Pablo de Sarasate) Eminescu va lega tot mai mult ideea de originalitate de ideea specificului na­ţional : „Fără îndoială, există talente indivi­duale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile in pămîntul, în modul de a fi al poporului pen­tru a produce ceva permanent“. Din generaţia anterioară, „cosmopolită“, numai Alecsandri „şi-a încuscrit din capul locului talentul său in­dividual cu geniul poporului românesc şi de aceea el, împreună cu Negruzzi, Doniel Sta, e întemeietorul unei literaturii nu copiate sau imitate după lord Byron şi Lamartine, ci un adevăr naţionale“. Această cale o urmează Sla­vici „care rezumă poporul". Incursiunile sale în folclor , în limba orală, în textele vechi (pe lingă ampla informaţie literară universală) iz­butesc să-i formeze un gust estetic superior care va distinge cu precizie între operele auten­tice şi cele false din literatura română moder­nă, în contra limbajului franţuzit din poezia contemporană îl­ aduce ca exemplu pe Bălcescu a cărui limbă, curată şi simplă, e un argument în favoarea deplinei formări a limbii române literare înainte de 1800, aptă , „să reproducă gândiri cît de înalte şi simţiri cît de adinei, incit tot ce­­s-a făcut de atu­nci încoace în di­recţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei «pomădate» a fost curat în dauna limbii noas­tre“. Privind paşoptismul, ca toţi junimiştii, prin prisma urmaşilor liberali, care l-ar fi de­gradat, nu ezită totuşi să-şi exprime entuzias­mul pentru lucrarea lui Bălcescu despre Mihai Viteazul : „Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru“. Evoluţionismul său, dublat, repetăm, de un simţ precis al limbii, il conduce la disocieri axi­ologice infailibile pentru scrierile lui Alecsan­dri, Odobescu, Hasdeu, „cu operele lor din care multe sunt nemuritoare“. Vorbeşte despre indi­vidualitate, originalitate, dar le vrea pline de o substanţă reală, nu goale concepte, cum apar în gazetele vremii. Admite rolul subiectului nu­mai în măsura în care el este însăşi expresia obiectivismului, exact al spiritului naţional. In acest sens ajunge chiar să formuleze gînduri extreme, greu admisibile pentru un spirit mo­dern. „însă cu cît părţile sînt mai legate una de alta prin spiritul lor cu atît întregul e mai solidar. Cu cît sunt mai multe direcţii ale spi­ritului într-o ţară, cu atît merge mai rău ţara şi poporul acela“. Nu trebuie uitat însă că afir­maţiile despre libertatea individului, la fel cele despre universalitatea omului, au rămas multă vreme simple fraze, fără incorporare în reali­tatea concretă, economică sau culturală. Aseme­nea incongruenţe nu-i puteau scăpa lui Emi­nescu : în economie, în politică, in artă, el caută soluţii concrete, condiţii reale pentru manifes­tarea particularului. Intr-un articol din 1882, propune termenul de idei polarizatoare care ar­ exista în indivizi şi naţiuni. Acestea sunt „ver­tebrele caracterului individual şi cînd ele apar­ţin unui popor întreg, ele constituie caracterul naţional“, vertebre ce răsar d­in natura pămîn­­tului de sub picioare, a cerului de deasupra...“ Vederii aici — deşi il invocă pe Buckle — un efort propr­iu de a surprinde conţinutul real al individualului. Că lucrurile stau astfel, ne-o do­vedeşte faptul că Eminescu se lupta nu numai cu individualul şi cosmopolitismul gol, dar şi cu naţionalul gol, reluînd maxima lui Maiorescu despre „naţionalitate în marginile adevărului“. Penetraţia artei în inima realului, în viaţa na­ţională autentică era contrapusă superficialelor declamatisme pe teme patriotice . Laudă în­ceputurile lui Heliade, dar îi critică rătăcirile italieniste , apreciază pe Creangă, Ispirescu... „oricare din­ noi lesne va pricepe că Anton Pann e un scriitor national intr-adevăr, iar sute de alţii nu, căci nu devine cineva scriitor naţional prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, grope?, naţiune, nu. fiecare şir al scrierilor sale, pe cînd,pe de­ altă parte , cineva să nu pome­nească des joc, vorbele de mai sus, şi să fie cu toate­ acestea un scriitor naţional“."­ S-a ivit „în vremea noastră“, scriitori cu adevărat naţionali, ca Ion Creangă, de pildă, care confirmă afir­maţia lui Goethe : partea cea mai bună a unei literaturii este cea intraductibilă. Tot aşa se explică preferinţele sale pentru anume scriitori străini — Moliere, care „n-a avut alt profesor decît natura“, Gogol — pentru inspiraţia lui na­ţională, Shakespeare, care„a fost al poporului prin excelenţă“, Hugo, Bjornson etc. Rezervele faţă de Macedonski, pe lingă parti-pris-ul ju­nimist ,sînt provocate şi de cosmopolitismul afişat al grupului de la „Literatorul“. Indivi­dual, naţional, universal erau cuvinte frecvente în limbajul presei de toate direcţiile, dar plu­teau adesea în gol, nu erau ancorate de un con­ţinut real, social, economic, artistic. Eminescu se află „locul geometric“ (cum il va numi Balea mai tirziu) în specificul naţional care le putea umple de viaţă, de realitate. Or, cel puţin in planul limbii, al valorilor literare, dovadă exem­plificările totdeauna adecvate,, ideea s-a dove­dit pentru o bună bucată de vreme întemeiată şi benefică. ii POSTA JUNCTE CÂRSTEA ŞTEFAN, Călan : V-am mai răs­puns o dată (nu este vina mea că nu găsiţi „Luceafărul“, cercetaţi intr-o colecţie), ca şi in scrisoarea anterioară, de care păreţi­ să f fi uitat, vă revendicaţi de la maeştri („Proust, Botticelli, Bach, Aurora B., Vivaldi şi Mozart...“), a căror contribuţie la poezia dv. nu­ este foarte certă. Remarc din nou asociaţiile plastice şi muzicale, încercarea de a da trup (poetic) unm­i eros, spiritual, rimele de efect (strofă caracte­ristică : „Ţi-am zis :­­suspinul tău era pâgîn / Eşti altfel tu, iubirea ta-i elfină / Şi te-ai tre­zit cu-o moliciune-n sin / Şi-n ochi cu-o tăi­nuire karenină“), invenţiile lexicale („Dar cum­ e cîntecul în dorcminii ?“), versificaţia uneori savuroasă, alteori mecanică, precum şi desele scăpări de sub control. Formulei dv. i-ar fi însă necesară o maximă rigoare, atît în sensul preci­ziei de detaliu, cit şi în acela al coerenţei de ansamblu. A. ION, Bîrlad : Textele pe teme patriotice sînt convenţionale, celelalte îndrăznesc, din cînd în cînd, să fie originale­­ca în acest Cîlti în pleoape: „Cine mă-nţelege şi pe mine? / Trec în toamnă un incendiu sumbru / Codrului — infern aprins de tine / Lună, rea potcoavă, ciot de cal ! // Cin’ să ne mai înţeleagă şi pe noi / Vulpi roşcate, vulpi de-argint şi lut / Cerne toamna flăcări lungi de foi / E incendiu. Arde noaptea. Ceru-i mut. // Vulpi de aur mor în câmpuri sure, / Lupi de-argint se pitula spre ape ; / Mi-a crescut în singe o pădure / Şi un Dumnezeu de cîlţi în pleoape“), care s-ar pu­tea să fie insă doar efectul întîmplârii. Mai tri­miteţi. IORGU HRIBELCEA, Iaşi : Trei poezii lim­pezi şi cantabile în expresie, neînchegate însă ca idee. Mai trimiteţi. MARIES N. POPESCU, Drobeta-Tr. Severin : Cuvinte stilcite : „propiu-i fir“, „ziduri babilo­­nene“, „ca să fi îndrăgit“. Pentru că doriţi o părere tranşantă , textele trimise de această dată sunt prolixe, sintaxa întortocheată, inten­ţia obscură, efectul poetic nul. Solicitaţi şi alte păreri. EMIL HESTIA, Turnu Măgurele : Poeme lungi, meditative („De foşnetul ierbii mi-am le­gat vorbele, cum se intîmplă / cînd atingi sin­gurătatea iar smalţul cerului promite / Zori mai calzi peste oraşele fluide cu rugurile / stinse recent“...), un ton convingător cînd păstrează o anume generalitate a rostirii, neconvingător însă cind cade in explicitări sau tânguiri per­sonale. Fragmente remarcabile stau alături de formulări improprii („arşiţa trupului s-a ame­liorat“) sau nefericite („pe pista de sticlă a trupului“) , prea multe adjective. Ce să vă spun ? Formula aţi gă­sit-o, rămîne să vă reve­­deţi textele ; există indicii că merită să per­severaţi. RADU DUMITRU, Dobroieşti — Dolj : Un tinăr mîndru de calitatea lui de ţăran, de satul şi sătenii lui, plin de elan şi gînduri frumoase, încercările dv. poetice sînt meritorii ca inten­ţie : daţi-le mai multă căldură şi culoare (aces­­ta-i genul dv.) — şi poate vor deveni chiar poezie. CULCESCU F.­GENICA-JAN : Singurul text interesant este acesta : „Să nu crezi că dacă / Eşti sănătos, ai maşină şi servici bun / Eşti deştept. / Prostia se vede şi cînd mergi pe drum / Iar in maşină cînd te urci / Te urci in ea ca în salcîm" — credeţi însă că e poezie ? DERAŢIU LIA, Focşani : Greşelile gramati­cale nu se scuză, cu atît mai puţin unei eleve (cu apetit poetic). învăţaţi să le îndreptaţi, apoi mai vorbim. RADU ŞERBAN MUSCELEANU, Bucureşti : Disponibilitate reflexivă, surplus afectiv care comunică deocamdată o stare de pură eferves­centă a comunicării. Mai exersaţi, timpul va alege ; oricum, medicina nu­­ este incompatibilă cu poezia. GELU DIACONU, Bacău : Sarcasme şi bles­teme în stil arghezian, deocamdată neindividua­lizate altfel decit prin imperfecţie. Mai tri­miteţi. HAREY, Bucureşti (15 ani) : Dragă Harey, se întîmplă că, descoperind abia acum poeziile tri­mise în ianuarie, am regăsit cîteva texte, dint­­r-un grupaj pe care mi l-a dat, spre lectură ,f­­consultativă, altcineva. Ce înseamnă asta ? în­seamnă mai întîi că poemele se ţin minte şi se recunosc, ceea ce reprezintă o probă (empirică, e drept, dar cu atît mai preţioasă) a personali­tăţii, înseamnă, mai apoi, că îţi ştiu numele, dar nu-l voi divulga decît atunci cînd­­vei fi de acord să o fac (păstrăm deocamdată pseudoni-­ mul din „Solaris“). Mă bucur că am­ intrat în­ relaţie directă, pentru că eşti talentată şi sur­prinzător de matur/complexă pentru o fiinţă de 15 ani. Reţinem : Fluturi şi oameni. N-am nume, aşteptăm un nou grupaj. Fluturi şi oameni Luciditatea îşi caută făgaşul prin miile de sîm­buri de singe din noi.­­ La un anume punct de pe traiectoria noastră durerea Fluturelui care ştie c-a fost larvă, — şi ne oprim. Ceilalţi zic că murim. N-am nume Pădure împietrită rodind merele singurătăţii, ascult vocea ploii ce-şi plînge urletele de apă Şi mă predau nopţii ce-mi copleşese Faţa cu stele reci — căci nimeni nu-mi ştie numele. Mă îndrept spre tine urmînd ecuatorul şi umbra nopţii, ca o literă uitată mă urmăreşte. Căci te caut peste tot ca să-ţi spun că n-am nume. HAREY Poem de dragoste îndrăgostit nebuneşte de fata lui Verde împărat mă oglindesc in potcoava de cai verzi pe pereţi liniştea a nechezat spărgând noaptea in bucăţi cintătoare SILITRA D. DUMITRU, Tîrnăveni : Versuri remarcabile prin forţă şi concizie, prin origina­litatea viziunii, încercăm să publicăm : Poem de dragoste, Penelopa nopţii, Hrană a singură­tăţii. Trimiteţi datele personale şi un nou grupaj. MARIANA SIMONA ISTRATESCU, Adîncata (14 ani) : Pentru „colaborare“ şi îndrumare pe text primul sfetnic este profesorul de litera­tură română (încercările trimise acum sunt foarte modeste). MELCESCU CATALIN-MARIAN, Cotmeana-încălecat pe un melc galopez trăgind cortine de trandafir sălbatic Penelopa nopţii Umbrele copacilor pedepsiţi pe ziduri de ruine împart cu igrasia singurătatea nopţilor reci Fenelopa nopţii cu voalul I.Vs după aventura cu Apolo 13 se lasă lătrată şi blestemată de cei debusolaţi şoareci puturoşi în evoluţie zboară deasupra pînzelor de păianjeni peste care rouă dimineţii cade ca un descintee Hrană a singurătăţii Rămas singur in apartamentul tip vagon mă obsedează destinul ciinelui aruncat în convoiul mărfarului de noapte mă latră luna pe care eu ar trebui s-o latru dar cind s-o latru dau cu ochii de tine steaua mea coborîtoare hrană a singurătăţii DUMITRU D. SILITRA Argeş (probabil elev) : Mai întîi gramatică, or­tografie corectă, lectură de poezie clasică şi mo­dernă, şi abia apoi gîndul la publicare. ANDRE VAHAMAGIAN, Buzău : La aceleaşi texte (pe care le-am apreciat), acelaşi răspuns. Trimiteţi şi altceva. S.V. Abaris, Sorin Victor Coman (Bucureşti), Stoean Liliana (Turnu Măgurele), Gabriela M. (Alexandria), Bălănici Romeo Liviu (Iaşi), Buru Jan (Bucureşti), Ioan Biriş (Cluj-Napoca), Basili Iuliana (Bucureşti), Daniel Cozlaru , M­. Gabriela Negreanu e noapte şi aud cum plînge o stea ca o lacrimă îngheţată în inelarul meu sting. Nu pot dormi şi de la o vreme somnul e mai preţios decît un tablou de Van Gogh. Toţi cei din jur­, vecinii, locatarii blocului (cel mai mare bloc din ţară băieţi !) dorm răstigniţi şi visează cascada Niagara. Clinele vagabond, credinciosul, pripăşit în curtea interioară, latră bezmetic la toate maşinile fără soţ. E noapte caniculară de vară, miroase a beton şi eu stau înconjurat de beton şi somnul nu se apropie de mine. Se­ aude un scîrţîit prelung, ceva amintind de o targa lunecind pe uscat ; au adus laptele ca în fiecare noapte şi-l lasă in spatele ma­gazinului. Tremură plopul subţire sub geamul meu, se cutremură . .neliniştitul de el şi rîvneşte spre cecfcusi» birC c,,i.L ^ nvv Dc.bdsliț, in noaptea., ameţită de şrpog,, în curtea­ interioară In care maşinile somnolează ,ca nişte arici, a trecut o boare, un val de aer tinăr, un nimb de lumină, un brici de răcoare venind de foarte departe. întîi mi s-­au deschis geamurile cu lemn sco­rojit, perdeaua subţire ca aripa unui fluture imens foşun, metalizat începând să vălurească, cîinele credincios, lătra cintînd, se auzi clanţa uşii mişeîndu-se de­ cîteva ori apoi liftul oprin­­du-se cu pocnelu-i sec exact la etajul meu. Deodată, camera mea îmbîcsită, de praful manuscriselor nepublicate, de mirosul greu al cărţilor vechi, de sudoarea singurătăţii mele, se umple de un parfum cunoscut; ceva între iarbă crudă şi fin adormit în brazdă, ceva între busuioc şi regina nopţii... Bătrinul Nichita, scumpul de el, cobori din poza ţinută intre ghilotina cristalelor şi începu să umble şchiopă­­tod, prin cameră. O icoană pe sticlă căzu din cuiul prea slab şi se făcu ţăndări la picioarele patului. Cineva încerca să deschidă uşa, vedeam clan­ţa mişcîndu-se şi simţeam cum mă trec sudori de spaimă... Da, mi-am zis, este Ea! Trebuia să vină odată, şi m-am ridicat încet, sleit de puteri, am zis : scuză-mă Nichita, şi am ieşit în hol ascul­­tind nemişcat. Clanţa uşii cobora şi se ridica ca o balanţă, ca un semn ancestral. M-am uitat prin vizorul mic cît buricul unui copil şi de dincolo se auzea o răsuflare liniştită şi un fel de suspin ostenit şi, nevăzînd nimic, am întrebat: „Cine eşti ?“... Era, desigur. Ea... Perdeaua se desprinse şi căzu pulverizîn­­du-se, de afară venea un miros dulce de iarbă proaspăt cosită, icoana se înălţă spre cuiul ei recompunîndu-se, Nichita îşi încetă plimbarea şi redeveni- - fotografie, ceasul vechi, cumpărat - la­ naşterea mea îşi întrerupse brusc ticăitul, îmi auzeam doar inima : Bum-bum ! Bum­­bum !, ca un tam-tam de uitare şi moarte... Era, desigur, Ea ! Simţii cum încărunţesc pînă la singe, că nu mai am puterea să respir, ochi-mi orbiră, mina mea dreaptă încremeni pe clanţa de alamă... Era, desigur, EA ! O simţeam respirind dincolo de uşă şi deo­dată, m-am prăbuşit in mine, pulbere şi scrum s-a făcut trupul meu. Nu mai ştiu nimic şi di­mineaţa m-au găsit dormind în hol, cu capul sprijinit de uşă, cu mina încleştată pe clanţă. Aveam genele şi pleoapele pline de polen, şi părul era pudrat cu polen, şi perdeaua se le­găna la locul ei ca o aripă de fluture mort şi toată casa mirosea, a fri cosit... Pe masa din bucătărie se odihnea o creangă de vişin cu fructele ca nişte perle sîngerii... Fusese Ea ! Ştiam că trebuie să vină odată... Şi în noaptea aceea am murit pentru prima oară... Mircea Micu REMEMORĂRI NălUCa ! Luis Bunuel ULTIMUL MEU SUSPIN VÎRSTA DE AUR țpă Un chien andalou, nu-mi pu­team închipui că voi realiza unul , din aceste filme ce erau denumite «comerciale». Eu doream să ră­mân cu orice preţ suprarealist. Caro mi se părea imposibil de a mai cere mamei mele să mă finanţeze, nu vedeam altă soluţie decit de a renunţa la cinem­a­ Totuşi, am imaginat vreo douăzeci de gaguri — ca acela al unei căruţe pline cu muncitori traversînd un salon elegant, sau acela în care un tată omoară cu o puşcă propriul fiu de­oarece îi risipise cenuşa de pe ţigară — gaguri pe care mi le-am notat, pentru orice eventua­litate. In timpul unei călătorii în Spania, i le-am povestit lui Dali care s-a arătat foarte inte­resat. Subiecte de filme, însă cum să le pun în aplicare ? M-am întors la Paris. Zervos, de la Cahiers d’Art, m-a pus în legătură cu George-Hernri Riviére, care mi-a propus să mă recomande familiei de Noailles care au «adorat» Un chien andalou. La început eu am răspuns ceea ce trebuia să răspund, şi anume că eu nu aveam ce aştepta de la aristrocraţi. «Te înşeli — mi-au spus Zervos şi Riviere ; sunt nişte persoane mi­nunate pe care trebuie să le cunoşti neapărat.» în sfîrşit, am primit să iau masa la ei acasă, in compania lui Georges şi Nora Aurie. Casa lor din Place des Etats-Unis era splendidă şi avea o colecţie, aproape de­­ neconceput, de opere de artă. După cină, la gura sobei, Charles Noailles mi-a spus : : Este vorba de următoarele : a realiza un film de vreo douăzeci de minute. Ai libertate totală. O singură condiţie : avem o înţelegere cu Stravinski, care­­te va ocupa de muzică. — Regret foarte mult — am răspuns ; însă, cum vă puteţi închipui că eu voi colabora cu un domn care stă un genunchi şi se loveşte cu miinile la piept ? Deoarece asta se spunea despre Stravinski. Charles de Noailles a avut o reacție la care eu nu mă așteptam și prin care mi-a oferit o primă ocazie de a-1 stima. — Ai dreptate — mi-a spus fără a ridica tonul — Stravinski și dumneata sînteți două caractere incompatibile. Alege-ţi muzicianul care-ţi place pentru filmul dumitale. Pentru Stravinski vom găsi altceva. Am acceptat, am primit şi un avans la sa­lariul meu şi am plecat la Figueras, pentru a mă intîlni cu Dali. Era Crăciunul 1929. Sosesc la Figueras venind de la Paris, via Zaragoza (unde făceam întotdeauna escală pen­tru a-mi vedea familia), şi aud strigăte de minte. Biroul tatălui lui Dali se afla la parter, iar familia (tatăl, mătuşa şi sora, Ana Maria) locuiau la primul etaj. Tatăl deschide brusc uşa, indignat, şi îşi goneşte fiul în stradă, nu­­mindu-l „mizerabilule“. Dali îi răspunde şi se apără. Eu mă apropii. Tatăl, arătindu-l pe fiu, îmi spune că nu vrea să-l mai vadă pe acest porc în casa lui. Motivul „justificat“ al mintei paterne este acesta : în timpul unei expoziţii ce s-a ţinut la Barcelona, Dali a scris pe unul din tablourile sale, cu cerneală neagră : «Scuip pe portretul mamei mele». Dali, izgonit din Figueras, îmi cere să merg cu el la locuința sa din Cadaqués. Acolo în­cepem să lucrăm, timp de două sau trei zile. Insă eu am avut impresia că îneîntarea lui pentru Un chien andalou se pierduse aproape complet. Era oare influenţa Galei ? Nu cădeam de acord în nici o chestiune. Fiecare găsea rău ceea ce propunea celălalt, şi astfel, totul era respins. Ne-am despărţit prieteneşte şi eu singur am scris scenariul la Hyéres, la moşia lui Charles şi Marie-Laure de Noailles. Ei mă lăsau să lucrez nederanjat toată ziua. Seara, eu le citeam paginile pe care le scrisesem. N-au avut nici o obiecție. Totul — nu exagerez —, li se părea excelent, plăcut. In final, va fi un film cu o durată de o oră, mult mai lung decit Un chien andalou. Dali îmi trimise printr-o scrisoare mai multe idei şi cel puţin Una din ele apărea în film : un bărbat, într-un parc public mergînd cu o piatră pe cap. Trece pe lingă o statuie. Statuia are şi ea o piatră pe cap. Cînd a văzut filmul terminat, i-a plăcut mult şi mi-a spus : Pare un film american. Filmatul a fost pregătit cu multă grijă, fără a se face risipă de bani. Jeanne, logodnica mea, a fost numită contabil. Cînd filmul a fost terminat, i-am prezentat lui Charles de Noailles socoteala şi i-am restituit şi banii. Hîrtiile cu socoteli le-a lăsat pe o masă din salon şi, apoi, ,cu toţii, am trecut să luăm masa. Printre nişte resturi de hîrtii arse pe care le-am văzut mai tirziu am recunoscut pe cele ale mele, înţelegînd astfel că el dăduse foc socotelilor prezentate de mine. Lucrul acesta însă nu îl făcuse în faţa mea. Gestul neavînd nimic ostentativ, mi-a plăcut foarte mult. Vîrsta de aur a fost filmat în studiourile Billancourt. Intr-un platou, în continuarea celui pe care lucram eu, Eisenstein realiza Sonate de printemps despre care voi vorbi mai jos. Eu îl cunoșteam pe Gaston Modot din Mont­parnasse. Era un îndrăgostit al Spaniei, și cînta la chitară. Lya Lys, protagonista feminină, mi-a fost trimisă de un agent, în acelaşi timp cu Elsa Kuprin, fiica scriitorului rus. Nu-mi aduc aminte pentru ce am ales-o pe Lya Lys. Duverger se însărcina cu aparatul de filmat, şi Marvel era regizor, la fel ca în Un chien andalou. Acesta din urmă era, în film, şi unul din episcopii aruncaţi pe fereastră. Un scenograf rus se însărcină cu construirea decorurilor studioului. Exterioarele au fost fil­mate în Catalonia, aproape de Cadaqués şi în periferiile Parisului. Max Ernst interpreta pe şeful bandiţilor, şi Pierre Prévert pe banditul bolnav. Printre invitaţii ce apar în salon, s-a putut vedea pe Valentine Hugo, înaltă şi frumoasă, alături de celebrul ceramist spaniol Artigas, prieten al lui Picasso, un bărbat micuţ pe care l-am împodobit cu o mustaţă enormă. Ambasada italiană a văzut în acest personaj o aluzie la regele Victor Emanuel, care era mic de statură, şi a înaintat un protest. Mai mulţi actori mi-au creat probleme, în special emigrantul rus care o făcea pe dirijorul de orchestră. In realitate, era destul de slab. Din contră, mă simţeam foarte mulţumit de statuia, făcută special pentru film. Voi măi adăuga că la un moment dat Jacques­ Prévert este văzut traversind o stradă și că vocea Sn­off — Vîrsta de aur a fost a doua sau a treia peliculă sonoră care a rulat în Franța —, vocea care spune, îmi amintesc bine : approche la tête, ici l’oreiller est plus frais*) este a lui Paul Eluard. In sfîrşit, actorul care interpreta rolul du­celui de Blangis în ultima parte a filmului — omagiu adus lui Sade — se numea Lionel Salem. Se specializase în rolul lui Hristos pe care il interpretase în diferite producţii ale epocii. Nu am mai revăzut filmul. Astăzi îmi este imposibil să spun ceea ce gîndesc despre el. Dali, după ce l-a comparat cu un film american (prin tehnica lui, fără îndoială), al cărui nume­­ l-am menţinut pe fişa tehnică, a scris după aceea că intenţiile sale la compunerea sce­nariului erau : a arăta limpede mecanismele lipsite de nobleţe ale societăţii de azi. Pentru mine, era vorba de asemenea — şi în primul rînd — de un film de dragoste ne­bună, al unui impuls irezistibil care, în orice circumstanţe, împinge pe unul spre celălalt, al unui bărbat şi al unei femei ce nu se pot uni niciodată. In românește de Esdra Alhasid *) Apropie capul. Aici fața de pernă este mai­­curată. Un critic „nou“ de altădată Urmare din pag. I sântă ediţie Calistrat Hogaş. Cît despre Şerban Cioculescu, el a preluat întrerupta ediţie Cara­­giale, începută de Paul Zarifopol şi a dus-o mai departe. Implantarea lui Şerban Cioculescu şi a confraţilor lui in solul istoriei culturale şi li­terare este vădită şi de Istoria literaturii româ­ne pe care o semnează împreună trioul : Şer­ban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, în repocă la monumentala istorie literară căli­­nesciană, pe­ care „noii“ critici n-o găseau în­scrisă în datele unei geometrii a construcţiei pe care voiau s-o propună în paralel. Deşi n-a fost dusă mai departe, interesanta istorie lite­rară concepută împreună este şi ea un element definitoriu al generaţiei al cărui nume Şerban Cioculescu, prin longevitatea-i deosebită de a colegilor de echipă, l-a dus mai departe. Ca om al construcţiei de istorie literară, Şer­ban Cioculescu s-a dedicat editării prelungite a lui Caragiale, adăugind gestului editorial an­tebelic unul postbelic, concretizat într-o ediţie nouă a operei lui Caragiale, de această dată in patru volume (1959 — 1965), lucrată în co­laborare cu Alexandru Rosetti şi Liviu Călin. Deşi, cronicar literar foarte activ, Şerban Cio­culescu a debutat editorial cu carte de istorie literară, Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1935), rod al contactului cu materia ediţiei Caragiale pe care o va scoate intre 1938—1942. In timp ce lucra la această ediţie, Şerban Cioculescu definitiva şi tipărea o carte despre Caragiale. Este şi aici o linie de fizionomie comună cu generaţia de „noi“ cri­tici din care a făcut ostentativ parte. Dacă G.­­Călinescu scosese o Viaţă a lui Eminescu, ur­mată de Opera lui Eminescu, dacă Tudor Vianu dăduse Poezia lui Eminescu, Şerban Cioculescu tipăreşte şi el o Viaţă a lui Caragiale (1940) de referinţă la bibliografia problemei. Mai tirziu, in 1945, Şerban Cioculescu va tipări o altă monografie Dimitrie Angliei, viaţa şi opera care-i evidenţiază calităţile de istoric literar şi disociator estetic. Dar Şerban Cioculescu n-a fost numai închi­nătorul valorilor clasice, cărora le-a dat o nouă viaţă prin reeditarea şi glosarea lor minuţioa­să, ci şi a celor moderne. Ochiul lor s-a în­dreptat şi către moderni, iar scriitorul căruia alături de Pompiliu Constantinescu a încercat — acelaşi aer de echipă — să-i ridice un mo­nument a fost Tudor Arghezi. Avusese loc în perioada interbelică o „bătălie Arghezi“, asi­milabilă cu bătălia pentru un nou orez estetic. După sinteza lui G. Călinescu apărută in colec­ţia „Jurnalului literar“, monografia lui Pompiliu Constantinescu încerca să fixeze datele pro­funde ale creaţiei lui Tudor Arghezi. Venită mai tirziu, Introducere în poezia lui Tudor Ar­ghezi (1946) propunea o primă sistematizare a căilor de acces în subtila şi complexa poezie argheziană. In acest fel, Şerban Cioculescu face faţă dublei funcţii a criticului şi istoricu­lui literar care ca un Ianus bifrons priveşte totodată în trecut, în prezent şi în viitor. Şerban Cioculescu a fost un om de presă, cariera lui literară nici nu poate fi desprinsă de revistele la care a colaborat un chip de cro­nicar literar sau semnatar de rubrici de istorie literară. A fost cronicar literar la Facla lite­rară a lui N. D. Cocea, la Adevărul, timp de zece ani (1928—1937), la Revista Fundaţiilor re­gale (1984—1941), a lucrat la efemerele Kalende. Şerban Cioculescu s-a evidenţiat şi în foileto­nul critic scurt, inteligent, acid, dar mai ales în cronicile ample, desfăşurate, pe care le-a ti­părit in Revista Fundaţiilor regale. Putem re­greta că acest tip de colaborare, care angaja toată energia şi priceperea criticului s-a limi­tat practic la această perioadă. Şerban Ciocu­lescu a tipărit puţin şi pe sprinceană din arti­colele sale din presă. Primul şi singurul său volum de articole apărut înainte de sfîrşitul războiului se numea Aspecte lirice contemporane (1942). După trei­zeci de ani Şerban Cioculescu va­ tipări alte Aspecte, de această dată, literare contemporane, (1972) şi aici mai ales vor.­ intru acele contri­buţii remarcabile de critică şi istorie literară pe care criticul ferit’ dat Revistei Fundaţiilor. Ele ne arată dimensiunea reală a criticului şi istoricului literar Şerbărn Cioculescu, din păcate neintegrată unor construcţii de anvergură. După război, Şerban Cioculescu a revenit, cu oarecare întîrziere, în presă, canalizat fiind spre glose de istorie literară care, deşi nu-i era străină, nu-l reprezenta integral. Rubrica din Gazeta literară şi din România literară a dat ulterior materia multelor volume de Itinerar critic, care ne înfăţişează un Şerban Cioculescu cu plăceri de anticar, de filolog, de om al de­taliului. Critica, lui literară a fugit pe cît a putut de impresionism, încercînd să rămînă în planul raţionamentelor accesibile şi spectaculoase, a formulei şi replicii de bun simţ. Şerban Cio­culescu a fost un critic care a subordonat to­tul inteligenţei, care a pus preţ pe obiectivi­tate, fără a i se putea supune întotdeauna, care a preferat mereu claritatea bîjbîielii oricît de elegante şi subtil formulate. A fost de multe ori drastic şi a avut replici polemice memo­rabile, fiind un rea­ ferment publicistic al epocii. Intitulindu-şi articolul despre eminesco­­fagul Octav Minar, Un recidivist încurajat, Şerban Cioculescu era în acelaşi timp justiţiar şi maliţios. Maliţia i-a rămas de altfel ca tră­sătură elementară de-a lungul întregii cariere, de unde şi porecla „Şerban cel Rău“, ca şi fundătura in care l-a băgat plăcerea de a scor­moni indiscret în arhivele scriitorilor dispăruţi ca in cazul originii lui Tudor Arghezi. In acest caz, Şerban Cioculescu a primit replica cuve­nită unei maliţii care se satisface pe sine, dar Şerban Cioculescu a ştiut întotdeauna să se re­tragă dintr-o luptă, fără fervori, fiind oricînd gata de alta. In istoria polemicilor literare ro­mâneşti, Şerban Cioculescu rămîne nu prin foiletoanele sale postbelice, ci mai ales prin pu­blicistica dintre cele două războaie mondiale, unde verbul său clar şi decist a înaintat în con­fuzia momentului aspirînd la o limpezire. Acesta este un capitol de istorie literară care urmează a fi reconstituit şi scris, mult mai bo­gat şi mai semnificativ, decît unilaterala pre­zentare curentă a demersului critic susţinut de Şerban Cioculescu. Cind se vor pune cap la cap într-o carte, în ordinea apariţiei lor, arti­colele lui Şerban Cioculescu, fără lacunele şi zigzagurile din culegerile făcute de chiar auto­rul, fizionomia unei perioade literare întregi se va lămuri mai bine. Chiar dacă geniile i s-au părut prea tulburi şi le-a făcut în scris şicane raţionaliste, Şerban Cioculescu rămîne un om legat de valorile fundamentale ale li­teraturii române, vechi şi noi, înscris întruna din cele mai dinamice, mai creatoare şi mai vii ideatic perioade ale literaturii române. Su­pravieţuind generaţiei sale, Şerban Cioculescu a avut timpul să-şi scrie Amintirile. Ele pri­vesc ca orice amintiri, altă vîrstă, pe cea dina­inte de război. Cea mai­ generoasă imagine a lui Şerban Cio­culescu este aceea a devotamentului pentru originala literatură română interbelică şi pentru opera marelui Caragiale şi în această latură a existenţei regretatului om de litere tînăra ge­neraţie îşi poate găsi un exemplu și un Îndemn. I CUMPĂNĂ Acolo unde cînta guguştiucii Cînd voi uita orice cuvînt să-mi suiţi poemul in virful salcimilor acolo unde cintă guguştiucii. Speranţa lui să se clatine în loc de fructe prin crengile pomilor cînd cele de copii hoţeşte colindă grădinile. Şi să fie desfătarea amurgului, să arate amanţii spre el spunind : ce aproape este de noi ! Şi abia atunci să vină pasărea fără umbră, să-l ia în ghearele ei de fildeş şi să-i zboare departe cînd o mare ruşine pentru moartea mea va cuceri, pentru o clipă, oraşul. George Alboiu 23 IULIE 1983

Next